Romania curtea de apel constanţA


Diminuarea salariului cu 25% in baza Legii nr. 329/2009



Yüklə 1,66 Mb.
səhifə31/44
tarix03.01.2019
ölçüsü1,66 Mb.
#88820
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   44

31. Diminuarea salariului cu 25% in baza Legii nr. 329/2009.



În urma reorganizării potrivit Legii 329/2009 şi a H.G. 1440/2009, ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, astfel că reclamanţii au intrat în categoria personalului afectat de dispoziţiile OUG 1/2010.

Potrivit prevederilor art. 1 alin.1 din acest act normativ, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin decizia nr.1655/28.12.2010, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice în ansamblul său, precum şi în special ale art. 1 din lege sunt constituţionale.

Statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul sistem economic şi financiar.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne.

Atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente şi situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Curtea Europeană a reţinut că în materia drepturilor salariale statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, în Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8.11.2005, stabilindu-se că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

În cauza Jahn şi alţii c. Germaniei, Curtea Europeană a statuat că, în situaţii excepţionale, o privare de proprietate fără nici o despăgubire poate fi admisă, context în care s-a subliniat că statele sunt mai bine plasate pentru a defini eventualele situaţii excepţionale, dar şi pentru a identifica şi propune măsurile necesare a fi adaptate.

În relaţie directă cu marja de apreciere a statelor pentru cazuri excepţionale este şi hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlanda, în care Curtea aminteşte că „nu există sub incidenţa Convenţiei, dreptul unei persoane de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum”.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 5678/118/2010 reclamanţii N.C. şi N.E.C. au chemat în judecată pe pârâţii ISCIR, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâţilor la următoarelor categorii de drepturi băneşti:

- salariul acordat potrivit Ordinului nr. 620/08.12.2009 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR, respectiv suma de 2.436 lei lunar, începând cu data de 01.01.2010

- suma de 2.900 lei pentru fiecare reclamant, reprezentând drepturi neacordate potrivit primului capăt de cerere

- indemnizaţia de mobilitate în procent de 20% începând cu data de 12.11.2009, în cuantum de 2.448 lei pentru fiecare reclamant

- procentul de 5% din indemnizaţia de confidenţialitate neacordată cu începere din data de 01.03.2010, potrivit art. 30 alin.6 din Legea 330/2009, raportat la salariul din 31.12.2009

- sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru indemnizaţiile menţionate şi includerea în salariul de bază avut la 31.12.2010

- suma de 734 lei pentru reclamantul N.C. şi 712 lei pentru reclamanta N.E.C., reprezentând procentul de 42,13% din prima anuală, neacordat

- prima de Paşti aferentă anului 2010 şi sporul de vechime începând cu data de 01.01.2010 raportat la salariul din 31.12.2009

- plata contribuţiilor cuvenite către bugetul asigurărilor sociale de stat

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Ordinul nr. 620/08.12.2009 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR le-a fost stabilit un salariu de încadrare de 2.436 lei, începând cu data de 30.12.2009, însă din luna ianuarie 2010 au primit salariul anterior de 1.711 lei, fiind astfel prejudiciaţi pentru perioada ianuarie-aprilie cu suma de 2.900 lei fiecare.

Reclamanţii au mai susţinut că prin Ordinul nr. 534/10.11.2009 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR s-a dispus încetarea acordării sporului de mobilitate începând cu data 12.11.2009, făcându-se aplicarea art. 50 lit.b din Legea 330/2009. Ori, în speţă nu sunt aplicabile aceste dispoziţii legale, întrucât potrivit actului adiţional la contractul individual de muncă reclamanţilor li se acordă o indemnizaţie şi nu spor de mobilitate, fiind deci distincţie între cele două categorii de drepturi băneşti.

Au învederat de asemenea reclamanţii că prin contractul individual de muncă şi actul adiţional din 27.11.2009 s-a stabilit acordarea unei indemnizaţii de 15 % pentru clauza de confidenţialitate, iar prin Ordinul nr. 262/15.03.2010 emis de Inspectorul de Stat Şef al ISCIR s-a diminuat această indemnizaţie cu 5% începând cu data de 01.03.2010.Au fost astfel încălcate prevederile art. 41 Codul muncii.

Prin circulara înregistrată sub nr. 2243/19.02.2010 s-a dispus acordarea unei prime anuale aferente anului 2009 în procent de 57,87%, cu motivarea că prin bugetul de cheltuieli aprobat de ordonatorul principal de credite aceste cheltuieli au fost cu 42,13% mai mici decât cele rezultate din calcul. Această primă, au precizat reclamanţii, este prevăzută însă de art. 25 din Legea 330/2009, fiind egală cu media salariului de bază realizat în anul pentru care se acordă premierea.

Au mai menţionat reclamanţii că prin art. 98 din contractul colectiv de muncă este prevăzută acordarea unei prime de Paşti în cuantum de 50% din salariul mediu brut pe unitate, astfel că în condiţiile în care această primă nu mai este prevăzută în Legea 330/2009 au dreptul la despăgubiri potrivit art. 57 alin.4 Codul muncii.

În privinţa sporului de vechime, s-a susţinut de către reclamanţii că se încadrează în tranşa a II-a de vechime în muncă, motiv pentru care solicită recalcularea sporului menţionat şi includerea în salariul avut la data de 31.12.2009.

În apărare, pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând că raportul de muncă s-a născut între reclamanţi şi angajator şi nu există vreo clauză în contractul individual de muncă prin care să se facă trimitere la obligativitatea ministerului faţă de angajaţii ISCIR.

Pe fondul cererii, pârâtul a solicitat respingerea în totalitate a pretenţiilor reclamanţilor.

Asupra capătului de cerere referitor la plata salariului stabilit prin Ordinul nr. 620/08.12.2009, pârâtul a susţinut că în baza art.2 din H.G. 1440/2009 ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, salarizarea personalului realizându-se potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului acestora, în limita cheltuielilor de personal aprobate.În cazul ISCIR sunt aplicabile prevederile art. 1 din OUG 1/2010 şi nu cele ale art. 5, invocate de reclamanţi, astfel că după împlinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, personalul se va reîncadra pe noile funcţii prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îi preia în subordine.

Referitor la capătul de cerere privind plata indemnizaţiei de mobilitate, pârâtul a subliniat că potrivit art. 50 lit. b din Legea 330/2009, la data intrării în vigoare a acestei legi a încetat acordarea sporului de mobilitate personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat, în aplicarea acestor prevederi legale fiind emis Ordinul nr. 534/10.11.2010.

În privinţa indemnizaţiei de confidenţialitate şi a primei de Paşti, pârâtul a învederat că prin actul adiţional nr. 2 la contractul colectiv de muncă la nivel de ISCIR s-a modificat art. 90, în sensul că începând cu data de 01.03.2010 sporul de confidenţialitate a fost stabilit la 10%, iar articolele referitoare la primele de Paşti şi Crăciun au fost abrogate.

Asupra capătului de cerere privind acordarea primei anuale aferente anului 2009, s-a precizat prin întâmpinare că cererea este prematur formulată, întrucât prima respectiv se poate acorda oricând în cursul anului. În ceea ce priveşte sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, pârâtul a apreciat că reclamanţii nu pot beneficia de aceste drepturi băneşti, întrucât salariile lor au fost stabilite prin contract colectiv de muncă.

Pârâta ISCIR a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii reclamanţilor.

Pe această cale, pârâtul a menţionat că Ordinul nr. 620/08.12.2009 invocat de reclamant la primul capăt de cerere a fost abrogat prin Ordinul nr. 668/31.12.2009, emis ca urmare a intrării în vigoare a H.G. 1440/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice aflate în subordinea Ministerul Economiei.

În privinţa celorlalte pretenţii formulate de reclamanţi, au fost reiterate concluziile expuse prin întâmpinare de către pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, pe considerentul că prezentul litigiu vizează raporturi de muncă.

Pârâtul a susţinut că doar administrează bugetul de stat în structura şi conform destinaţiei stabilite prin lege, aprobată de Parlament, la propunerea Guvernului conform art. 138 alin. 2 din Constituţia României.

Au fost invocate, totodată, prevederile art. 35 şi 36 din Legea nr. 500/2002.

În temeiul art. 137 C.proc.civ., prin încheierea interlocutorie din 15.07.2010 au fost soluţionate excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinare. Pentru motivele expuse în considerentele încheierii, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, fiind admisă această excepţie în privinţa pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 9779/118/2010 reclamanţii N.C. şi N.E.C. au chemat în judecată pe pârâţii ISCIR, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate că în urma aplicării dispoziţiilor Legii nr. 118/30.06.2010 a fost încălcat art.1 din protocolul adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi să oblige pârâţii să pună capăt acestei încălcări şi să facă reparaţia consecinţelor.

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin Ordinul nr. 620/08.12.2009 emis de ISCIR le-a fost stabilit un salariu de încadrare de 2.436 lei, de la data de 30.12.2009, însă din luna ianuarie au primit tot salariul de 1.711 lei, cât aveau anterior.

Reclamanţii au mai susţinut că prin adresa nr. 7801/13.07.2010 emisă în aplicarea Ordinului nr. 457/2010 al ISCIR, le-a fost adusă la cunoştinţă diminuarea cu 25% a salariului brut, măsură prin care le-a fost încălcat dreptul de posesie, astfel cum a fost calificat salariul de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Mureşan împotriva României.

Pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, susţinând că reclamanţii contestată atât Legea nr. 118/2010, cât şi Ordinul nr. 457/13.07.2010, acte care nu au fost emise de minister.

Pârâta ISCIR a formulat întâmpinare prin care a solicitat conexarea Dosarului nr. 9779/118/2010 la Dosar nr. 5678/118/2010, arătând că între cele două cauze există o strânsă legătură determinată de identitatea de părţi şi de obiectul cererilor, care constă în drepturi băneşti.

La termenul din 10.11.2010 instanţa a dispus conexarea Dosarului nr. nr. 9779/118/2010 la Dosar nr. 5678/118/2010, apreciind incidente prevederile art. 164 C.proc.civ., prin prisma legăturii dintre cele două cauze, determinată de identitatea de părţi şi de necesitatea administrării aceluiaşi probatoriu.

La acelaşi termen de judecată a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri în cererea conexă, faţă de calitatea acestui pârât de ordonator principal de credite în raport de angajatorul reclamanţilor ISCIR.

Prin sentinţa civilă nr.1859/17.11.2010 Tribunalul Constanţa a respins cererea principală formulată de reclamanţii N.C. şi N.E.C. în contradictoriu cu pârâţii I.S.C.I.R., Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri, ca nefondată.

A respins cererea principală formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:



1.Cu privire la cererea principală

Reclamanţii sunt angajaţi ai ISCIR, fiecare îndeplinind funcţia de inspector de specialitate gradul II.



    1. Referitor la salariul cuvenit începând cu data de 01.01.2010

Prin Ordinul nr. 620/08.12.2009 emis de ISCIR s-a stabilit pentru fiecare dintre cei doi reclamanţi un salariu de încadrare de 2.436 lei, începând cu data de 30.12.2009.

La data de 31.12.2009, pârâta angajatoare a emis însă un nou ordin, nr. 668, prin care a dispus abrogarea Ordinului nr. 620/2009, începând cu data de 01.01.2010.

Prin urmare, în temeiul acestui ultim act de dispoziţie, emis ca urmare a schimbării regimului de finanţare al ISCIR prin H.G. 1440/2009, cu începere din data de 01.01.2010 salariul reclamanţilor a fost readus la nivelul stabilit prin contractele individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea.

Trebuie subliniat că reclamanţii nu au contestat în instanţă nici unul dintre ordinele emise de inspectorul de stat şef al ISCIR, ci au solicitat doar înlăturarea efectelor nefavorabile ale acestor acte emise în condiţii de legalitate şi a căror valabilitate nu a fost infirmată prin hotărâre judecătorească. În aceste condiţii, instanţa apreciază că atât Ordinul nr. 620/08.12.2009, cât şi Ordinul nr. 668/31.12.2009 sunt acte juridice ale căror efecte în privinţa reclamanţilor nu pot fi înlăturate, în lipsa unei cereri exprese care să vizeze anularea lor.

În legătură cu regimul salarizării reclamanţilor, urmează a se reţine că în urma reorganizării potrivit Legii 329/2009 şi a H.G. 1440/2009, ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, astfel că reclamanţii au intrat în categoria personalului afectat de dispoziţiile OUG 1/2010.

Potrivit prevederilor art. 1 alin.1 din acest act normativ, salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.



Alin.3 şi 4 ale aceluiaşi articol prevăd că după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin. (1) va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine ori în finanţare, după caz, drepturile salariale ale personalului reîncadrat urmând a fi stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia sau autoritatea care îl preia.

În cauza de faţă, după emiterea Ordinului nr. 620/08.12.2010, la un moment la care ISCIR era instituţie extrabugetară, a intervenit reorganizarea acestei instituţii publice, noul regim juridic impunând respectarea contractelor colective de muncă în privinţa salarizării, în limita cheltuielilor de personal aprobate. Pentru a se asigura respectarea acestor limite, s-a dispus revocarea ordinului menţionat, urmărindu-se astfel ca salariile angajaţilor instituţiei să nu mai înregistreze nici o creştere la nivelul lunii decembrie 2009.

Reîncadrarea pe noile funcţii, la momentul la care înceta valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, urma a se realiza deci, potrivit art. 1 alin.4 din OUG. 1/2010, la nivelul salariului din luna decembrie 2009, existent în plată anterior emiterii Ordinului nr. 620/2009.O astfel de reîncadrare s-a şi realizat de altfel prin Ordinul nr. 648/01.11.2010, depus la dosar de reclamanţi la termenul din 10.11.2010.

Prin urmare, sunt pe deplin aplicabile prevederile Ordinului nr. 668/31.12.2009, în baza căruia cuantumul salariilor reclamanţilor este cel stabilit la încheierea contractului individual de muncă, motiv pentru care pretenţiile deduse judecăţii în cadrul primelor două capete de cerere vor fi respinse ca nefondate.



1.2. Referitor la indemnizaţia de mobilitate

Prin Ordinul nr. 534/10.11.2009 emis de ISCIR s-a dispus încetarea acordării sporului de mobilitate începând cu data de 12.11.2009.

Prevederile acestui ordin reprezintă în fapt o transpunere a dispoziţiilor art. 50 lit.b din Legea 330/2009, potrivit cu care la data intrării în vigoare a acestei legi încetează acordarea sporului de mobilitate personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Nu prezintă relevanţă împrejurarea că în cazul reclamanţilor acest drept bănesc nu a avut titulatura de spor, ci pe aceea de indemnizaţie, câtă vreme sumele plătite în acest sens au fost acordate în considerarea clauzei de mobilitate reglementate de art. 25 Codul muncii.De altfel, deşi prin contractele individuale de muncă al reclamanţilor se face referire la indemnizaţia de mobilitate, prin art. 88 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este reglementat sporul de mobilitate cu un cuantum cuprins între 5% şi 20% din salariul de bază, acordat salariaţilor care nu îşi realizează atribuţiile de serviciu într-un loc de muncă stabil.



    1. Referitor la indemnizaţia de confidenţialitate acordată începând cu data de 01.03.2010

Prin art. II din actul adiţional nr. 2/22.02.2010 la contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ISCIR în perioada 2009-2010, s-a dispus modificarea art. 90 din contract, prin care se reglementa sporul de confidenţialitate, urmând ca de la data de 01.03.2010 acest spor să fie de 10% din salariul de bază.

Acesta este şi cuantumul sporului încasat de către reclamanţi, Ordinul nr. 262/15.03.2010 fiind emis de ISCIR pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor negociate la nivel de unitate şi transpuse în modificarea adusă contractului colectiv de muncă la nivel de unitate.

Prin urmare, reducerea cuantumului sporului de confidenţialitate nu a avut caracter arbitrar, astfel cum sugerează reclamanţii, ci a intervenit în urma consultării reprezentanţilor salariaţilor în vederea modificării contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Pentru aceste motive, capătul de cerere ce vizează plata diferenţei de 5% dintre sporul efectiv încasat şi cel pretins a fi cuvenit de către reclamanţi, va fi respins ca nefondat.

1.4. Referitor la sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu prevăzute de art. 6 din OUG 1/2010

Potrivit textului menţionat, în cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.



În alin.2 al aceluiaşi articol se prevede însă în mod expres că dispoziţiile anterior expuse nu se aplică pentru personalul a cărui salarizare este reglementată de art. 1 şi 2. Ori, reclamanţii se încadrează în această situaţie de excepţie de la plata sumelor compensatorii, întrucât salarizarea lor nu este stabilită prin lege sau hotărâre de guvern, ci prin contract colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.

1.5. Referitor la procentul de 42,13% din prima anuală:

După cum rezultă din adresa nr. 2243/19.02.2010 emisă de ISCIR, cheltuielile aprobate de ordonatorul principal de credite pentru premiul anual aferent anului 2009 au fost cu 42,13% mai mici decât cele rezultate din calcul, reclamanţii primind deci o primă anuală diminuată cu acest procent.

Potrivit art. 25 alin. 4 din Legea 330/2009, prima anuală se acordă începând cu luna ianuarie a anului următor, astfel că nefiind prevăzut un termen limită până la care se poate face plata, rezultă că oricând pe parcursul anului următor poate fi acordată prima anuală aferentă anului precedent.

Prin urmare, obligaţia de plată a acestui drept bănesc nu a devenit scadentă la data soluţionării cererii de faţă, motiv pentru care pretenţiile reclamanţilor vor fi respinse ca nefondate.



1.6. Referitor la prima de Paşti aferentă anului 2010

Prin art. II din actul adiţional nr. 2/22.02.2010 la contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de ISCIR în perioada 2009-2010 a fost abrogat art. 98 din contract, text prin care se reglementa acordarea primei de Paşti în cuantum de 50% din salariul mediu brut aferent lunii anterioare acordării premiului.

În consecinţă, pentru anul 2010 în cadrul ISCIR nu s-a mai acordat prima de Paşti, aceasta fiind voinţa partenerilor sociali exprimată prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, astfel că nici reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la încasarea acestei prime.

1.7. Referitor la sporul de vechime

Reclamanţii au solicitat recalcularea sporului de vechime începând cu data de 01.01.2010, raportat la salariul avut la data de 31.12.2010

Potrivit considerentelor anterior expuse, salariul de care beneficiază reclamanţii începând cu data de 01.01.2010 este calculat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acest moment, respectiv Legea 330/2009 şi OUG 1/2010, în condiţiile în care instituţia angajatoare a revocat actul unilateral de dispoziţie având ca obiect majorarea salariilor. Prin urmare şi sporul de vechime este corect calculat la acest cuantum al salariului, prin aplicarea procentului corespunzător tranşei de vechime în care se încadrează fiecare salariat.

2. Cu privire la cererea conexă

Reclamanţii au susţinut că diminuarea cu 25% a salariului brut începând cu data de 13.07.2010, măsură intervenită în baza Legii 118/2010, încalcă art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Faţă de aceste susţineri, se impune a fi reţinut că Legea nr. 118/2010 a fost declarată constituţională prin Decizia nr. 872/25.06.2010 a Curţii Constituţionale. Existenţa acestui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă, în cazul concret al reclamanţilor, aplicarea legii produce efecte contrare Convenţiei, prin raportare numai la circumstanţele speţei, iar nu în mod general.

În materia drepturilor salariale, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Lelas împotriva. Croatiei din 20 mai 2010). În cauza Mureşan împotriva României, invocată prin cerere, reclamantul obţinuse, în instanţă, o hotărâre prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu, iar “bunul’, în sensul Convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.

O asemenea situaţie nu se regăseşte în speţă, întrucât se invocă respectarea Convenţiei în situaţia diminuării, prin lege, a cuantumului salariului angajaţilor unei instituţii publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Curtea a reţinut că în materia drepturilor salariale statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, în Hotararea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005 stabilindu-se că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.

Important de reţinut este faptul că CEDO nu analizează situaţia reducerii salariilor ca şi cum ingerinţa ar fi o “privare de proprietate”, astfel cum s-a constatat în cauza Aizupurua Ortiz împotriva Spaniei, astfel că pentru a se determina conformitatea cu convenţia a măsurii de reducere a salariului se va analiza în concret, în ce măsura salariatul a fost lipsit în totalitate de salariu, dacă fost lipsit în totalitate de mijloace de subzistenţă sau măsura este discriminatorie.

În cazul reclamanţilor nu se poate ajunge la concluzia încălcării Convenţiei, întrucât o reducere cu 25% a salariului nu poate conduce la concluzia suportării unei sarcini disproporţionate şi excesive, salariatul nefiind astfel lipsit de mijloace de subzistenţă. Pe de alta parte, în analiza de proporţionalitate trebuie ţinut cont de caracterul temporar al măsurii.

N.C. şi N.E.C. au formulat recurs la data de 24 ianuarie 2011 împotriva sentinţei civile nr.1859/17.11.2010 pronunţate de Tribunalul Constanţa, apreciind soluţia ca fiind nelegală şi netemeinică.

Critica soluţiei prin motivele de recurs a vizat în esenţă următoarele:

Au fost încălcate dispoziţiile OUG 1/2010, care în art. 5 prevede că "începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avute la această dată".

Instanţa de fond a respins acest capăt de cerere, iar motivarea este contradictorie şi nelegală. Se susţine că "potrivit Ordinului 668/31.12.2009 salariul reclamanţilor a fost readus la nivelul stabilit prin contractele individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea", omiţându-se cu ştiinţă împrejurarea că şi mărirea de salariu la suma de 2.436 lei a fost făcută tot printr-un act adiţional, încheiat între angajaţi şi angajator, a fost menţionată în carnetele de muncă ale salariaţilor şi a produs efecte până la data de 31.12.2009 inclusiv, Ordinul 668 începând să producă efecte de la data de 01.01.2010.

Pe de o parte, instanţa admite împrejurarea că li se aplică OUG 1/2010, în sensul în care drepturile salariale vor fi cele stabilite în luna decembrie 2009, numai că exclude de la aplicare Ordinul 620, aplicând doar prevederile art. 668, care produce efecte de la 1.01.2010. S-a încălcat astfel principiul potrivit căruia niciun act normativ nu produce efecte retroactiv, ci doar pentru viitor.

S-a arătat că salariul reprezintă o componenta a dreptului la munca şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestata de către angajat in baza raportului de munca. Efectele raportului de muncă se concretizează in obligaţii de ambele părţi, iar una din obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, aşa cum a fost el stabilit prin contractul individual de munca.

Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele doua părţi ale raportului juridic de muncă au convenit şi l-au prevăzut in mod expres in conţinutul contractului, dar şi în cuprinsul actelor adiţionale.

Un terţ faţă de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părţilor semnatare. Statul, terţ raportat la contractul individual de muncă, încheiat intre angajator si salariat, nu poate modifica ceea ce părţile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora in mod direct, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecţia juridica a raportului juridic de muncă stabilit contractual este acelaşi atât pentru personalul bugetar, cât şi pentru cel încadrat la angajatori privaţi. Nu se poate vorbi de o protecţie a legii mai mare in cazul angajaţilor privaţi.

Referitor la indemnizaţia de mobilitate, ca urmare a aplicării art. 50 lit. b din Legea 330/2009 s-a eliminat de la plată şi indemnizaţia de mobilitate.

Instanţa de fond a respins şi acest capăt de cerere, cu motivarea că „nu prezintă relevanţă împrejurarea că în cazul reclamanţilor acest drept bănesc nu a avut titulatura de spor, ci pe aceea de indemnizaţie".

Consideră că prin această motivare, instanţa de fond a adăugat la lege o ipoteză pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere la edictarea art. 50 lit. b din Legea 330/2009.



Codul muncii face această distincţie în art. 155, care stabileşte că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri.

În mod similar s-a procedat şi cu diminuarea indemnizaţiei de confidenţialitate cu 5% şi cu restul drepturilor băneşti ce li se cuveneau ca urmare a prevederilor contractului individual de muncă, actelor adiţionale şi contractului colectiv de muncă.

Cu privire la acordarea indemnizaţiilor arătate mai sus au solicitat să se aibe în vedere argumentul potrivit căruia în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, sporurile şi indemnizaţiile neprevăzute în Legea-cadru nr.330/2009, dar reglementate de acte normative în vigoare vor fi acordate ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu, care se vor include în salariul de bază. De asemenea, au solicitat să se aprecieze că prin acordarea unor indemnizaţii, acestea devin drepturi câştigate şi se includ în drepturile salariale potrivit art. 155 din Codul muncii, drepturi care trebuie plătite cu prioritate potrivit art. 156 din acelaşi act normativ. Actele adiţionale la contractul individual de muncă au fost încheiate avându-se ca bază legală Legea 53/2003 - Codul muncii, act normativ care este încă în vigoare.

Aşa cum au susţinut anterior, motivarea instanţei de fond este contradictorie. Pe de o parte, susţine că li se aplică Legea 330/2009, potrivit căreia li s-au tăiat salariile, indemnizaţia de mobilitate şi pe cea de confidenţialitate, iar pe de altă parte, se încadrează într-o situaţie de excepţie care îi exclude de la aplicarea legii sau a vreunei hotărâri de guvern, deoarece sunt salarizaţi potrivit contractului colectiv de muncă. Cu alte cuvinte, atunci când trebuie să li se taie drepturile salariale se încadrează în prevederile legale, când trebuie să li se recunoască unele drepturi, nu se mai încadrează în lege, ci în contractul colectiv de muncă.

Şi în ceea ce priveşte calcularea sporului de vechime raportat la salariul avut în 31.12.2009 se reia aceeaşi motivare contradictorie şi nelegală, invocându-se din nou existenţa Ordinului 668, care produce efecte, aşa cum reia instanţa de fond, începând cu 01.01.2010.

Cu privire la cererea conexă, motivarea instanţei de fond încalcă jurisprudenţa CEDO şi conchide că nu au fost lipsiţi total de mijloace de subzistenţă, în condiţiile în care trebuie avut în vedere caracterul temporar al măsurii.

In primul rând, potrivit dispoziţiilor art.20 din Constituţia României, intitulat „Tratatele internaţionale privind drepturile omului": „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile si libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului in care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."

În al doilea rând, constatarea Curţii Constituţionale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 şi nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, ca Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispoziţiile Constituţiei României, nu împiedică instanţele de judecată să facă aplicarea dispoziţiilor art.20 din legea fundamentală şi să dea prioritate pactelor si tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

Aşa cum reglementările internaţionale au întâietate in faţa celor interne, inclusiv in fata Constituţiei României, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exemplu, au prioritate faţă de cele ale Curţii Constituţionale a României, fiind obligatorii pentru instanţele de judecata.

Instanţele judecătoreşti sunt obligate, in temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României si a obligaţiilor pe care România şi le-a asumat in urma ratificării acestor pacte, convenţiile si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne şi interpretările Curţii Constituţionale a României care contravin reglementarilor internaţionale si interpretărilor date acestora de organele abilitate.

În ceea ce priveşte prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit art. 17 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului: „1. Orice persoana are dreptul la proprietate, atât singură cât si in asociaţie cu alţii.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.”

De asemenea, potrivit art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificata de România prin Legea nr.30/18 mai 1994: „Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si in condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol, trebuie analizate, aşadar, mai multe aspecte: daca reclamanţii au un „bun" in sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existenta unei ingerinţe a autorităţilor publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerinţa este prevăzuta de lege, dacă ingerinţa urmăreşte un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publică), dacă ingerinţa este proporţională cu scopul legitim urmărit, adică daca s-a menţinut un „just echilibru" între cerinţele interesului general si imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat in nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, in sensul că şi dreptul de creanţa reprezintă un „bun" in sensul art. 1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului si a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă" de a-l vedea concretizat.

Reducerea salariului reclamanţilor cu 25% pe o perioada de 6 luni (iulie-decembrie 2010) şi lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerinţa ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, in sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1. Aceeaşi aplicare a normelor europene trebuie avută în vedere şi cu privire la diminuarea anterioară a salariului, precum şi a indemnizaţiilor.

Privarea de proprietate impune, aşadar, statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1.

Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată in cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului intre necesitatea protecţiei dreptului de proprietate si exigentele de ordin general.

Legea nr.l18/2010 nu oferă reclamanţilor posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate in cauză. Lipsa totala a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere circumstanţele speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.118/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totala a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% si imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, in defavoarea salariaţilor, a justului echilibru ce trebuie păstrat intre protecţia proprietăţii si cerinţele interesului general.

Procedându-se in acest fel, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al reclamanţilor, atingere care, in concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

In aceste condiţii, recurenţii solicită să se aprecieze că, prin reducerea salariului şi indemnizaţiilor de la 2.436 lei lunar şi apoi cu 25% în baza Legii nr.118/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr. 1.

Analizând sentinţa recurată din prisma criticilor formulate Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Referitor la obligarea pârâtei la plata salariului stabilit conform Ordinului nr. 620/08.12.2009:

În data de 8.12.2009 ISCIR, la acea dată instituţie publică extrabugetară a emis ordinul nr.620 prin care se stabileau salariile de încadrare ale angajaţilor.

Potrivit art.2 din HG nr.1440/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice aflate în subordinea Ministerului Economiei, ISCIR a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, fiind totodată modificat şi art. 4 al.4 din HG 1340/2001 privind stabilirea drepturilor salariale.

Astfel, la data de 31.12.2009 pârâta a emis un nou ordin cu nr.668, prin care a dispus abrogarea ordinului nr. 620/2009, începând cu data de 01.01.2010.

Ca urmare a acestui ultim ordin, emis ca urmare a schimbării regimului de finanţare al ISCIR prin HG 1440/2009 începând cu data de 01.01.2010, salariul reclamanţilor a fost redus la nivelul stabilit prin contractele individuale de muncă şi actele adiţionale la acestea.

Potrivit art.1 al.1 din OUG 1/2010: „salarizarea personalului, autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare în conformitate cu dispoziţiile legii 329/2009 realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate.

Alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol prevăd că după împlinirea termenului pentru care au fost încheiate contractele colective de muncă, personalul menţionat la alin.(1) va fi reîncadrat pe noile funcţii, stabilite de ordonatorul principal de credite, corespunzător atribuţiilor, responsabilităţilor şi competenţelor specifice postului, prin asimilare cu funcţiile din instituţia care îl preia în structură, subordine ori finanţare, după caz, drepturile salariale ale personalului reîncadrat urmând a fi stabilite la nivelul prevăzut în luna decembrie 2009 pentru funcţiile similare celor pe care a fost reîncadrat din instituţia sau autoritatea care îl preia.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile prevederile ordinului nr. 668/31.12.2009, în baza căruia cuantumul salariilor reclamanţilor este cel stabilit la încheierea contractului individual de muncă.

Atât timp cât pârâta a devenit instituţie publică finanţată exclusiv de la bugetul de stat, statul poate edicta norme referitoare la salarizarea angajaţilor acestei instituţii.

Referitor la indemnizaţia de mobilitate:

Conform art.50 lit.b) din legea nr.330/2009 la data intrării în vigoare a acestei legi a încetat acordarea sporului de mobilitate personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Pentru punerea în aplicare a acestor dispoziţii legale, ISCIR a emis Ordinul nr.534/10.11.2010 prin care s-a dispus încetarea sporului de mobilitate.

Deşi reclamanţii susţin că indemnizaţiile ce le-au fost acordate nu pot fi confundate cu sporurile, aşa cum se specifică în legea nr.330/2009, indiferent cum este denumit acest drept salarial acordat pentru clauza de mobilitate, acesta nu mai poate fi acordat de la data intrării în vigoare a legii 330/2009.



Referitor la diminuarea indemnizaţiei de confidenţialitate cu 5%:

Indemnizaţia de confidenţialitate în cuantum de 15% a fost acordată salariaţilor prin modificarea contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate ISCIR prin actul adiţional nr.1 înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială sub nr. 5074/26.11.2009.

În februarie 2010, ca urmare a aprobării bugetului de cheltuieli, capitolul cheltuieli de personal fiind cu un procent de 33% mai mic decât cheltuielile efectuate în anul 2009 şi ţinând cont de prevederile OUG 1/2010 care în art. 1 al.(2) prevedea obligaţia de încadrare în cheltuielile de personal, ISCIR a iniţiat negocieri în vederea modificării prevederilor contractului colectiv de muncă în sensul de eliminare a unor drepturi salariale.

În urma negocierilor s-a încheiat actul adiţional nr.2 la contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, înregistrat la Agenţia pentru Prestaţii Sociale a Municipiului Bucureşti sub nr.602/26.02.2010, prin care s-a modificat art. 90, în sensul că sporul pentru confidenţialitate este de 10%.



Referitor la sporul de vechime:

Reclamanţii au solicitat recalcularea sporului de vechime începând cu data de 01.01.2010 raportat la salariul avut la data de 31.12.2010.

Salariul de care au beneficiat reclamanţii începând cu data de 01.01.2010 a fost calculat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la acest moment, respectiv legea 330/2009 şi OUG 1/2010, în condiţiile în care pârâta a revocat Ordinul nr.620/2009.

Prin urmare, sporul de vechime a fost corect calculat la acest cuantum al salariului, prin aplicarea procentului corespunzător tranşei de vechime în care se încadrează fiecare salariat.



Cu privire la cererea conexă:

Prin cererea conexă reclamanţii au solicitat să se constate că în urma aplicării dispoziţiilor legii nr.118/30.06.2010 a fost încălcat art.1 din Protocolul Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi obligarea pârâţilor să pună capăt acestei încălcări şi să restaureze situaţia anterioară încălcării.

Legea nr.118/2010 a făcut obiectul controlului de constituţionalitate, astfel prin decizia nr.1655/28.12.2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice în ansamblul său, precum şi în special ale art. 1 din lege sunt constituţionale.

În motivarea acestei decizii, Curtea Constituţională a reţinut că nu sunt încălcate prevederile art.53 din Constituţie.

Restrângerea dreptului de salariu este prevăzută printr-o lege şi anume Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Restrângerea dreptului la salariu se impune în măsura în care este necesară reducerea cheltuielilor bugetare.

Prin Decizia nr.1414/04.11.2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

Curtea a constatat că se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit la adresa securităţii naţionale.

În anul 2010, în pofida unor uşoare îmbunătăţiri ale stării economice, condiţiile financiare s-au dovedit a fi mai dificile decât s-a anticipat iniţial activitatea economică din România înregistrată în ultimele luni, fiind în continuare marcată de recesiune, atât din cauza cererii interne reduse, cât şi a revenirii lente a partenerilor comerciali în România.

Măsura este necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situaţii de criză economică şi socială majoră a societăţii.

Există un raport just de proporţionalitate a măsurii criticate cu situaţia care a determinat-o, respectiv criza economică accentuată, păstrându-se un echilibru just între cerinţele de interes general al colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.

Măsura prevăzută de art.1 din legea criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, respectiv întregului personal plătit din fonduri publice.

Legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate.

Măsura criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art.53 din Constituţie, analizate anterior sunt respectate.

Măsura criticată are un caracter temporar, aplicându-se pe parcursul anului 2011, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat.

O situaţie de criză economică este un temei suficient de grav pentru a determina o măsură de reducere a salariilor aplicată nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.

Statul are o anumită marjă de apreciere în a adopta astfel de măsuri atunci când apar turbulenţe economice grave care afectează întregul sistem economic şi financiar.

Existenţa unui control de constituţionalitate nu împiedică însă instanţa să verifice dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne.

Procedând astfel, în mod corect prima instanţă a constatat că nu există neconcordanţe între prevederile legii 118/2010 şi art. 1 Protocol Adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Atât Constituţia României, în art. 53, cât şi documentele internaţionale în materia drepturilor omului, de exemplu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional referitor la drepturile civile şi politice, admit posibilitatea diminuării rezonabile a gradului de protecţie oferită unor drepturi fundamentale, în anumite momente şi situaţii cu respectarea unor condiţii, câtă vreme prin aceasta nu este atinsă chiar substanţa drepturilor.

Măsurile dispuse prin legea nr.118/2010 îndeplinesc condiţiile impuse de textul constituţional şi normele internaţionale.

Astfel, măsurile sunt prevăzute prin lege, vizează exerciţiul dreptului şi nu substanţa acestuia, sunt determinate de o situaţie de criză financiară care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate stabilitatea economică a ţării şi implicit securitatea naţională.

Măsurile se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi, sunt rezonabile şi proporţionale cu situaţia care a determinat-o, are caracter temporar şi are ca finalitate încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată de recurent în motivarea recursului, aceasta nu are incidenţă în cauză, întrucât are în vedere alte situaţii decât cea în speţă.

Într-adevăr, Curtea Europeană a statuat că dreptul la salariu poate fi considerat un bun în sensul prevederilor art.1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru drepturile omului, însă Curtea Europeană face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Lelos împotriva Croaţiei din 20.05.2010).

Jurisprudenţa europeană invocată se referă la acele situaţii în care reclamanţii obţinuseră în instanţă o hotărâre prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu, iar „bunul” în sensul Convenţiei era creanţa de natură socială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie, situaţii care nu se regăsesc în prezenta speţă, în care se pune problema diminuării prin lege, a cuantumului salariului angajaţilor unor instituţii publice finanţate exclusiv de la bugetul de stat.

Curtea Europeană a reţinut că în materia drepturilor salariale statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor sale în acest domeniu, în Hotărârea Kechko contra Ucrainei din 8.11.2005, stabilindu-se că este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa CEDO invocată de recurenţi referitoare la privarea de proprietate fără plata unei despăgubiri (Ex. - regele Greciei şi alţii c. Greciei, Broniowschi c. Poloniei), nici aceasta nu are incidenţă în cauză întrucât se referă la alte situaţii decât cea în speţă.

Curtea Europeană nu analizează în aceste situaţii diminuarea salariului.

În cauza Jahn şi alţii c. Germaniei, Curtea Europeană a statuat că, în situaţii excepţionale, o privare de proprietate fără nici o despăgubire poate fi admisă, context în care s-a subliniat că statele sunt mai bine plasate pentru a defini eventualele situaţii excepţionale, dar şi pentru a identifica şi propune măsurile necesare a fi adaptate.

În relaţie directă cu marja de apreciere a statelor pentru cazuri excepţionale este şi hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlanda, în care Curtea aminteşte că „nu există sub incidenţa Convenţiei, dreptul unei persoane de a continua să fie plătită cu un salariu într-un anumit cuantum”.

Pentru considerentele arătate mai sus, potrivit art. 312 C.pr.civ. Curtea a respins recursul ca nefondat.



Decizia civilă nr. 109/CM/08.03.2011

Dosar nr. 5678/118/2010

Judecător redactor Jelena Zalman


Yüklə 1,66 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   44




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin