Ridley Pearson



Yüklə 1,5 Mb.
səhifə22/30
tarix17.01.2019
ölçüsü1,5 Mb.
#98895
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   30

— A fost…s-a născut mort. Din nou se opri. Asta a însemnat prea mult pentru soţia mea…

Acest lucru era o ficţiune. De ce? O acceptă ca pe o provocare – Explicaţia era ascunsă în el, ca răvaşele ascunse în prăjiturelele care stăteau pe şerveţele, în faţa lor. Aceasta era, din toate, cea mai stimulativă posibilitate: Ea l-ar fi ajutat să-şi exprime temerile şi, astfel, să se elibereze de ele. În această clipă, ea ştiu că vor deveni amanţi.

La cea de a patra casă, ea îşi adună, în sfârşit, curajul să-l întrebe.

— Nu că m-ar interesa, începu ea. De fapt, nu mă interesează câtuşi de puţin. Dar chiar intenţionezi să închiriezi o casă sau este vorba despre altceva?

Îl studie. Se aflau în bucătărie. Din toate locurile pe care le vizitaseră, acesta îl impresionase cel mai mult.

De unde fusese vorbăreţ şi uşor critic faţă de toate celelalte case şi spaţii înconjurătoare, aici nu scosese un cuvânt.

— Vrei să iei masa cu mine diseară? o întrebă el. Te rog, adăugă, întorcându-se încet cu faţa spre ea. Cum ea ezita, el spuse:

— Vom discuta atunci condiţiile de închiriere.

— Eu… ah… ah… ca… care casă? Pe care o închiriezi, adică? sebâlbâi ea.

— Nu mi-ai răspuns la întrebare.

— Nu.


— Nu, adică nu mi-ai răspuns la întrebare sau nu, nu iei masa cu mine? întrebă el.

— Nu, nu ţi-am răspuns la întrebare.

— Înseamnă că o să iei masa cu mine.

— Nu. Eu… adică… vreau să zic…

Stătea prea aproape. Inima îi bătea atât de tare, încât se temea că ar putea-o auzi. Îşi încrucişă braţele în încercarea de a-i opri bătăile. Cred că mă resimt de pe urma vinului. Spera că el va face una din glumele lui sau că va rupe în vreun fel tăcerea, dar el stătea pur şi simplu acolo şi se uita la ea, atât de aproape, încât îi putea auzi cămaşa foşnind sub respiraţie. Pur şi simplu nu avea nici o intenţie să vorbească înainte de a primi un răspuns de la ea.

— Am pe cineva, Anthony. Uite, a spus-o. Îi păru rău că o spusese, dar cel puţin o spusese. Era mândră de ea.

— Bărbatul de la recepţie, spuse el. Cum îl cheamă?

Dog-şi-mai-cum?

— Daggett. Da. El e.

— Lucrează şi el în domeniul tău?

— Nu, spuse ea, surâzând cu afectare. Simţea că el era pe cale să câştige.

— Te-am invitat la masă, Caroline. O masă de afaceri, ca să discutăm termenii de închiriere. Diseară. Cu toţii trebuie să mâncăm, nu-i aşa? Lui Daggett ăsta al tău nu-i place să mănânci?

Se înroşi. Nu ştia ce să spună. Îl înţelesese oare greşit?

El spuse numele restaurantului şi ora.

— Să văd dacă pot… ezită ea.

— Te aştept la opt, repetă el ora. Bine. S-a făcut. Şi acum, adăugă, apucând-o de umăr şi uitându-se direct în ochii ei, arată-mi dormitorul, te rog, da?

ERA un restaurant franţuzesc, pe Strada N, Chartreuse, la două cvartale distanţă de Connecticut. Un loc nepretenţios, dar evident romantic, cu tavanul jos, cu lumânări, cu muzică intimă, pusă foarte încet. Trei din cele opt măsuţe erau ocupate.

Întârziase. Nu conta. Nu-l supăra asta. Era ocupat să comande o băutură.

O femeie îşi drese glasul. Privi în sus şi o văzu pe Caroline stând lângă masă. Caroline a lui, gândi el. Sări în picioare, aproape vărsându-şi apa.

