Riscuri Climatice Extreme

Curs 3. FENOMENE CLIMATICE DE SCURTĂ DURATĂ - DEPUNERILE SOLIDE
Există mai multe tipuri de depuneri solide, pe care Meteorologia le încadrează în categoria formelor de condensare a vaporilor de apă la nivelul suprafeţei terestre (Pop, 1988). Ele mai au în comun faptul că sunt asociate cu scăderea temperaturii aerului, respectiv cu valurile de frig, care vor fi prezentate în cadrul fenomenelor de risc de durată medie. Staţiile meteorologice trebuie să transmită mesaje de avertizare ori de câte ori apar aceste fenomene, cu excepţia brumelor produse în intervalul normal de apariţie. În grupa depunerilor solide sunt incluse: bruma, chiciura tare, poleiul, zăpada umedă sau lapoviţa îngheţată.
3.1. Bruma

Bruma reprezintă un fenomen meteorologic care nu poate fi separat de răcirea vremii, respectiv de îngheţ, fapt pentru care cele două, îngheţul şi bruma, trebuie analizate împreună. În anotimpurile de tranziţie, în condiţiile unor advecţii de aer rece dinspre V, NV, N sau NE Europei, se produc îngheţurile şi brumele timpurii de toamnă şi cele târzii de primăvară.

Îngheţul, ca fenomen de risc, se defineşte prin scăderea temperaturii aerului şi pe suprafaţa solului sub 0° C în afara intervalului obişnuit în care apar valori termice negative. Mai precis, îngheţul devine un fenomen climatic de risc în următoarele condiţii (Bogdan, Niculescu, 1999): când se produce cu 1-3 săptămâni mai devreme toamna şi mai târziu primăvara comparativ cu datele medii de apariţie a fenomenului; când aerul este deosebit de rece, fiind de origine arctică; când îngheţul are origine mixtă, advectiv-radiativă; când îngheţul se consemnează atât în aer, cât şi pe sol; când este însoţit de brumă sau de precipitaţii solide (ninsoare, lapoviţa); când are o repartiţie generală, afectând o mare parte din teritoriul ţării. Prin urmare, intervalul de risc pentru îngheţ, ca şi pentru brumă, reprezintă intervalul cuprins între data medie şi data extremă de producere a fenomenului: intervalul de risc de toamnă apare între data celui mai timpuriu îngheţ şi data medie a primului îngheţ, iar intervalul de risc de primăvară este plasat între data medie a ultimului îngheţ şi data celui mai târziu îngheţ.

În activitatea meteorologică, zilele în care temperatura minimă a aerului atinge sau coboară sub 0° C se numesc zile de îngheţ, iar cele în care temperatura maximă este mai mică sau cel mult egală cu 0° C sunt definite ca zile de iarnă.

Bruma reprezintă o depunere de cristale foarte fine de gheaţă (cu dimensiuni între 1-5 mm), în formă de solzi, ace, pene sau evantaie, observată pe sol şi pe obiectele de la sol a căror suprafaţă este răcită suficient (sub 0° C) pentru a putea produce condensarea solidă a vaporilor de apă din aer. Condiţiile optime de producere a brumei sunt: regim anticiclonic (presiune atmosferică ridicată); timp senin şi calm (sau cu vânt slab, sub 2 m/s); umezeală relativă ridicată (peste 80%); temperaturi negative ale aerului, intensitatea maximă a depunerilor observându-se la temperaturi de -2 -3° C. Temperatura scăzută a obiectelor pe suprafaţa cărora se depune bruma este cauzată, cel mai adesea, de procesele de răcire asociate unei radiaţii terestre foarte intense, fapt pentru care intervalul optim de formare a brumei este plasat în cursul nopţii şi dimineaţa devreme, în preajma răsăritului Soarelui.

În România, prima zi de îngheţ apare cel mai devreme, în medie, înainte de 1 octombrie (la altitudini de peste 1400 m) şi cel mai târziu, tot în medie, în a treia decadă a lunii noiembrie (în sectorul sudic al litoralului Mării Negre). Ultimul îngheţ se produce, ca dată medie, la sfârşitul lunii martie (pe litoral şi în Delta Dunării), respectiv la începutul lunii iunie (la munte şi în depresiuni).

