Redactor: Diana Crupenschi

44

scrisesem că nu ne vom mai revedea, însemna să îi arăt cum nu se poate mai limpede că nu mă puteam lipsi de ea, ceea ce ar fi dus la un refuz şi mai energic al ei, drept care, nemaiputîndu-mi îndura neliniştea, aş fi pornit poate către ea, cine ştie? Şi poate că ea nu m-ar fi primit. Şi fără îndoială că ar fi fost, după trei gafe enorme, cea mai rea dintre toate, cea după care nu-mi mai rămînea decît să mă sinucid în faţa casei ei. Dar modul dezastruos în care este construit universul psihopatologic vrea ca actul neîndemînatic, actul pe care ar trebui să-l evităm înainte de orice, să fie tocmai actul liniştitor, actul care, deschizîndu-ne - pînă cînd îi vom cunoaşte rezultatul - noi perspective pline de speranţă, ne eliberează pentru moment de durerea intolerabilă pe care refuzul a provocat-o în noi. Astfel încît, atunci cînd durerea este prea puternică, ne grăbim să facem greşeala de a scrie, de a pune pe cineva să implore fiinţa iubită în numele nostru, de a merge noi înşine la ea, de a-i dovedi că nu ne putem lipsi de ea

Dar eu nu am prevăzut nimic din toate astea. Rezultatul acestei scrisori îmi părea a fi, dimpotrivă, acela de a o face pe Albertine să se întoarcă la mine cît- mai repede. De aceea, gîndindu-mă la acest rezultat, simţeam o atît de dulce plăcere scriind scrisoarea. Dar în acelaşi timp plîngeam întruna; mai întîi oarecum cam în acelaşi fel ca în ziua cînd jucasem teatru, mimînd o despărţire, pentru că aceste cuvinte reprezentîndu-mi ideea pe care mi-o exprimau, deşi tindeau către un scop con­trariu (cuvinte rostite în chip mincinos, căci, din mîndrie, nu voiam să-i mărturisesc că o iubesc), purtau în ele propria lor tristeţe, dar şi pentru că simţeam că această idee cuprindea un adevăr.

Rezultatul acestei scrisori părîndu-mi sigur, am regretat că am trimis-o. Căci închipuindu-mi întoarcerea atît de uşor de obţinut a Albertinei, dintr-o dată toate motivele care făceau din căsătoria noastră un lucru rău pentru mine mi se iviră în minte cu toată puterea. Nădăjduiam că va refuza să se întoarcă. Cal­culam că libertatea mea, viitorul meu depindeau de refuzul ei; că, scriindu-i, făcusem o nebunie; că ar fi trebuit să-mi iau îna­poi scrisoarea, vai, acum plecată spre ea, cînd Francoise, adu-cîndu-mi ziarul, îmi aduse şi scrisoarea. Nu ştia cum să o timbreze. Dar dintr-o dată mi-am schimbat hotărîrea; doream

45

ca Albertine să nu se mai întoarcă, dar voiam ca această Jiotărîre să vină de ia ea, pentru a pune capăt neliniştii mele, şi am vrut să-i înapoiez Francoisei scrisoarea Am deschis ziarul, în el era anunţată moartea actrifei Berma. Atunci mi-am amintit de cele două moduri diferite în care ascultasem Fedra¹⁴, şi m-am gîndit într-un al treilea mod la scena decla-rafiei. Mi se părea că ceea ce îmi recitasem atît de des mie însumi şi ascultasem la teatru era enunţarea legilor pe care urma să le experimentez în propria-mi viaţă. Există în sufletul nostru lucruri la care nu ştim cît de mult ţinem. Sau ţinem la ele pentru că amînăm de pe o zi pe alta, din teama de a eşua, sau de a suferi, să intrăm în posesia lor. Asta mi se întîmplase cu Gilberte, cînd crezusem că renunţ la ea Dacă înainte de momentul cînd sîntem cu totul desprinşi de aceste lucruri, moment situat cu mult în urma celui în care ne credem des­prinşi de ele, fata pe care o iubim, de exemplu, se logodeşte, sîntem ca nebuni, nu mai putem îndura viaţa care ne părea melancolic de calmă. Sau, dacă acel lucru este în posesia noastră, credem că ne este o povară, şi că ne-am lepădat de el cu uşurinţă; tocmai asta mi se întîmplase în privinţa Albertinei. Dar dacă, prinfr-o plecare, fiinţa care ne este indiferentă ne este luată, dintr-o dată nu mai putem trăi fără ea. Or, „argu­mentul" Fedrei nu îmbina oare cele două cazuri? Hippolyt urmează să plece. Fedra, care pînă atunci avusese grijă să se ofere inimiciţiei Iui, din scrupul, spune ea sau mai curînd o face să spună poetul, pentru că ea nu vede la ce ar putea ajunge şi nu se simte iubită, Fedra nu se mai poate stăpîni. îi mărturiseşte iubirea, tocmai în scena pe care mi-o recitasem de atîtea ori:

