Redactor: Diana Crupenschi

66

Ah! Niciodată nu voi mai intra într-o pădure, niciodată nu mă voi mai plimba printre copaci. Dar oare voi simţi mai puţin cruzimea cîmpiilor întinse? De cîte ori străbătusem, ducîn-du-mă după Albertine, de cîte ori străbătusem din nou, întor-cîndu-mă cu ea, marea cîmpie de la Cricqueville-², cînd pe timp înceţoşat, avînd iluzia că sîntem înconjuraţi de un lac imens, cînd în unele seri luminoase, pe un clar de lună care dematerializa pămîntul, făcîndu-1 să pară, chiar la doi paşi, celest, aşa cum nu este, în timpul zilei, decît în depărtări, închidea cîmpiile, pădurile, dimpreună cu bolta cerească, în care le contopise, în agatul arborescent al unui singur azur!

Francoise era probabil fericită de moartea Albertinei, şi trebuie să recunosc că, dintr-un fel de bunăcuviinţă şi de tact, ea nu se prefăcea că e tristă. Dar legile nescrise ale străve­chiului cod şi ale tradiţiei sale de ţărancă medievală care plînge ca în cîntecele de gesta erau mai vechi decît ura sa faţă de Albertine şi chiar faţă de Eulalie. De aceea, într-una din acele după-amiezi pe sfîrşite, cînd nu-mi ascundeam destul de bine suferinţa, ea îmi zări lacrimile, slujită de instinctul de ţărăncuţă care odinoară prindea şi chinuia animalele, se bucura strîngînd de gît puii de găină şi aruncînd homari vii în apa clocotită, şi care, cînd eram bolnav, îmi privea - aşa cum s-ar fi uitat la rănile pe care i le-ar fi făcut unei bufniţe - mina proastă, despre care vorbea apoi pe un ton de înmormîntare ca şi cum ar fi prevestit o nenorocire. Dar „bunăcuviinţă" pe care o învăţase la Combray nu-i îngăduia să ia uşor lacrimile, supărarea, lucruri pe care le socotea ca fiind tot atît de funeste ca şi faptul de a-şi scoate tricoul de lînă sau de a mînca atunci cînd nu avea poftă. „Oh!" nu, domnule, nu trebuie să plîngi, îţi face rău!" Şi, în timp ce voia să-mi oprească lacrimile, avea o înfăţişare neliniştită de parcă ar fi fost vorba de valuri de sînge. Din nefericire, am privit-o cu răceală, ceea ce o obligă să renunţe la toate frazele de compătimire pe care ar fi avut poftă să mi le spună şi care de altfel ar fi fost poate sincere. Poate că Şi cu Albertine se întîmplase ca şi cu Eulalie, şi acum cînd ea nu mai putea avea nici un profit de pe urma mea, Francoise încetase să o mai urască. Ţinu să-mi arate totuşi că îşi dădea bine seama că plîng şi că, după funestul exemplu al celor din familia mea, nu voiam ca asta „să se vadă". „Domnule, nu

67

trebuie să plîngi", îmi spuse ea cu un ton de data asta mai calm, şi mai curînd ca să-mi arate că ştie să vadă decît ca să-mi dovedească mila ei. Şi adăugă: „Trebuia să se întîmple, era prea fericită, sărmana de ea, n-a ştiut să-şi preţuiască fericirea".

Cît de încet moare lumina în aceste seri nesfîrşite de vară! Casa din faţă, palidă fantomă, continua la nesfîrşit să-şi picteze în acuarelă pe cer albul persistent. Se făcea în sfîrşit întuneric în apartament, mă izbeam de mobilele din anticameră, dar pe uşa care dădea spre scară, în mijlocul întunericului pe care îl credeam total, geamul era translucid şi albastru, de un albastru de floare, de un albastru ca aripa unei insecte, de un albastru care mi s-ar fi părut frumos, dacă n-aş fi simţit că era o ultimă răsfrîngere, tăioasă ca o lamă de oţel, lovitura supremă pe care, în neostenita-i cruzime, mi-o dădea încă o dată lumina

