Redactor: Diana Crupenschi

24

Albertine frumoasă în fotografie, dar cum nu-mi închipuiam totuşi că va produce asupra lui impresia pe care o produsese Elena asupra bătrînilor troieni, în timp ce căutam fotografia, spuneam cu modestie: „Ştii, nu-ţi închipui că e cine ştie ce, mai întîi fotografia este proastă, şi apoi ea nu are nimic neobişnuit, nu-i o frumuseţe, e mai ales foarte drăgălaşă. - Nu, nu cred, sînt sigur că e minunată", spuse el cu un entuziasm naiv şi sincer, căutînd să-şi reprezinte fiinţa care putuse stîrni în mine o asemenea deznădejde şi un asemenea zbucium. „O urăsc pentru că te face să suferi, dar se putea bănui că o fiinţă artistă pînă în vîrful unghiilor cum eşti tu, tu care iubeşti în toate frumuseţea cu nemăsurată dragoste, erai predestinat să suferi mai mult decît altul cînd aveai să o întîlneşti într-o femeie." Găsisem în sfîrşit fotografia. „Este cu siguranţă minunată", continua să spună Robert, care nu observase că îi întindeam fotografia Dintr-o dată o văzu, o ţinu o clipă în mîini. Chipul lui exprima o uimire vecină cu stupiditatea „Asta-i fata pe care o iubeşti?" îmi spuse el în cele din urmă, încercînd să-şi ascundă stupefacţia, de teama de a nu mă supăra. Nu făcu nici o remarcă, luase acea înfăţişare rezo­nabilă, prudentă, uşor dispreţuitoare pe care o ai în faţa unui bolnav, chiar dacă acesta a fost pînă atunci un bărbat remarcabil şi prietenul tău, dar care nu mai este deloc aşa, căci, cuprins de un fel de nebunie furioasă, îţi vorbeşte despre o fiinţă celestă care i-a apărut în cale şi pe care continuă să o vadă, acolo unde tu, om sănătos la minte, nu vezi decît o plapumă. Am înţeles pe dată uimirea lui Robert, era aceeaşi uimire pe care o avusesem şi eu cînd îi văzusem amanta, cu singura diferenţă că descoperisem în ea o femeie pe care o cunoşteam, în timp ce el credea că nu o văzuse niciodată pe Albertine. Dar fără îndoială că diferenţa între ceea ce vedeam atît unul cît şi celălalt privind aceeaşi persoană era la fel de mare. Era departe vremea cînd, treptat, începusem la Balbec să adaug senzaţiilor vizuale pe care le aveam cînd o priveam pe Albertine, senzaţii gustative, olfactive, tactile. De atunci, sen­zaţii mai profunde, mai gingaşe, mai greu de definit se adăuga-seră, iar mai tîrziu şi senzaţii dureroase. Pe scurt, Albertine, asemenea unei pietre în jurul căreia a nins, nu era decît centrul generator al unei imense construcţii care trecea prin planul

25

inimii mele. Robert, pentru care toată această stratificare de senzaţii era invizibilă, nu surprindea decît un reziduu pe care, dimpotrivă, ea mă împiedica să-1 vâd. Robert fusese descum­pănit cînd văzuse fotografia Albertinei nu fiindcă fusese uimit, precum bătrînii troieni care au spus, cînd o văzuseră pe Elena trecînd:

A noastră suferinţă nici cit privirea ei nu face,⁶

ci fiindcă fusese cuprins de uimirea inversă, care spune: „Cum, pentru una ca asta şi-a făcut atîta inimă rea, a suferit atît de mult, a făcut atîtea nebunii!" Trebuia să recunoaştem că acest gen de reacţie la vederea persoanei care a pricinuit suferinţele, a tulburat cu totul viaţa, iar uneori a adus moartea cuiva pe care îl iubim, este infinit mai frecventă decît cea a bătrînilor troieni şi, la urna urmei, obişnuită. Nu numai pentru că iubirea este individuală şi nici pentru că, atunci cînd nu o simţim, faptul de a găsi că poate fi evitată şi de a filosofa asupra nebuniei celorlalţi ne este firesc. Ci şi pentru că, atunci cînd a ajuns atît de departe încît pricinuieşte asemenea nefericiri, construcţia senzaţiilor aşezate între chipul femeii şi ochiul amantului enormul ou dureros care îl prinde şi îl ascunde aşa cum un strat de zăpadă ascunde o fîntînă, este împinsă îndeajuns de departe pentru ca punctul unde se opresc privirile amantului, punctul unde el îşi întîlneşte plăcerea şi suferinţele este atît de departe de punctul în care ceilalţi îl văd pe cît de departe este adevăratul soare de locul unde lumina sa con­densată ne face sa-1 zărim pe cer. Şi, mai mult încă, în tot acest timp, sub crisalida de dureri şi de tandreţe care face ca amantul să nu mai vadă nici cele mai urîte metamorfoze ale fiinţei iubite, chipul a avut timp să îmbătrînească şi să se schimbe. Astfel încît dacă chipul pe care amantul 1-a văzut prima oară este foarte departe de cel pe care-l vede de cînd iubeşte şi suferă, el este, în sens invers, la fel de îndepărtat de cel pe care îl poate vedea acum spectatorul indiferent. (Ce s-ar fi întîmplat dacă, în locul fotografiei unei fete tinere, Robert ar fi văzut fotografia unei bătrîne amante?) Ba chiar, ca să fim atît de uimiţi nu trebuie s-o vedem pentru prima oară pe aceea care a pricinuit asemenea dezastre. Adeseori o cunoşteam, aşa cum

26

unchiul meu o cunoştea pe Odette. Atunci diferenţa de optică se extinde nu numai la aspectul fizic, ci şi Ia caracter, la importanţa individuală. Sînt multe şanse ca femeia care îl face să sufere pe cel care o iubeşte să fi fost totdeauna bună cu cineva căruia îi păsa prea puţin de ea, aşa cum Odette, atît de crudă cu Swann, fusese drăgălaşa „doamnă în roz" a unchiului meu, sau ca fiinţa ale cărei hotărîri sînt dinainte cîntărite de către cel care o iubeşte, cu teama pe care ar avea-o în faţa unei divinităţi, să apară în ochii celui care nu o iubeşte ca o persoană neînsemnată, oricînd dispusă să facă tot ce i se cere, aşa cum îmi apărea mie amanta lui Saint-Loup, căci eu nu vedeam în ea decît pe acea „Rachel cînd a Domnului" ce-mi fusese de atîtea ori propusă. îmi amineam cît eram de uimit cînd o văzusem cu Saint-Loup prima oară, la gîndul că un băr­bat putea să se chinuiască pentru că nu ştia ce făcuse o asemenea femeie în cutare seară, ce-i putuse spune în şoaptă vreunui bărbat, de ce îşi dorise să rupă. Or, simţeam că tot acest trecut, al Albertinei de data asta, către care fiecare fibră a inimii mele, a vieţii mele se îndrepta cu o suferinţă vibratilă şi dureroasă, trebuia să-i pară tot atît de neînsemnat lui Saint-Loup pe cît avea să-mi pară poate mie însumi într-o bună zi; că voi trece poate treptat, în raport cu derizoriul sau gravitatea trecutului Albertinei, de la starea de spirit pe care o aveam în acest moment la aceea pe care o avea Saint-Loup, căci nu-mi făceam iluzii despre ceea ce putea gîndi Saint-Loup, despre ceea ce poate gîndi oricine altul în afară de amant Şi nu sufeream prea mult. Să le lăsăm pe femeile frumoase bărbaţilor fără imaginaţie. îmi aminteam tragica explicaţie a atîtor vieţi, adică un portret genial şi deloc asemănător ca acela pe care i-1 făcuse Elstir lui Odette, şi care este nu atît portretul unei amante, cît cel al iubirii care deformează. Nu-i lipsea - ceea ce atîtor portrete nu le lipseşte - decît să fie totodată făcut de un mare pictor şi de un amant (dar se spunea că Elstir fusese amantul Odettei). întreaga viaţă a unui amant, a unui amant ale cărui nebunii nu sînt înţelese de nimeni, întreaga viaţă a unui Swann dovedeşte această lipsă de asemănare. Dar dacă amantul este dublat de un pictor ca Elstir, atunci avem cheia enigmei, ai în sfîrşit sub ochii tăi acele buze pe care cei mulţi nu le-au văzut niciodată la această femeie,