O grabnică plecare de noi vâ-ndepârtează¹*,

Fără îndoială, acest motiv al plecării lui Hippolyt este ac­cesoriu, am putea crede, faţă de acela al morţii Iui Tezeu. Şi de asemenea cînd, după cîteva versuri, Fedra se preface o clipă că nu a fost bine înţeleasă:

.. .Oare pierdut-atn orice grijă pentru gloria-mi

16

46

putem crede că asta se întîmplă pentru că Hippolyt i-a respins declaraţia de dragoste:

Doamnă, uita fi oare

Că Tezeu mi-e tată şi că vă este soţ?¹¹

Dar chiar dacă el nu şi-ar fi manifestat această indignare, Fedra, în faţa fericirii de ea atinsă, ar fi putut avea acelaşi sen­timent că acea fericire valorează puţin lucru. Dar de îndată ce vede că nu a ajuns la fericire, că Hippolyt crede că a înţeles greşit şi se scuză, atunci, ca şi mine cînd i-am dat înapoi Francoisei scrisoarea, vrea ca refuzul să vină de la el, vrea să-şi joace pînă la capăt şansa:

Ah, nemilosule, m-ai înţeles prea

şi în această scenă se găsesc pînă şi durităţile - ce-mi fuseseră povestite - lui Swann faţă de Odette, sau ale mele faţă de Albertine, durităţi care înlocuiesc vechea iubire cu una nouă. alcătuită din milă, înduioşare, nevoie de efuziune, şi care aduce o schimbare în raport cu prima:

Mă urai mai mult, te iubeam tot atît. Nefericirea-ţi te împodobea cu farmece noi¹⁹.

Dovada că grija pentru glorie nu este lucrul la care ţine cel mai mult Fedra este că ea l-ar ierta pe Hippolyt şi nu ar ţine seama de sfaturile Oenonei, dacă nu ar afla în acel moment că Hippolyt o iubeşte pe Aricia. într-atît gelozia, care în iubire este totuna cu pierderea oricărei fericiri, e mai vulnerabilă decît pierderea reputaţiei. Atunci Fedra o lasă pe Oenone (care nu este decît numele părţii celei mai rele din ea însăşi) să-1 calomnieze pe Hippolyt, fără să încerce să-l apere, şi îl trimite astfel pe cel care nu o vrea către un destin ale cărui nenorociri nu o consolează nicidecum, de vreme ce ea se sinucide la puţină vreme după ce moare Hippolyt. Cel puţin astfel -reducînd partea pe care o ocupă toate scrupulele „janseniste", cum ar fi spus Bergotte, pe care Racine le-a sădit în sufletul Fedrei pentru a o face să pară mai puţin vinovată - îmi apărea