Totuşi, în cele din urmă se lăsa întunericul deplin, dar atunci era de ajuns să văd o stea alături de copacul din curte ca să-mi amintesc de plimbările noastre cu trăsura, după cină, prin pădurea Chantepsie, căptuşită cu clar de lună. Şi chiar pe stradă, mi se întîmpla să izolez pe o bancă, să culeg puritatea naturală a unei raze de lună în mijlocul luminilor artificiale ale Parisului, ale unui Paris peste care acea rază făcea să dom­nească - aducînd pentru o clipă în imaginaţia mea oraşul în natură, o dată cu tăcerea infinită a cîmpiilor evocate - amin­tirea dureroasă a plimbărilor pe care le făcusem aici cu Albertine. Ah! Cînd se va sfîrşi oare noaptea? Dar Ia prima răcoare a zorilor mă înfioram, căci ea stîrnise iar în mine dulceaţa acelei veri în care, de la Bal bec la Incarville²³, de la Incarville la Balbec, ne condusesem de atîtea ori unul pe celălalt, pînă cînd se făcea dimineaţă. Nu mai aveam decît o singură speranţă pentru viitor - speranţa mult mai sfîşietoare decît teama -, aceea de a o uita pe Albertine. Ştiam că o voi uita într-o zi, o uitasem pe Gilberte, pe doamna de Guennantes, o uitasem pe bunica. Şi este pedeapsa noastră cea mai dreaptă şi cea mai cruda, pedeapsa uitării atît de totale, liniştită precum cea a cimitirelor, prin care ne-am desprins de cei pe care nu-i mai iubim, încît întrevedem aceeaşi uitare ca fiind inevitabilă faţă de cei pe care îi iubim încă. La drept vorbind, ştim că nu este o stare dureroasă, ci o stare de in-

68

diferenţă. Dar nepufîndu-mă gîndi în acelaşi timp la ceea ce eram şi la ceea ce voi fi, mă gîndeam cu deznădejde la tot acel tegument de mîngîieri, de sărutări, de somn împreună, de care va trebui curînd să mă lipsesc pentru totdeauna. Elanul acestor amintiri atît de tandre, care se loveau de ideea că Albertine murise, mă apăsa prin înfruntarea unor fluxuri atît de potrivnice încît nu puteam rămîne nemişcat; mă ridicam, dar dintr-o dată mă opream, doborît; aceiaşi zori pe care îi vedeam cînd o părăsisem pe Albertine, încă radios şi cald de sărutările ei, îşi fluturau deasupra perdelelor tăişul acum sinistru, al cărui alb rece, implacabil şi compact pătrundea în cameră, dîndu-mi parcă o lovitură de cuţit²⁴.

Curînd aveau să se audă zgomotele străzii, îngăduindu-mi să citesc, după calitatea sunetelor, gradul de căldură tot mai mare în care se vor produce. Dar în această căldură, care peste cîteva ore se va îmbiba de mirosul cireşelor, nu mai găseam (ca într-un medicament pe care înlocuirea printr-o alta a uneia dintre părţile componente îl face, dintr-un euforic şi un exci­tant, un medicament care deprimă), dorinţa de femei, ci ne­liniştea pricinuită de plecarea Albertinei. De altfel, amintirea tuturor dorinţelor mele era tot atît de impregnată de ea şi de suferinţă, ca şi amintirea plăcerilor. Acum cînd Albertine nu mai era, preferam să nu mă mai duc la Veneţia, unde crezusem că prezenţa ei nu-mi va fi prielnică (fără îndoială pentru că simţeam în chip nedesluşit că-mi va fi necesară). Mi se păruse că Albertine este un obstacol între mine şi toate lucrurile, pentru că ea era pentru mine ceea ce le conţinea, iar eu puteam să le primesc numai de la ea, ca dintr-un vas. Dar acum acest vas era distrus, nu mai aveam curajul să le apuc, nu mai exista nici măcar un singur lucru căruia să nu-i întorc spatele, poso­morit, preferind să nu mă bucur de el. Astfel încît despărţirea mea de ea nu deschidea pentru mine cîmpul plăcerilor posibile, care crezusem că-mi este interzis datorită prezenţei ei. De altfel, obstacolul pe care prezenţa ei poate îl constituise, într-a­devăr, pentru călătoriile mele, pentru a mă bucura de viaţă, îmi ascunsese doar, aşa cum se întîmplă întotdeauna, celelalte ob­stacole, care apăreau din nou, intacte, acum că acela dispăruse. Tot astfel, odinioară, cînd vreo vizită plăcută mă împiedica să lucrez, dacă a doua zi rămîneam singur, nu lucram mai mult.