27

acel nas pe care nimeni nu l-a văzut, acea finută nebănuită. Portretul spune: „Asta am iubit, asta m-a făcut să sufăr, asta am văzut întruna". Printr-o gimnastică inversă, eu, care încer­casem să-i adaug în gînd Rachelei tot ceea ce Saint-Loup îi adăugase, încercam acum să-mi neutralizez raportul afectiv şi mintal în compunerea Albertinei şi să mi-o reprezint aşa cum i-ar părea fără îndoială Iui Saint-Loup, după cum şi mie îmi apăruse Rachel. Chiar dacă am vedea noi înşine aceste diferen­ţe, ce importanfă le-am acorda? Şi cînd odinioară, la Balbec, Albertine mă aştepta sub arcadele din Incarville şi sărea în maşina mea, nu numai că ea nu se „îngrăşase" încă, ci, de prea multă mişcare, parcă se topise; slabă, urîţită de o pălărie caraghioasă de sub care nu i se vedea decît vîrful nasului deloc frumos şi două fîşii de obraz, ca nişte viermi albi, regăseam prea puţin din ea, şi totuşi îndeajuns pentru ca, după felul cum îmi sărea în maşină, să ştiu că era ea, că venise la întîlnire la ora hotărîtă şi că nu se dusese în altă parte; şi asta este de ajuns; ceea ce iubim se află prea mult în trecut, constă prea mult în timpul pierdut împreună pentru ca să mai avem nevoie de întreaga femeie; vrem doar să fim siguri că este ea, să nu ne înşelăm în privinţa identităţii, mai importanfă decît frumuseţea pentru cei care iubesc; obrajii se pot scofîlci, trupul poate ilăbi, chiar pentru cei care au fost mai întîi cei mai orgolioşi, n ochii celorlalţi, pentru că dominau o frumuseţe, această lucăfică de chip, acest semn prin care se rezumă personalitatea •ermanentă a unei femei, acest extras algebric, această onstantă sînt de ajuns pentru ca un bărbat aşteptat în )cietatea cea mai înaltă şi care îl răsfăţa, să nu poată dispune ci măcar de o singură seară liberă pentru că îşi petrece npul pieptănînd-o şi despieptănînd-o, pînă în clipa cînd easta adoarme, pe femeia pe care el o iubeşte, sau pur şi nplu rămînînd lîngă ea, pentru a fi cu ea, sau pentru ca ea să cu el, sau doar pentru ca ea să nu fie cu alfii. „Eşti sigur, îmi spuse Robert, că-i pot oferi aşa, dintr-o ă, acestei femei treizeci de mii de franci pentru comitetul ;îoral al sofului ei? E chiar atît de necinstită? Dacă nu te ;li, ar fi de ajuns trei mii de franci. - Nu, te rog, nu fi eco-i cînd e vorba de un lucru atît de important pentru mine. ouie să spui cuvintele următoare, care în paite sînt ade-

28

varate: «Prietenul meu îi ceruse aceşti treizeci de mii de franci unei rude pentru comitetul unchiului logodnicei sale. I-au fost daţi tocmai fiindcă era vorba de logodnă Şi mă rugase să vi-i aduc pentru ca Albertine să nu ştie nimic despre asta Şi iată că dintr-o dată Albertine îl părăseşte. El nu mai ştie ce să facă Dacă nu se căsătoreşte cu Albertine, este obligat să dea înapoi cei treizeci de mii de franci. Iar dacă se căsătoreşte, ar trebui ca cel puţin de formă ea să se întoarcă pe dată la el, pentru că dacă fuga ei s-ar prelungi, asta ar face o impresie foarte proastă». Crezi că toate astea sînt inventate? - Nu, nicidecum", îmi răspunse Saint-Loup din bunătate, din discreţie şi pentru că ştia că împrejurările sînt adeseori mai bizare decît s-ar putea crede. La urma urmei, nu era imposibil ca în povestea celor treizeci de mii de franci să existe, aşa cum îi spunea, o mare parte de adevăr. Era posibil, dar nu era adevărat, iar această parte de adevăr era tocmai o minciună Dar Robert şi cu mine ne minţeam, aşa cum se întîmplă în toate conversaţiile în care un prieten doreşte sincer să-şi ajute prietenul aflat pradă unei deznădejdi din iubire. Prietenul - sfat, reazem, consolare -poate deplînge nefericirea celuilalt, dar nu şi să o simtă, şi cu cît este mai bun faţă de el, cu atît minte mai mult Iar celălalt îi mărturiseşte cum poate fi ajutat, dar poate, tocmai pentru a fi ajutat, îi ascunde multe lucruri. Fericit este totuşi cel care îşi dă osteneala, călătoreşte, îndeplineşte o misiune, dar care nu suferă Eram în acea clipă aşa cum fusese Robert la Doncieres cînd se crezuse părăsit de Rachel. „Fie cum vrei tu; dacă ceva nu merge, accept totul dinainte, pentru tine. Şi oricît s-ar părea de ciudat acest tîrg făcut aproape pe faţă, ştiu că în lumea noastră există ducese, şi chiar dintre cele mai bigote, care pentru treizeci de mii de franci ar face lucruri mult mai dificile decît acela de a spune nepoatei lor să plece din Touraine. Sînt de două ori bucuros să-ţi pot face un serviciu, de vreme ce pentru asta trebuie să consimţi să ne vedem. Dacă mă căsă­toresc, adăugă el, oare nu ne vom vedea mai des, nu vei face din casa mea cît de cît şi casa ta?..." Se opri dintr-o dată, gîn-dindu-se, după cum am presupus, că dacă şi eu mă căsătoream, Albertine nu va putea fi o relaţie intimă a soţiei sale. Şi mi-am amintit de ceea ce îmi spuseseră soţii Cambremer despre probabila lui căsătorie cu fiica⁷ prinţului de Guermantes.

29

După ce consultă mersul trenurilor, văzu că nu va putea pleca decît pe seară. Francoise mă întrebă: „Trebuie să scot din cabinetul de lucru patul domnişoarei Albertine? - Dimpotrivă, i-am spus, trebuie să-i pregăteşti aşternutul". Nădăjduiam că se va întoarce de pe o zi pe alta şi nu voiam ca Francoise să bănuiască măcar că exista vreo îndoială în această privinţă. Trebuia ca plecarea Albertinei să pară ca rezulta dintr-o înţelegere între noi, care înţelegere nu implica nicidecum ideea că ea m-ar iubi mai puţin. Dar Francoise mă privi cu o expresie dacă nu neîncrezătoare, cel puţin plină de îndoială. Şi ea avea două ipoteze. Nările i se dilatau, simţea că e vorba de o ceartă, fără îndoială simţise asta încă de multă vreme. Nu era cu totul sigură, dar poate doar pentru că ea, ca şi mine, se ferea să creadă pe deplin ceea ce i-ar fi făcut prea mare plăcere. Acum întreaga povară a acelei întîmplări nu mai apăsa asupra minţii mele surmenate, ci asupra lui Saint-Loup. Eram cuprins de un fel de veselie, pentru că luasem o hotărîre şi pentru că îmi spuneam: „I-am dat replica pe loc".

Saint-Loup abia dacă se urcase în tren cînd m-am şi întîlnit în anticamera mea cu Bloch, pe care nu-1 auzisem cînd sunase, astfel încît am fost silit să-1 primesc pentru cîteva clipe. Ne întîlnise nu demult, pe mine şi pe Albertine (pe care o cu­noştea de la Balbec), într-o zi cînd ea era prost dispusă. „Am cinat cu domnul Bontemps, îmi spuse el, şi cum am o anumită influenţă asupra lui, i-am spus că eram trist văzînd că nepoata sa nu era destul de drăguţă cu tine şi că trebuie să o roage să se poarte altfel." Mă sufocam de mînie: aceste rugăminţi şi aceste piîngeri distrugeau efectul demersului lui Saint-Loup şi mă puneau în centrul lui, căci păream că o implor să revină. Culmea nenorocirii era că Francoise, rămasa în anticameră, auzea toate astea. I-am făcut lui Bloch toate reproşurile posi­bile, spunîndu-i că nu-i încredinţasem o asemenea misiune şi că de altfel ceea ce spunea nu era adevărat. Din acel moment Bloch surîse întruna, mai puţin, cred, de bucurie, cît pentru că se simţea stingherit că mă contrariase. Se mira, rîzînd, că m-a mîniat atît de mult. Poate că o spunea pentru a minimaliza în ochii mei importanţa indiscretului său demers, sau poate pentru că era laş şi se complăcea să trăiască, vesel şi leneş, în min­ciună, ca meduzele la suprafaţa apei, poate pentru că, chiar