— Enchanté, spuse el, luându-i mâna rece, atingându-i uşor obrazul, cu buzele. Eşti mai frumoasă ca oricând.

Purta o bluză de mătase bleumarin, cu broderie la gât şi la buzunare, perle false, pantaloni gofraţi, crem, din pânză de in, un cordon lat, de piele, cu o cataramă delicată, aurie. Neprotocolară, dar impresionantă. Mătasea cădea peste sânii ei plini şi se aduna strâns pe talia mică. Era o sugestie în felul în care-şi lăsase bluza neîncheiată, adânc în decolteu.

Îl dădu pe chelner la o parte şi o aşeză chiar el pe scaun, aplecându-se mult, ca să-i soarbă parfumul. Mirosea a gardenii proaspete.

Caroline se îmbujoră.

— Bună seara, Carl.

Acum e mult mai bine, spuse el, aşezându-se la loc.

— Te-am întrerupt. Erai adâncit în gânduri.

Minţi:

— Nu, nu chiar. Apoi spuse adevărul: Nimic nu-i mai important decât să te văd pe tine.



Complimentul lui o făcu să tresară. El nu spusese dacă aceasta era bine sau rău.

— Păreai foarte serios, spuse ea.

— Îmi făceam griji că n-o să vii, răspunse el. Serios.

Ea zâmbi şi toată faţa i se lumină. Kort îl interceptă pe chelnerul care încerca să-i ofere şi el o listă. Îi făcu din nou semn să se îndepărteze.

— Există vreo mâncare anume care să nu-ţi placă? îi dădu câteva secunde de gândire. Fii cinstită sau s-ar putea să rămâi nemâncată.

— Intenţionezi să comanzi pentru amândoi?

— Dacă nu te superi.

— Să mă supăr? Câtuşi de puţin. Te rog.

— Nu mi-ai spus ce eviţi să mănânci.

— Burtă, momiţe, orice fel de carne exotică. Îmi plac melcii, dar n-o să mănânc niciodată creveţi, pentru că sunt sacrificate atâtea alte vietăţi pentru câţiva creveţi şi nu mănânc carne de viţel, pentru că am auzit poveşti cumplite despre cum sunt puşi la îngrăşat şi nu li se dă voie să se mişte. Şi, să ştii, Carl, sunt încăpăţânată. Ar fi trebuit să te previn.

— Şi eu sunt, spuse el. În special – ca şi în cazul tău, se pare – când e vorba de mediul înconjurător. Surâse.

— Ce preferi, un cocteil sau un vin?

— Tu ce bei?

— Acum discutăm despre tine.

— Un vin ar fi minunat.

— Roşu sau alb?

— Tu comanzi pentru amândoi. Deci las asta în seama ta.

Îi comandă un vin de California: un Silver Oak Cabernet, 1985. O sticlă. Comandă melci, salată Cezar şi costiţe de miel.

Pe la jumătatea mesei, când ea mai încercă o dată să-şi vâre nasul în trecutul lui, el schimbă vorba, spunând:

— Sper să închiriez ultima casă pe care mi-ai arătat-o, dar aş vrea foarte mult să mă mai uit o dată la căsuţa cu-alb pe care am vizitat-o în prima zi. Dacă nu te superi, voi hotărî după ce voi mai face această ultimă vizită.

Îi trebui puţin ca să caute în poşetă şi să se uite în carneţelul cu întâlniri. Nu putea spune dacă această referire la afaceri o supărase sau nu, dar simţi o schimbare clară în dispoziţia ei şi îi păru rău.

— Eşti un cumpărător dificil.

— Te-am prevenit. Ca să zic aşa, sunt mofturos.

Sosul i se prelinse din furculiţă în jos, pe bluză. Kort văzu primul. Se aplecă în faţă, întinse un deget şi ezită, permiţându-i ei să-l oprească, dacă vroia. Ea îşi coborî ochii să vadă ce se întâmplase.

— Ţi-a căzut, spuse el, plimbându-şi deliberat degetul în jurul curbei blânde a sânului ei. Se reaşeză în scaun, duse la buze degetul acoperit cu sos şi-l linse.

