Revista presei din perspectiva de gen

Democraţia unui dictator şi exemplul femeilor puternice din Turcia

Adevărul, 02 martie 2015

De Iulia Rosu,

Şi eu sunt Charlie, şi eu sunt elevii din Cluj, şi eu sunt sculpturile preislamice distruse de Statul Islamic în Mosul, Irak, şi eu sunt fosta Miss Turcia care riscă doi ani de închisoare pentru că l-ar fi jignit pe Erdogan. În curând probabil şi eu o să fiu Republica Moldova. Solidaritate pe toate planurile, în timp ce internetul românesc ia pauză de la crimele lumii şi se lasă înzorzonat cu mărţişoare şi femei puternice.

Şi eu sunt tot ce vreau să fiu cu o poză, un like şi un comentariu pseudo-inteligent pe Facebook. Dar până să fiu cineva, mă aplec asupra vecinilor de mare, la sud-est de noi, conduşi de un tiran cu sceptru de cenzor. Vorbim, deci, de libertatea de opinie în numele căreia oamenii chiar sunt aruncaţi în cătuşe, băgaţi în temniţe. La ei nu mai e niciun spectacol cu „zdrăngănitul de cătuşe“.

Femeile au poate cea mai dificilă soartă sub regimul lui Recep Tayyip Erdogan, cel care iubeşte şi respectă mamale atât de mult încât le îndeamnă pe femei să aibă cel puţin câte trei copii. Organizaţiile care se ocupă cu drepturile omului din Uniunea Europeană şi SUA au intervenit pe lângă Erdogan. Dar ştim că multe dintre ele sunt mai degrabă instituţii de carton. Femeile sunt privite, în continuare, ca ornamente în casele turcilor, ca limanuri ale bărbaţilor cu misiunea supremă de a fi mame.

Mr. Döner Hitler

Burak, un amic din Istanbul, l-a numit pe Erdogan: Mr. Döner Hitler. Într-o discuţie privată, altfel, cel mai probabil, ar fi încasat nişte ani de detenţie. În Turcia, o ţară care devine tot mai liberă, după cum susţine Erdogan, dreptul la opinie devine tot mai constrâns. Dacă îndrăzneşti să vorbeşti urât la adresa guvernului sau a politicienilor sau să protestezi faţă de legi, rişti, din nou, să înfunzi puşcăria. „Nu mai poţi scrie liber despre astfel de cazuri în presa din Turcia“, îmi spune Burak.

Acestea sunt doar foarte puţine exemple despre încălcarea drepturilor omului într-o ţară democrată. Pe hârtie.

ianuarie 2015 – Merve Buyuksarac, top model şi designer industrial, a fost interogată de poliţie în ianuarie în legătură cu difuzarea în august 2014 pe contul ei de Instagram a unui poem referitor la aparenta mărturisire a unui politician hoţ şi corupt, relatează agenţia EFE, scrie Agerpres.

„Am furat acum 11 ani şi voi continua să fur. Cine ar fi atât de nebun să mă judece? / Am în casă mai multe milioane de dolari / Ca să-i reduc la zero am un fiu Bilal“ (referire la numele unuia dintre fiii lui Erdogan)

noiembrie 2014:

„Femeile nu sunt egale cu bărbaţii. Este total împotriva naturii”, Erdogan, într-o conferinţă de presă în Istanbul. În iulie 2010, atunci când era încă premier, acesta a declarat că nu crede în egalitatea dintre bărbaţi şi femei.

iunie 2012:

„Femeile care spun: sunt feministe“, Erdogan în discuţiile despre avort.

mai 2012:

„Avortul înseamnă crimă, nimeni nu ar trebui să aibă dreptul să permită acest lucru să se întâmple“, prim-ministrul Erdogan.

martie 2011:

„Violenţa asupra femeilor este supraestimată“, premierul Erdogan când numărul oficial de femei ucise în Turcia atinsese 163.

iulie 2009:

„Dacă o fată este lăsată nesupravegheată de către familia ei, ea va fugi, în cele din urmă, fie la un baterist, fie la un trompetist“. Traducere a unui proverb turcesc, citat de premierul Erdogan, pentru a comentat cazul lui Munevver Karabulut, adolescenta în vârstă de 17 ani, care a fost înjunghiată mortal de prietenul ei, iar trupul dezmembrat i-a fost abandonat într-un coş de gunoi.

Desantul lui Erdogan

Cu mai puţin de o lună în urmă, pe străzile mai multor oraşe turceşti au fost organizate marşuri pentru a susţine dreptatea pentru studenta violată, ucisă şi arsă. Acum, pe străzi au ieşit oameni care protestează faţă de regimul Erdogan din solidaritate cu fost Miss Turcia.

Protestele s-au acutizat când un elev de doar 16 ani a fost arestat în Konya, după ce, din poziţia de reprezentant al studenţilor, a ţinut un discurs critic la adresa lui Erdogan. Procesul băiatului va începe în luna martie şi dacă va fi găsit vinovat poate sta şi 37 de luni în închisoare.

Săptămâna trecută, un comediant a fost arestat după ce şi-a insultat preşedintele în 2011 şi a refuzat, ulterior, să plătească 6000 de lire turceşti, puţin sub 2150 de euro. Arestat a fost şi Can Dündar, redactor-şef al ziarului anti-guvern, Cumhuriyet, după ce l-ar fi insultat pe Erdogan. Mandate de arestare au fost date şi pe numele a 54 de poliţişti care au investigat acuzaţiile de corupţie la adresa preşedintelui şi a mai multor miniştri.