47

mie această scenă, ca o profeţie a episoadelor de iubire din propria-mi existenţa. Aceste gînduri nu-mi Schimbaseră de altfel hotărîrea. şi i-am întins Francoisei scrisoarea ca să o pună la poştă şi ca să fac cu Albertine această încercare care-mi părea indispensabilă de cînd aflasem că nu avusese loc. Şi, fără îndoială, greşim cînd credem că împlinirea dorinţei noastre este puţin lucru, de vreme ce de îndată ce credem că ea poate să nu aibă loc, ţinem din nou la ea, şi găsim că nu merita să ne străduim decît atunci cînd sîntem foarte siguri că ne vom atinge scopul. Şi totuşi, şi în acest caz avem dreptate. Căci dacă această împlinire, dacă fericirea nu par mărunte decît atunci cînd sînt sigure, ele sînt totodată ceva instabil din care nu se poate naşte decît nefericire. Iar nefericirea va fi cu atît mai mare cu cît dorinţa va fi fost mai împlinită, cu atît mai im­posibil de îndurat cu fericirea va fi dăinuit, împotriva legii naturii, un răstimp mai lung, primind consacrarea obişnuinţei, în alt sens, de asemenea, cele două tendinţe, în cazul de faţă cea care mă făcea să doresc ca scrisoarea mea să plece şi, cînd credeam că a plecat, să-mi pară rău, îşi au, şi una şi cealaltă, adevărul lor. In ceea ce o priveşte pe prima, este lesne de înţeles că alergăm după fericirea noastră - sau după nefericirea noastră - şi că totodată dorim să situăm în faţa noastră, prin acea nouă acţiune care va începe să-şi desfăşoare consecinţele, o aşteptare care să nu ne lase în totală deznădejde, într-un cuvînt, că încercăm să dăm alte forme, pe care ni le închipuim a fi mai puţin crude, răului de care suferim. Dar cealaltă tendinţă nu este mai puţin importantă, căci, născută din credinţa în succesul încercării noastre, ea este pur şi simplu începutul, începutul anticipat al deziluziei pe care am simţi-o curînd dacă ne-am satisface dorinţa, regretul de a fi fixat pentru noi, în detrimentul celorlalte forme care se află astfel excluse, acea formă de fericire. îi dădui Francoisei scrisoarea spunîndu-i să o pună cît mai repede la poştă. De îndată ce am trimis scrisoarea, am fost din nou convins că întoarcerea Albertinei este iminentă. Prin minte îmi treceau totuşi imagini graţioase, care neutralizau întrucîtva, prin plăcerea pe care o trezeau în mine, primejdiile pe care le asociam cu această întoarcere. Plăcerea, pierduta de multă vreme, de a o avea lîngă mine mă îmbăta

48

Timpul trece, şi treptat tot ceea ce spunem minţind devine adevărat, experimentasem asta din plin cu Gilberte; indiferenţa mincinoasă pe care i-o arătasem, deşi plîngeam în hohote după ea, mă cuprinsese pînă la urmă; treptat viaţa, aşa cum îi spuneam Gilbertei rostind cuvinte mincinoase şi care pînă la urmă deveniseră adevărate, viaţa ne despărţise. îmi aminteam şi asta şi îmi spuneam: „Dacă Albertine lasă să treacă vreo cîteva luni, minciunile mele vor deveni un adevăr. Şi acum că partea cea mai grea a trecut, nu ar trebui oare să doresc ca ea să lase să treacă luna asta? Dacă se întoarce, voi renunţa la viaţa ade­vărată pe care cu siguranţă nu sînt în măsură să o gust încă, dar care treptat va începe să aibă pentru mine mult farmec, în timp ce amintirea Albertinei se va şterge zi după zi". Nu spun că uitarea nu începea să lucreze. Dar unul dintre efectele uitării era tocmai - făcînd ca multe dintre aspectele neplăcute legate de Albertine, ale orelor plictisitoare pe care le petreceam cu ea, să nu se mai înfăţişeze memoriei mele, să înceteze aşadar să mai fie motive de a dori ca ea să nu mai fie aici cum doream cînd era încă aici - acela de a-mi oferi o imagine sumară a ei, înfrumuseţată cu toată iubirea pe care o simţisem pentru altele. Sub această formă particulară, uitarea, care totuşi lucra, obişnuindu-mă cu gîndul despărţirii, mă făcea, arăfîndu-mi-o pe Albertine mai blîndă, mai frumoasă, să-i doresc mai mult întoarcerea.

De cînd plecase, adeseori, cînd mi se părea că nu se poate vedea că am plîns, o sunam pe Francoise şi îi spuneam: „Tre­buie să vezi dacă domnişoara Albertine nu şi-a uitat vreun lucru. Pregăteşte-i camera ca să fie în ordine cînd va veni". Sau pur şi simplu: „Acum cîteva zile domnişoara Albertine îmi spunea, chiar în ajun de a pleca..." Voiam să micşorez detes­tabila plăcere pe care o simţea Franşoise în legătură cu plecarea Albertinei, făcînd-o să vadă că va fi de scurtă durată; voiam, de asemenea, să-i arăt Francoisei că nu mă temeam să vorbesc despre această plecare, să o arăt - aşa cum unii ge­nerali numesc retragerile forţate retrageri strategice şi conforme unui plan dinainte pregătit - ca fiind voită şi consti­tuind un episod a cărei semnificaţie adevărată o ascundeam pentru moment, şi nicidecum ca fiind sfîrşitul prieteniei mele

_I

49

cu Albertine. Numind-o fără încetare, voiam să introduc, aşa cum deschizi o fereastră ca să intre aer, ceva din ea în această cameră, rămasă pustie după plecarea ei şi în care nu mai pu­team respira. încercăm să ne micşorăm durerea introducînd-o în limba vorbită zi cu zi, între o comandă de costum şi ordinele pentru cină.

Pregătind camera Albertinei, Francoise, curioasă, deschise sertarul unei măsuţe din lemn de trandafir în care prietena mea îşi punea obiectele intime înainte de a se culca „Domnule, domnişoara Albertine a uitat să-şi ia inelele, au rămas în sertar." Am vrut întîi să-i răspund: „Trebuie să i le trimitem". Dar asta părea a spune şi că nu sînt sigur că se întoarce. „Bine", i-am răspuns după o clipă de tăcere, „nu e cazul să i le trimitem, pentru că nu va lipsi multă vreme. Dă-mi-le, o să văd ce-o să fac cu ele". Francoise îmi dădu inelele cu o oarecare neîncredere. O detesta pe Albertine, dar, judecîndu-mă după ea însăşi, îşi închipuia că dacă mi s-ar fi înmînat o scrisoare scrisă pentru prietena mea, aş fi deschis-o. Am luat inelele. „Domnul să aibă grijă să nu le piardă, spuse Francoise, sînt tare frumoa­se. Nu ştiu cine i le-a dat, poate domnul sau poate altcineva, dar ştiu că-i cineva bogat şi care se pricepe! - Nu eu i le-am dat, i-am răspuns Francoisei, şi de altfel nu i-au fost date amîndouă de aceeaşi persoană, unul i-a fost dat de mătuşa ei, iar pe celălalt 1-a cumpărat ea. - Nu i-au fost date de aceeaşi persoană! exclamă Francoise, domnul glumeşte, seamănă ca două picături de apă, doar că pe unul a mai fost pus un rubin, pe amîndouă găseşti acelaşi vultur, aceleaşi iniţiale pe partea dinăuntru." Nu ştiu dacă Francoise simţea cît de mult rău îmi făceau cuvintele ei, dar pe buze i se ivi un surîs înţepenit. „Cum, acelaşi vultur? Eşti nebună. Pe inelul fără rubin este într-adevăr gravat un vultur, dar pe celălalt e un fel de cliip de bărbat. - Un chip de bărbat? Unde a văzut domnul aşa ceva? Chiar aşa, cu ochelari, am văzut îndată că era una dintre aripile vulturului; domnul să ia lupa şi să se uite, o să vadă cealaltă aripă pe cealaltă parte, iar capul şi ciocul la mijloc. Se poate vedea fiecare pană. E lucrat cu meşteşug." Nevoia neliniştită de a şti dacă Albertine mă minţise rn-a făcu să uit că ar fi trebuit să mă arăt cît de cît demn în faţa Francoisei şi să nu-i satisfac plăcerea răutăcioasă pe care o simţea, dacă nu chinuindu-mă