30

dacă ar fi aparţinut unei alte rase de bărbaţi, ceilalţi, neputînd niciodată să se situeze din acelaşi punct de vedere ca şi noi, nu înţeleg importanţa răului pe care ni-1 pot face cuvintele lor spuse la întîmplare. îl expediasem, negăsind nici un leac pentru răul pe care mi-1 făcuse, cînd cineva sună din nou şi Francoise îmi aduse o convocare la şeful Siguranţei. Părinţii fetiţei pe care o luasem la mine timp de o oră depuseseră împotriva mea o plîngere pentru ademenire de minoră. Există în viaţă mo­mente cînd un fel de frumuseţe ia naştere din multitudinea supărărilor care ne asaltează, încrucişate ca nişte motive wagneriene, şi de asemenea din noţiunea, care iese atunci la suprafaţă, că evenimentele nu sînt situate în ansamblul reflexelor zugrăvite în biata oglinjoară pe care o poartă în faţa ei inteligenţa şi pe care ea o numeşte viitor, că ele sînt în afară şi ţîşnesc la fel de brusc precum cineva care constată un flagrant delict. Lăsat pradă sieşi, un eveniment se modifică, fie că eşecul ni-1 amplifică, fie că satisfacţia îi reduce dimensiu­nile. Dar el este rareori singur. Sentimentele stîrnite de fiecare se contracarează, şi asta constituia, într-o oarecare măsură, aşa cum am simţit ducîndu-mă la şeful Siguranţei, un revulsiv, cel puţin pentru moment şi cel puţin la fel de eficace în faţa tristeţii sentimentale ca şi frica. La Siguranţă i-am găsit pe părinţii fetiţei, care m-au insultat, spunîndu-mi: „Nu ne trebuie banii tăi murdari", mi-au restituit cei cinci sute de franci pe care eu nu voiam să-i iau înapoi, iar şeful Siguranţei care, propunîndu-şi ca inimitabil exemplu uşurinţa cu care preşedinţii Curţilor cu juri spun „glume", lua din fiecare frază pe care eu o rosteam cîte un cuvînt, cu ajutorul căruia îmi dădea un răspuns spiritual şi fără drept de replică. Despre ne­vinovăţia mea nu fu nici măcar vorba, ea fiind singura ipoteză pe care nimeni nu a vrut să o admită. Totuşi, dată fiind difi­cultatea de a proba vinovăţia mea, au fost siliţi a se mulţumi să mă admonesteze cu violenţă, cîtă vreme părinţii au fost de faţă. Dar de îndată ce aceştia au plecat, şeful Siguranţei, căruia îi plăceau fetiţele, îşi schimbă atitudinea şi, certîndu-mă pe un ton complice, îmi spuse: „Altă dată trebuie să fii mai precaut Nu se procedează aşa, la repezeală, aşa dai greş. O să găseşti de altfel peste tot fetiţe mai reuşite decît asta şi la un preţ mai mic. I-ai dat mult prea mulţi bani". Simţeam în asemenea