Sute de studenţi au fost arestaţi în luna februarie după mai multe manifestaţii violente în Izmir, împotriva obligativităţii introducerii religiei islamice în programa şcolară şi, implicit, a islamizării educaţiei. Noi ne plângem că elevii au opţiunea de a studia religia la şcoală, dar copii de şase ani vor fi familiarizaţi obligatoriu cu cele mai importante concepte ale Coranului.

„Cred că este un tip trist care foloseşte religia pentru a-şi atinge scopurile sale personale“, mai spune amicul meu. E trist într-adevăr că religia este invocată din nou – astfel încât oamenii au ajuns să o urască. Religia s-a transformat din stâlp al sufletului în buzdugan sau „botezător”, cum îl numeau vechii saxoni, de carcase.

Să ne bucurăm în România

Conform celor câtorva cazuri de mai sus, regimul lui Erdogan nu este abuziv doar la adresa femeilor, dar ele sunt cele care suferă cel mai mult într-o societate patriarhală, în care actele bărbaţilor asupra lor sunt justificate prin „incitare“ sau „provocare“. Aici femeile sunt cetăţeni de „mâna a doua“. Numai anul trecut aproape 300 de femei au fost ucise, şi peste 27 doar în luna ianuarie a acestui an, cu 20% mai mult decât în aceeaşi perioadă în 2014. Doar câteva dintre aceste crime au fost demne de atenţia presei.

Luna martie, vrem sau nu, e despre femei. România, vrem sau nu, este o ţară misogină. Poate nu în adevăratul sens al cuvântului, dar o adaptare balcanică a dispreţului faţă de femei, combinată cu lipsă de educaţie şi mahalagism dau naştere unei Românii misogine. O ţară în care femeile sunt în continuare fluierate pe stradă, atinse „din greşeală“ în tramvai sau invitate să ia parte în diverse activităţi cu scenariu de filme porno. Deşi au coborât, în papuci, până la chioşc să cumpere o pâine.

Acestea sunt forme de violenţă, dacă nu fizică, atunci verbală, psihologică asupra femeii. În România, o femeie este jignită sau lovită de partener o dată la 30 de secunde. Un studiu realizat în sud-estul Europei, care a fost preluat de presa din România, în ianuarie 2014, arăta că în România avem cea mai ridicată rată de abuz domestic din Europa, dar una dintre cele mai mici rate de divorţ, peste 80% dintre români fiind mulţumiţi de viaţa lor de familie.

Conform unui alt studiu, din 2012, Sri Lanka ar fi ţara cu cea mai mică rată a divorţurilor din întreaga lume. Tot în Sri Lanka se înregistrează şi cea mai ridicată rată, la nivel mondial, a sinuciderilor în rândul femeilor. Speram să fie o coincidenţă... şi să nu ajungem acolo.

Nu vorbim despre gesturi radicale, organizaţii de tip FEMEN sau corectitudine politică, ci despre bun-simţ.

Nu o să ne comparăm cu state din Orientul Mijlociu, cu ţări în care femeile n-au niciun cuvânt de zis în faţa bărbatului indiferent de suferinţele la care sunt supuse. Însă tocmai pentru că se fac auzite, tocmai pentru că îşi cer drepturile, tocmai pentru că riscă ani de puşcărie, umilinţă publică, bătaie sau chiar condamnare la moarte, ele trebuie aplaudate. Şi noi trebuie să învăţăm de la ele.

Să învăţăm să vorbim atunci când ne doare sau atunci când vedem că le doare pe altele. Dacă femeilor din Turcia nu le este teamă de un dictator, atunci nici femeilor din România nu ar trebui să le mai fie teamă de un soţ abuziv, de un tată care-şi cicatrizează copiii, de un individ – oricare ar fi el – care crede că a cere respect pentru femei înseamnă a fi feministă. Nu vorbim despre gesturi radicale, organizaţii de tip FEMEN sau corectitudine politică, ci despre bun-simţ.

Câteva citate (unele par ireale), adunate din presă, care aparţin înalţilor oficiali turci. Sursă în limba engleză.

mai 2013:

„Violenţa împotriva femeilor înseamnă, de fapt, o percepţie selectivă“, a spus ministrul Familiei şi Politicilor sociale, Fatma Şahin, susţinând că Turcia stă mai bine decât înainte la capitolul „violenţa asupra femeii“, chiar dacă toate sondajele indică altceva.

iunie 2012: „De ce ar trebui să moară copilul dacă mama a fost violată, mai degrabă mama ar trebui să se sinucidă”, a declarat primarul AKP al Ankarei, Melih Gökçek.

mai 2012: „Femeile violate ar trebui să nască acei copii. Statul va avea grijă de ei”, ministrul Sănătăţii Recep Akdağ

mai 2012: „Violatorul este mai nevinovat decât victima care alege să avorteze“, a spus deputatul AKP şi şeful Marii Adunări Naţionale a Turciei (Parlamentul), comisia pe drepturile omului, Ayhan Sefer Üstün.

februarie 2012: „Când fetele primesc educaţie, bărbaţii nu mai pot găsi pe cineva cu care să se căsătorească“, membru AKP la un consiliu provincial.

martie 2009: „” a întrebat ministrul Mediului şi Pădurilor un grup de femei care cereau locuri de muncă.

martie 2009: „Rata şomajului este în creştere din cauza femeilor care îşi caută locuri de muncă”, a spus ministrul de stat Mehmet Şimşek.

martie 2005: „Femeile turce sunt ornamente la casele lor", a spus ministrul Apărării, Vecdi Gönül.

http://adevarul.ro/international/in-lume/democratia-unui-dictator-modelul-femeilor-puternice-turcia-1_54f0870d448e03c0fd0b8555/index.html