Rolul literaturii in perioada pasoptista

Cu alte cuvinte, putem distinge trei etape ale literaturii paşoptiste:
• una, prepaşoptistă, anunţată de debutul lui V.Cârlova şi Al. Hrisoverghi,
continuând până la 1840, fiind dominată de figurile lui Gh. Asachi şi I. Heliade-Rădulescu şi de activitatea primelor ziare naţionale: Albina românească şi Curierul românesc;
• cea de a doua, cuprinsă aproximativ între anii 1840-1860, marcată de apariţia Daciei literare, a Propăşirii şi a României literare şi de activitatea celora care au colaborat la aceste reviste;
• a treia, cea postpaşoptistă, ce va continua să evolueze pe linia ideologiei paşoptiste, dominată de figurile lui B. P. Hasdeu, N. Filimon, A. Odobescu.
tişti.



Romantismul paşoptist
În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti şi persistă mult timp după declinul curentului în culturile vest-europene. Romantismul românesc poate fi delimitat în trei etape: preromantică, paşoptistă şi postpaşoptistă.
Romantismul cunoaşte o perioadă pregătitoare, numită preromantism, în Anglia în secolul XVIII şi este exprimarea unei profunde nelinişti, îndoieli, dezamăgiri, căutări, incertitudini în raport cu siguranţa, raţionalismul, detaşarea clasicilor. Aşadar se conturează o reacţie de respingere a clasicilor. Preromantismul a cunoscut o concentrare în literatură datorită unui grup de poeţi. Ca stare de spirit este nostalgia, visarea, neliniştea etc. ei cultivând anumite teme sau motive vechi, dar transpuse într-o atmosferă şi un spaţiu cât mai modern : viaţa este shimbătoare, fortuna labilis, vanites vanitatum, totul e deşertăciune. Atmosfera este de mister, nelinişte propice fantomelor, spiritelor, atmosfera este una rece , de lună rece numită atmosferă osianică ; Osian era pseudonimul poetului J. MacPherson.
Momentul paşoptist propriu-zis, aduce o poezie lirică, militantă, patriotică şi vizionară, de evocare istorică, cu rădăcini adânci în bogatul filon folcloric, aşa cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo, Kogălniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Mureşanu. Principalele caracteristici ale romantismului românesc paşoptist rămân patriotismul şi lupta pentru realizarea idealului naţional, o conştiinţă militară cetăţenească, o inimoasă dăruire şi slujire a poporului.
Ca orientare literară, în cuprinsul literaturii paşoptiste predomină romantismul care va atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul mare romantic european. Dar elemente romantice sunt detectabile încă în poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Cârlova, I. Heliade-Rădulescu, adică în opera celor care au cultivat motivul ruinelor şi al mormintelor, tema trecerii timpului, solitudinea şi peisajul nocturn. În această ipostază romantismul se va îmbina cu iluminismul şi clasicismul. Grigore Alexandrescu, de exemplu, este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare aparţinând acestui curent, fabula, satira, epistola, dar şi un scriitor romantic, prin elegie, prin meditaţia istorică, prin cultul trecutului. Totodată, însă, elementele romantice se vor prelungi şi în epoca post-eminesciană, coexistând cu elementele samanatoriste şi simboliste. În acest context, ideea specificului naţional în cultura şi arta, anunşată de Dacia literară, va fi preluată de revista Sămănătorul, la începutul secolului al XX-lea, care va promova o literatură inspirată din realităţile naţionale, în pofida orientărilor moderniste ale epocii.

Generatia pasoptista
“Superba şi voluntara generaţie de real sacrificiu, dedicată unei cauze, cea a zidirii României, generaţia paşoptistă ne apare, la peste un secol şi jumătate, dezbărată de sechelele ironiilor caragialeşti şi ale ironiei necruţătoare a lui Maiorescu, fiu de paşoptist, marele filtru al culturii naţionale, neînţelegător însă şi nedrept judecător pentru faptele celor care au avut îndrăzneala de a se ridica în zbor către viitor. Ironiile sale sunt mai adecvate epigonilor, celor care au tras foloasele luptei şi jertfelor luptătorilor de la 1848.
Paşoptiştii s-au însumat într-o generaţie minunată, care m-a fascinat încă de la începuturile mele istoriografice. Primul meu studiu le-a fost dedicat - tinerilor români de pe baricadele pariziene din februarie 1848 - acum 56 de ani şi am considerat că se cuvenea astăzi, în acest Discurs de recepţie, rostit la capătul unei vieţi, să mă reîntorc spre ei, pentru a aduce un postum şi meritat omagiu celor care au avut îndrăzneala de a rupe cu o lume şi de a zidi cu forţe proprii, dăruire şi multă dragoste de ţară, o Românie. »
Astfel îşi încheia profesorul Dan Berindei discursul de recepţie în Academia Română, rostit în ziua de 26 aprilie 2001. În sala devenită neîncăpătoare, domnia sa a facut această profesiune de credinţă, după ce înfăţişase, cu căldură şi putere evocatoare, opera unei generaţii ce pusese temelia României moderne: generaţia de la 1848.
Se cuvine deci, să amintim câteva cuvinte despre aceşti „precursori ai României moderne” care au dorit să construiască o ţară care să însumeze naţiunea în care credeau şi, totodată, modernitatea.
Generaţia paşoptistă a fost aceea care, înfruntând piedici ce păreau de netrecut a reuşit să-şi alăture poporul, transformând un ideal într-o realitate, devenind făuritorii României.
Au mai fost şi oameni de cultură, ctitori ai istoriografiei moderne, constructori şi slujitori ai unui nou învăţământ…şi cei mai talentaţi dintre ei au fost cei care au realizat, într-o etapă hotărâtoare a existenţei naţionale a românilor, opere literare devenite clasice. O generaţie deosebit de complexă ca tipuri de temperamente şi personalitate ca educaţie. Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii, genuri, specii, mai multe tipuri de scriitură. Polimorfismul preocupărilor individuale se explică în contextul epocii.
OPERE LITERARE REPARTIZATE PE CELE 4 MARI TEME LITERARE ,PROPUSE DE MIHAIL KOGALNICEANU
* M. Kogalniceanu indica asupra celor trei surse de inspiratie: istoria patriei, natura si pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se intersecteaza, se interpatrund, in aceasta epoca. M. Kogalniceanu publica, pentru prima data, cronicile moldovenesti, iar N. Balcescu pe cele muntenesti, precum si nenumarate studii despre trecutul istoric al romanilor. Astfel si istoria, alaturi de folclor, capata o puternica conotatie artistica anume in creatia scriitorilor generatiei de la 1848.
„Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la Letopisetele Tarii Moldovei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea din insasi tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decat niste plante exotice pe care cel dintai vant le ingheata si le usuca”3 . „Tulpina popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cantece, „suvenire stramosesti” istorice si folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national, atat de frecvent in epoca, bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea istorica.
Speciile literare cultivate in aceasta perioada sunt: elegia ("Miezul noptei", Grigore Alexandrescu, "O fata tanara pe patul mortii", D. Bolintineanu), epopeea istorica ("Mihaiada", I. Heliade-Radulescu), epopeea cosmogonica ("Anatolida", I. Heliade-Radulescu), epistola ("Epistola domnului Iancu Vacarescu", Grigore Alexandrescu), oda ("Oda lui Schiller", I. Heliade-Radulescu), balada istorica ("Muma lui Stefan cel Mare", D. Bolintineanu), balada fantastica ("Mihnea si baba", D. Bolintineanu), meditatia ("Umbra lui Mircea la Cozia", Grigore Alexandrescu), satira ("Satira. Duhului meu", Grigore Alexandrescu), fabula ("Toporul si padurea", "Cainele si catelul", "Dreptatea leului", Grigore Alexandrescu). Nuvela istorica – specie literara noua in epoca – a fost cultivata in Moldova cu mult inaintea aparitiei acesteia in Muntenia si Transilvania. Cele doua naratiuni sau „scene istorice” ale lui Al. Odobescu: “Mihnea-voda cel Rau” (1857) si “Doamna Chiajna” (1860) au ca model compozitional nuvela negruzziana “Alexandru Lapusneanul”. Si in una, si in alta sunt evocate cu talent narativ si descriptiv domniile celor doi despoti din secolul al XVI-lea. Nuvelele pastreaza valoarea documentara si culoarea locala, specifice romantismului pasoptist.


CONCLUZII


In opinia mea poezia pasoptista pune bazele liricii moderne romanesti deoarece in perioada pasoptista s-au pus bazele unei adevarate renaşteri culturale româneşti iar Mihail Kogălniceanu a avut o însemnată contribuţie la orientarea vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti.

Deasemenea invăţământul, presa, teatrul, literatura, stiinţele cunosc o dezvoltare fără precedent si iau fiinţă societăţi culturale şi ştiinţifice, creşte numărul revistelor şi al altor periodice, al cărţilor tipărite în tiraje mari, se formează un public cititor, se organizează biblioteci de literatura beletristică, se înfiintează o viata artistică specific românească, bazata pe tradiia populară, i-a amploare mişcarea de culturalizare a maselor.

Am observat ca intelectualii paşoptişti, procupaţi de cultivarea valorilor universale, folosesc curent perioada pasoptista , în scris şi în oral, publicând articole, studii şi lucrări ce aduceau la cunoştinţa popoarelor europene problemele românilor;

Deci in perioada paşoptistă plina avânt al culturii scrisul devine principalul instrument al actvităţii culturale iar literatura română cunoaşte o dezvoltare apreciabilă prin contribuţia, în Moldova, a scriitorilor: G. Asachi, C. Negruzzi, M. Kogalniceanu, V.Alecsandri, A. Russo; în Muntenia: Ghe. Lazar, I. H. Radulescu, V. Carlova, G. Alecsandrescu, N. Balcescu, I. Bolliac, D. Bolintineanu; în Transilvania: T. Cipariu, G. Baritiu, A. Muresanu.

In concluzie LITERATURA NOASTRA ULTERIOARA LE DATOREAZA ENORM PASOTISTILOR.