31

măsură că nu mă va înţelege dacă voi încerca să-i explic adevărul, încît am profitat, fără să scot un singur cuvînt, de permisiunea de a pleca. Toţi trecătorii de pe drum mi se părură inspectori de politie puşi pe urmele mele. Dar acest leit-motiv. ca şi cel al mîniei mele împotriva lui Bloch se stinseră, nemailăsînd loc decît celui privitor la plecarea Albertinei. De cînd Saint-Loup plecase, acest leit-motiv era din nou foarte prezent, dar într-un chip aproape vesel. De cînd se hotărîse să se ducă la doamna Bontemps şi suferinţele mele se risipiseră. Credeam că asta mi se întîmpla pentru că acţionasem, credeam eu din toată inima, căci nu se ştie niciodată ce ascundem în noi. De fapt eram fericit nu pentru că îmi transferasem nehotărîrile asupra lui Saint-Loup, aşa cum credeam. De altfel nu mă înşelam cu totul; te lecuieşti de o întîmpîare nefericită (şi trei sferturi dintre întîmplări sînt nefericite) luînd o hotărîre; căci aceasta izbuteşte, printr-o bruscă răsturnare a gîndurilor noastre, să întrerupă fluxul celor care vin din înfîm-plarea trecută şi prelungesc vibraţia, să-1 spargă printr-un flux invers de gînduri inverse, venit din afară, din viitor. Dar aceste gînduri noi sînt mai ales binefăcătoare (şi era cazul celor care mă luau cu asalt în acea clipă) cînd din adîncul acestui viitor ele ne aduc o speranţă. De fapt, eram atît de fericit pentru că aveam certitudinea secretă că, misiunea lui Saint-Loup neputînd eşua, Albertine se va întoarce cu siguranţă. Am înţe­les asta; neprimind încă din prima zi un răspuns de la Saint-Loup, am început să sufăr din nou. Nu decizia mea, nu faptul că îl învestisem cu depline puteri erau cauza bucuriei mele, care altminteri ar fi durat, ci acel „Voi reuşi cu siguranţă" la care mă gîndisem cînd spuneam „Fie ce-o fi". Iar gîndul, trezit de acea întîrziere, că într-adevăr mi se putea întîmpla şi altceva decît să reuşesc, îmi era atît de odios încît îmi pierdusem veselia. în realitate, previziunile noastre, speranţa noastră în întîmplări fericite ne umplu de o bucurie pe care o atribuim altor cauze şi care încetează, lăsîndu-ne să ne retragem în supărare, dacă nu mai sîntem atît de siguri că dorinţa noastră se va realiza. Această invizibilă credinţă este cea care susţine totdeauna edificiul lumii noastre senzitive, şi, lipsit de ea, acest edificiu se clatină. Am văzut că ea stabilea pentru noi valoarea fiinţelor, exaltarea sau plictiseala pe care le simţeam

32

văzîndu-le. Prin ea există şi posibilitatea de a îndura o nefericire care nu ne pare toarte mare doar pentru că sîntem convinşi că ea va lua sfîrşit, sau pe care o vedem dintr-o dată imensă, o prezenţă valorînd cît viaţa noastră şi uneori mai mult chiar decît ea. Un lucru, de altfel, îmi înteţi durerea, făcînd-o să fie la fel de ascuţită ca în prima clipă, deşi trebuie să recunosc că un timp dispăruse: am recitit o frază din scrisoarea Albertinei. Zadarnic iubim fiinţele, suferinţa de a le pierde, cînd în singurătate nu mai sîntem decît în faţa aceleia căreia spiritul nostru îi dă într-o oarecare măsură forma pe care el o vrea, această suferinţă este suportabilă şi diferită de cea mai puţin omenească, mai puţin a noastră - la fel de neprevăzut şi de bizară ca un accident în lumea morală şi în ţinutul inimii -care are drept cauza în mod mai puţin direct fiinţele înseşi decît modul în care am aflat că nu le vom mai vedea. Puteam să mă gîndesc la Albertine, plîngînd încetişor, acceptînd să nu o văd nici în seara asta, aşa cum nu o văzusem nici ieri; dar era altceva să recitesc hotărîrea mea este irevocabilă, era ca şi cum aş fi luat un medicament primejdios, care mi-ar fi provocat o criză cardiacă, o criză căreia nu-i poţi supravieţui. In lucrurile, în evenimentele, în scrisorile legate de o ruptură există un pericol special care amplifică şi denaturează însăşi durerea pe care fiinţele ne-o pot pricinui. Dar această suferinţă nu ţinu multă vreme. Eram, totuşi, atît de sigur de iscusinţa lui Saint-Loup, întoarcerea Albertinei mi se păru un lucru atît de evident, încît m-am întrebat dacă avusesem dreptate să mi-o doresc. Totuşi mă bucuram. Din nefericire, deşi eu credeam că se terminase cu afacerea de la Siguranţă, Francoise mă anunţă că un inspector de poliţie venise să se informeze dacă nu aveam obiceiul să aduc fetiţe la mine, că portarul, crezînd că era vorba despre Albertine, spusese că da, şi că, din acea clipă, casa părea supravegheată. îmi va fi cu neputinţă de acum înainte să aduc la mine o fetiţă care să mă consoleze cînd voi fi nefericit, căci voi risca să îndur în faţa ei ruşinea de a vedea cum în camera mea se năpusteşte un poliţist; ea m-ar fi luat atunci drept un răufăcător. Şi dintr-o dată am înţeles cît de mult trăim pentru anumite vise, căci această imposibilitate de a mai legăna vreodată în braţele mele o fetiţă mi s-a părut că-mi lipseşte viaţa de orice valoare, dar, mai mult încă, am înţeles

