Ridley Pearson

— Bine, atunci nu mai sta aici! Du-te şi ocupă-te de asta!

CÂND Kort răspunse la telefon, LED-ul de pe micuţa cutie neagră pe care o racordase la telefonul din camera lui se aprinse şi el ştiu imediat că linia lui Monique era ascultată.

Îl cuprinse panica, nefamiliară şi teribilă: Ea era compromisă. Trebuia s-o evite cu orice preţ.

— Eu sunt, spuse ea neprotocolar.

— Vă rog? răspunse el. Cred că aţi greşit numărul.

Urmă o pauză lungă, timp în care ea se gândi la aceste cuvinte. El era preocupat de propria lui panică; pe a ei nu şi-o putea decât imagina. N-avea vreme de aşteptat. FBI-ul sau oricine se afla pe urmele lor – instalase probabil, acolo, o echipă de localizat şi urmărit. Echipa va repera imediat numărul lui. În timp ce ei vorbeau, maşinile poate că şi porniseră. Dacă ea nu s-ar da de gol.

— Eu am chemat Dallas-ul, spuse ea, cu o voce reţinută.

— Nu, nu. Spuse el. Eu sunt în Washington. Într-adevăr aţi greşit numărul. Închise telefonul. Gata. Asta a fost. Operaţiunea lui se destrăma pe la cusături.

Trebuia să-i ţină cu un pas în urma lui. Trebuia să se mişte. Trebuia să-şi alunge din minte toate celelalte gânduri – să închidă toate compartimentele – şi să se concentreze asupra elementelor specifice, esenţiale, ale fugii lui. Deschise cartea de telefon la capitolul Taxiuri, în timp ce micuţa cutie neagră conectată la aparat rămânea pentru el centrul universului. Kort telefonă. Dispecerul răspunse. Presupunând că şi linia lui era acum ascultată, dar sperând să nu fie asa, Kort comandă, calm, un taxi pe numele de Anthony. Carl Anthony – peste douăzeci de minute. Bătăile inimii îi aminteau de copitele unui cal, lovind pe caldarâm. În mod miraculos, LED-ul de pe cutiuţa neagră rămânea stins. Era cât pe aci să-şi sărbătorească anonimatul, când iată-l că acesta se aprinse. Lui Kort i se înmuiară genunchii.

Compromis!

Activitatea agitată care urmă îl ajută să-şi depăşească sentimentul de panică. Deconectă şi împachetă cutiuţa care-l avertizase că telefonul era supravegheat, se duse direct la pistol, verifică dacă era încărcat, îl băga în toc şi-l fixă la şold. Mai băgă în buzunarul stâng al pantalonilor încă două cartuşiere: asta însemna că avea douăzeci şi şapte de focuri. Nu cine ştie ce, contra unei armate de agenţi FBI.

Oare câţi vor trimite? Cât de siguri ar putea fi ei? Cât timp avea? Se uită la ceas. Trecuseră treizeci de secunde.

Îndesă câteva haine într-o geantă de voiaj şi dintr-o singură mişcare mătură articolele sale de toaletă şi cosmeticele, de pe poliţă, direct în geantă. Acestea îl vor ajuta să-şi schimbe înfăţişarea. Băgă în buzunar cheile de la Caroline. Se uită împrejur.

Nu mai era timp… Fusese atent în această cameră. Prea puţine amprente s-ar putea găsi aici. Teribil de puţine, chiar pentru specialiştii de la Judiciară.

Se furişă uşor pe scările de serviciu, prin bucătăria goală şi ieşi prin uşa din spate. Mergea repede – dar nu fugea – pe aleea din spate, de-a lungul unei grădini învecinate. Zece minute mai târziu, ajunse la staţia de metrou Farragut North.

Coborând scările, era cu ochii în patru după orice posibili agenţi – dar era prea greu să-şi dea seama. Oricare dintre aceşti oameni putea fi un agent. Dar nu văzu decât un poliţist de stradă care făcea zile negre unor vagabonzi. aceasta îl făcu să-i încolţească în minte sămânţa unei idei.

Se urcă în primul tren, aşezându-se pe un scaun aproape de butonul pe care era scris – Oprire de alarmă – 100 de dolari amendă pentru folosire ilegală.