Teritoriile cele mai puţin vulnerabile la riscuri cauzate de îngheţuri şi brume timpurii de toamnă şi târzii de primăvară sunt cele din zona de litoral şi Delta Dunării, unde se resimte influenţa moderatoare a apei. În schimb, partea central-estică a Câmpiei Române, Podişul Moldovei, Depresiunea Transilvaniei şi Câmpia Someşului au vulnerabilitatea cea mai mare faţă de aceste fenomene. În zonele de munte, cele mai expuse la îngheţ şi brumă sunt sectoarele inferioare şi superioare ale versanţilor, sectorul median al acestora fiind mai protejat. Trebuie precizat faptul că, în regiunile montane, unde îngheţul şi bruma se produc cel mai devreme toamna şi dispar cel mai târziu primăvara, riscul aferent acestor fenomene este totuşi mai redus, având în vedere modul de utilizare a terenurilor în aceste zone (Bogdan, Niculescu, 1999).

În istoria observaţiilor meteorologice din România, cea mai timpurie brumă s-a produs în intervalul 15-17 septembrie 1956, ea având un caracter aproape general, dar afectând, cu deosebire, zonele de câmpie şi fiind asociată unor temperaturi care au coborât până la -4,0° C. Cea mai târzie brumă a fost consemnată în intervalul 21-22 mai 1952, când a afectat peste 2/3 din teritoriul ţării, iar temperatura aerului şi pe suprafaţa solului a coborât, local, până la -2° C (Topor, 1958, citat de Bogdan, Niculescu, 1999).

Efectele nefavorabile datorate îngheţurilor şi brumelor timpurii de toamnă şi târzii de primăvară se resimt mai ales în agricultură. Toamna au de suferit, în primul rând, culturile existente încă pe câmp (legume, zarzavaturi, porumb, floarea soarelui). Primăvara târziu sunt periclitate mai ales livezile de pomi fructiferi, dar şi culturile de câmp, care se află la începutul perioadei de vegetaţie. De asemenea, din cauza temperaturilor scăzute, asociate uneori şi cu precipitaţii solide sau mixte, au de suferit şi animalele, cu deosebire ovinele proaspăt tunse, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, în 30 mai 1991, în zona Curburii (judeţele Buzău şi Vrancea).
3.2. Chiciura tare

Este o formă de depunere solidă care poate provoca pagube importante, mai ales în regiunile montane înalte. Chiciura tare este definită ca fiind o depunere de gheaţă, în general de culoare albă, ornată cu ramificaţii cristaline şi constituită din granule de gheaţă, mai mult sau mai puţin separate prin incluziuni de aer. “Chiciura tare (granulară) se formează prin îngheţarea rapidă a picăturilor de apă din masa de ceaţă sau din masa norului, rămase în stare lichidă după încetarea stării de suprarăcire. Îngheţul picăturilor de apă la contactul cu diferite obiecte este accentuat de vânt, grosimea depunerii, pe partea obiectelor care este expusă vântului, putând atinge chiar şi 1 m. Temperatura la care se formează chiciura este cuprinsă, în general, între -2 şi -10° C. Spre deosebire de chiciura moale, chiciura tare aderă destul de puternic de obiectele pe care se depune” (Instrucţiuni pentru observarea, identificarea şi codificarea norilor şi a fenomenelor meteorologice, BVIH, 1985).

Riscul reprezentat de depunerile de chiciură depinde de greutatea depunerii (condiţionată, la rândul ei, de dimensiunea acesteia), asociată cu durata fenomenului. Observaţiile meteorologice din zona de munte arată că, frecvent, depunerile de chiciură pot atinge grosimi de 20-30 cm, ceea ce înseamnă o greutate de 4-6 kg pe metrul liniar de conductor. În România, cea mai mare greutate maximă înregistrată a fost de 13.224 g /l m de conductor, valoare determinată la staţia de pe Vf. Omul (2503 m), în noiembrie 1961. Durata medie a unei depuneri de gheaţă nu depăşeşte 24 de ore. Durata maximă este de circa 40 de ore în cea mai mare parte a ţării, în zonele montane înalte ea putând ajunge chiar şi la peste 100 de ore consecutive. Cea mai mare durată maximă a fost de 385 ore, înregistrată la staţia meteorologică Cuntu, în luna martie a anului 1973 (Bogdan, Niculescu, 1999).

Din cele de mai sus rezultă că riscul asociat depunerilor de chiciură este cel mai mare în zonele montane, în timp ce, la altitudini mai mici, frecvenţa, durata şi dimensiunile depunerilor de chiciură tare sunt net mai reduse. Datele climatice pentru România arată că numărul mediu anual de zile cu chiciură este de 2-3 pe litoral şi în zonele cu procese foehnice, 7-10 în regiunile de câmpie, 10-20 în regiunile deluroase şi de podiş, pentru ca, în zonele montane, să depăşească cifra de 80. Valorile numărului maxim anual de zile cu chiciură sunt aproape duble, cea mai mare valoare fiind de 181 de zile, la staţia meteorologică de pe Vârful Omul (Ibidem).

Chiciura tare poate determina ruperea obiectelor pe care s-a format, în speţă linii de transport a curentului electric de înaltă tensiune, ramuri de copaci, fire telefonice, stâlpi de susţinere a acestor fire, cabluri de tracţiune ale telecabinelor sau ale teleschiurilor etc.
3.3. Poleiul

Reprezintă unul dintre fenomenele periculoase cu mare impact în zonele intens populate ale latitudinilor extratropicale. Poleiul face parte din categoria depunerilor de gheaţă simple. Are un aspect transparent şi provine din îngheţarea picăturilor de ploaie sau de burniţă suprarăcite, în momentul contactului acestora cu solul sau cu obiecte de pe sol a căror temperatură este uşor negativă (între 0 şi -1° C). Fenomenul apare atunci când, în mişcarea lor descendentă, picăturile de ploaie sau de burniţă traversează un strat de aer cu temperatură negativă, care este suficient de gros. La impactul cu suprafaţa solului sau a diferitelor obiecte, picăturile suprarăcite se sparg şi se transformă într-o peliculă de gheaţă. Conform reglementărilor de specialitate, se mai consideră polei şi depunerea de gheaţă care rezultă din îngheţarea picăturilor de ploaie sau burniţă care nu sunt în stare de suprarăcire, în urma lovirii acestora de obiecte a căror temperatură este net negativă. Poleiul apare mai ales la sfârşitul toamnei-începutul iernii, respectiv la sfârşitul iernii-începutul primăverii, după o perioadă de răcire accentuată (care favorizează menţinerea temperaturilor negative ale solului), pe fondul unei încălziri asociate trecerii unui front cald, cu precipitaţii lichide (advecţii de aer maritim polar dinspre V sau de aer maritim tropical dinspre SV). Durata depunerilor de polei nu este prea mare, ea fiind, de obicei, de ordinul câtorva ore.

Din punct de vedere meteorologic, poleiul nu trebuie confundat cu gheaţa de la sol formată în urma mai multor procese: prin îngheţarea ulterioară a precipitaţiilor lichide; ca urmare a îngheţării apei rezultate din topirea parţială sau totală a stratului de zăpadă preexistent; prin bătătorirea zăpezii de pe carosabil în urma circulaţiei rutiere. În informaţiile transmise de mass-media nu prea se face o diferenţiere între aceste procese, orice suprafaţă alunecoasă de pe carosabil fiind definită ca “polei”.

Efectele periculoase asociate poleiului se referă, în principal, la reducerea drastică a coeficientului de frecare cu suprafaţa stratului de gheaţă. Acest lucru provoacă grave accidente de circulaţie, iar pietonii, în special persoanele în vârstă, pot suferi fracturi şi alte traumatisme grave, unele cu urmări pentru tot restul vieţii. Experienţa arată că depunerile de polei sunt mai consistente pe suprafeţe acoperite cu piatră cubică sau cu piatră de râu. Ca exemplu de situaţie cu depunere de polei observată la scara întregii ţări (cu o notă în plus pentru regiunile din SV şi S), menţionăm ziua de 4 decembrie 1998. Această zi s-a soldat cu 20 de morţi, 33 de accidente grave şi peste 600 de evenimente rutiere, cauzate, în marea lor majoritate, de existenţa poleiului. Pentru ilustrarea perturbaţiilor survenite în acea zi, să menţionăm doar faptul că, în Bucureşti, blocarea circulaţiei pe DN 1 s-a întins de la Arcul de Triumf până în dreptul intrării spre aeroportul Otopeni! Depuneri excepţionale de polei s-au înregistrat şi în intervalul 7-8 ianuarie 2003, în special în zonele Bucureşti şi Galaţi, iar pentru zona Cluj poate fi menţionată dimineaţa zilei de 25 decembrie 1979.

La fel de periculoase sunt şi depunerile solide pe aeronave aflate în zbor, caz în care se defineşte fenomenul de givraj. Formele sub care se depune gheaţa - brumă, chiciură, gheaţă transparentă sau mată -, depind de mai mulţi factori: mărimea picăturilor suprarăcite, temperatura aerului (cele mai favorizante sunt temperaturile cuprinse între 0 şi -8° C), existenţa cristalelor de gheaţă în nori, viteza de zbor a aeronavei (intensitatea givrajului creşte odată cu viteza de zbor, dar numai până la o anumită limită). Givrajul determină modificarea formei aerodinamice a profilurilor (aripi, ampenaje), creşterea rezistenţei la înaintare, scăderea forţei portante, creşterea greutăţii aparatului, modificarea centrului de greutate al acestuia, mărirea forţei de tracţiune necesare, blocarea anumitor comenzi. De asemenea, depuneri de gheaţă se pot forma şi în sistemul de absorbţie al carburatorului (în cazul avioanelor cu motor cu piston) sau pot fi aruncate pe căile de admisie ale motorului, deformând şi deteriorând paletele compresorului sau alte elemente (în cazul motoarelor cu reacţie). De regulă, iarna, givrajul apare până la altitudini de 3.000 m, intensitatea depunerii scăzând vizibil la înălţimi de peste 6.000 m, în timp ce vara situaţia se prezintă invers (Ştefan, 1991).

Fenomenul de givraj poate avea consecinţe tragice. Un exemplu în acest sens îl constituie accidentul aviatic de la Verona, din 13 decembrie 1995, când o aeronavă de tip AN-24 a companiei române Banat Air, închiriată de la ROMA VIA şi care făcea curse pe traseul Timişoara-Verona şi retur, s-a prăbuşit la câteva momente după decolare, cauzând moartea celor 41 de pasageri (33 de italieni, 7 români, un sârb) şi 8 membri ai echipajului.
3.4. Zăpada umedă îngheţată

Reprezintă o altă formă de depunere solidă, destul de asemănătoare la aspect cu chiciura sau cu poleiul, dar care face parte din categoria depunerilor complexe. Legătura cu poleiul este reprezentată şi de faptul că ambele fenomene sunt condiţionate de căderea precipitaţiilor, ceea ce nu este cazul la brumă sau la chiciura tare. Depunerea se formează prin îngheţarea zăpezii umede sau a lapoviţei ce cade la temperaturi ale aerului cuprinse între 0,3 şi 2,0° C. Prin scăderea temperaturii imediat după încetarea căderii de zăpadă umedă sau de lapoviţă, acestea îngheaţă şi se transformă într-o masă de gheaţă, de multe ori având dimensiuni, deci şi greutăţi, foarte mari. Fenomenul, destul de des întâlnit şi la altitudini mai mici, generează mari pagube: ruperea conductorilor aerieni, perturbarea gravă a traficului rutier şi aerian, ruperea ramurilor sau chiar a unor trunchiuri mai subţiri de copaci, distrugerea de structuri mai puţin rezistente etc.

Evenimente de acest fel sunt foarte tipice în partea centrală şi de răsărit a zonei temperate de pe continentul nord-american, fiind asociate furtunilor de zăpadă, binecunoscutele blizzards. Fenomene asemănătoare se produc şi în Europa, chiar dacă intensitatea lor nu o atinge pe aceea din America de Nord.
3.5. Avalanşele de zăpadă

Având în vedere faptul că producerea avalanşelor presupune existenţa zăpezii, aceste fenomene pot fi considerate că aparţin riscurilor hidrodinamice (Sorocovschi, 2002). În acelaşi timp, avalanşele de zăpadă sunt generate, în mod indirect, de factori climatici, la care se adaugă îndeplinirea şi a altor condiţii. Avalanşele de zăpadă se întâlnesc în zone montane situate la orice latitudine, dar efectele negative cele mai notabile sunt caracteristice zonelor temperate, având în vedere activitatea turistică intensă şi prezenţa unor căi de comunicaţie foarte importante, caracteristice multor zone de munte situate la latitudini mijlocii (un exemplu edificator îl reprezintă Munţii Alpi).

Avalanşa de zăpadă se defineşte ca fiind o deplasare gravitaţională a zăpezii, prin alunecare sau rostogolire, cu o viteză foarte mare (50-200 km/h), care se declanşează brusc în zone montane unde precipitaţiile sunt predominant sub formă de zăpadă, pe văi şi pe versanţi cu pante suficient de abrupte (minimum 25-35°). Avalanşa antrenează în drumul ei bolovani, pietre mari, arbori etc., mărindu-şi treptat volumul, greutatea şi viteza (Bogdan, Niculescu, 1999).

Clasificarea avalanşelor de zăpadă se poate face după mai multe criterii (cf. Voiculescu, 2003). Spre exemplu, după arealul afectat, se disting: avalanşe (sau alunecări de zăpadă) superficiale, a căror lungime şi lăţime nu depăşeşte 50 m; avalanşe de versant, care nu ating fundul văii; avalanşe de vale, care sunt cele mai periculoase, masa în mişcare ajungând până în vale şi chiar urcând, uneori, pe versantul opus.

După structura fizică a masei de zăpadă care se deplasează, au fost separate: avalanşe de zăpadă afânată (prăfoasă); avalanşe grăunţoase; avalanşe de bulgări sau gheaţă.

După criteriul complex, care are în vedere atât condiţiile de depunere a zăpezii, cât şi evoluţia structurii fizice a acesteia, N. Topor (citat de Bogdan şi Niculescu, 1999) distinge următoarele tipuri de avalanşe:

Avalanşe de ninsoare prăfoasă sau avalanşe afânate, posibile în tot timpul iernii, foarte greu de prevăzut, cu declanşare bruscă şi cu consecinţele cele mai grave.

Avalanşe de fund sau compacte, numite şi de primăvară, determinate de încălzirea vremii, care topeşte parţial stratul de zăpadă, aceasta devenind umedă şi grea.

Avalanşe în scânduri de zăpadă, specifice pantelor mai mici, frecvent utilizate pentru schi. Sunt formate din straturi de zăpadă suprapuse, cu proprietăţi diferite, sub acţiunea vântului şi a îngheţului repetat straturile mai vechi formând suprafeţe de alunecare pentru straturile depuse mai târziu.

Avalanşe în bulgări de zăpadă sau avalanşe de cataractă, specifice pantelor foarte mari, hornurilor sau galeriilor abrupte, pe pereţii cărora apar mici suprafeţe orizontale pe care se poate depozita zăpada. Aceasta, la dezgheţ, alunecă de pe o platformă pe alta, sfărâmându-se în bulgări care pot ajunge până la baza versantului. Sunt caracteristice primăverii sau chiar verii, producându-se în special pe versanţii cu expoziţie nordică.

Avalanşe de cornişe sau de balcon, specifice crestelor înguste, pe care apar cornişe de gheaţă, care se rup din cauza greutăţii zăpezii depuse (iarna), respectiv datorită topirii (primăvara).

Conform instituţiei Meteo France, se poate vorbi despre trei tipuri principale de avalanşe:

Avalanşe de zăpadă recent căzută (uscate sau pudroase), în acest caz zăpada fiind uşoară, pufoasă sau cu coeziune slabă, iar masa în mişcare prezintă aspectul unui fluid. Viteza de deplasare a zăpezii poate fi foarte mare (chiar şi peste 200 km/h), în final aceasta acoperind suprafeţe mari, contururile formelor rezultate fiind greu de precizat.

Avalanşe în plăci dure, formate din zăpadă destul de grea, având o coeziune suficient de mare şi fiind dispusă pe un substrat fragil. Plăcile dure (echivalentul scândurilor de zăpadă din clasificarea anterioară) pot rezulta adesea în urma acţiunii vântului asupra cristalelor de gheaţă. După oprirea mişcării, aceste plăci tabulare se răspândesc pe suprafeţe cărora le imprimă un aspect oarecum haotic.

Avalanşe de zăpadă umedă, caracterizate prin prezenţa în masa de zăpadă şi a apei lichide, rezultată în urma topirii zăpezii sau, mai ales, a precipitaţiilor lichide. Prin urmare, acest tip de avalanşă este favorizat de perioadele de încălzire a vremii, apărând mai ales primăvara, respectiv pe versanţii însoriţi. Deplasarea zăpezii este asemănătoare cu curgerea unei lave, cu o viteză nu prea mare (30-50 km/h).

Cauzele apariţiei avalanşelor sunt multiple. Ele cuprind factori potenţiali şi factori declanşatori, care, uneori, se referă la acelaşi element, dar privit în circumstanţe diferite. La aceştia pot fi adăugaţi factorii pregătitori, atât naturali, cât şi antropici (Voiculescu, 2003).

La apariţia avalanşelor contribuie, în primul rând, cauze climatice, din care fac parte: prezenţa unui strat gros de zăpadă, format în urma unor ninsori abundente şi depus în straturi succesive; alternanţa temperaturilor negative şi a celor pozitive, care conduce, în final, la tasarea şi apoi la ruperea stratului de zăpadă; precipitaţiile lichide care, pe fondul unor temperaturi pozitive, înmoaie stratul de zăpadă; vântul, atât prin forţa de presiune pe care o exercită asupra zăpezii, cât şi prin temperaturile ridicate pe care le generează (cazul vânturilor de tip Foehn); zgomotul specific tunetelor.

Sunt apoi cauze geomorfologice, reprezentate de existenţa pantelor de minimum 25-35°, relativ netede şi fără a fi acoperite de vegetaţie, mai ales forestieră.

În al treilea rând, avalanşele de zăpadă pot fi declanşate de cauze antropice, cum ar fi: zgomotul produs de strigăte, arme de foc, mijloace de transport etc.; presiuni mecanice datorate schiatului, deplasării cu snow-mobilul sau chiar deplasării pe jos; înlăturarea vegetaţiei prin tăiere de arbori, arderi de jnepenişuri.

Mai rar, se poate vorbi şi de cauze geologice, respectiv de cutremure de pământ sau de erupţii vulcanice, care pot declanşa deplasarea pe versanţi a maselor de zăpadă.

În fine, sunt şi cauze indiferente, cum ar fi deplasarea pe stratul de zăpadă a unor animale de talie mai mare, rostogolirea unor pietre sau stânci etc.

Efectele avalanşelor sunt demne de luat în seamă. Conform unor statistici, ele provoacă anual, în medie, circa 200 de victime, majoritatea provenind din rândul alpiniştilor. Moartea poate surveni pe mai multe căi: prin sufocare (din cauza lipsei de aer din masa de zăpadă sau a formării pe faţă a unui strat de gheaţă, în urma îngheţării zăpezii topite prin expiraţie); datorită leziunilor provocate de lovirea de stânci; prin strivire sub greutatea zăpezii; ca urmare a hipotermiei; în urma receptării suflului avalanşei, care precede cu foarte puţin timp masa de zăpadă aflată în mişcare (din cauza comprimării bruşte, aerul din faţa masei de zăpadă are o densitate de 6 ori mai mare decât cea normală).

Foarte importante sunt şi pagubele materiale, datorate atât masei de zăpadă în sine, cât şi suflului foarte puternic care precede, cu câteva fracţiuni de timp, masa de zăpadă în mişcare.

Avalanşele afectează desfăşurarea normală a activităţilor din turism (staţiunile pentru sporturi de iarnă), din transporturi (blocări de căi ferate şi de şosele, distrugeri de conductori aerieni), provoacă daune sau distrugerea totală a construcţiilor etc. În sfârşit, să nu uităm nici impactul negativ asupra vegetaţiei, în primul rând asupra celei forestiere, fapt care duce la creşterea frecvenţei avalanşelor şi la intensificarea eroziunii.

Repartiţia geografică a arealelor afectate de avalanşe se suprapune cu cea a lanţurilor muntoase unde sunt prezente precipitaţii abundente sub formă de ninsoare. Spre exemplu, în SUA, zona cu frecvenţa maximă a avalanşelor este statul Alaska, în timp ce, în Europa, cele mai multe avalanşe se produc în Munţii Alpi. Printre evenimentele relativ recente de acest fel, care au avut urmări tragice, se poate menţiona avalanşa din noaptea Anului Nou 1999 care a acoperit clădirea unei şcoli din vestul Canadei, provocând moartea a 9 persoane, participante la sărbătorirea Revelionului. În Alpi, luna februarie a anului 1999 s-a caracterizat printr-un număr record de avalanşe, asociate căderilor excepţionale de zăpadă produse în această lună (pentru Elveţia, au fost cele mai abundente ninsori din ultimii 50 de ani). Astfel, în zona Chamonix-Argentiere (Franţa), avalanşele din 9-10 februarie 1999 au omorât 12 persoane; în 21 februarie, pe teritoriul Elveţiei s-au produs circa 50 de avalanşe, soldate cu 2 morţi; în 23 februarie, avalanşele din Elveţia şi vestul Austriei au provocat decesul a 38 de persoane; în 25 februarie, două avalanşe din Alpii Francezi, pe lângă importante pagube materiale, au dus la moartea unei persoane. În 19 ianuarie 2000, o avalanşă pe un versant al unui fiord norvegian a surprins un autocar cu turişti, 5 persoane pierzându-şi viaţa. Avalanşele din 21 şi 23 februarie 2000, tot din regiunea Alpilor, s-au soldat cu 11 morţi, iar cele din 28 martie 2000 au dus la decesul a minimum 11 persoane în zona Salzburg (Austria). Conform statisticilor, în Alpi se produc, în medie, circa 100.000 de avalanşe pe an, desigur nu toate soldate cu victime. Totuşi, valoarea pagubelor materiale şi numărul victimelor sunt, de multe ori, impresionante. De pildă, în anul 1951, în urma avalanşelor s-au înregistrat, numai în Elveţia, în jur de 100 de morţi, iar bilanţul anului 1999 pentru Munţii Alpi indică 201 victime.

În România, avalanşe de zăpadă pot să apară în toate masivele cu altitudini de minimum 1800-2000 m. Cel mai frecvent, ele se produc în Carpaţii Meridionali şi în grupa nordică a Carpaţilor Orientali, dar sunt prezente şi în alte zone, inclusiv în Munţii Apuseni. Numărul culoarelor de avalanşe este impresionant, ele fiind amplasate îndeosebi pe versanţii nordici. De exemplu, numai în Munţii Făgăraş au fost identificate circa 700 de culoare de avalanşe cu caracter permanent (Voiculescu, 2003). În cursul anului, frecvenţa cea mai mare a acestor fenomene se înregistrează în intervalul februarie-mai. Una dintre avalanşele cu cele mai multe victime (23) s-a produs în 17.04.1977, sub Şaua Capra, din Munţii Făgăraşului (Ibidem). Dintre evenimentele mai recente, pot fi amintite avalanşele din intervalul 17-31 ianuarie 2000 în mai multe zone din Carpaţii Meridionali, Munţii Rodnei, Munţii Maramureşului şi Munţii Apuseni, care au provocat moartea a 7 persoane. De asemenea, în 29 decembrie 2002, o avalanşă din căldarea Fundu Caprei din Munţii Făgăraş, declanşată pe fondul încălzirii accentuate a vremii din perioada 28-31 decembrie 2002, a îngropat sub zăpadă un grup de patru alpinişti-speologi din Oradea, determinând decesul acestora.