Carrie simţi un val puternic de căldură coborându-i din piept până în vârful degetelor de la picioare. Sfârcurile i se întăriră; bine că-şi pusese sutienul. Simţi că arde. Scobitura spatelui i se umezi, la fel şi palmele. Ceea ce tocmai făcuse el era scandalos. O mojicie.

Voia să o mai facă o dată. Voia intimitate.

După cum zâmbea, părea că-i citise gândurile. Asta o sperie atât de tare încât, într-o clipă, se şi ridică de pe scaun.

— Permite-mi să-mi cer scuze, spuse el.

— Carl… cred că trebuie să plec. Se întreba cine vorbea în locul ei. Nu asta era ceea ce simţea. Era ca şi cum i s-ar fi pus în faţă un scenariu şi astea erau cuvintele pe care le aşteptau de la ea. Nu era în stare să gândească ca lumea.

— Caroline. Nu trebuie. Serios! Te rog, stai jos.

— Carl…


— Te rog. Aşează-te la loc. O să fiu un domn perfect.

Încercă să se oprească, înainte de a i-o spune. De unde i-a venit un astfel de gând? Dar gândul ieşi la suprafaţă fără nici o greutate şi se auzi spunându-i:

— Nu vreau să fii. Rămase cu gura căscată şi nu mai există nici o altă alegere. Se întoarse şi plecă în fugă din restaurant, întrebându-se cine-i controla picioarele. Ce se întâmpla cu ea?

Nu îndrăzni să se uite înapoi. Chelnerul înclină politicos din cap, când ajunse la uşă. Îl putea simţi pe Carl la numai câţiva paşi în urma ei. Pleacă! îi porunci ea, în gând, clătinându-se de fâstâceală.

Ajunse în stradă. Din fericire, maşina nu era foarte departe. O luă în direcţia ei, mărind paşii.

Mâinile lui fierbinţi căzură pe umerii ei şi îl simţi oprind-o şi întorcând-o cu faţa spre el. Auzi:

— Ce-ţi închipui că faci? şi-i simţi buzele apăsându-i gura, iar pe ea, acceptându-le bucuroasă. Se chinuia sub strânsoarea lui puternică. Trăgând-o spre el, ea deschise gura şi-l sărută cu patimă.

Nu era corect şi undeva, în străfunduri, ştia asta. Ba da, era foarte corect. Nu era cinstit faţă de Cam, dar era exact ceea ce merita el.

— Nu putem, insistă ea într-un târziu, deşi fără tărie. Se trase de lângă el.

— Nu putem? Uită-te la tine, spuse el, apucând-o din nou de umeri. Uită-te la noi! E cumva, asta, o relaţie de afaceri? Este o prietenie? Avem nevoie unul de celălalt, Caroline. A pune asta la îndoială este să…

— Nu! izbucni ea pe neaşteptate, îndepărtându-se de el. Era un client, nimic mai mult. Era absurd. Prima regulă! Dar era măcar un client? A văzut vreun cec de la el, până acum? Cine era el exact? Cum putea să se simtă atât de atrasă de el, atât de repede? Câteva zile, o săptămână poate, atâta tot… Se ura.

— Carl, nu mă opri, îi ceru ea, întorcându-se şi îndreptându-se spre maşină. Dar, ajungând la maşină, îşi dori ca el s-o oprească, îşi dorea ca el să facă ceva. Nu vroia să lase lucrurile aşa.

— Mâine sunt acolo, îi spuse ea, peste maşină, ştiind că el se afla imediat în spatele ei.

— N-o să-mi cer scuze, Caroline. Dacă asta e ce vrei…

— Nu asta vreau, recunoscu ea. Ştii bine ce vreau, gândi ea. Du-te naibii.

El nu vorbi; nu spuse nimic. Se simţea ca o proastă. Auzi ce prostie să spună! Era acum sub stăpânirea lui şi asta o înspăimânta. O îngrozea.

— Atunci, pe mâine, spuse el, şi-i simţi respiraţia fierbinte pe ceafă.

Îl auzi îndepărtându-se.

— Mulţumesc pentru masă, spuse ea cu o voce sugrumată. O spuse fără să se uite la el. Era ispitită să se întoarcă şi să-l roage să nu o părăsească în felul ăsta.

Când în sfârşit se întoarse, el dispăruse.

Raţiunea nu avea nimic de-a face cu asta.