Cea mai mare problemă era Monique. Cât de mult îi spusese, de fapt? se întreba el. Prea mult. La dracu', tot ce ştia ea era prea mult. Se dăduse pe mâna ei, destăinuindu-i mai mult decât ar fi trebuit.

Într-o lume perfectă, ea ar fi „devenit de prisos” – cum zicea Michael – înainte de a compromite operaţia. Michael folosise cel puţin în două ocazii mercenari pentru aşa ceva. Kort fusese implicat de fiecare dată, deşi de la distanţă, acţionând ca momeală, pentru ca mercenarii să-ş poată identifica victimele. Kort îşi întipărise în memorie chipurile lor impasibile, chipuri de care să fugă în caz că le-ar mai vedea vreodată. Michael îşi păstra gospodăria în ordine; nimeni nu era niciodată complet în afara atingerii lui.

Dar ce să facă cu ea? Nu numai că ştia mult prea multe, dar ea era cheia operaţiei. Totul depindea de posibilitatea lui de a trece drept un oaspete al companiei In-Flite Foods, pentru a pătrunde în aeroport, aşa cum făcuse la Los Angeles. Ca să schimbe extinctoarele. Acest lucru depindea de Monique.

Coborî în cea de a treia staţie – Piaţa Justiţiei – nici că se putea mai bine! – atent la orice urmăritor posibil. Aşteptă, sigur acum că nu fusese urmărit şi luă metroul roşu spre Union Station.

Trucuri: cunoştea cu sutele. Dar nu se mai simţea în guranţă.

Monique îşi ieşise din minţi.

Se duse direct la bar şi-şi turnă votcă din belşug, încercând să dea de firul lucrurilor. Îşi mai turnă o vodcă. A greşit numărul! Gheaţa se topi, dar nu-şi puse alta. Nu putea simţi băutura, nu putea simţi nimic altceva decât frică. Gândeşte-te! Se dăscălea singură, dând pe gât, la fel de repede încă un pahar. Gândeşte-te!

Ce-o să facă Anthony? O s-o părăsească? O s-o ucidă?

O s-o protejeze?

A greşit numărul! Numai asta îi suna în cap. Grecul! Grecul ăla împuţit a dat-o pe mâna lor. Asta era. Nenorocitul!

Îşi mai turnă un pahar.

Simţea tentaţia să se uite pe fereastră. Oare erau deja afară? Nu avea cum să ştie ce ştiau ei. Bănuiau, doar, ceva? Pregătirea ei îi dicta că trebuie să rămână exact aceeaşi femeie, astăzi şi mâine, ca şi cea de ieri: o femeie care cochetează, sigură pe ea, o bună femeie de afaceri, cu nas fin pentru pieţele vulnerabile, o femeie provocatoare, a anilor nouăzeci. O actriţă. Oare putea să facă asta? Avea altă variantă?

Îşi mai puse trei cuburi de gheaţă şi dădu drumul la televizor, încercând să se comporte normal. Dar ce era normal? Să mănânce la întâmplare. Să bea votcă. Să se preumble, în nopţile fierbinţi, doar în desuuri. Să se masturbeze sub duş… Iisuse, i-au montat microfoane în cameră? Camere de luat vederi? Îi cunosc ei, oare, chiar şi cele mai ascunse intimităţi? O ascultă, oare, chiar acum? O urmăresc? Se încolăci şi mai mult în fotoliu şi apucă paharul.

Era adevărat că microfoanele lor sunt atât de puternice încât pot intercepta până şi bătăile inimii?

Dacă era aşa, ce gândeau în clipa asta?

Kort îşi lăsă sacul de pânză la ghişeul pentru bagaje din Union Station. Închirie o Toyota de la Union Station Avis, folosind, pentru ultima oară, cartea de credit pe numele lui Carl Anthony, fără intenţia de a mai restitui vreodată maşina. Ştia că FBI-ul va ajunge curând la proprietarii motelului său, unde fusese înregistrat sub acest nume. Şi atunci, primul lucru pe care îl vor face va fi să înceapă urmărirea numelui, la companiile care lucrează cu cărţi de credit, la bănci, companii de zbor, agenţii de închiriat maşini, la alte hoteluri – peste tot şi oriunde ar putea da peste cel mai mic indiciu care să-i ducă la el. Cartea de credit poate fi urmărită. Ultima carte de credit care-i mai rămăsese, sub alt nume, îi trebuia ca să dispară. Într-o lume perfectă, ea mai putea încă servi acestui scop.

