Riscuri Climatice Extreme

4.3. Viscolul

Acest fenomen de risc este tratat separat din două motive mai importante: pe de o parte, el presupune şi prezenţa unui câmp de presiune atmosferică ridicată, iar pe de altă parte, reprezintă un fenomen foarte caracteristic pentru areale destul de extinse de pe Glob, unele dintre ele foarte bine populate şi cu un ridicat nivel de dezvoltare a economiei.

La latitudinile temperate, viscolul este caracteristic iernii, dar el poate să apară şi în anotimpurile de tranziţie, spre sfârşitul toamnei sau la începutul primăverii.

O primă problemă care se ridică este aceea a definirii fenomenului, respectiv a diferenţierii care ar putea exista între viscol şi furtuna de zăpadă. În România cel puţin, această diferenţiere nu este foarte clară, deşi, în mod obişnuit, termenul folosit este cel de viscol. Astfel, în Dicţionarul meteorologic (Ţâştea şi colab., 1965), viscolul este definit ca fiind “un transport de zăpadă deasupra suprafeţei Pământului, provocat de un vânt suficient de puternic şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare”. În continuare, se face o distincţie între viscolul general, care reprezintă o situaţie în care zăpada este puternic viscolită, fără a se putea aprecia dacă ninge sau nu, şi viscolul cu ninsoare, în care se observă că ninge. Există mai mulţi termeni aproximativ echivalenţi pentru viscol, cum ar fi transportul de zăpadă sau zăpada viscolită. De fapt, se separă transportul de zăpadă la sol (respectiv până la 1,80 m) şi transportul de zăpadă la înălţime sau zăpada viscolită (viscolul propriu-zis), care are loc la peste 1,80 m înălţime, adică mai sus decât nivelul ochilor observatorului.

Din cele de mai sus rezultă că, pe de o parte, viscolul reprezintă un fenomen meteorologic de risc asociat unei perturbaţii atmosferice extratropicale, conţinând un aer mai cald şi mai umed, care vine în contact cu un câmp anticiclonic, caracterizat de un aer foarte rece şi mai uscat. Această definiţie este valabilă atunci când se consideră simultaneitatea viscolirii zăpezii cu căderea ninsorii. Pe de altă parte, dacă se are în vedere varianta conform căreia în momentul viscolirii nu ninge, ci doar este spulberată zăpada căzută anterior, atunci fenomenul trebuie asociat numai vântului puternic, care se manifestă în timpul instalării unui regim anticiclonic.

Conchidem cu menţionarea condiţiilor obligatorii pentru definirea viscolului: vânt foarte intens; prezenţa stratului de zăpadă la sol, depus anterior (cazul mai frecvent şi mai caracteristic) sau în momentul respectiv; scăderea accentuată a temperaturii aerului.

În limbi de circulaţie internaţională, termenii echivalenţi pentru viscol sunt tourment de neige (în limba franceză), snow storm (în limba engleză), blizzard (în engleza americană), Schneegestober (în limba germană).

Factorii de risc asociaţi viscolului sunt multipli. În primul rând, este vorba despre vântul puternic, care determină troienirea zăpezii (respectiv acumularea acesteia în dreptul unor obstacole), dar având şi efecte mecanice importante. În al doilea rând, trebuie menţionată scăderea semnificativă a temperaturii aerului, care poate fi privită din două puncte de vedere: aerul foarte rece care se instalează în condiţiile existenţei unui regim anticiclonic continental de iarnă, la care trebuie adăugată răcirea suplimentară datorată vitezei mari a vântului, fapt care conduce la definirea noţiunii de temperatură echivalentă. Cu cât temperatura aerului este mai mică şi viteza vântului este mai mare, cu atât temperatura echivalentă va fi mai scăzută.

În al treilea, dar nu în ultimul rând, trebuie amintite şi depunerile groase de gheaţă, rezultate în urma îngheţării precipitaţiilor lichide suprarăcite sau a fulgilor de zăpadă, la contactul acestora cu obiectele de la sol care au o temperatură mult mai scăzută. Este vorba de un fel de polei, dar de dimensiuni mult mai mari. În SUA şi în Canada, unde fenomenul (ice storm) are o frecvenţă remarcabilă, se citează depuneri cu grosimi de 6 cm.

Efectele negative ale viscolului sunt numeroase. Pagubele cele mai mari se datorează blocării, din cauza troienirilor, a activităţii din domeniul transporturilor, în primul rând a celor rutiere şi feroviare, dar şi a celor aeriene. Au de suferit şi transporturile navale, din cauza valurilor mari produse de vântul foarte intens, sau datorită depunerilor de gheaţă, favorizate de temperaturile foarte scăzute. Cele mai multe victime provin din rândul participanţilor la traficul rutier: accidente cauzate de carosabilul foarte alunecos; intoxicare cu gazele de eşapament rezultate în urma funcţionării pe loc a motorului maşinii blocate de zăpadă, cu scop de încălzire a habitaclului; moarte prin hipotermie. Mari distrugeri provoacă şi depunerile de zăpadă sau de ploaie îngheţată pe diferite obiecte, cum ar fi conductorii aerieni pentru energie electrică şi stâlpii lor de susţinere, ramurile arborilor etc. În acest fel se poate ajunge uşor la întreruperea alimentării cu energie electrică, fapt care, pentru regiunile foarte dens populate, reprezintă un adevărat dezastru, mai ales pe timp de iarnă. Blocarea circulaţiei înseamnă, totodată, şi imposibilitatea accesului la unităţi economice, medicale, de învăţământ, turistice etc. Temperaturile foarte scăzute favorizează îmbolnăviri ale aparatului respirator şi cardio-vascular, ale ochilor (prin lovire directă cu particule de apă în stare solidă sau din cauza albedoului foarte ridicat al zăpezii). De asemenea, în condiţii de frig intens, creşte frecvenţa incendiilor din cauza funcţionării necorespunzătoare a instalaţiilor de încălzit. Cele mai afectate de viscol şi de frig sunt persoanele fără adăpost, marile oraşe unde aceste fenomene sunt prezente înregistrând, aproape în fiecare iarnă, zeci sau chiar sute de victime din aceste cauze. Alte consecinţe negative datorate viscolului se referă la imposibilitatea procurării hranei pentru oameni şi animale, la distrugerea construcţiilor, dezrădăcinarea arborilor, spulberarea stratului de zăpadă cu rol termoizolator şi de rezervă de apă de pe suprafeţele însămânţate de cu toamnă. De asemenea, este de menţionat şi faptul că o eventuală topire bruscă a unor cantităţi mari de zăpadă poate genera inundaţii catastrofale.

Repartiţia pe Glob a viscolului ca fenomen de risc are ca zonă tipică regiunile continentale temperate locuite, la aceste latitudini viscolele având cele mai însemnate efecte negative dintre toate fenomenele naturale care se produc în sezonul rece (Bryant, 1991), Regiunile cele mai caracteristice sunt Europa Centrală şi de Est, teritoriile situate în partea central-estică a Americii de Nord, ţinuturile din Orientul îndepărtat (Rusia siberiana, China, Mongolia, Japonia). Arealele cele mai expuse sunt cele relativ plane şi care nu se bucură de protecţia unui baraj orografic. Evident, viscole se produc şi în alte regiuni, inclusiv la latitudini şi la altitudini mari, dar efectele lor sunt mai puţin importante sub aspectul impactului asupra societăţii omeneşti, din cauza gradului foarte redus de populare sau chiar a inexistenţei aşezărilor omeneşti. Totuşi, este de menţionat faptul că viscolele cele mai intense şi mai frecvente se produc în Antarctica, ca urmare a marii stabilităţi a Anticiclonului Antarctic şi a gradientul baric foarte intens care se dezvoltă între acest anticiclon şi brâul minimelor subpolare existent în jurul continentului alb.

În America de Nord fenomenul de viscol, denumit aici blizzard, este foarte caracteristic. Se poate spune că partea de SE a Canadei şi de NE a SUA reprezintă zona cea mai tipică de pe Glob pentru viscol ca fenomen de risc. Aşa după cum reiese din fig. 24, despre blizzard se vorbeşte când viteza vântului este de minimum 60 km/h, iar un blizzard este considerat sever când viteza vântului atinge minimum 80 km/h, în ambele situaţii temperatura aerului trebuind să fie de cel puţin -10° C (Bryant, 1991). Factorii principali care favorizează apariţia frecventă şi intensitatea deosebită a furtunilor de zăpadă în acest areal sunt următorii: larga deschidere a teritoriului spre N, ceea ce permite advecţii de aer arctic, foarte rece; advecţiile de aer maritim tropical, cald şi umed, dinspre S şi SE continentului (zona Golfului Mexic, respectiv ciclogeneza de coastă estică); prezenţa în altitudine a unor nuclee (cut-off) sau talveguri foarte reci, asociate extinderii ondulaţiilor curenţilor fulger mult către sud, în spaţiul situat la E de Munţii Stâncoşi. Istoria SUA şi a Canadei a marcat multe evenimente de tip blizzard. De exemplu, în anul 1934 temperatura aerului a scăzut până la -28° C, iar cascada Niagara a îngheţat aproape complet. În iarna 1976-1977, în zona Marilor Lacuri troienele au atins înălţimi de 6-9 m, zăpada trebuind să fie transportată la distanţe mari cu trenul, pentru a micşora pericolul producerii de inundaţii în urma topirii acesteia.

În ianuarie 1996, conform calculelor făcute, s-au depus aproximativ 5 miliarde de tone de zăpadă, pe un teritoriu lung de circa 800 km, grosimea medie a stratului de zăpadă atingând 75 de cm.

În primele două decade ale lunii ianuarie a anului 1998 s-a produs un dezastru fără precedent în SE Canadei (zona Quebec), pagubele depăşind 4 miliarde de dolari canadieni. Fenomenul a fost prezent şi în NE SUA, unde stratul de zăpada a atins 71 cm la New York şi 100 cm la Boston. Din cauza distrugerilor provocate de depunerile de gheaţă (cu diametrul până la 60 mm) şi de vântul puternic, circa 3.000.000 de persoane au fost private de energie electrică, iar numărul accidentelor rutiere a fost impresionant. Practic, aceste regiuni sunt afectate de blizzard în fiecare an, fenomenul extinzându-se uneori mult către sud, până în statele situate în vecinătatea Golfului Mexic (de exemplu, în februarie 2003).

În Asia, suprafeţele care pot fi afectate de viscol sunt foarte extinse. Ca exemple mai aparte, menţionăm viscolul din Kashmir (NV Indiei), din august 1996, care a provocat moartea a 138 de pelerini care urcau spre un templu şi care, fiind vară, erau îmbrăcaţi uşor. Evident, viscolul este ceva foarte obişnuit în zona Munţilor Himalaya, statisticile arătând că, în medie, o persoană din patru care au urcat pe vârfurile de peste 8.000 m şi-a pierdut viaţa din cauza viscolului, a frigului sau a avalanşelor de zăpadă.

În Europa, viscolele cele mai frecvente se produc în N Peninsulei Scandinavice, dar ele pot afecta orice parte a continentului, fiind foarte caracteristice în Europa Răsăriteană şi în Europa Centrală.

În România, viscolul se poate produce în oricare regiune a ţării, dar zonele cele mai afectate sunt cele extracarpatice, mai precis Moldova, Dobrogea, centrul şi estul Câmpiei Române. Condiţiile aerosinoptice tipice care favorizează apariţia viscolului sunt asociate, la nivelul suprafeţei terestre, cu o advecţie de aer foarte rece, în condiţiile existenţei unui maxim barometric în regiunile situate la N şi E de ţara noastră (dorsala Anticiclonului Est European, dorsala Anticiclonului Scandinav, brâu anticiclonic extins zonal). De asemenea, tot la nivelul solului are loc şi o advecţie de aer maritim tropical, cald şi umed, facilitată de un ciclon mediteranean (retrograd), centrat în zona Mării Negre.

În altitudine trebuie să existe o dorsală sau un nucleu de aer foarte rece, cu deplasare dinspre NNE. În aceste condiţii, la nivelul solului se va constata prezenţa unui vânt foarte puternic, dinspre NNE sau NE {Crivăţul), vitezele înregistrate putând fi cuprinse între 50-60 şi 180 km/h (14-17, respectiv 50 m/s). În funcţie de viteza vântului s-a făcut şi o clasificare a viscolelor: moderate (6-10 m/s), puternice (11-17 m/s) şi violente (peste 17 m/s).

Perioada caracteristică de apariţie a viscolelor în ţara noastră este cuprinsă între lunile noiembrie şi martie, ele putând să se producă, mai rar, şi în octombrie sau aprilie. Ca exemplu, se poate menţiona intervalul 13-16 aprilie 1996, când, pe fondul scăderii temperaturii cu câteva grade sub limita de îngheţ, s-au produs ninsori viscolite în special în Moldova, unde stratul de zăpadă a atins grosimi cuprinse între 10 şi 64 cm.

Ultimii ani par a evidenţia o tendinţa de creştere a frecvenţei viscolelor în lunile decembrie (1999, 2001) şi februarie (1999, 2001, 2003). De asemenea, tot pentru ultima perioadă de timp poate fi menţionat viscolul din 20-23 ianuarie 1998, când, din cauza vitezei mari a vântului, s-a produs “întoarcerea” apelor Dunării în zona de vărsare în Marea Neagră şi au avut loc inundaţii pe braţele Sulina şi Sf. Gheorghe. În cazul viscolelor care afectează Dobrogea, apar furtuni în zona de litoral şi probleme în activitatea porturilor de la Marea Neagră, de pe Dunăre şi de pe canalul Dunăre - Marea Neagră. Spre exemplu, cu ocazia viscolului din 20-21 noiembrie 1998, înălţimea valurilor în apropierea ţărmului a depăşit 6 m, în condiţiile în care, în larg, forţa vântului a fost de gradul 7-8. Ca urmare, au fost închise toate porturile, în timp ce o barjă s-a răsturnat pe braţul Chilia, ceea ce a dus la blocarea circulaţiei timp de mai multe zile. În aceeaşi perioadă sinoptică, în S Dobrogei s-au înregistrat 7 zile consecutive cu depunere de chiciură, fapt care a provocat ruperi de fire, urmate de întreruperea alimentării cu energie electrică şi a legăturilor telefonice clasice.

Frecvenţa medie anuală a zilelor cu viscol pe teritoriul României prezintă diferenţieri: peste 6 zile în Bărăgan, 4 zile în Moldova, 2-3 zile în regiunile din S şi SE, circa o zi în Banat, Crişana, Transilvania (fig. 26).

Durata medie a unui viscol, în cazul zilelor succesive, este cuprinsă între o zi şi peste 4 zile (în Bărăgan), iar în cazul zilelor nesuccesive, între <3 zile şi >9 zile (tot în Bărăgan).

Vulnerabilitatea teritoriului ţării faţa de viscol a fost apreciată în funcţie de doi parametri (Bogdan, Niculescu, 1999): numărul mediu anual de zile cu viscol (N) şi grosimea maximă absolută a stratului de zăpadă (G). Teritoriile cu vulnerabilitate mare (N între 4-9 zile, G între 120-175 cm) sunt cele din Podişul Moldovei şi partea estică a Câmpiei Române (Bărăganul). Vulnerabilitatea este mică (N între 1-2 zile, G între 60-120 cm) pentru Câmpia de Vest, Dealurile Vestice, Câmpia Olteniei, Podişul Getic şi Subcarpaţii Getici. În zonele de munte, vulnerabilitatea este combinată, respectiv mică în depresiuni şi mare în zonele de creastă, dar consecinţele negative sunt mai puţin grave, chiar şi decât în zonele cu vulnerabilitate mică (Bogdan, Niculescu, 1999).

În istoria climatologiei româneşti, viscolul cel mai caracteristic este considerat cel din februarie 1954, când s-au succedat, de fapt, patru intervale cu viscol: 1-4, 7-9, 17-19 şi 22-24 februarie (id.ibid.). Tot în această perioadă s-a înregistrat şi durata maximă a unui singur viscol, care a fost de 48 de ore consecutive, în intervalul 3-4 februarie 1954 (Diaconescu, 1954, citat de Bogdan şi Niculescu, 1999).

Viteza maximă a vântului în cazul viscolelor din februarie 1954 a fost de 126 km/h (35 m/s), înregistrată la Bucureşti-Băneasa, dar cea mai mare viteză a vântului în contextul unui viscol a fost de aproape 200 km/h (55 m/s), valoare calculată la staţia meteorologică Iaşi, în timpul viscolului din 4-7 ianuarie 1966 (Erhan, 1980, citată de Bogdan, Niculescu, 1999). În timpul viscolului din februarie 1954, pe arterele rutiere şi feroviare din Bărăgan, Moldova şi Dobrogea, în special pe cele dispuse perpendicular pe direcţia dominantă a Crivăţului (NV şi N în Podişul Moldovei, N şi NE în Bărăgan, NE şi E la vest de Argeş, N, NE şi NV în Dobrogea) circulaţia a fost întreruptă între 7 şi 10 zile consecutive.

Este notabil faptul că, în ultimii ani, avertizările emise de către INMHGA privind apariţia viscolului sunt mult îmbunătăţite, greutăţile care intervin fiind, în mare măsură, de natură subiectivă, în primul rând din cauza lipsei de fermitate a organelor abilitate să închidă temporar circulaţia, precum şi datorită nerespectării de către participanţii la traficul rutier a restricţiilor care se impun în astfel de situaţii.

În acelaşi timp, trebuie să se accepte faptul că perturbările cauzate de viscol nu pot fi evitate, situaţiile din statele nord americane menţionate anterior fiind edificatoare în acest sens.
Curs 5. FENOMENE CLIMATICE DE DURATĂ MEDIE
5.1. Vânturile neperiodice intense

În cadrul fenomenelor climatice de risc asociate vânturilor neperiodice intense sunt incluse mai multe categorii de vânturi, care, de obicei, sunt caracteristice unor regiuni mai puţin extinse (vânturi locale), iar frecvenţa lor de apariţie are un caracter mai puţin regulat (vânturi neperiodice). Aceste vânturi se pot produce sub influenţa unei topografii care favorizează apariţia lor, apoi pot să apară pe fondul circulaţiei generale a atmosferei, fiind asociate, de obicei, pătrunderilor fronturilor reci şi, în sfârşit, se pot datora convecţiei termice şi dinamice dezvoltate la o scară mai redusă (Bryant, 1991).

Vânturile catabatice

Din categoria vânturilor apărute sub influenţa reliefului (a topografiei) fac parte, în primul rând, vânturile catabatice (descendente). Apariţia acestora este condiţionată de prezenţa unor denivelări importante ale reliefului (zone montane înalte, respectiv zone mai joase, situate în imediata vecinătate). Se pot astfel separa vânturi catabatice de munte şi, pentru regiuni nelocuite, vânturi catabatice de gheţar.

În cazul vânturilor catabatice de munte este importantă şi orientarea favorabilă, aproximativ perpendiculară, a lanţului muntos faţă de direcţia predominantă a circulaţiei atmosferice. În funcţie de caracterul termic al acestor vânturi, determinat, la rândul lui, de procesele fizice care îl generează, vânturile catabatice de munte pot fi calde, de tipul Foehnului (sau Fohnuluî) şi reci, de tipul Borei.

Foehnul este un vânt cald şi uscat ce bate dinspre culme spre baza versantului, în partea adăpostită (“sub vânt”) a culmii muntoase. La urcare, pe versantul expus (“în vânt”), până la nivelul de condensare aerul se răceşte conform gradientului adiabatic umed nesaturat sau uscat (1° C/100 m), iar de la nivelul de condensare până în zona vârfului, unde se situează nivelul convecţiei, răcirea se face după gradientul adiabatic umed saturat (sub 1° C/100 m), în acest sector producându-se condensări, formarea norilor şi căderea precipitaţiilor. La coborâre, pe versantul adăpostit, unde apare Foehnul, aerul se încălzeşte adiabatic numai după gradientul adiabatic umed nesaturat. Ca urmare, el va ajunge în partea inferioară a versantului “sub vânt” mai cald şi mai uscat decât a fost la baza versantului “în vânt”. Alte investigaţii arată că, uneori, Foehnul se poate produce şi în lipsa pierderilor de umezeală pe versantul expus. În aceste situaţii, efectul de Foehn apare în urma blocării mişcării ascendente a aerului pe versantul expus din cauza unei inversiuni de temperatură existente la nivelul crestei, inversiune care obligă aerul să coboare pe versantul adăpostit, rezultând astfel încălzirea sa adiabatică.

Efectele de risc directe ale Foehnului sunt creşterea accentuată, uneori chiar brutală, a temperaturii aerului, scăderea umezelii acestuia şi intensificarea vitezei vântului. În astfel de condiţii meteorologice se pot produce efecte indirecte: topirea bruscă a zăpezii, care poate fî urmată de declanşarea avalanşelor de zăpadă sau de inundaţii; regim pluviometric degradat (uneori până la semiariditate sau chiar la ariditate); modificări în trăsăturile peisajului, în primul rând în vegetaţie; distrugeri din cauza forţei mecanice deosebite cu care pot acţiona uneori aceste vânturi descendente. De exemplu, în Canada şi SUA, pe versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi, sunt citate cazuri în care viteza vântului Chinook a depăşit 45 m/s, valoare caracteristică unui uragan de categoria 2-3. De asemenea, modificând parametrii electro-termo-barici ai atmosferei, Foehnul poate favoriza apariţia unor stări de irascibilitate, anxietate, slăbiciune, intoleranţă comportamentală, ceea ce poate conduce la predispoziţii agresive, materializate prin crime, violuri, jafuri sau prin tentative, multe reuşite, de sinucidere (Ionac, 1998).

Ca repartiţie geografică, zona clasică de apariţie a Foehnului este reprezentată de versanţii nordici ai Munţilor Alpi şi Podişul Elveţiei, unde fenomenul a fost studiat pentru prima dată. Alte zone cu astfel de vânturi sunt: versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi, îndeosebi pe teritoriul Canadei (aici vântul se numeşte Chinook); sudul Californiei (Santa Ana); versanţii estici ai Anzilor argentinieni (Zonda), Munţii Caucaz, munţii din Asia Centrală (de exemplu, în zona Taşkent), versanţii estici al Alpilor din insula sudică a Noii Zeelande etc. Bibliografia de specialitate citează cazul de Chinook de la Pincher Creek (Alberta, Canada), unde, în data de 6 ianuarie 1966, Chinook-ul a determinat o creştere a temperaturii aerului cu 21° C în numai 4 minute! (Barry, Chorley, 1998).

Foehnul este prezent şi pe teritoriul României, chiar în forma lui clasică de dezvoltare, cu nimic mai prejos decât cea din Alpi (Drăghici, 1988). Principalele zone de apariţie sunt: versanţii nordici ai Munţilor Făgăraş şi Depresiunea Făgăraşului (cunoscut aici sub denumirea de Vântul mare sau Mâncătorul de zăpada), când circulaţia aerului se face dinspre S; versanţii sud-estici ai Munţilor Apuseni, culoarul Arieşului inferior şi al Mureşului în sectorul Turda-Alba Iulia, inclusiv partea vestică a Câmpiei Transilvaniei şi a Podişului Târnavelor, în condiţiile unei circulaţii din sector vestic; versanţii externi ai Carpaţilor şi Subcarpaţilor Curburii, când circulaţia este dinspre VNV; versanţii sudici ai Carpaţilor Meridionali, în condiţiile unei circulaţii dinspre nord sau nord-vest. Nu poate fi omis nici Coşava, un vânt catabatic cald, uneori deosebit de violent (poate determina smulgeri de acoperişuri, distrugeri de construcţii mai uşoare, de stâlpi rezistenţi, doborâturi de copaci etc.), care se manifestă pe versanţii vestici ai Munţilor Aninei, pe o circulaţie din sector estic, condiţionată de existenţa unui maxim barometric în Câmpia Română şi a unei depresiuni în S Ungariei, respectiv în N Serbiei. La staţia meteorologică Oraviţa, în intervalul 16-17 februarie 1979, un anemograf special construit a înregistrat viteze de peste 70 m/s (Bâzâc, 1983).

Bora este un vânt catabatic rece. Aerul foarte rece, provenit de la latitudini mai mari, se acumulează în spatele unui lanţ muntos situat aproape de un ţărm al unei mări mai calde. Acumularea aerului foarte rece se datorează atât barajului orografic, cât şi existenţei în altitudine a unei inversiuni de temperatură. La un moment dat, aerul rece, foarte dens, “deversează” peste obstacolul orografic şi se prăbuşeşte către zona de litoral. Din cauza vitezei foarte mari cu care are loc mişcarea descendentă (40-60 m/s, respectiv 145-215 km/h), aerul foarte rece nu reuşeşte să se încălzească adiabatic pe parcursul mişcării descendente, Bora păstrând astfel caracterul unui vânt foarte rece şi violent. Ea produce mari pagube datorită energiei aerului în mişcare (doborâturi de arbori, distrugeri ale diferitelor construcţii şi structuri verticale, distrugerea culturilor etc.), provoacă apariţia unor valuri foarte mari, care, la rândul lor, creează multe stricăciuni şi pot inunda zonele de ţărm. Mai mult, iama, din cauza temperaturilor foarte scăzute, pe instalaţiile din porturi şi pe nave pot să apară depuneri de gheaţă, în urma îngheţării picăturilor suprarăcite rezultate din pulverizarea crestelor de valuri. De asemenea, Bora are o influenţă negativă şi asupra stării de sănătate a locuitorilor din zonele afectate (disconfort psihic, expunere la temperaturi foarte scăzute, accentuate de viteza mare a vântului). Regiuni caracteristice unde apar vânturi de tip Bora sunt: litoralul dalmat al Mării Adriatice, care reprezintă zona clasică de manifestare a fenomenului (la sfârşitul iernii); litoralul caucazian al Mării Negre (regiunea Novorossiisk); zona lacului Baikal etc.

Pe teritoriul României, în condiţiile prezenţei Crivăţului în Moldova, masele de aer foarte rece, iniţial blocate de Carpaţii Orientali, la un moment dat pot să ajungă în depresiunile din sectorul vestic al acestor munţi, sub forma unor adevărate vânturi “în cascadă”, folosind păsurile sau trecătorile mai joase ale acestora (Bâzâc, 1983). Exemplul cel mai caracteristic este reprezentat de deplasarea maselor de aer pe valea Oituzului, apoi peste pasul Oituz şi pe valea Breţcu, până în compartimentul nord-estic al Depresiunii Braşovului, respectiv în Depresiunea Trei Scaune, unde apare Nemira. Printre situaţiile relativ recente în care s-a manifestat acest vânt a fost şi cea din intervalul 5-6 noiembrie 1995, urmele marilor doborâturi de păduri provocate atunci putând fi văzute şi astăzi, la mai mult de 7 ani de la producerea fenomenului. Pătrunderile reci dinspre Moldova, peste Carpaţii Orientali, favorizează şi apariţia inversiunile de temperatură, atât de caracteristice în special Depresiunilor Giurgeului şi Ciucului.

Vânturile catabatice de gheţar, care se întâlnesc mai ales în Antarctica şi Groenlanda (Stock), unde bat dinspre platourile de gheaţă din interior către zona de litoral, îndeosebi în timpul iernii, au o contribuţie foarte importantă la deplasarea aisbergurilor desprinse din platoşa de gheaţă către apele libere situate la latitudini mai mici (Neamu, 1979).
Efectul de canalizare

O altă categorie de vânturi neperiodice intense asociate topografiei, în afara vânturilor catabatice, este cea reprezentată de circulaţia indusă de efectul de canalizare, datorat modului de dispunere a unor forme mari de relief. Îngustările reliefului exercită o compresie laterală asupra aerului în mişcare şi intensifică circulaţia acestuia. Printre exemplele de astfel de vânturi, apărute mai ales de-a lungul unor văi importante, menţionăm Mistralul, care bate în S Franţei, în culoarul fluviului Rhone. El apare în condiţiile prezenţei unui câmp anticiclonic în V Franţei şi în Peninsula Iberică, în timp ce la S de Alpi, în Golful Genova şi în zona Mării Tireniene, activează un ciclon mediteranean. Mistralul are o direcţie dinspre N spre S, fiind un vânt rece, de obicei uscat, foarte violent şi bătând în rafale. Principala măsură de protecţie împotriva efectelor mecanice sunt plantaţiile transversale de arbori (chiparoşi), dar şi alte intervenţii (construirea unor garduri de trestie etc.). Mistralul poate produce mari pagube culturilor agricole cu caracter termofil de pe cursul fluviului Rhone aval de Lyon (viţă de vie, caişi, piersici, cireşi, măslini, citrice etc.), cu deosebire primăvara, când timpul senin caracteristic acestui vânt favorizează puternice răciri nocturne, urmate de îngheţuri (Triplet, Roche, 1971).

Tot în S Franţei mai pot fi menţionate şi alte vânturi generate de accelerarea scurgerii aerului într-o regiune joasă situată între două zone mai înalte, cum sunt Tramontana şi Autan. Ambele sunt caracteristice regiunii mai joase cuprinse între Munţii Pirinei şi Masivul Central Francez, primul vânt bătând dinspre NV, iar cel de-al doilea dinspre SE. Tramontana creează pagube mai ales datorită caracterului său puternic turbulent, în timp ce Autan-ul este un vânt cald şi uscat, greu de suportat atât de către om, cât şi de animale (Ibidem).

În România, cel mai puternic efect de canalizare se produce în sectorul nordic al defileului Turnu Roşu-Cozia, de pe valea Oltului. Staţia meteorologică Boita, situată la intrarea în acest defileu, înregistrează cele mai mari viteze ale vântului, direcţia corespunzătoare acestor viteze foarte mari fiind cea sudică. În urma prelucrării înregistrărilor electrocinemografului din seara zilei de 29 ianuarie 1978, s-au estimat viteze ale vântului în jurul valorii de 90 m/s. Studii de detaliu subliniază faptul că originea acestor vânturi foarte intense se află undeva în partea de mijloc a defileului Oltului (Bâzâc, 1983). Efecte de canalizare se constată şi pe alte văi importante, de exemplu în Defileul Dunării (variantă a Coşavei).