33

de ce oamenii refuză cu uşurinţă bogăţia şi riscă moartea, cînd de fapt ne închipuim că lumea este condusă de interes şi de teama de moarte. Căci dacă mă gîndisem că pînă şi o fetiţă necunoscută ar fi putut să-şi facă despre mine o idee atît de rea datorită sosirii unui poliţist, atunci cu atît mai mult mi-aş fi dorit să mă sinucid! între cele două suferinţe nu exista nici măcar posibilitatea vreunei comparaţii. Or, în viaţă, oamenii nu se gîndesc niciodată că cei cărora ei le oferă bani, pe care îi ameninţă cu moartea, pot să aibă o amantă, sau doar pur şi simplu un prieten, Ia a căror preţuire ei ţin, chiar dacă nu se preţuiesc pe ei înşişi. Dar dintr-o dată, printr-o confuzie de care nu mi-am dat seama (nu m-am gîndit că Albertine, fiind majoră, putea locui la mine şi chiar să-mi fie amantă), mi se păru că ademenirea de minore i se putea aplica şi Albertinei. Atunci viaţa mi se păru îngrădită din toate părţile. Şi gîndin-du-mă că nu trăisem cu ea cast, am găsit, în pedeapsa ce-mi era dată pentru că legănasem în braţe o fetiţă necunoscută, această relaţie care există aproape întotdeauna în pedepsele umane şi care face să nu existe aproape niciodată nici condamnare dreaptă, nici eroare judiciară, ci un fel de armonie între ideea falsă pe care şi-o face judecătorul despre o faptă nevinovată şi faptele vinovate pe care le-a ignorat. Dar atunci, gîndindu-mă că întoarcerea Albertinei putea să-mi aducă o condamnare infamantă care mă va înjosi în ochii ei şi poate îi va face ei înseşi un rău pe care nu mi-1 va ierta, am încetat să-i mai doresc întoarcerea, al cărei gînd mă înspăimîntă. Aş fi vrut să-i telegrafiez să nu se întoarcă. Şi pe dată, ştergînd tot restul, mă năpădi dorinţa pătimaşă ca ea să se întoarcă. Gîndindu-mă o clipă la posibilitatea de a-i spune să nu revină şi de a trăi fără ea, m-am simţit dintr-o dată, dimpotrivă, gata să-mi sacrific toate călătoriile, toate plăcerile, toate operele, doar pentru ca Albertine să se întoarcă! Iubirea mea pentru Albertine. al cărei destin îl credeam asemănător cu cel al iubirii pe care o avusesem pentru Gilberte, se dezvoltase într-un contrast total cu acesta din urmă. îmi era cu neputinţă să trăiesc fără să o văd. Şi pentru fiecare gest, fie el cît de mic, dar care era scăldat odinioară în ambianţa fericită care emana din prezenţa Albertinei, trebuia de fiecare dată, cu noi eforturi, cu aceeaşi durere, să reîncep ucenicia despărţirii. Apoi concurenţa altor