Ca orice drum care presupunea o speranţa şi aceasta părea să se târască la infinit. Treizeci de minute trecură încet, ca şi cum ar fi fost ore. Se răsucise de două ori, deşi era cu ochii pe hartă, dar, în sfârşit, trecu pe lângă adresa găsită pe care Caroline îşi scrisese lista târguielilor.

Casa era surprinzător de modestă: comună, foarte mică cu împrejurimi sărăcăcioase. Îi amintea de diferitele case în care se refugiase de-a lungul anilor.

Pentru ce avea el nevoie, proprietatea părea perfectă: un gard înalt de lemn separa perimetrul, făcând puţin probabilă, dacă nu imposibilă, observarea unui intrus de către vreun vecin.

Făcu turul împrejurimilor, atent la orice pasăre de noapte. După întunericul în care erau cufundate casele, aproape toţi dormeau – o comunitate de dormitoare, ducându-şi viaţa mai departe.

Făcu zece minute cu maşina înapoi spre drumul principal; găsi o gogoşerie deschisă permanent, unde împărţi tejgheaua cu un alcoolic reformat şi doi poliţişti sictiriţi, sub lumina crudă a neonului şi în monologul dezlânat al unei chelneriţe aflate la cură de slăbire. Sorbindu-şi cafeaua alături de cei doi poliţişti, căpătă curaj. Era nimeni. Invizibil.

Îşi omorî timpul citind un număr din USA Today, nescăpându-i nimic, de la politica monetară a Kremlinului la ultimul videoclip al Madonnei, mâncă o gogoaşă umplută cu dulceaţă şi se întoarse ca să comande o a treia cafea. Puţin după ora unu, poliţiştii se reîntoarseră la maşina lor. La ora două, nu mai rămăseseră decât el şi motociclistul ocazional oprit aici pentru „hrană pentru creier”. Kort se duse la toaletă, după care se înghesui iar în Toyota lui. Îşi revizuise planul, în minte, de zeci de ori. Acum, la ora două şi un sfert noaptea, era timpul să şi-l ducă la îndeplinire. Într-o lume perfectă, ar fi intrat şi ieşit din casă în doar câteva minute.

O camionetă veche era parcată pe drum. Îi scăpase când trecuse prima dată pe acolo. Hristoase, oare ce altceva îi mai scăpase? Parcă Toyota în josul străzii şi aşteptă să vadă dacă nu cumva se aprinde vreo lumină prin vecini.

După câteva minute, cu dublura cheilor lui Caroline în mână, ieşi din maşină, închizând portiera încet, ca să nu facă zgomot. Se duse direct la uşa din faţă. Un felinar de stradă arunca o lumină albăstruie, palidă, pe terasa din faţă. Kort putea simţi cum dispare, înghiţit de umbră. Erau patru chei pe care să le încerce. Totul trebuia făcut repede şi în linişte. Singur în camera lui, exersase mânuirea cheilor ca să fie cât mai eficient, dar nimic nu-l pregătise deplin pentru momentul propriu-zis. Schema era să lucreze încet, să studieze potrivirea dintre cheie şi broască înainte de a face orice contact între cele două. Dar în întuneric, acest lucru se dovedi mult mai greu decât se aşteptase. Prima cheie nu se potrivi Simţi cum îl înţeapă pielea capului din cauza transpiraţiei. A doua cheie intră, dar nu se răsuci. O scoase cu zgomot: pentru el, un adevărat tunet de talgere.

A treia cheie se răsuci şi uşa se deschise.

Păşi înăuntru.

Slavă Domnului, uşa se închise la fel de încet precum se deschisese. Nu era un hoţ de meserie. Era pe un teren necunoscut, din toate punctele de vedere. Cu respiraţia întretăiată, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, îşi scoase lanterna-creion din buzunar şi o aprinse. Lipise puţină pânză de ea, ca să-i atenueze efectul. Ţesătura se profila în faţa lui ca o reţea mare, albă. Porni mai departe. Se pomeni într-o cameră mică, neconfortabilă. Mobilă ieftină. Un televizor. O poliţă cu cărţi broşate. Dacă încăperea asta îi putea spune ceva, atunci îi spunea că planul parterului era un adevărat labirint de şoareci.

Încercă să-şi imagineze planul casei şi hotărî că bucătăria trebuia să fie în capătul casei, dormitoarele şi baia, la stânga lui.

O luă la dreapta, printr-o uşă deschisă.

O altă cameră, şi mai mică.

Lumina slabă, cu modelul ei bizar, din cauza pânzei, dansa pe pereţi şi deasupra unei mese – o masă de sufragerie, constată el. Era acoperită cu plicuri deschise, cu timbre, o cutie cu agrafe de birou şi un carneţel galben, cu antet.

Dar nici urmă de servietă.

Kort se strecură în partea cealaltă a mesei, care folosea drept birou. Unde putea fi? Daggett nu putea s-o fi luat în dormitor cu el! Să fi fost el chiar aşa de prevăzător?

Îndreptă lumina slabă spre podea. Nu-şi dăduse seama cât era de nervos. Transpiraţia i se scurgea de-a lungul coastelor.

Aşezată în picioare, lângă scaun, – exact cum trebuia să fie dacă ai fi lucrat cu ea, ai fi închis-o şi ai fi pus-o alături – era mapa lui Daggett. Închisă.

Kort sperase s-o găsească deschisă.

O ridică uşor pe masă, surprins de considerabila ei greutate şi studie încuietorile şi combinaţia cifrului.

Încuietorile erau prevăzute cu arc. Ar fi făcut zgomot la deschidere dacă n-ar fi fost atent.

Avea cifrul pus? Era gata să încerce una din încuietori, când lumina palidă surprinse combinaţia cifrului şi îl îngheţă: zece-douăzeci-zero-trei.

Zece-douăzeci-zero-trei: un număr la fel de semnificativ pentru Anthony Kort ca şi pentru Cam Daggett.

Era sigur că se va deschide.

Blocă încuietorile cu degetele şi deschise mapa. Îşi băgă lanterna în gură şi începu să citească.

O mină de aur! Deasupra teancului de hârtii, găsi numele şi adresa motelului său mâzgălite în grabă, cu creionul. Deşi ar fi trebuit să fie pregătit pentru aşa ceva, constată că nu era. O picătură de sudoare căzu pe o mapă roşie. Kort o şterse înnebunit: nu avea nici o intenţie să lase vreo carte de vizită în urmă. Nu se uscă foarte bine.

Încreţise hârtia. Frunzări conţinutul servietei, bucată cu bucata, atenţia concentrându-i-se asupra mapei pătate de transpiraţie. Uitându-se în dosarul pe care era scris „Rosen”, găsi trei portrete robot, alb-negru, executate de un poliţist specializat în crochiuri, reprezentându-l pe el – surprinzător de exacte. Era acolo şi o fotografie granulată a lui Monique, cu eşarfă şi ochelari. Zeci de rapoarte, note, memorii şi bileţele cu diferite mesaje.

Scoase mapa roşie şi o deschise. Tipărit cu majuscule negre, pe toată suprafaţa plicului, se aflau cuvintele: numai pentru CITIT.

Mapa purta semnătura lui Richard Mumford. Pe o copertă era scris numele lui Daggett, cu semnătura acestuia, alături.

Kort desfăcu cu grijă şnurul şi scoase materialul. Primele peste care-i căzură ochii erau itinerariile! Recunoscu numele: Mosner, Goldenbaum, Sandhurst, Grady, Fitzmaurice, Savile. Nu-l interesau zborurile sau cursele, nu vroia decât datele de sosire şi de plecare. Patru dintre itinerarii aveau aceeaşi dată: 21 septembrie. Emoţia descoperirii îl umplu de un tulburător sentiment de putere. Deşi soseau în zile diferite, doi dintre ei plecau în seara de 21. Deci trebuia să fie ziua de 21.

Peste două zile, urma să-l ucidă pe Mosner.

Parcurgând repede celelalte hârtii din servietă, simţi dintr-o dată că i se face rău. Cu cât citea mai mult, cu atât mai imposibil i se părea. Pierduse noţiunea timpului. Minutele alergau. Imposibil! Daggett ştia totul! Acest memoriu vorbea despre posibilitatea existenţei explozivelor la bordul lui şaizeci şi patru. Următorul se referea la testele repetate pe simulatorul de la Duhning. Iată şi o fotografie a lui Monique. Aveau o descriere detaliată – chiar şi o schiţă – a detonatorului lui Bernard. Ceea ce aproape că-i tăie respiraţia era analiza laboratorului administraţiei Aviaţiei Federale, făcută asupra extinctorului: monoxid de carbon. Ştiau totul! Chiar ştiau? Ştiau care este obiectivul lui? Adevăratul lui obiectiv? Dacă într-adevăr ştiau asta, era un om terminat. Toate pregătirile lui s-ar fi dovedit zadarnice. S-ar fi instalat la aeroport, aşteptându-l. N-ar mai fi putut face tocmai lucrul pentru care venise aici să-l facă. Putea să moară, căci nu mai conta.

Lumina din salon se aprinse. Arunca un mic pătrat alb în această sufragerie mică. Dintr-o singură mişcare, Kort stinse lanterna şi închise uşor mapa, lăsând-o pe masă. Se ghemui, făcu doi paşi înspre lumina crudă, invadatoare, aruncă repede o privire în salon şi, nevăzând pe nimeni, traversă dâra de lumină şi se îndreptă spre peretele opus, ascunzându-se în spatele uşii deschise.

Uitându-se repede la geantă, văzu că un colţ din dosarul roşu ieşea afară. Se vedea că fusese închisă în grabă.

Auzi scaunul cu rotile înainte de a vedea băiatul. Sunetul roţilor pe covor era evident. Spera că va auzi pornind televizorul. Spera ca insomnia adolescenţei să fie umplută cu vreo emisiune târzie aşa încât, acoperit de zgomot, să poată dispărea pe uşa din spate. Dar, în timp ce umbra mecanică a copilului se întindea, se întorcea şi umplea încăperea, asemenea unui joc de mâini pe ecranul unui aparat de proiecţie. Kort îşi dădu seama că destinaţia copilului era bucătăria din spate, un traseu care presupunea că va trece la un pas sau doi de el.

Umbra complexă a scaunului pe rotile se îngustă când băiatul manevră căruciorul prin uşă, în cameră. Kort îşi schimbă planul: îndată ce băiatul va ajunge în bucătărie, va reaşeza geanta pe covor şi va ieşi prin uşa din faţă.

Băiatul se opri.

Se uită în dreapta lui – spre mapă – îşi îndreptă capul şi adulmecă aerul.

— Carrie? întrebă el, încet.

Ţigările! Kort fumase jumătate de pachet la gogoşerie.

Băiatul îşi întoarse încet capul spre stânga. Kort strânse pumnul în aşteptare. În clipa când ochii li se întâlniră, îl izbi cu putere şi-i strivi nasul. Capul copilului căzu pe spate fără vlagă.

Se repezi la geantă, o deschise din nou, puse totul în ordine şi o aşeză pe covor, când ideea îl trăsni cu ferocitate care el o asemui cu o lovitură de geniu. Ce altă metodă mai bună ar putea exista ca de acum înainte să-şi poată duce acţiunea la bun sfârşit? Lăsă servieta şi se îndreptă spre copil. Era mai greu decât ar fi bănuit. Dar, într-adevăr, un trup fără vlagă este întotdeauna mai greu.

DAGGETT se trezi mai devreme ca de obicei, încărcat de o energie renăscută în urma victoriei sale asupra lui Mumford, simţindu-se pe deplin conştient de responsabilitatea care-i revenea acum lui. Decise că o alergare matinală îi va prinde bine. Unul sau chiar mai mulţi directori de companii chimice făceau obiectivul lui Kort. Pe cine sau cum intenţiona Kort să ucidă – să-i ucidă – rămânea un mister pentru dezlegarea căruia avea la dispoziţie mai puţin de şaptezeci şi două de ore.

Acordă puţină atenţie spectaculosului răsărit de soare, melodiosului cântec al păsărilor care-şi aveau cuibul în mărul vecinului său sau miresmei înţepătoare de iarbă proaspăt cosită, care plutea greu în aer. Îmbrăcat pentru alergare, trecu uşor pe lângă camera lui Duncan şi ieşi pe uşă, la fel de încet ca întotdeauna. La ora aceea, abia trecuse de şase, activitatea era încă mică, exceptând tovarăşii săi de alergare; chipurile lor, chiar şi hainele lor fâindu-i familiare, deşi numele lor rămâneau necunoscute. Făcu fără efort patru mile, puţin păsându-i de traseu şi chiar mai puţin de culorile şi măreţia acestei zile clare de septembrie, calculând şi recalculând, în schimb, în ce direcţie să-şi orienteze energiile şi resursele.

Primul semn că ceva nu era în regulă fu când alarma ceasului lui Duncan continuă să sune, fără a fi întreruptă. Daggett, deja îmbrăcat şi pe punctul de a-şi înnoda cravata, se duse să vadă ce se întâmplă. Găsind camera goală şi patul desfăcut, opri alarma şi strigă:

— Dunc? Prima dată îl strigă cu nesiguranţa intrigată a unui părinte. În partea cealaltă a holului se mai afla o baie mică de serviciu; nu vroia să se insinueze în intimitatea băiatului. Dar, păşind înapoi în hol, văzu uşa asta deschisă şi a doua oară când îşi strigă fiul, glasul lui sună mai încărcat de îngrijorare. Una din cele mai mari spaime ale lui Daggett era ca fiul său să nu-şi spargă capul, ridicându-se de pe closet.

Baia de pe hol era goală.

Bara pentru ridicări în braţe – acolo trebuie să fi fost.

— Duncan? îl strigă el tare, în timp ce iuţea pasul şi primul val de căldură îi furnică, asemenea unui curent electric, prin pielea. Imaginaţia lui alerga sălbatică, când trecu colţul şi intră direct în scaunul pe rotile. Căzu cu toată forţa peste el, îl împinse în perete şi se prăbuşi o dată cu el. Îngrijorarea se transformă în mânie – nu era prima dată când Duncan îşi părăsea scaunul, neascultându-şi tatăl. Dar furia cedă teroarei autentice, când mâna i se atinse de sânge la temperatura camerei. Stătea prăvălit pe jos, scaunul pe rotile, răsturnat, blocându-i picioarele, uitându-se cu groază şi stupefacţie la mâna sa. Mult mai târziu, privind în urmă, nu-şi va mai aminti nimic despre cele câteva minute care au urmat. Minute petrecute într-o căutare turbată, în fiecare colţişor posibil unde şi-ar fi putut găsi băiatul.

Curând însă, poliţistul din el se trezi. Sânge pe scaun. Căută prin bucătărie, gândindu-se: Băiatul a intrat în bucătărie să guste ceva, s-a tăiat. Dar nu găsi nici un cuţit, nici un semn că Duncan ar fi trecut pe acolo. E în pat; se trezeşte pentru că îi curge sânge pe nas, un lucru obişnuit la el; se duce la bucătărie să ia nişte gheaţă. Se află în faza lui de independenţă şi nu vrea să mă scoale. Dar abia când îndreptă scaunul pe rotile, răsturnat, cât să fi trecut oare? Cinci? Zece? Douăzeci de minute? găsi biletul mâzgălit de mână: „E în mâinile mele. Să nu FACI nimic. Absolut nimic.

Anthony Kort”.

Nu era în stare să se gândească. Mintea i se umplea repede cu idei şi-i juca festa afurisită să se blocheze cu desăvârşire. Prea multă apă ca să o poată drena, se revărsa împrăştiindu-i gândurile, incapabil să o reţină sau cel puţin să o şteargă. Primul său gând clar a fost: Sângele rece al omului care a semnat biletul. „Să nu FACI nimic. Absolut nimic”.

Se uită la ceas. Se gândi să-l sune imediat pe Mumford, dar se răzgândi la fel de repede. Se gândi s-o sune pe Carrie, dar la ce bun? Aproape o oră întreagă se învârti prin casă negăsindu-şi locul, neputând să meargă, incapabil să pună mâna pe telefon. Se lovea de mobile şi de uşi, lacrimile împiedicându-l să vadă bine. Dădu drumul la apă, uitând s-o mai închidă. De două ori se opri în faţa oglinzii, contemplându-şi imaginea, dar prea zguduit de chipul pe care îl vedea în ea. Una din oglinzi zăcea acum pe jos, bucăţi, bucăţi. Străbătu la nesfârşit mica sa casă, mintea lui cernând posibilele opţiuni. Locul minţii ascuţite a investigatorului experimentat îl luase acum panica ce-ţi pune un nod în stomac, a tatălui. Se mai uită încă o dată la ceas. Minutele se scurgeau fără întrerupere. Kort punea ceva la cale. Duncan era… îşi putea permite el oare să oprească cercetările? Să se prefacă bolnav? Îşi spusese că nu. Oamenii îl cunoşteau prea bine. Nimic nu l-ar fi putut opri, odată ajuns aici. Ar fi atras mult mai mult atenţia asupra lui dacă ar fi renunţat decât dacă s-ar fi arătat şi ar fi părut ocupat. Se simţi zdrobit sub greutatea adevărului situaţiei în care se afla: Dacă ar opri acum investigaţia, Kort ar putea duce la bun sfârşit ce plănuise, iar Duncan ar trăi. Oare? Dacă ar continua investigaţia, dacă ar avansa suficient ca să-l poată opri efectiv pe Kort, atunci altcineva – poate mulţi, mulţi oameni – ar fi cruţaţi. Nu putea uita sala de sport, plină cu obiectele personale ale victimelor cursei zece douăzeci şi trei. Nu putea ignora dezastrul provocat de prăbuşirea zborului şaizeci şi patru. Şi, gândindu-se acum la asta, nu putea crede că un om cum era Kort ar fi în stare să cruţe pe cineva, fie el un băieţel cum era Duncan.

Decizia lui fiind luată, puse mâna pe telefon şi-i spuse doamnei Kiyak că poate să-şi ia o zi liberă. Niciodată drumul până la Buzzard Point nu i s-a părut mai lung.

DUPĂ ce şi-a petrecut primele ore ale dimineţii înconjurând în neştire drumul de centură, cu un băiat paralizat, cu căluş la gură şi legat, înghesuit pe podeaua de sub bancheta din spate a Toyotei, un Anthony Kort neliniştit se îndreptă spre suburbia Virginia, acolo unde Caroline îl dusese să viziteze locuinţe. După o îndelungată reflecţie, acesta părea răspunsul logic la dilema sa: va folosi ca refugiu una din locuinţele prezentate de ea. Pur şi simplu nu avea timp să reia procesul de închiriere de la capăt – mai ales cu băiatul de sub bancheta din spate, mai ales că FBI-ul deţinea un portret destul de bun al lui, mai ales având în vedere orarul lui. Cum FBI-ul trecuse pe la motelul său, era firesc să se aştepte de la el că-şi va căuta un alt acoperiş. Ar putea pune sub observaţie sau poate că au şi alertat deja hotelurile, motelurile, pensiunile, poate chiar şi firme specializate în închirierea de proprietăţi, precum cea a Carolinei. Nu avea prea mult de ales: trebuia să lase băiatul undeva şi să se apuce imediat de treabă. Trebuia să improvizeze.

Dimineaţa foarte, foarte devreme, chiar la răsăritul soarelui, i se părea lui a fi momentul cel mai potrivit să încerce. O idee mai devreme, întunericul în sine ar putea stârni curiozitatea cine ştie cui. Dar chiar la răsăritul soarelui oamenii cad de obicei în somnul lor cel mai profund şi, în lumina granulară, redusă, cenuşie, a ivirii zorilor, băiatul din braţele sale putea părea, de la distanţă, cel mult un bagaj incomod.