50

pe mine, cel puţin dăunîndu-i prietenei mele. Gîfîiam în timp ce Francoise se dusese după lupă; am luat lupa şi i-am cerut Francoisei să-mi arate vulturul de pe inelul cu rubin; nu i-a fost greu să mă facă să văd aripile, stilizate la fel ca pe celălalt inel, relieful fiecărei pene, capul. Mi-a arătat şi inscripţiile asemănătoare, cărora, este adevărat, le fuseseră alăturate şi altele pe inelul cu rubin. Iar în partea dinăuntru a celor două inele, monograma Albertinei. „Mă mir că domnul a văzut abia acum că inelele seamănă aşa de bine, că aurul este lucrat în acelaşi fel, că i s-a dat aceeaşi formă. Fie şi numai văzîndu-le în treacăt şi aş fi jurat că vin din acelaşi Ioc. Cunoşti că-i ace­eaşi lucrătură aşa cum recunoşti gustul mîncării gătite de o bucătăreasă bună." Şi într-adevăr, curiozităţii sale de slujnică, aţîţată de ură şi obişnuită să noteze orice amănunt cu o precizie înspăimîntătoare, i se adăugase, ajutînd-o în această expertiză, gustul pe care-1 avea, gustul acela pe care îl vedea şi cînd gătea şi pe care i-1 sporea poate, după cum observasem, cînd plecasem la Balbec, văzînd-o cum se îmbracă, cochetăria sa de femeie care a fost cîndva frumoasă şi s-a uitat la bijuteriile şi la toaletele celorlalte. Inima nu mi-ar fi putut bate mai tare dacă aş fi greşit cutia cu medicamente şi, în loc să iau cîteva tablete de veronal într-o zi cînd aş fi simţit că băusem prea multe ceşti de ceai, aş fi luat tot atîtea tablete de cafeina. I-am cerut Francoisei să iasă din cameră. Aş fi vrut să o văd pe Albertine neîntîrziat. Ororii pe care o trezea în mine minciuna ei, geloziei faţă de acel necunoscut i se adăuga durerea că ea acceptase să i se facă daruri în felul acesta. Şi eu îi făceam, şi încă şi mai multe, e adevărat, dar o femeie pe care o întreţinem nu ni se pare a fi o femeie întreţinută atîta vreme cît nu ştim că o întreţin şi alţii. Şi totuşi, de vreme ce cheltuisem întruna pen­tru ea atîţia bani, o luasem lîngă mine în ciuda acestei josnicii morale; menţinusem în ea această josnicie, o sporisem poate, poate o creasem eu însumi. Apoi, aşa cum avem darul să in­ventăm poveşti ca să ne alinăm durerea, aşa cum izbutim, cînd murim de foame, să ne convingem pe noi înşine că un necu­noscut ne va lăsa moştenire o avere de o sută de milioane, mi-am închipuit-o pe Albertine în braţele mele, explicîndu-mi in cîteva cuvinte că îşi cumpărase celălalt inel tocmai fiindcă semăna cu primul şi că ea însăşi pusese să i se graveze ini-

51

fialele. Dar această explicaţie era încă prea fragilă, ea nu avusese încă timpul să-şi împlînte în mintea-mi rădăcinile-i binefăcătoare, şi durerea mea nu putea fi potolită atît de re­pede. Şi mă gîndeam că mulţi bărbaţi care Ie spun celorlalţi că au o amantă iubitoare suferă aceleaşi chinuri. Astfel îi mint pe ceilalţi şi se mint pe ei înşişi. Nu mint pe deplin; căci petrec cu acea femeie clipe cu adevărat plăcute; dar gîndiţi-vă la acele gesturi iubitoare pe care ele le au pentru ei în faţa prietenilor lor şi care Ie îngăduie să-şi facă din asta o glorie, şi la toate gesturile iubitoare pe care le au cînd sînt singure cu amantul lor, gesturi pentru care aceştia le binecuvîntează, dar şi la orele neştiute de nimeni cînd amantul a suferit, a fost cuprins de îndoieli, a făcut tot felul de cercetări zadarnice pentru a afla adevărul! Bucuria de a iubi, de a se lăsa fermecat de cuvintele cele mai neînsemnate ale unei femei, pe care le ştim neîn­semnate, dar pe care le parfumăm cu mirosul ei, este legată de asemenea suferinţe. în acel moment, nu mă mai puteam delecta respirînd în amintire mirosul Albertinei. Inspăimîntat, ţinînd cele două inele în mînă, priveam acel vultur necruţător al cărui cioc îmi sfîşia inima, ale cărui aripi cu pene în relief îmi răpiseră toată încrederea pe care o aveam în prietena mea, şi sub ghearele căruia mintea mea chinuită nu putea să scape nici măcar o clipă de întrebările pe care şi le punea întruna despre acel necunoscut al cărui nume, pe care totuşi nu-1 puteam citi, era simbolizat de vultur, necunoscut pe care ea îl iubise cu siguranţă odinioară, şi pe care ea îl revăzuse cu siguranţă nu cu mult timp în urmă, de vreme ce văzusem pentru prima dată ceJ de al doilea inel, cel pe care vulturul părea că-şi înmoaie ciocul în sîngele limpede al rubinului, în ziua atît de calmă, atît de familială cînd ne plimbasem împreună prin Bois.

De altfel, deşi sufeream întruna, de dimineaţă pînă seara, pentru că Albertine plecase, asta nu însemna că nu mă gîn­deam decît la ea Pe de o parte, farmecul ei cucerind de multă vreme din aproape în aproape obiecte care sfîrşeau prin a fi foarte îndepărtate de ea, dar care erau totuşi electrizate de aceeaşi emoţie pe care o stîrnea în mine, dacă ceva mă făcea să mă gîndesc la Incarville, sau la sofii Verdurin, sau la un nou rol jucat de Lea, un val de suferinţa mă izbea dintr-o dată. Pe de altă parte, eu însumi, cînd spuneam că mă gîndesc la

52

Albertine, mă gîndeam de fapt la mijloacele de a o aduce înapoi, de a fi iar cu ea, de a şti ce face. Astfel încît, dacă în timpul acestor ore de neîncetat martiriu, un grafic ar fi putut înfăţişa imaginile care-mi însoţeau suferinţa, ar fi putut fi văzute cele din gara d'Orsay²⁰, cea a bancnotelor oferite doamnei Bontemps, cea a lui Saint-Loup aplecat pe pupitrul înclinat al unui birou de poştă şi scriind o telegramă pentru mine, dar niciodată imaginea Albertinei. Aşa cum în tot timpul vieţii egoismul nostru vede în faţa lui scopurile ce-i sînt preţioase eului nostru, dar nu se uită niciodată la acel eu care le are în vedere întruna, tot astfel dorinţa care ne călăuzeşte faptele coboară către ele, dar nu urcă pînă la noi, fie pentru că, prea utilitară fiind, se precipită în acţiune şi dispreţuieşte cu­noaşterea, fie pentru că noi căutăm viitorul pentru a corecta decepţiile prezentului, fie că lenea spiritului îl îndeamnă mai curînd să alunece pe panta lină a imaginaţiei decît să urce panta abruptă a introspecţiei. în realitate, în aceste momente de criză cînd ne-am risca întreaga viaţă, pe măsură ce fiinţa de care ea depinde arată mai bine locul imens pe care-1 ocupă pentru noi, nelăsînd nimic în lume care să nu fie dat peste cap de ea, proporţional imaginea acestei fiinţe descreşte pînă la a nu mai fi perceptibilă. în toate lucrurile găsim efectul prezenţei sale prin emoţia pe care o simţim; pe ea însăşi, care este cauza, nu o găsim nicăieri. în acele zile am fost atît de incapabil să mi-o reprezint pe Albertine încît aproape că aş fi putut crede că nu o iubeam, aşa cum mama, în momentele de deznădejde cînd a fost incapabilă să şi-o mai reprezinte pe bunica (cu excepţia unei singure daţi, cînd a întîlnit-o din întîmplare într-un vis al cărui preţ 1-a simţit în asemenea măsură încît, deşi adormită, s-a străduit, cu puterile care-i mai rămîneau în somn, să-1 prelungească), ar fi putut să se acuze pe sine şi se acuza într-a­devăr că nu-i pare rău după mama ei, a cărei moarte o ucidea, dar ale cărei trăsături îi pieriseră din amintire.

De ce aş fi crezut că Albertinei nu-i plăceau femeile? Pen­tru că ea spusese, mai ales în ultima vreme, că nu-i plac; dar oare viaţa noastră nu se întemeiază pe o veşnică minciună? Niciodată ea nu-mi spusese: „De ce nu pot ieşi să mă plimb în deplină libertate? De ce îi întrebi pe ceilalţi ce fac eu?" Era mtr-adevăr o viaţă prea ciudată ca ea să nu mă fi întrebat, dacă

53

nu ar fi înţeles de ce. Iar tăcerii mele cu privire la cauzele claustrării ei nu era oare de înfeles să-i corespundă din partea-i aceeaşi constantă tăcere cu privire la veşnicele-i dorinţe, nenu-măratele-i amintiri, nenumaratele-i dorinţe şi speranţe? Francoise părea că ştie că mint cînd făceam aluzie la apropiata întoarcere a Albertinei. Şi credinţa ei părea că se întemeiază pe ceva mai mult decît pe acel adevăr care o călăuzea de obicei pe servitoarea noastră, Şi anume că stăpînilor nu le place să fie umiliţi în fafa servitorilor lor şi nu-i lasă să cunoască din realitate decît ceea ce nu se îndepărtează prea mult de o fic­ţiune măgulitoare, capabilă să întreţină respectul acestora. Dar de data aceasta credinţa Francoisei părea că se întemeiază pe altceva, ca şi cum ar fi trezit ea însăşi, ar fi întreţinut neîn­crederea în mintea Albertinei, i-ar fi stîrnit mînia, pe scurt, ar fi împins-o pînă în punctul în care i-ar fi putut prezice plecarea ca pe ceva inevitabil. Dacă era adevărat, versiunea mea despre o plecare bruscă, ştiută şi aprobată de mine, nu putuse să fie întîmpinată de Francoise decît cu neîncredere. Dar ideea pe care ea şi-o făcea despre firea interesată a Albertinei, felul cum exagera, plină de ură, „profitul" pe care AJbertine îl avea, credea ea, după urma mea, puteau într-o oarecare măsură să-i mineze certitudinea. De aceea, cînd în faţa ei făceam aluzie, ca la un lucru foarte natural, la apropiata întoarcere a Albertinei, Francoise îmi privea chipul - tot astfel cum, cînd chelnerul-şef, pentru a o necăji, îi citea, schimbînd cuvintele, despre o nouă politică, în care ea nu putea să creadă, de exemplu despre închiderea bisericilor şi deportarea preoţilor, Francoise, chiar aflîndu-se la celălalt capăt al bucătăriei şi fără să poată citi, privea instinctiv şi cu aviditate ziarul -, ca şi cum ar fi putut să vadă dacă era cu adevărat scris, dacă nu inventam.

Dar cînd Francoise văzu că, după ce am scris o lungă scrisoare, am pus pe plic adresa doamnei Bontemps, spaima, pînă atunci doar vagă, că Albertine se va întoarce spori în su­fletul ei. Ea fu însoţită de o adevărată consternare cînd, într-o dimineaţă, a trebuit să-mi aducă o scrisoare pe plicul căreia recunoscuse scrisul Albertinei. Se întreba dacă plecarea Albertinei nu fusese o simplă comedie, presupunere care o făcea de două ori nefericită, căci asigura în mod definitiv în viitor traiul Albertinei în casă şi constituia pentru mine, adică,

54

în calitatea mea de stăpîn al Francoisei, pentru ea însăşi, umilinţa de a fi fost păcăliţi de Albeitine. Oricît eram de ne­răbdător să citesc scrisoarea Albertinei, nu m-am putut împiedica să nu mă uit o clipă la ochii Francoisei, din care orice speranţă dispăruse, deducînd din această prevestire imi­nenta întoarcere a Albertinei, aşa cum un iubitor de sporturi de iarnă îşi spune cu bucurie că sezonul rece e aproape, cînd'vede plecarea rîndunelelor. Francoise ieşi din cameră şi, după ce m-am asigurat că închisese uşa, am deschis fără zgomot, ca să nu par neliniştit, următoarea scrisoare:

Dragă prietene, îţi mulţumesc pentru toate lucrurile bune pe care mi le spui, sînt la dispoziţia ta pentru a decomanda Rolls-ul, dacă crezi că pot face ceva în privinţa asta, şi eu cred că pot. Trebuie doar să-mi scrii numele mijlocitorului. Te-ai lăsat înşelat de oamenii ăştia care nu vor decît un singur lucru, să vîndă; şi ce-ai putea face cu un automobil, tu care nu ieşi niciodată să te plimbi? Sînt foarte emoţionată la gîndul că ai păstrat o amintire frumoasă despre ultima noastră plimbare. Crede-rnă că nici eu nu voi uita această plimbare de două ori crespusculară^2] (se lăsa noaptea şi urma să ne despărţim) şi că ea nu mi se va şterge din minte decît o dată cu venirea întu­nericului deplin.

Am simţit că această ultimă frază nu era decît o frază funnoasă şi că Albertine nu ar fi putut păstra pînă Ia moarte o amintire atît de duioasă în legătură cu această plimbare în timpul căreia nu simţise cu siguranţă nici o plăcere, fiind nerăbdătoare să mă părăsească. Dar am admirat totodată cît de plină de calităţi era biciclista, jucătoarea de golf din Balbec, care nu citise decît Eslhera înainte de a mă cunoaşte, şi cît de multă dreptate avusesem cînd îmi spuneam că stînd împreună cu mine se îmbogăţise cu noi calităţi, care o făceau să fie diferită şi mai completă. Şi astfel, fraza pe care i-o spusesem la Balbec: „Cred că prietenia mea va fi importantă pentru tine, căci sînt tocmai persoana care ţi-ar putea aduce ceea ce-ţi lipseşte" - îi pusesem ca dedicaţie pe o fotografie: Cu cer­titudinea de a fi providenţial -, această frază, pe care o spuneam fără să cred în ea şi doar ca să o fac să vadă că e bine