Carl îi înfierbântase sângele, dar avea de gând, cu orice preţ, să stea departe de foc. Era supărată pe Cam, fie că se simţea vinovată sau nu, şi simţise nevoia să-l pedepsească într-un fel şi hotărâse că acesta era mijlocul.

Ciocăni la uşa din faţă şi apoi descuie cu cheia ei. Cam era pe canapea, cu căştile pe cap, un pahar de scotch pe jumătate gol, pe măsuţă, cu ochii acum deschişi, dar îşi putea imagina cum fusese câteva clipe în urmă, lăsat pe spate şi adâncit în cea de a doua parte a Simfoniei a şaptea de Beethoven, poate adormit, cu difuzoarele oprite, dar cu căşti; date suficient de tare încât se putea auzi muzica, slab, e drept, din partea cealaltă a încăperii.

Păru surprins să o vadă acolo. Oare chiar atât de mult trecuse? Nici măcar nu-şi mai putea aduce aminte.

Îşi scoase căştile şi le lăsă să cadă pe canapea şi muzica, deşi tot slab, se auzi dintr-o dată mai tare.

— Dunc? întrebă ea.

— E în pat, răspunse el, întinzându-se după pahar.

— Bine, spuse ea, descheindu-şi bluza, desfăcându-şi cordonul şi îndreptându-se, provocatoare, spre dormitor.

— Carrie? întrebă el, venind acum după ea. Venind după ea, aşa cum făcuse şi Carl. Intră în dormitor în spatele ei şi ea împinse uşa şi o închise şi stinse luminile şi lăsă bluza să-i cadă pe jos. Îl auzi dezbrăcându-se. Făcând asta, nu vroia să se gândească la Cam. Vroia să se petreacă repede, dar vroia să obţină ceva din asta.

Reuşi să se descotorosească de haine, îl găsi în semiobscuritatea camerei şi-l împinse spre pat. Îi scoase pantalonii.

— Carrie? întrebă el, de data asta tulburat şi derutat. E bine, îi plăcea cum suna vocea lui.

Nu, nu e Carl, se gândea ea. Nu sunt prea sigură cine este. Îl dezbrăcă în pielea goală, se cocoţă pe el, continuând să-l ţină ţintuit de pat şi apoi căzu toată, pe el.

Cu ochii minţii, îl văzu sub ea pe Carl. Mult prea curând, el izbucni şi se revărsă în ea. Dar ea n-avea de gând să-i dea drumul. Vroia să fie satisfăcută.

— Carrie? încercă el, prudent. Dumnezeule, adăugă, asta a fost incredibil!

Respirând repede, cu simţurile răscolite, dar nesatisfăcute, se simţea sălbatică şi nesigură pe ea. Se trase în sus şi se lăsă uşor pe gura lui, spunându-i cu o voce ciudată şi nefamiliară:

— Termină ce-ai început!

Ceea ce el făcu.

Când totul se termină, ea se dădu jos din pat şi începu să se îmbrace pe întuneric. Ochii i se obişnuiseră. Nu vroia să-l vadă.

— Rămâi. Te rog.

— Trebuie să plec, spuse ea.

— De ce? întrebă el.

— Nu sunt sigură. Dar ştiu că trebuie.

— Asta… Asta e totul?

— N-a fost destul? îl întrebă ea. De unde-i venea tonul ăsta nou, din vocea ei? Fusese în mod deliberat crudă cu el şi nu înţelegea de ce. În timp ce se încheia la bluză, simţi pata udă lăsată de mâncarea căzută. Asta era tot ce-i rămase de la Carl.

— Niciodată nu te-am văzut aşa.

— Nu.


— M-ai folosit, spuse el cu uimire, dându-şi seama.

Se întoarse, în efortul de a-şi găsi şi celălalt pantof. Chiar şi în lumina aceea mică, ochii lor se întâlniră şi ea ştiu că el putea citi pe chipul ei. El putea întotdeauna să citească pe chipul ei. N-avea nici un rost să nege asta.

— Da, recunoscu ea. Te-am folosit.

El nu spuse nimic. Se desfătă cu tăcerea lui cu noua ei putere. Se întoarse şi-l lăsă zăcând acolo.

