Redactor: Diana Crupenschi

76

în faţa mea, ca un dublu al viitorului - la fel de îngrijorător ca orice viitor, de vreme ce era la fel de nesigur, la fel de greu de descifrat, la fel de misterios, mai crud încă pentru că nu aveam, ca pentru viitor, posibilitatea, sau iluzia, de a acţiona asupra lui, şi de asemenea pentru că se va desfăşura tot atît de departe ca însăşi viaţa mea, fără ca prietena mea să fie aici pentru a-mi potoli suferinţele pe care el mi le pricinuia, nu mai era viitorul Albertinei, ci trecutul ei. Trecutul ei? Nu-i bine spus, de vreme ce pentru gelozie nu există nici trecut şi nici viitor, căci ceea ce ea imaginează este totdeauna prezentul.

Schimbările de atmosferă provoacă altele în omul lăuntric, trezesc euri uitate, contrariază starea de amorţeală pe care o dă obişnuinţa, dă puteri noi unor amintiri, unor suferinţe. Şi cu atît mai mult în cazul meu, căci îmi aminteau de vremea rea cînd Albertine, la Balbec, sub ploaia ameninţătoare, se dusese, Dumnezeu ştie de ce, să se plimbe, ore în şir, în impermeabilul ei strîns pe trup! Dacă ar fi trăit, astăzi, fără îndoială, pe o vreme atît de asemănătoare, s-ar duce să facă în Touraine o excursie de acelaşi fel. De vreme ce nu mai putea face nimic din toate astea, eu n-ar fi trebuit să mai sufăr Ia un asemenea gînd; dar, aşa cum li se întîmplă şi celor amputaţi, cea mai mică schimbare a vremii îmi reînnoia durerile în membrul care nu mai exista

Dintr-o dată, o amintire pe care nu o mai avusesem de foarte multă vreme, căci se dizolvase în întinderea fluidă şi invizibilă a memoriei mele, se cristaliza. Astfel, cu cîţiva ani în urmă, în timp ce vorbeam despre halatul ei de baie, Albertine se înroşise. în acea perioadă nu eram gelos. Dar după aceea aş fi vrut să o întreb dacă putea să-şi amintească acea conversaţie şi să-mi spună de ce roşise. Faptul mă preocupase cu atît mai mult cu cît mi se spusese că cele două fete prietene cu Lea se duceau la sala de duşuri a hotelului şi, se spunea, nu numai ca sa facă duş. Dar de teamă că o voi supăra pe Albertine, sau aşteptînd un moment mai bun, amînasem mereu să-i vorbesc, iar apoi nu mă mai gîndisem la asta. Şi dintr-o dată, la cîtăva vreme după moartea Albertinei, am văzut acea amintire, îmbi­bată cu acele caracteristici enervante şi totodată solemne pe ^care le au enigmele rămase pentru totdeauna nedezlegate din cauza morţii singurei fiinţe care le-ar fi putut dezlega. Nu aş

77

putea oare încerca să aflu dacă Albertine nu făcuse niciodată ceva rău, în această sală de duşuri, sau măcar păruse suspectă? Poate că aş izbuti dacă aş trimite pe cineva la Balbec. Dacă ea ar fi în viaţă, fără îndoială că n-aş putea afla nimic. Dar limbile se dezleagă în chip ciudat şi povestesc cu uşurinţă despre greşeala cuiva cînd oamenii nu mai au a se teme de mînia celei vinovate. Fiindcă alcătuirea imaginaţiei, rămasă rudimentară, simplistă (căci nu a trecut prin nenumăratele transformări care îmbunătăţesc modelele iniţiale ale invenţiilor omeneşti, invenţii care abia dacă pot fi recunoscute, fie că e vorba de barometru, de balon, de telefon etc. în formele lor ulterioare, perfec­ţionate), nu ne îngăduie să vedem decît foarte puţine lucruri în acelaşi timp, acea amintire a sălii de duşuri ocupa întreg cîmpul vederii mele lăuntrice.

Uneori mă izbeam, pe străzile întunecate ale somnului, de unul dintre acele vise urîte care nu sînt foarte grave în primul rînd pentru că tristeţea căreia îi dau naştere nu se prelungeşte decît timp de o oră după trezire, asemenea acelor stări de rău pe care le pricinuieşte un mod artificial de a adormi; dar şi pentru motivul că nu le întîlnim decît foarte rar, doar la doi-trei ani. Şi rămîne nesigur faptul dacă le-am mai întîlnit -şi dacă nu cumva ni se pare mai curînd (că nu le vedem pentru prima oară din cauza iluziei, subdiviziunii (căci nu ar fi de ajuns să spunem dedublării) proiectate asupra lor.

De vreme ce aveam îndoieli asupra vieţii, asupra morţii Albertinei, ar fi trebuit să încep a face anchete încă de multă vreme. Dar aceeaşi oboseală, aceeaşi laşitate care mă făcuseră să mă supun Albertinei cînd ea era aici, mă împiedicau să întreprind ceva şi de cînd ea nu mai era Şi totuşi uneori, din slăbiciunea pe care ai tîrît-o cu tine ani în şir, ţîşneşte un val de energie. M-am hotărît să încep această anchetă, măcar în parte. Era ca şi cum în întreaga viaţă a Albertinei nu mai existase nimic altceva²⁸. Mă întrebam pe cine aş putea trimite la Balbec ca să încerce să facă o anchetă la faţa locului. Aime mi se păru omul potrivit. Nu numai că el cunoştea foarte bine locurile, dar aparţinea şi acelei categorii de oameni din popor care-şi cunosc interesul, sînt credincioşi faţă de cei pe care-i slujesc, indiferenţi faţă de orice fel de morală şi despre care - pentru că, dacă îi plătim bine, supunîndu-se voinţei noastre, ei înlătură

78.

tot ceea ce i-ar sta în cale, căci se arată tot atît de incapabili de •idiscreţie, de lene sau de necinste pe cît de lipsiţi de scrupule _ spunem: „Sînt oameni de treabă". în ei putem avea o în­credere absolută. După ce Aime plecă, m-am gîndit că ar fi fost mult mai bine dacă aş fi putut-o întreba acum chiar pe Albertine ceea ce el urma să încerce să afle acolo. Şi dintr-o dată ideea întrebării pe care aş fi vrut să i-o pun, pe care mi se părea că i-o voi pune, aducîndu-mi-o pe Albertine alături, nu datorită unui efort de a o învia, ci parcă printr-o întîlnire întâmplătoare, una dintre acele întîlniri care - cum se întîmpla în fotografiile pentru care nu „pozăm", în instantanee - fac totdeauna ca persoana să fie mai vie, în timp ce-mi imaginam conversaţia noastră, mi se părea imposibilă; abordasem dintr-un nou unghi ideea că Albertine era morală, Albertine care îmi inspira acea iubire pe care o ai pentru fiinţele absente a căror vedere nu-ţi rectifică imaginea înfrumuseţată, inspirîndu-ţi totodată sentimentul de tristeţe că această absenţă este veşnică şi că biata fată a fost lipsită pentru toate de dulceaţa vieţii. Şi pe de dată, printr-o bruscă deplasare, de la chinurile greloziei treceam la deznădejdea despărţirii.

Inima îmi era plină acum nu de bănuieli duşmănoase, ci de amintirea înduioşată a orelor de iubire încrezătoare petrecute cu sora pe care moartea mă făcuse să o pierd cu adevărat, de vreme ce durerea mea se raporta nu la ceea ce Albertine fusese pentru mine, ci la ceea ce inima mea, dornică să participe la emoţiile cele mai generale ale iubirii, mă convinsese treptat că ea este; atunci îmi dădeam seama că această viaţă care mă plictisise atît de mult - cel puţin aşa credeam - fusese, dim­potrivă, minunată; în cele mai mărunte momente petrecute cu ea, vorbind despre lucruri chiar neînsemnate, simţeam acum că se adăugase, se amalgamase o voluptate pe care atunci, e adevărat, nu o percepusem, dar care explica de ce eu căutasem totdeauna cu atîta perseverenţă acele momente, renunţînd la once altceva; cele mai mici întîmplări pe care mi le aminteam, ⁰ mişcare pe care o făcuse în trăsură lîngă mine, sau ca să se §eze la masă în faţa mea în camera ei, îmi stîrneau în suflet ^{Un va}' de dulce tristeţe care, din aproape în aproape, îl cuprin­dea cu totul.

79

Camera în care cinam împreună nu mi se păruse niciodată frumoasă, şi totuşi spuneam că-i frumoasă numai pentru ca Alberfine să fie mulţumită că trăieşte în casa mea. Acum perdelele, scaunele, cărţile nu-mi mai erau indiferente. Nu numai arta încarcă lucrurile cele mai neînsemnate cu farmec şj mister, ci şi durerea are aceeaşi putere de a le pune într-o strînsă legătură cu noi. Atunci cînd avusese loc, nu dădusem nici o atenţie cinei pe care o luasem împreună Ia întoarcerea din Bois. înainte de a mă duce la soţii Verdurin, cină spre a cărei frumuseţe şi blîndă gravitate îmi întorceam acum ochii plini de lacrimi. O impresie pricinuită de iubire capătă proporţii mult mai mari în raport cu celelalte impresii ale vieţii, dar nu ne putem da seama de asta cîtă vreme este pierdută în mijlocul lor. Nu de jos, din tumultul străzii şi din mulţimea caselor din preajmă, ci atunci cînd te-ai îndepărtat, de pe panta unui deal învecinat, de la o distanţă de la care întregul oraş a dispărut sau nu mai formează, undeva jos de tot, decît un morman ne­desluşit, poţi evalua, în reculegerea singurătăţii şi a serii, înăl­ţimea, unică, persistentă şi pură a unei catedrale. încercam să îmbrăţişez imaginea Albertinei printre lacrimi, gîndindu-mă la toate lucrurile serioase şi exacte pe care ea le spusese în acea seară. într-o dimineaţă, am crezut că văd forma alungită a unei coline în ceaţă, că simt fierbinţeala unei ceşti cu cacao, în timp ce inima mi se strîngea îngrozitor la amintirea acelei după amiezi cînd Albertine venise să mă vadă şi cînd o sărutasem pentru prima oară: tocmai auzisem zgomotul caloriferului cu apă, ce fusese aprins. Am azvîrlit cu mînie o invitaţie pe care Francoise mi-o adusese de la doamna Verdurin. Impresia pe care o avusesem cînd m-am dus să cinez pentru prima oară la La Taspeliere, că moartea nu loveşte toate fiinţele la aceeaşi vîrstă, mi se impunea cu şi mai mare putere acum cînd Albertine murise, atît de tînără, şi cînd Brichot continua să cineze la doamna Verdurin, care continua să primească oaspeţi: şi asta poate încă timp de mulţi ani! Pe dată numele de Brichot îmi aminti de sfîrşitul aceleiaşi seri, cînd el mă condusese acasă şi cînd văzusem din stradă că lampa Albertinei era aprinsă. Mă gîndisem de mai multe ori Ia asta, dar nu abordasem amintirea din acest unghi. Căci amintirile noastre ne aparţin, în felul acelor proprietăţi care au nişte uşi mici S>

80

ascunse pe care noi înşine adeseori nu le ştim şi pe care cineva din vecinătate ni le deschide, astfel încît - cel puţin într-un fel în care asta nu ni se mai întîmplase - ne găsim în casa noastră. Atunci, gîndindu-mă la pustiul pe care îl voi găsi acum întorcîndu-mă la mine acasă, şi că nu voi mai vedea din stradă camera Albertinei în care lumina se stinsese pentru totdeauna am înţeles cît de mult mă înşelasem în acea seară cînd, despărţindu-mă de Brichot, crezusem că simt o mare plictiseală şi părerea de rău că nu mă pot duce să mă plimb şi să fac dragoste în altă parte, am înţeles cît de mult mă înşelam şi faptul că numai pentru că acea comoară, ale cărei sclipiri ajungeau de sus pînă la mine, mi se părea a fi pe deplin în stăpînirea mea, neglijasem să-i calculez valoarea, şi mi se părea mai prejos de nişte plăceri pe care, oricît ar fi fost de mici, fiindcă încercam să le imaginez, le evaluam. Am înţeles că acea lumină care mi se părea că vine dintr-o închisoare conţinea pentru mine o plenitudine de viaţă şi de dulce linişte, care nu era decît realizarea a ceea ce o clipă mă îmbătase şi apoi îmi păruse pentru totdeauna imposibil în seara cînd Albertine se culcase sub acelaşi acoperiş cu mine, la Balbec; înţelegeam că acea viaţă pe care o dusesem la Paris într-o casă a mea care era şi casa ei era tocmai realizarea acelei păci profunde pe care mi-o visasem.

Aş fi fost neconsolat dacă nu ar fi avut loc conversaţia pe care o avusesem cu Albertine întorcîndu-mă de la Bois înainte de acea ultimă seară la soţii Verdurin, conversaţia care o amestecase întrucîtva pe Albertine în viaţa inteligenţei mele şi, în unele privinţe, ne făcuse identici. Căci fără îndoială inteligenţa ei, drăgălăşenia ei faţă de mine mă făceau să mă întorc întruna cu iubirea spre ele, nu pentru că ar fi fost mai mari decît cele ale altor persoane pe care le cunoscusem; doamna de Cambremer îmi spusese la Balbec: „Cum? Ai putea să-ţi petreci zilele cu Elstir, care este un om de geniu, şi ţi le petreci cu verişoara ta!" Inteligenţa Albertinei îmi plăcea pentru că. prin asociere, ea trezea în mine ceea ce eu numeam dulceaţa ei, aşa cum numim dulceaţa unui fruct o anumită senzaţie pe care nu o avem decît în cerul gurii. Şi, de fapt, cînd ■* gîndeam la inteligenta Albertinei, buzele mele se ţuguiau nstinctiv şi gustau o amintire a cărei realitate preferam să-mi

81

care

.^vn, o imagine la fel de netă ca

aceea pe care o avem despre un copac, despre o casă sau despre un trecător. Şi poate că greşeala mea fusese că nu încercasem mai mult să o cunosc pe Albertine în ea însăşi. Tot aşa cum, din punctul de vedere al farmecului ei, nu luasem în consideraţie multă vreme decît poziţiile diferite pe care le ocupa în amintirea mea în planul anilor, şi, cum fusesem surprins să văd că ea se îmbogăţise spontan cu modificări care nu ţineau numai de diferenţa perspectivelor, tot astfel ar fi trebuit să încerc să-i înţeleg caracterul ca pe acela al unei persoane oarecare şi poate, explicîndu-mi atunci de ce se încăpăţîna să-mi ascundă taina ei, aş fi evitat să prelungesc între noi cu acea înverşunare ciudată conflictul care adusese după sine moartea Albertinei. Şi atunci, simţind o mare milă pentru ea, mă ruşinam că îi supravieţuiesc m^; de văr. în <•••"""

fie exterioară şi care m„ . -

fi'nţe. Cunoscusem cu ^suPerioritarea obiectivă

onflictul care adusese

p ne moartea Albertinei. Şi atunci, simţind o mare milă pentru ea, mă ruşinam că îi supravieţuiesc. Mi se părea, într-a­devăr, în ceasurile cînd sufeream cel mai puţin, că beneficiam într-un anume fel de moartea ei, căci o femeie est l utila pentru viaţ

Dar infinitul iubirii,' sau eSS'J f™™^{6 mai} i^i '"bun sa f,e cele _a căror fiS '^{faCe ca fii}

.. dc părea, într-a-

uie cînd sufeream cel mai puţin, că beneficiam într-un anume fel de moartea ei, căci o femeie este mult mai utila pentru viaţa noastră dacă ea este nu aducătoare de fericire, ci de suferinţă, şi că nici unul dintre adevăruri nu este atît de preţios ca acela pe care ea ni-1 dezvăluie, făcîndu-ne să suferim. în acele momente, făcînd o apropiere între moartea bunicii şi cea a Albertinei, mi se părea că viaţa mea era mînjită de un dublu asasinat, pe care numai laşitatea lumii putea să mi-1 ierte. Visasem să fiu înţeles de Albertine, să nu fiu neînţeles de ea, crezînd în marea fericire de a fi înţeles, de a nu fi neînţeles, atunci cînd atîţia alţii ar fi putut face totul mult mai bine. Dorim să fim înţeleşi pentru că dorim să fim iubiţi, şi dorim să fim iubiţi pentru că iubim. înţelegerea care ne vine din partea celorlalţi ne este indiferentă, iar iubirea lor ne inoportunează. Bucuria mea de a fi posedat ceva din inteligenţa Albertinei şi din sufletul ei nu venea din valoarea lor

82

• trinsecă, ci din faptul că acea posesiune era un pas înainte în 'osesiunea totală a Albertinei, posesiune care fusese scopul şi I imera mea încă din prima zi cînd o văzusem. Cînd vorbim despre „drăgălăşenia" unei femei, poate că doar proiectăm în afara noastră plăcerea pe care o simţim văzînd-o, precum copiii cînd spun: „Pătuţul meu, perniţa mea, floricelele mele". Ceea ce şi explică de ce bărbaţii nu spun niciodată despre o femeie care nu-i înşală: „E atît de drăgălaşă cu mine", şi spun adeseori asta despre o femeie care îi înşală. Doamna de Cambremer găsea pe bună dreptate că farmecul spiritual al lui Elstir era mai mare. Dar nu putem judeca în acelaşi fel far­mecul unei persoane care ne este, ca toate celelalte, exterioară, zugrăvită la orizontul gîndirii noastre, şi farmecul unei per­soane care, în urma unei greşeli de localizare consecutivă anumitor accidente, dar tenace, s-a instalat în propriul nostru trup, astfel încît faptul de a ne întreba retrospectiv dacă ea nu cumva s-a uitat lung la o femeie într-o anumită zi, pe culoarul unui mic tren ce merge de-a lungul mării, ne face să simţim aceleaşi suferinţe pe care ni le-ar provoca un chirurg care ar căuta un glonţ în inima noastră. Un simplu corn pe care îl mîncăm ne face să simţim mai multă plăcere decît toţi ortolanii, iepurii şi potîrnichile servite Ia masa lui Ludovic al XV-lea, iar vîrful ierbii care freamătă la cîţiva centimetru în faţa ochilor noştri, în timp ce sîntem culcaţi sus pe munte, poate să ne ascundă un pisc care se pierde în înaltul cerului, dacă acesta este la o depărtare de mai multe leghe. De altfel, greşeala noastră nu este că preţuim inteligenţa, drăgălăşenia unei femei pe care o iubim, oricît ar fi ele de neînsemnate. Greşeala noastră este că rămînem indiferenţi Ia drăgălăşenia, la inteligenţa celorlalte. Minciuna nu începe iar să ne provoace mdignarea, iar bunătatea, recunoştinţa pe care ar trebui tot-ieauna să o stîrnească în noi, decît dacă vin de Ia o femeie pe care o iubim, iar dorinţa fizică are puterea miraculoasă de a-i ^;da inteligenţei preţul şi de a pune pe baze solide viaţa mo-ua. Niciodată nu voi mai întîlni acest lucru divin: o fiinţă cu ^ir& să pot vorbi despre orice, căreia să-i pot face orice -onfidenţă. Să-i pot face orice confidenţă? Dar oare alte făpturi ^nu-mi arătau mai multă încredere decît Albertine? Cu altele nu ^{eam c}°nversaţii mai îndelungate? încrederea, conversaţia

83
sînt lucruri banale şi mai mult sau mai puţin imperfecte, dar c_e importanţă are asta dacă prin ele se exprimă iubirea, singuq care este divină? O revedeam pe Albertine aşezîndu-se Ia pian cu obrajii roz şi părul negru; îi simţeam, pe buzele mele ^ care ea încerca să le deschidă, limba, limba ei maternă, hră. nitoare şi sfîntă, flacără şi rouă tainică; chiar atunci cînd Albertine îmi atingea uşor cu ea gîtul, pîntecele, aceste mîn-gîieri superficiale, dar parcă venite dinlăuntrul cărnii ei, exte­riorizată ca o stofă care şi-ar arăta căptuşeala, căpătau, pînă şj în atingerile cele mai exterioare, misterioasa dulceaţă a unei pătrunderi.

Nu pot nici măcar spune că ceea ce mă făcea să simt pierderea tuturor acestor clipe atît de dulci, pe care nimic nu mi le va mai reda vreodată, era deznădejdea. Pentru a fi deznădăjduit, trebuie să mai ţii încă la această viaţă, care nu va mai putea fi decît nefericită Eram deznădăjduit la Balbec, cînd văzusem cum vine dimineaţa şi înţelesesem că nici o singură zi nu va mai putea fi pentru mine fericită. Rămăsesem la fel de egoist ca atunci, dar eul de care eram legat acum, eul care constituia rezervele vii care pun în joc instinctul de conservare, acest eu nu mai era în viaţă; cînd mă gîndeam la puterile mele, la puterea mea vitală, la ceea ce aveam mai bun, mă gîndeam la o anumită comoară pe care o avusesem (pe care numai eu ol avusesem, de vreme ce ceilalţi nu puteau cunoaşte exact sentimentul, ascuns în mine, pe care ea mi-i inspirase) şi pe care nimeni nu mi-o mai putea lua pentru că nu o mai aveam. Şi la drept vorbind, nu o avusesem niciodată altminteri decît pentru că voisem să-mi închipui că o am. Nu săvîrşisem numai imprudenţa, privind-o pe Albertine cu buzele mele şi aşezînd-o în inima mea, să o fac să crească înlăuntrul meu, şi nici cealaltă imprudenţă de a amesteca o iubire familială cu plăce­rea simţurilor. Voisem şi să mă conving că raporturile noastre erau de iubire, că practicam reciproc raporturile numite de iubire, pentru că ea îmi răspundea docil la sărutările pe care i le dădeam. Şi pentru că eu căpătasem obiceiul de a crede asta, nu o pierdusem numai o femeie pe care o iubeam, ci şi ° femeie care mă iubea, pe sora mea, pe copilul meu, pe tandra mea amantă. Şi de fapt avusesem parte de o fericire şi de ° nefericire pe care Swann nu le cunoscuse, căci tot timpul cît °

84

iubise pe Odette şi fusese gelos, abia dacă o văzuse, reuşind cu atîta greutate să se ducă la ea, în anumite zile cînd ea îi spunea în ultima clipă să nu mai vină. Dar după aceea el o avusese pentru el, ea devenise soţia lui, pînă cînd el murise. Eu, dimpotrivă, în timp ce eram atît de gelos din cauza Albertinei, mai fericit decît Swann, o avusesem la mine acasă. Infăptuisem în realitate ceea ce Swann visase adeseori şi nu realizase decît material, cînd lucrul îi devenise indiferent. Dar eu nu o păstrasem pe Albertine, aşa cum el o păstrase pe Odette. Ea fugise, murise. Căci niciodată nimic nu se repetă întocmai, iar existenţele cele mai asemănătoare şi pe care, datorită înrudirii caracterelor şi a similitudinii împrejurărilor, le putem alege pentru a le prezenta ca fiind simetrice una cu cealaltă, rămîn în multe privinţe opuse. Pierzînd viaţa, n-aş fi pierdut mare lucru; n-aş fi pierdut decît o formă goală, cadrul gol al unei capodopere. Indiferent faţă de ceea ce puteam să fac să intre aici de acum înainte, dar fericit şi mîndru să mă gîndesc Ia ceea ce conţinuse, mă sprijineam pe amintirea acelor ore atît de dulci, şi această susţinere morală îmi dădea o stare de bine pe care nici chiar apropierea morţii nu mi-ar fi putut-o lua

Cît de repede venea să mă vadă la Balbec, cînd trimiteam după ea, întîrziind doar ca să-şi parfumeze părul, pentru plăcerea mea! Acele imagini de la Balbec şi de la Paris pe care îmi plăcea să le revăd astfel, erau paginile încă atît de recente, şi atît de repede răsfoite, ale scurtei sale vieţi. Toate aceste lucruri, care pentru mine nu erau decît amintire, pentru ea fuseseră acţiune, acţiune care se îndrepta, ca aceea a unei tragedii, către o moarte rapidă. Fiinţele au o dezvoltare în noi, dar şi o alta în afara noastră (simţisem bine asta în acele seri cînd observam că Albertine se îmbogăţise cu calităţi care nu ţineau numai de memoria mea), care au o influenţă una asupra celeilalte. Zadarnic, căutînd să o cunosc pe Albertine, apoi să o posed pe de-a-ntregul, mă străduisem să nu ascult decît de nevoia de a reduce prin experienţă Ia elemente meschin asemănătoare celor din eul nostru, misterul unei întregi fiinţe, ^caci nu putusem, fără să influenţez la rîndul meu viaţa Albeninei. Poate că averea mea, perspectivele unei căsătorii strălucite o atrăseseră; gelozia mea îi trezise un sentiment de ■eţinere; bunătatea, sau inteligenţa ei, sau sentimentul

85

culpabilităţii, sau îndemînarea-i vicleană, o făcuseră să accepte, şi mă siliseră să transform în ceva din ce în ce mai de neîndurat o captivitate făurită doar prin dezvoltarea lăuntrică a muncii mele mentale, dar care nu avusese mai puţin asupra viefii Albertinei un răsunet menit ej însuşi să pună la rîndul lui noi probleme, şi din ce în ce mai dureroase, psihologiei mele, de vreme ce ea evadase în închisoarea mea pentru a fi ucisă de un cal pe care fără mine nu l-ar fi avut, şi lăsîndu-mi, chiar moartă, tot felul de bănuieli a căror verificare, dacă avea să aibă Ioc, îmi va pune poate în faţă adevăruri mai crude decît descoperirea pe care o făcusem la Balbec aflînd că Albertine o cunoscuse pe domnişoara Vinteuil, de vreme ce Albertine nu va mai fi aici ca să mă liniştească. Astfel încît acest vaiet prelung al sufletului care crede că trăieşte închis în el însuşi nu este un monolog decît în aparentă, căci ecourile realităţii îl fac să devieze, şi o anume viaţă este ca o încercare de psihologie subiectivă spontan urmată, dar care oferă după cîtva timp o „acţiune" romanului pur realist, unei alte realităţi, unei alte existenţe, ale căror peripeţii vin la rîndul lor să modifice curba şi să schimbe direcţia încercării psihologice. Cît de strîns fusese angrenajul, cît de rapidă fusese evoluţia iubirii noastre, şi, în ciuda cîtorva întîrzieri, întreruperi şi ezitări de la început, ca în anumite nuvele de Balzac sau balade de Schumann²⁹, cît de grăbit fusese deznodămîntul! în decursul ultimului an, care fusese pentru mine cît un secol, în asemenea măsură Albertine îşi schimbase poziţia în raport cu gîndirea mea începînd cu vara petrecută la Balbec şi pînă la plecarea sa din Paris, şi de asemenea independent de mine şi adeseori fără ştirea mea se schimbase în sine, încît trebuie să situez într-un fel toată acea viaţă bună, plină de iubire care dăinuie atît de puţin şi care totuşi îmi apărea ca o plenitudine, aproape ca o imensitate, pentru totdeauna imposibil şi care îmi era indispensabilă. Indispensabilă, fără să fi fost poate în sine şi de Ia bun început ceva necesar, de vreme ce n-aş fi cunoscut-o pe Albertine dacă n-aş fi citit într-un tratat de arheologie descrierea bisericii din Balbec; dacă Swann, spunîndu-mi că această biserică era aproape persană, nu rni-ar fi orientat dorinţele către stilul normand bizantin; dacă o societate de hoteluri de lux. construind la Balbec un hotel igienic şi confortabil, nu i-ar fi