69

Dacă o boală, un duel, un cal nărăvaş ne fac să vedem moartea de aproape, ne spunem că ne vom bucura din plin de viată, de voluptate, de ţinuturile necunoscute de care am fost lipsiţi. Şi după ce primejdia trece, regăsim aceeaşi viaţă cenuşie în care nimic din toate astea nu exista pentru noi.

Fără îndoială, aceste nopţi atît de scurte durează puţin.

Iama se va întoarce din nou, iar eu nu voi mai avea a mă teme

de amintirea plimbărilor cu ea, pînă în zorii prea timpurii. Dar

primele geruri nu-mj vor aduce oare, păstrat în gheaţa lor,

germenele primelor mele dorinţe, cînd la miezul nopţii o

căutam, cînd timpul mi se părea că se scurge atît de încet pînă

o auzeam că sună, clipă pe care acum o voi aştepta veşnic în

zadar? Nu-mi vor aduce ele germenele primelor mele nelinişti,

căci de două ori am crezut că nu va veni? în acea vreme nu o

vedeam decît rareori; dar chiar acele intervale care existau

atunci între vizitele ei, cînd apărea după mai multe săptămîni,

dintr-o viaţă necunoscută pe care nu încercam să o posed, îmi

asigurau liniştea, împiedicînd pornirile neîntrerupte ale geloziei

mele să se conglomereze, să devină un bloc în sufletul meu.

Acele intervale, pe cît putuseră fi de neliniştitoare atunci, pe

atît de impregnate de suferinţă erau de cînd lucrurile

necunoscute pe care ea le putuse face în răstimpul lor nu-mi

mai erau indiferente, şi mai ales acum, cînd ea nu va mai veni

u'ciodată la mine; astfel încît acele seri de ianuarie, cînd ea

/enea, seri care fuseseră atît de plăcute sufletului meu, îmi vor

ufla acum în faţă un vînt rece şi neliniştitor pe care nu-1 ştiam

i acea vreme, şi-mi vor aduce, primejdios însă acum, primul

ermene al iubirii mele. Şi gîndindu-mă că voi vedea cum

:începe acel timp rece care, de pe vremea Gilbertei şi a jo-

jrilor mele în Champs-Elysees, mi se păruse totdeauna atît de

ist; că se vor întoarce seri asemănătoare cu acea seară

zăpezită cînd o aşteptasem zadarnic pe Albertine pînă tîrziu,

jnci, ca un bolnav care, situîndu-se din punctul de vedere ai

ipului, se concentrează asupra plămînilor lui, în acele clipe

[ temeam cel mai mult, gîndindu-mă la nefericirea mea, la

ma mea, de reîntoarcerea zilelor geroase, şi îmi spuneam că

ite cel mai greu îmi va fi să trec iarna. Ca să pierd amintirea

)ertinei, care era legată de toate anotimpurile, ar fi trebuit să

lit pe toate, chiar dacă apoi ar fi trebuit să încep din nou să

70

le cunosc, ca un bătrîn lovit de hemiplegie şi care învaţă din nou să citească; ar fi trebuit să renunţ la întregul univers. îmi spuneam că numai o adevărată moarte a mea ar fi capabilă (dar ea este imposibilă) să mă consoleze de moartea ei. JVu mă oîndeam că moartea sinelui nu este nici imposibilă şi nici extraordinară; ea are loc fără ştirea noastră, eventual împotriva voinţei noastre, în fiecare zi, şi că voi suferi din cauza repetării a tot felul de zile pe care nu numai natura, dar şi împrejurări neînsemnate, o ordine mai convenţională le introduc într-un anotimp. Curînd va veni ziua cînd mă dusesem la Balbec vara trecută şi cînd iubirea mea, care nu era încă inseparabilă de gelozie şi care nu se neliniştea pentru tot ceea ce Albertine făcea în timpul zilei, urma să sufere atîtea schimbări înainte de a deveni acea iubire atît de diferită din ultima vreme, atît de specială încît acest ultim an cînd începuse să se schimbe şi cînd destinul Albertinei luase sfîrşit, îmi apărea plin, divers, vast ca un secol. Apoi va fi amintirea unor zile mai tîrzii, dar din ani anteriori; duminicile cu vreme rea, cînd totuşi toată lumea ieşise la plimbare, în pustiul după-amiezii, cînd zgomotul vîntului şi al ploii m-ar fi invitat odinioară să rămîn să fac pe „filosoful din mansardă"²⁵, cu cîtă nelinişte voi vedea venind ora cînd Albertine, atît de puţin aşteptată, venise să mă vadă, mă mîngîiase pentru prima oară, întrerupîndu-se la venirea Francoisei care adusese lampa, în acel timp de două ori mort cînd Albertine era plină de curiozitate faţă de mine, cînd iubirea mea pentru ea putea în chip legitim să spere atît de mult! Ba chiar, intr-un anotimp mai înaintat, serile glorioase în care birourile şi pensioanele, întredeschise ca nişte capele, învăluite într-o pulbere aurie, încununează strada cu acele semizeiţe care, stînd, nu departe de noi, de vorbă cu semenele lor. ne fac să dorim febril să pătrundem, existenţa lor mito­logică, nu-mi mai aminteau decît de iubirea Albertinei care, alături de mine fiind, mă împiedica să mă apropii de ele.

De altfel, amintirii ceasurilor chiar pur naturale i s-ar adău­ga fără îndoială peisajul moral care face din ele ceva unic. Cînd voi auzi mai tîrziu răsunînd cornul păzitorului de capre, ^a începutul anotimpului frumos, aproape italian, aceeaşi zi ^S|-ar amesteca rînd pe rind în lumina-i neliniştea de a o şti pe Albertine la Trocadero, poate cu Lea şi cu cele două fete, iar

71

apoi blînde|ea familială şi domestică, aproape ca aceea a unei soţii, care atunci părea că mă încurcă şi pe care Francoise urma să mi-o aducă. Crezusem că acel mesaj telefonic al Francoisei, care îmi transmisese omagiul supus al Albertinei care se întorcea cu ea, mă umpluse de orgoliu. Mă înşelasem. Mă îmbătase pentru că mă făcuse să simt că cea pe care o iubeam era a mea, nu trăia decît pentru mine, şi chiar la distanţă, fără să trebuiască să mă ocup de ea, mă socotea soţ şi stăpîn, întorcîndu-se doar la un semnal al meu. Şi astfel, acel mesaj telefonic fusese o părticică de bucurie, venind de departe, emisă din cartierul Trocadero, unde se aflau pentru mine izvoare de fericire ce-şi îndreptau spre mine liniştitoare molecule, balsamuri calmante, redîndu-mi în sfîrşit o atît de dulce libertate a sufletului, aşa cum nu o mai avusesem - mă abandonam fără nici o grijă muzicii Iui Wagner - decît cînd aşteptam sosirea unei anume Albertine, liniştit, deloc nerăb­dător, clipă în care nu ştiusem să-mi recunosc fericirea Iar cauza acestei fericiri de a şti că se întoarce, că mi se supune şi că îmi aparţine era nu orgoliul, ci iubirea. Acum mi-ar fi fost totuna să am la ordinele mele cincizeci de femei care s-ar fi întors doar la un semn al meu nu de la Trocadero, ci din Indii. Dar în acea zi, simţind-o pe Albertine care, în timp ce eram singur în camera mea şi cîntam la pian, venea supusă spre mine, respirasem, împrăştiată ca o pulbere în soare, una dintre acele substanţe care, aşa cum altele sînt binefăcătoare pentru trup, fac bine sufletului. Apoi trecuse o jumătate de oră după sosirea Albertinei, apoi avusese Ioc plimbarea cu Albertine, sosire şi plimbare pe care le crezusem plictisitoare pentru că erau pentru mine însoţite de certitudine, dar care. chiar din cauza acestei certitudini, din momentul cînd Francoise îmi telefonase că o va aduce acasă, turnaseră un calm de aur în orele următoare, făcuseră din ele ca o a doua zi, cu totul diferită de prima, pentru că avea un cu totul alt dedesubt moral, un dedesubt moral care făcea din ea o zi originală, adăugîndu-se varietăţii celor pe care le cunoscusem pînă atunci, zi pe care nu mi-aş fi putut-o niciodată închipui - aşa cum nu ne-am putea închipui odihna unei zile de vară daca asemenea zile nu ar exista în şirul celor pe care le-am trăit -, zi despre care nu puteam să spun cu toată siguranţa că mi-o

72

aminteam, căci acelui calm i se adăuga acum o suferinţă pe care nu o simţisem atunci. Dar mult mai tîrziu, cînd am traversat din nou, încetul cu încetul, în sens invers, timpurile prin care trecusem înainte de a o iubi atît de mult pe Albertine, cînd sufletul meu cicatrizat s-a putut despărţi fără să sufere de Albertine cea moartă, atunci, cînd am putut în sfîrşit să-mi amintesc fără să sufăr de ziua cînd Albertine se dusese după cumpărături cu Franţoise în loc să rămînă la Trocadero²⁶, mi-am amintit cu plăcere acea zi ca aparţinînd un anotimp moral pe care nu-1 cunoscusem pînă atunci; şi mi-am amintit-o în sfîrşit exact, fără să-i mai adaug vreo suferinţă, ci, dimpo­trivă, aşa cum îţi aminteşti anumite zile de vară pe care le-ai găsit prea călduroase atunci cînd le-ai trăit, şi din care, dar numai după aceea, extragi aurul curat şi indestructibilul azur.

Astfel încît aceşti cîţiva ani nu impuneau amintirii Albertinei, care îi făcea să fie atît de dureroşi, numai culorile succesive, modalităţile diferite, cenuşa anotimpurilor sau a ore­lor lor, de la sfîrşitul după-amiezelor de iunie la serile de iarnă, de la clarul de lună pe mare la zorii întoarcerilor noastre acasă, de la zăpada din Paris la frunzele uscate din Saint-Cloud, ci şi ideea particulară pe care o aveam succesiv despre Albertine, despre felul cum mi-o închipuiam că arată în fiecare dintre aceste clipe, despre frecvenţa mai mult sau mai puţin mare cu care o vedeam în acel anotimp, mai dispersată sau mai com­pactă, despre neliniştile pe care mi le putuse pricinui făcîn-du-mă să o aştept, despre dorinţa pe care o simţeam pentru ea într-o anume clipă, despre speranţe ce căpătaseră formă şi apoi se pierduseră; toate acestea modificau felul de a fi al tristeţii mele retrospective tot atît cît şi impresiile de lumină sau de parfumuri care îi erau asociate, şi completau fiecare dintre anii solari pe care îi trăisem şi care fie şi numai cu primăverile, cu toamnele, cu iernile lor, erau atît de trişti din cauza amintirii inseparabile de ea, dublînd-o cu un fel de an sentimental, cînd orele nu erau definite de poziţia soarelui, ci de aşteptarea unei întîlniri; cînd lungimea zilelor sau creşterea temperaturii erau măsurate de amplitudinea speranţelor mele, de mai marea sau mai mica noastră intimitate, de transformarea treptată a chipu­lui ei, de călătoriile pe care le făcuse de frecvenţa şi stilul scrisorilor pe care mi le adresase în perioada cînd lipsise, de

73

graba ei mai mult sau mai puţin mare de a mă vedea la în­toarcere. Iar aceste schimbări de timp, aceste zile diferite îmi redau fiecare o altă Albertine, nu numai prin evocarea unor momente asemănătoare. Dar să ne amintim că totdeauna, chiar înainte ca eu să iubesc, fiecare Albertine făcuse din mine un om diferit, avînd alte dorinţe pentru că avea alte percepţii şi care - chiar dacă nu visase decît furtuni şi faleze în ajun, dacă lumina indiscretă a primăverii îi strecurase o mireasmă de trandafiri prin deschiderile gardului care îi împrejmuia somnul - se trezea cu dorinţa de a fi în drum spre Italia. Chiar în iu­birea mea, starea schimbătoare a atmosferei mele morale, pre­siunea modificată a credinţelor mele, nu micşoraseră oare, într-o zi sau alta, vizibilitatea propriei mele iubiri, nu o extin-seseră la nesfîrşit într-o zi sau alta, nu o înfrumuseţaseră într-o zi sau alta pînă la surîs, iar într-o anume zi nu o contractaseră pînă la furtună? Nu exişti decît prin ce ai, nu ai decît ceea ce-ţi este cu adevărat prezent, şi atîtea dintre amintirile noastre, dintre capriciile noastre, dintre ideile noastre pornesc în călătorie departe de noi înşine, pînă acolo unde nu le mai vedem! Atunci nu le mai putem pune la socoteală în acel total care este fiinţa noastră. Dar ele îşi au drumurile lor tainice pe care se întorc în noi. Şi, în anumite seri, adormind aproape fără să o mai regret pe Albertine - nu poţi regreta decît ceea ce îţi aminteşti -, la trezire găseam o întreagă flotă de amintiri care se încrucişau în mine, în conştiinţa mea cea mai limpede, pe care le distingeam foarte bine. Atunci plîngeam ceea ce vedeam atît de desluşit şi care în ajun nu era pentru mine decît neant. Numele Albertinei, moartea ei îşi schimbaseră sensul; trădările ei îşi dobîndisera din nou, dintr-o dată, întreaga importanţă.

Cum de mi se păruse moartă, cînd acum, pentru a mă gîndi la ea, nu aveam la dispoziţie decît aceleaşi imagini pe care le revedeam, cînd pe una, cînd pe cealaltă, pe cînd era vie: rapidă şi aplecată peste roata mitologică a bicicletei sale, strînsă. în zilele ploioase, în tunica războinică de pînză cauciucată care-i făcea sînii mai bombaţi, cu capul acoperit cu un turban din care îi ieşeau şuviţele de păr ca nişte şerpi, ea semăna spaima pe străzile din Balbec; în serile cînd luasem cu noi şampanie In pădurea Chantepie-⁷, cu vocea provocatoare şi schimbată, avea

74

pe chip acea căldură palidă care îi înroşea doar pomeţii; fiindcă o zăream cu greu în întunericul trăsurii, o apropiam de locul unde cădea lumina lunii, ca să o văd mai bine, iar acum încercam zadarnic să mi-o amintesc, să o revăd într-un întu­neric care nu se va mai sfirşi niciodată. Micuţă statuetă în plimbarea către insulă, figură calmă, cu trăsături uşor îngroşate şi cu pielea zgrunţuroasă lîngă pian, ea era astfel rînd pe rînd ploioasă şi rapidă, provocatoare şi diafană, nemişcată şi surîzătoare, înger al muzicii. Fiecare Albertine era astfel legată de o clipă, de data la care mă găseam din nou situat cînd o revedeam. Şi acele clipe ale trecutului nu sînt imobile; ele păstrează în memoria noastră mişcarea care le ducea spre viitor - spre un viitor devenit el însuşi trecut -, ducîndu-ne şi pe noi înşine spre el. Niciodată nu o mîngîiasem pe acea Albertine din zilele cu ploaie, cea cu pieptul strîns în tunica de pînză cauciu-cată, voiam să-i cer să-şi scoată această armură, şi aş fi cunos­cut cu ea iubirea taberelor militare, fraternitatea călătoriei. Dar nu mai era cu putinţă, căci ea murise. Niciodată, de teama de a nu o deprava, nu-i arătasem că înţeleg ce vrea, în serile cînd părea că-mi oferă plăceri pe care altminteri ea nu le-ar fi cerut poate altora şi care stîrneau acum în mine o dorinţă furioasă. Nu le-aş fi simţit la fel cu o alta, şi aş fi putut cutreiera lumea în lung şi-n lat fără să o întîlnesc pe cea care mi le-ar fi putut da, de vreme ce Albertine murise. S-ar fi părut că trebuie să aleg între două lucruri, să hotărăsc care dintre ele era cel adevărat, într-atît faptul că Albertine murise - venit pentru mine dintr-o realitate pe care nu o cunoscusem, viaţa ei în Touraine - era în contradicţie cu toate gîndurile mele privitoa­re la ea, cu dorinţele, cu regretele mele, cu tandreţea, cu furia, cu gelozia mea. O asemenea bogăţie de amintiri luate din re­pertoriul vieţii ei, o asemenea abundenţă de sentimente evo-cîndu-i, implicîndu-i viaţa păreau să facă de necrezut faptul că Albertine murise. O asemenea abundenţă de sentimente, căci memoria mea, păstrîndu-mi iubirea, îi lăsa totodată deplina varietate. Dar nu numai Albertine era o succesiune de clipe, ci Şi eu însumi. Iubirea mea pentru ea nu fusese simplă: curio-^Zltăţii iată de necunoscut i se adăugase o dorinţă senzuală, iar "nui sentiment de o blîndeţe aproape familială, cînd indife­renţa, cînd o gelozie furioasă. Nu eram un singur bărbat, ci o

75

întreagă armată eterogenă, în care, în funcţie de moment, exis­tau pătimaşi, indiferenţi, geloşi - geloşi dintre care nici unu] nu era gelos pe aceeaşi femeie. Şi fără îndoială că de aici va veni într-o zi vindecarea pe care nu mi-o voi dori. într-o mul­ţime, elementele pot fi înlocuite prin altele, unul cîte unul, şi pe nesimţite, elemente pe care altele le elimină sau le întăresc, astfel încît pînă la urmă se produce o schimbare care ar fi de neconceput dacă am fi unul. Complexitatea iubirii mele, a persoanei mele, îmi multiplica, îmi diversifica suferinţele. To­tuşi, ele se puteau orîndui tot în cele două categorii a căror alternanfă constituise întreaga viaţă a iubirii mele pentru Albertine, iubire care fusese pradă rînd pe rînd încrederii şi bănuielii geloase.

Dacă îmi era greu să mă gîndesc că Albertine, atît de vie în mine (căci purtam dubla povară a prezentului şi a trecutului), murise, poate era la fel de contradictoriu gîndul că acea bănu­ială a unor greşeli de care Albertine - astăzi despuiată de car­nea care se bucurase de ele, de sufletul care putuse să le do­rească - nu mai era capabilă şi nici responsabilă, stîrnea în mine o asemenea suferinţă, pe care aş fi binecuvîntat-o numai dacă aş fi putut vedea în ea garanţia realităţii morale a unei persoane material inexistente, în locul reflexului menit să se stingă el însuşi prin impresiile pe care odinioară ea mi le trezise. O femeie care nu mai putea simţi plăceri cu alţii nu ar fi trebuit să-mi aţîţe gelozia, dacă iubirea mea ar fi putut să iasă la iveală. Dar asta era cu neputinţă, de vreme ce ea nu-şi putea găsi obiectul, pe Albertine, decît în amintiri în care aceasta era vie. Fiindcă doar gîndindu-mă la ea o înviam, trădările ei nu puteau fi niciodată cele ale unei moarte, clipa cînd ea le săvîrşise devenind clipa actuală, nu numai pentru Albertine, dar şi pentru acela dintre eurile mele brusc evocat şi care o contempla. Astfel încît nici un anacronism nu putea separa vreodată cuplul indisolubil în care cu fiecare nouă vinovată se împerechea pe dată un gelos lamentabil şi mereu contemporan. în ultimele luni o ţinusem închisă în casa mea Dar în imaginaţia mea, acum, Albertine era liberă; ea îşi folo­sea rău această libertate, prostituîndu-se cu unele sau cu altele. Odinioară mă gîndeam întruna la viitorul nesigur care se desfăşura în faţa noastră şi încercam să citesc în el. Iar acum.