BMW-ul roşu fusese înscris pe numele lui Monique Paine, un nume care apăruse şi pe foaia de încărcare a companiei LAX, din Washington, a cursei în care o plasase Fragile Ramirez, folosindu-se de abilitatea ei de a lucra pe video. Această legătură se dovedi suficientă pentru emiterea unei dispoziţii de supraveghere, pe adresa înregistrată. Supraveghere totală, inclusiv ascultarea telefoanelor, Bradley Levin fiind desemnat să se ocupe de asta. În ciuda numelui fals, pentru FBI ea nu era Monique Paine, ci Monique Cheysson. Pentru Paul Pullman şi Richard Mumford, era „bună, dar nu suficient”. Probatoriul indubitabil care să facă legătura între detonatoarele lui Bernard şi zborul şaizeci şi patru continua să rămână miracolul aşteptat de Daggett. Fără el, azi la ora cinci după-amiază, implicarea sa în acest caz lua sfârşit şi începea întocmirea raportului asupra bombei care-i ucisese pe Backman şi pe Bernard. Se prăbuşise într-o stare de deprimare profundă, atât din cauza comportamentului neobişnuit al lui Carrie, din noaptea precedentă, cât şi din cauza muncii sale. Totul părea să se destrame.

Miracolul sosi sub forma unui telefon.

— Sunt Chaz, spuse vocea. N-ar trebui să ameninţi lumea. Mai ales când oamenii respectivi lucrează în laboratoare specializate în explozive. Proastă idee.

— Eram disperat. În mâinile tale se află ingura probă care m-ar putea ajuta să rămân pe cazul ăsta. Mâine va fi prea târziu, Chaz. Trebuie să fie astăzi.

— Este astăzi. Ce-ar fi să sări în navetă şi să-ţi mişti fundul până aici? Am ceva interesant să-ţi arăt.

Maşina albastră, care făcea naveta, apăru în faţă la Buzzard Point peste douăzeci de minute. Coborâră şase persoane. O ladă verde, încuiată cu lacătul, fu scoasă şi transferată pazei de la recepţie. Daggett se urcă împreună cu alţi trei, înghesuindu-se vreme de cincisprezece minute, cât dură drumul de întoarcere la cartierul general. Lui Daggett călătoria i se păru interminabilă.

Chaz Meecham stătea în spatele biroului său generos aşteptându-l.

— Am fi putut rezolva chestia asta prin telefon, spuse el, dar detest telefoanele.

— Ca şi mine.

Cu o mişcare din bărbie, arătă spre dosarul din faţa lui Daggett.

— Ăsta e raportul tău. Eprubeta ta de sticlă. Se ridică, închise uşa biroului şi se lăsă greu în scaunul său de birou, din piele, cu speteaza înaltă. Deschise un sertar şi scoase o pungă de plastic transparent, sigilată, conţinând resturile eprubetei de sticlă. I-o dădu lui Daggett.

— Dacă cumva a existat mercur în chestia asta, Michigan, atunci a dispărut de mult. Poate că a ars în incendiu. Ai păţit ceva? adăugă el după câteva secunde.

— Dezamăgit, atâta tot.

— Iisuse! Dă-mi un minut să-ţi explic. Nu-i chiar atât de rău. Acest raport se referă la lipsa oricărei dovezi privind existenţa mercurului. Întâmplător, nu este surprinzător. Mercurul este un metal greu. Când eprubeta s-a spart, mercurul a dispărut şi sticla a fost prea tare arsă ca să ne îngăduie să găsim vreo urmă.

— Dar tavanul unuia este duşumeaua altuia, continuă el.

Domnul dă, Domnul ia. Focul ne-a luat mercurul, dar ne-a lăsat ceva mai bun. Ceva ce a aderat la partea exterioară a eprubetei tale. Şi noi am putut identifica asta, ca fiind ceea ce rămâne când arzi silicon. Silicon, la fel cum am găsit în camera de hotel a lui Bernard. De fapt, exact aceeaşi compoziţie chimică cu a siliconului pe care oamenii noştri l-au scos din covorul din camera lui de hotel. Acelaşi produs. Pagina trei şi patru în dosar.

Daggett nu atinse dosarul.

— Traducerea?

— Uite cum acţionează: când construieşti un detonator, faci porţi între sursa de curent – o baterie – şi exploziv. De câte ori se deschide o poartă, electricitatea din baterie se mai apropie puţin de exploziv. Ridică mâna, ca un profesor. Hai să-ţi arăt cum arată un bebeluş ca ăsta.

Chaz Meecham ieşi din cameră. Când se întoarse, trânti în mâna lui Daggett un cub dur.

— Le spunem „cuburi de gheaţă” O să vezi de ce. Daggett ţinea în mână o cărămidă mică din răşină întărită, din care ieşeau patru fire. Era mică şi transparentă, ca un cub de gheaţă. Două fire erau conectate la o baterie minusculă de nouă volţi. Celelalte două atârnau în gol, erau sudate la capete.

— Cele construite de Bernard poate că nu arată aşa. Am senzaţia că a băgat totul în altimetru, căci altfel, de ce ar fi renunţat la plastic? Nu ştiu… Problema este că tot ce a confecţionat el a băgat într-un fel de cub de gheaţă, aşa încât operatorul să nu-l poată distruge sau confunda cu piesele electronice. Trebuie să lase o modalitate, să zicem, pentru montarea ceasului sau ceva în genul ăsta, dar nu vrea ca firele sale să fie încurcate. Bernard n-a folosit răşini; a folosit silicon. Ştim asta din ce s-a găsit în camera lui de hotel.

— Există o explicaţie pentru asta?

— În construirea de bombe, există o justificare pentru orice. Bazează-te pe asta. Siliconul se usucă repede. Murdăreşte mai puţin. Se poate îndoi uşor – poate ca asta să aibă o legătură cu sensibilitatea altimetrului. Cine ştie? Meccham îi aruncă o privire lui Daggett. Tipul e bun, Michigan. E într-adevăr bun. Daggett simţi o tensiune de care nu-şi dăduse seama până acum. Asta era un fel de competiţie între Meecham şi Bernard. Putea oare Meecham, cu ajutorul câtorva bucăţele microscopice, culese de pe covorul unei camere de hotel şi din noroiul din jurul unui avion căzut, să stabilească exact ce fel de dispozitiv construise Bernard şi cum intenţiona să-l folosească?

— Asta e meseria mea, spuse Meecham. Daggett nu-şi dăduse seama că pusese această întrebare cu glas tare.

Meecham îi explica:

— Un exemplu simplu de detonator cu poartă este o bombă cu ceas – o singură poartă. Pui ceasul la o anumită oră şi, bang, a explodat. Dar, în cazul unui avion, nu-i chiar atât de uşor. Nu, dacă vrei ca pasărea să se afle în aer şi suficient de departe de locul decolării. Deci, foloseşti o serie de porţi: întrerupătoare de presiune, obstacole, termometre, regulatoare de umiditate – spune-le cum vrei; fâecare dintre ele răspunde unei alte condiţii, unei alte cerinţe – altitudine, oră, temperatură. Pot fi oricâte.

— Ziceai că avea două altimetre.

Era clar că lui Meecham nu-i plăcea să fie întrerupt.

— Înainte de decolare, pilotul secund acţionează manetele tuburilor cu aer, pentru presurizarea cabinei. Corect. Dacă n-o face ca lumea, vei simţi asta în urechi. Pricepi ce vreau să zic? Dacă tu ai fi Bernard, ca să fii sigur că avionul este în aer, foloseşti un altimetru – reglat pentru o altitudine dată – ca primă poartă. În felul ăsta, te-ai asigurat că celelalte porţi nu sunt activate înainte de presurizarea cabinei. Dacă bomba explodează în aer, atunci distrugerile sunt mai mari şi urmele, mai puţine. Lockerbie a fost un exemplu bun din punctul acesta de vedere; Lockerbie trebuia să explodeze deasupra apei. Oricum, barometrul este prima ta poartă.

— Dacă ar fi să-l construiesc eu, continuă Meecham, aş folosi o a doua poartă – un ceas cu programare sau cam aşa ceva – ca să fiu sigur că înainte de a exploda pasărea se află în plafonul de zbor.

— Ceasuri Casio? Suntem foarte siguri că a cumpărat două ceasuri Casio.

— Am văzut asta în raport. Ridică din umeri. Nu ştiu. Cu Bernard cred că e posibil. Trebuie să te pricepi la electronică microscopică – la circuite cip – dacă ai de gând să scoţi maţele dintr-un Casio şi să faci să se întâmple ceva. Sigur că e posibil. Deci, ordinea este: tuburile cu aer ridică presiunea în cabină; prima poartă, altimetrul, se deschide şi, furnizând curent electric, porneşte ceasul programat. Acesta ar trebui să fie un dispozitiv de comandă. Dar nu asta este ceea ce are Bernard, aici. Eprubeta asta de sticlă schimbă toate regulile. Eprubeta asta vrea să spună că detonatorul lui Bernard mai avea o a treia poartă. Asta e singura explicaţie.

— Adică?


Meecham se pregătise pentru această întâlnire. Se întinse în dreapta şi scoase un cadran negru, un tub de sticlă cu două fire şi un mic ceas. Le alinie în această ordine.

— Vrei să ştii părerea mea? Trei porţi, Michigan: un întrerupător altimetric, care deschide prima poartă, după presurizarea cabinei; apoi un întrerupător cu mercur, care reprezintă cea de a doua poartă. Bătu cu degetele în întrerupător.

Botul avionului se înalţă şi poarta a doua se deschide. Bernard stabilise două reguli: cabina este presurizată şi avionul decolează.

— Şi ceasul Casio?

— Ceasul Casio este ultima poartă. După presurizarea avionului şi după ce acesta se înalţă din bot, ceasul începe numărătoarea inversă.

— De ce un lucru atât de complicat? întrebă Daggett.

— Trebuie să-ţi spun că un om ca Bernard nu construieşte un detonator atât de complicat fără un motiv al naibii de solid. Deci, care ar fi motivul?

— Vrea să fie sigur că avionul se află în aer înainte ca drăcia asta să se declanşeze. Aşa e?

Meecham scutură din cap.

— E un mecanism prea complicat ca explicaţia să fie asta. Pentru aşa ceva este suficient să reglezi timpul pentru o perioadă suficient de mare. Câteva ore. Dacă avionul este întârziat la sol, atunci, reglând ceasul pentru o perioadă de timp, te asiguri. Nu, nu asta este explicaţia.

Michigan, dă-mi voie să-ţi fac o demonstraţie. Meecham luă eprubeta de sticlă. În ea se afla o bobiţă mişcătoare de mercur. O balansă astfel, încât mercurul să rămână în capătul tubului, opus celor doi electrozi.

Aceasta este poziţia închis. Nici un contact între cei doi poli. N-are „benzină”. Detonatorul este inactiv. Ceasul nu trebuie, încă, să pornească. Dar, în timpul decolării mercurul o ia spre capătul acesta al tubului şi atunci a sosit timpul, spuse el, repetând mişcarea. Acum există „benzină”, care se duce de la baterie la ceas – prima şi a doua poartă fiind, amândouă, deschise. Ceasul începe să meargă. Dar aici e clenciul… Meecham basculă din nou tubul, înapoi; mercurul se desprinse de cele două contacte gemene, întrerupând legătura electrică.

Îndată ce avionul se aşează în aer, în poziţie orizontală, contactul cu mercurul deconectează „benzina”. Ceasul se opreşte. Nu mai e „benzină”, nu mai e bombă. Şi toată porcăria asta se duce dracului.

— Înseamnă că le-ai aranjat într-o ordine greşită, spuse Daggett, după un moment de gândire.

— În nici un caz. Nu există nici o altă ordine, Michigan. În nici un caz, una care să se potrivească cu ce ştim noi despre felul în care s-a prăbuşit cursa şaizeci şi patru. Parcursese, cât să zic, o milă, două, în plafonul de zbor. O nimica toată. Şi ce ne spune nouă asta, zise el, arătând spre masă, este că Bernard a construit chestia asta ca să acţioneze într-un anumit interval de timp, în cursul decolării, când avionul încă ia înălţime. Asta este singura explicaţie posibilă. Şi acum să-mi spui tu mie ce logică afurisită există în toată povestea asta?


Yüklə 1,5 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   18   19   20   21   22   23   24   25   ...   30




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin