Saptamâna de rugaciune — prelegeri 2004

capata un nou sens – împlinirea misiunii de evanghelizare; iar viitorul

nostru se deschide spre slava – viaţa vesnica.

Schimbarea de la pacat, judecata si moarte la eliberare de pacat,

pace si viaţa în Hristos se realizeaza prin convertire. Prin urmare,

intram în partasie cu cei care au fost iertaţi prin sângele lui Hristos.

Orice adventist trebuie sa se bucure de partasia cu Domnul cel

înviat si cu ceilalţi fraţi, pentru ca toţi am fost iertaţi si primiţi de

Dumnezeu prin Hristos. Crucea ne-a descoperit o data pentru

totdeauna dragostea nemasurata a lui Dumnezeu pentru noi (1 Ioan

4,9). Prin Duhul Sfânt, dragostea aceasta de la cruce ajunge la noi

si ne este turnata în inima (Romani 5,5), legându-ne într-o partasie

adevarata (Coloseni 3,14).

Uniţi prin partasia la moartea si învierea lui Hristos

Aceasta schimbare radicala, de la partasia în pacat si în moarte

la partasia în iertare si într-o noua viaţa, este posibila prin moartea

si învierea lui Hristos. Viitorul nostru, pe care îl asteptam ca

pacatosi, a fost trait de Hristos, care a suportat pedeapsa morţii

vesnice, pentru ca noi sa putem avea partasie cu El si unii cu alţii.

Noi ne bucuram de adevarata partasie numai primind moartea lui

Uniţi în partasia cu Hristos 14

Hristos în dreptul nostru (Marcu 10,45). Oriunde ne-am afla, avem

în comun cel mai minunat adevar: Hristos a murit pentru noi, luând

asupra Lui pacatele noastre, la cruce.

Prin actul botezului noi proclamam în mod public ca Îl

recunoastem pe Hristos ca înlocuitor al nostru si, prin credinţa,

înţelegem ca am murit o data cu El, pentru ca El a murit în locul

nostru, al pacatosilor rataciţi. Prin botez noi ne identificam cu

experienţa morţii Lui si recunoastem cu bucurie ca pedeapsa

noastra – moartea vesnica – a fost suportata de Hristos pe cruce.

Nu exista nici un alt botez prin care sa ajungem la împacarea cu

Dumnezeu, decât botezul în Hristos. El a murit o data, iar noi toţi

suntem botezaţi în moartea aceasta (Romani 6,3). Noi putem avea

partasie unii cu alţii, pentru ca avem în comun o experienţa spirituala

fundamentala: cu toţii suntem botezaţi în Hristos. Suntem uniţi

prin jertfa lui Hristos, care ne elibereaza de puterea pacatului si a

morţii si ne conduce la o viaţa noua.

Din acest motiv, ne unim cu Hristos nu numai în moartea Sa, ci

si în învierea Sa (Romani 6,5). Învierea este în acelasi timp un

eveniment care va avea loc la revenirea lui Isus si o experienţa

prezenta. Pentru credincios, învierea este, dintr-un anumit punct

de vedere, o realitate actuala, foarte bine reprezentata prin acel

singur botez, prin care suntem facuţi parte a trupului lui Hristos –

biserica. Când iesim din apa – simbol al morţii faţa de pacat –, noi

înviem în mod spiritual la o viaţa noua (Romani 6,4). Mântuitorul

cel înviat este acum Domnul vieţii noastre, iar pacatul nu trebuie

sa mai stapâneasca asupra noastra (Romani 6,14). La aceasta se

referea Pavel când scria: „Și sa-L cunosc pe El si puterea învierii

Lui si partasia suferinţelor Lui” (Filipeni 3,10). Puterea învierii se

descopera în noi atunci când Hristos este Domnul vieţii noastre.

Cu alte cuvinte, viaţa noastra trebuie sa fie modelata de voia

Mântuitorului nostru iubitor si condusa de puterea Duhului Sfânt

(Romani 8,6.7.13.14). Viaţa noastra nu trebuie sa fie asa cum vrea

lumea, ci sa fie traita spre slava lui Hristos, care poate sa ne înnoiasca

si sa ne transforme (Romani 12,2). Nu suntem lasaţi singuri sa

împlinim lucrarea importanta, de modelare a unei vieţi noi. Duhul

Sfânt ne-a fost dat „pentru ca porunca Legii sa fie împlinita în noi,

Sabat dimineaţa – 4 decembrie 2004 15

care traim nu dupa îndemnurile firii pamântesti, ci dupa îndemnurile

Duhului” (Romani 8,4). Acesta este rezultatul experienţei nasterii

din nou.

Nicodim nu a putut patrunde semnificaţia tainei nasterii din nou

(Ioan 3,4). Acest eveniment creator este rezultatul lucrarii lui

Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în inima noastra. Putem spune ca

nasterea din nou consta în a avea motivaţii noi, gusturi noi si înclinaţii

noi, prin puterea Duhului Sfânt. Efectele acestei minuni sunt vizibile

în viaţa celor nascuţi din nou. „Când cei din poporul lui Dumnezeu

experimenteaza nasterea din nou, cinstea, dreptatea, credinciosia

si principiile corecte o vor dovedi negresit.” (Sfaturi pentru parinţi,

educatori si elevi, pag. 205)

Uniţi în partasia cu Mântuitorul cel glorificat

Credinciosii nu sunt uniţi doar prin cruce si prin moartea si

învierea lui Hristos, ci si prin slava Domnului lor înviat. Petru a

spus ca Dumnezeu „L-a înviat din morţi si I-a dat slava” (1 Petru

1,21). Viitorul nostru este posibil prin Hristos. Datorita faptului

ca a fost glorificat, si noi vom putea fi îmbracaţi în slava. Acum,

slava lui Hristos lucreaza deja în noi, dar avem doar nadejdea slavei

(Coloseni 1,27). Noi contemplam slava aceasta prin credinţa, prin

studierea Scripturii, prin rugaciune si meditaţie; ca urmare a acestei

contemplari, suntem transformaţi dupa chipul slavei Sale

(2 Corinteni 3,18). Însa descoperirea deplina a slavei este înca un

eveniment viitor. Vorbind despre înviere, Pavel spune ca trupul

acesta „este semanat în ocara si învie în slava” (1 Corinteni 15,43).

Întrucât ne asteapta un viitor slavit, noi nu întâmpinam viaţa cu

descurajare, teama sau nesiguranţa. Noi traim asteptând cu

nerabdare momentul când vom fi îmbracaţi în slava, la revenirea

lui Hristos.

Doar atunci când vom fi îmbracaţi în slava, vom fi luaţi pentru

totdeauna de sub puterea pacatului si a morţii. Evenimentul acesta

este un act prin care Dumnezeu restaureaza desavârsirea slavei cu

care ne-a înzestrat la creaţiune (vezi Psalmi 8,5). Proslavirea si

eradicarea naturii noastre pacatoase se vor produce concomitent –

în momentul când va reveni Domnul nostru. Asigurarea, certitudiUniţi

în partasia cu Hristos 16

nea ca acest eveniment unic va avea loc, rezida în faptul ca Hristos

a fost „înalţat în slava” (1 Timotei 3,16). Noi ne închinam Domnului

celui înalţat în slava si asteptam cu entuziasm momentul când vom

fi transformaţi prin El, facuţi asemenea trupului slavei Sale (Filipeni

3,20.21). Aceasta nadejde ne ţine laolalta si le confera membrilor

bisericii noastre o baza comuna de închinare, de consacrare si de

misiune.

Fraţii mei peregrini în Hristos, suntem un popor, o ramasiţa,

suntem uniţi în partasia cu Hristos, alesi si pregatiţi pentru o

misiune aparte. Forţele ce cauta sa ne desparta pot fi puternice si

ameninţatoare, însa jertfa lui Hristos, Domnul nostru cel rastignit

si înviat, este suficient de puternica sa ne ţina legaţi de împlinirea

misiunii pe care El ne-a încredinţat-o. Trebuie sa ne strângem lânga

El, cu un devotament sincer faţa de mesajul Sau de mântuire si faţa

de lucrarea Sa de slujire pentru o lume gata sa piara. Suntem uniţi

atât prin moartea si învierea lui Hristos, cât si prin asteptarea

glorificarii noastre. Sa ne pastram privirea asupra Lui, pentru ca

siguranţa noastra este în El.

Întrebari pentru dezbatere:

1. Ce aspect al crucii este relevant pentru aceasta generaţie,

caracterizata de mulţumire de sine si încredere în sine?

2. Ce semnificaţie are botezul pentru voi? În ce fel simţiţi ca

botezul va leaga de fraţii vostri de credinţa?

3. Cum va ajuta moartea si învierea lui Hristos sa întâmpinaţi

viitorul? Cum va puteţi folosi experienţa spirituala pentru a-i ajuta

pe cei care traiesc cu teama în fiecare zi?

Jan Paulsen este presedintele

Conferinţei Generale

a Adventistilor de Ziua a Șaptea,

cu sediul în Silver Spring, Maryland.

UNIŢI ÎN PARTAȘIA DARUIRII

Ioan Câmpian-Tatar

Omul acesta se suia în fiecare an din cetatea sa la Silo,

ca sa se închine... înaintea Domnului ostirilor

si sa-I aduca jertfe. (1 Samuel 1,3 p.p.)

Numele acestui om este Elcana din Ramataim Ţofim, iar dupa

scurta introducere cu privire la familia sa, respectiv doua soţii, Ana

si Penina, primul lucru menţionat este ca în fiecare an se suia la

Silo sa se închine înaintea Domnului si sa-I aduca jertfe. Citind

aceste cuvinte, imediat imaginaţia noastra merge mai departe si

încearca sa cuprinda întregul tablou al naraţiunii din primele capitole

ale primei carţi a lui Samuel. Vedem peregrini care parasesc satele

si cetaţile lui Israel în zilele de sarbatoare si se îndreapta spre Silo,

acolo unde era cortul întâlnirii. Bucuria este mare în astfel de ocazii.

O femeie se retrage de la masa de partasie, se îndreapta spre

tabernacul, si se prabuseste cu durerea si povara sufletului ei înaintea

Domnului ostirilor. Vedem framântarea si agonia sufletului ei.

Ramâne multa vreme în rugaciune înaintea Domnului. Rugaciunea

ei staruitoare este ascultata în ceruri. Raportul biblic spune: „... si

a nascut un fiu, caruia i-a pus numele Samuel (Dumnezeu a ascultat),

’caci’ a zis ea, ’de la Domnul l-am cerut’” (1 Samuel 1,20). Este

emoţionanta aceasta relatare, asemenea experienţei altor femei ale

Bibliei, care s-au rugat, iar Dumnezeu a ascultat rugaciunile lor.

Uniţi în partasia închinarii

Dintre nenumaraţii credinciosi care participau la zilele de

sarbatoare, primele versete ale primului capitol din prima carte a

lui Samuel introduc câteva personaje pentru a vedea diversitatea

lor. Alaturi de Elcana si Ana este prezentata si Penina, împreuna

cu fiii si fiicele ei. Sunt amintiţi chiar si doi dintre fiii lui Eli – Hofni

Uniţi în partasia daruirii 18

si Fineas. Elcana era un om religios. Desi era levit, nu era chemat

sa-si faca serviciul la templu „asa cum i se cuvenea unui levit. Cu

toate acestea, el se suia la Silo cu familia Lui pentru ca sa ia parte la

adunarile rânduite, unde sa se închine si sa aduca jertfe.” (Patriarhi

si profeţi, ed. 1996, pag. 587)

Unii îl considera singurul om religios într-o generaţie cazuta, un

al doilea Avraam, tatal copilului fagaduit. În schimb, despre fiii lui

Eli se menţioneaza ca „erau oameni rai” si „nu cunosteau pe

Dumnezeu” (1 Samuel 2,12).

Penina folosea ocazia participarii la locul de închinare pentru a

o înţepa, a o necaji, pe Ana. Și astazi putem vorbi despre rani primite

la Casa Domnului. Strigatele celor raniţi se aud mereu: „Este prea

mare raceala, este prea mult formalism” sau „nu mai vrem nici o

responsabilitate.” Și Isus a fost ranit tocmai în comunitatea în care

a crescut. În mânia lor au vrut sa-L ucida. Cu toate acestea, dupa

obiceiul Sau, a continuat sa mearga la locul închinarii (Luca 4,16).

Acolo a întâlnit vamesi, care se rugau pentru iertare, o femeie

vaduva, care L-a impresionat prin generozitatea daruirii ei. În

biserica, la locul întâlnirii, Dumnezeu continua sa lucreze la

transformarea unor oameni nascuţi în pacat, iar acesti oameni

suntem noi, cei care vrem sa-L vedem venind pe norii cerului. Locul

întâlnirii cu Dumnezeu, locul închinarii este si locul vindecarii. Ana

este un exemplu în acest sens. Bucuria a luat locul întristarii: „Mi

se bucura inima în Domnul, puterea mea... a fost înalţata de

Domnul” (1 Samuel 2,1).

Locul închinarii este locul daruirii

În timpul patriarhilor nu exista un templu sau tabernacul

asemenea celui construit de Moise, dupa chipul cortului vazut pe

munte. Pentru a invoca prezenţa divina, oamenii credinciosi

construiau altare. Avraam a marcat drumul peregrinarii sale cu

altare, iar acestea continuau sa ramâna în memoria colectiva, în

ciuda vitregiilor vremii, ca un loc unde s-a manifestat prezenţa lui

Dumnezeu (Geneza 12,7). În faţa altarului se rosteau cuvinte ce

exprimau consacrare, era chemat Numele lui Dumnezeu (Exod

20,24) si se aduceau jertfe. Nu ne putem imagina altar fara jertfe.

Sabat dupa-amiaza – 4 decembrie 2004 19

Altarul fara sacrificii este o contradicţie în sine. Ori de câte ori

Israel neglija relaţia cu Dumnezeu, altarele erau parasite sau, mai

rau, poporul zidea altare altor dumnezei si le aducea jertfe. Ilie,

unul dintre reformatorii din perioada Vechiului Testament, I se plângea

lui Dumnezeu în faţa pesterii de la muntele Horeb: „... copiii

lui Israel au parasit legamântul Tau, au sfarâmat altarele Tale si au

ucis cu sabia pe proorocii Tai” (1 Împaraţi 19,14). Primul lucru pe

care l-a facut Ilie pe muntele Carmel a fost sa zideasca din nou

altarul. Prezenţa lui Dumnezeu s-a manifestat pe muntele Carmel,

iar poporul impresionat a raspuns într-un glas: „Domnul este

adevaratul Dumnezeu”. Locul închinarii este locul în care cerul se

deschide si primim binecuvântarea lui Dumnezeu. Nevoile cele mai

profunde ale fiinţei noastre sunt împlinite, pacea si bucuria cerului

umplu sufletele noastre. Dar nu ne oprim aici. Asemenea Anei,

inima plina de gratitudine Îi raspunde lui Dumnezeu. Locul de

închinare este si locul daruirii. Ana I-a promis lui Dumnezeu, prin

credinţa, copilul care urma sa se nasca. La vârsta de trei ani l-a

adus pe Samuel la templu, acolo s-a rugat si I s-a închinat lui

Dumnezeu. Putea avea multe scuze pentru a fi o mama posesiva,

însa a descoperit ca cea mai mare bucurie este sa-I oferi lui

Dumnezeu ce ai mai preţios. Astfel a devenit mama celui mai mare

dintre judecatorii lui Israel, cel care, copil fiind, spunea: „Vorbeste,

Doamne, ca robul Tau asculta...” si a continuat sa aiba aceeasi

atitudine pâna la sfârsitul vieţii sale.

Închinarea si sacrificiul sunt inseparabile. Eram într-o comunitate

si ne pregateam pentru ora de rugaciune. La pian s-a asezat o tânara,

iar locul de închinare s-a umplut cu melodiile frumoase ale imnurilor

care îi pregateau pentru rugaciune pe cei prezenţi. M-am întrebat:

Cum ar fi fost daca aceasta tânara nu ar fi slujit celor prezenţi?

Privind în jur, sa ne întrebam: Oare cum ar fi fara acest tânar, care

este dispus sa aseze pe altar talanţii cu care Dumnezeu l-a înzestrat,

fara acest frate diacon, care slujeste cu atâta daruire, fara fratele în

vârsta? Cum ar fi serviciile divine? Cum ar fi cunoscuta biserica

noastra în localitate fara spiritul de sacrificiu al celor care sunt

prezenţi pentru a raspunde oricarei solicitari? Locul închinarii este

locul daruirii.

Uniţi în partasia daruirii 20

Uniţi în partasia daruirii

Pastorul Skip MacCarty povesteste despre un tânar cu numele

Matt, pe care l-a întâlnit în timp ce prezenta un seminar cu tema:

„Cum sa-L cunosti pe Dumnezeu”. Matt facea parte dintr-o formaţie

de muzica rock. Evanghelia i-a schimbat viaţa si Matt a

încheiat legamânt cu Dumnezeu, devenind membru al Bisericii

Adventiste. Cu ocazia unei ore de rugaciune, Matt a ridicat mâna

solicitându-i pe cei prezenţi sa se roage pentru ca i s-a furat

motocicleta, iar pastorul Skip a spus: „Sa ne rugam pentru a fi gasita

motocicleta lui Matt”. Tânarul a intervenit din nou spunând: „Nu,

pastore, eu I-am consacrat lui Dumnezeu tot ce aveam, inclusiv

motocicleta, când am încheiat legamânt cu El. Aceasta este

problema lui Dumnezeu. Îngrijorarea mea este pentru persoana

care a furat-o. El nu-L cunoaste pe Isus. As vrea sa ne rugam pentru

acel om, pentru ca si el sa-L cunoasca pe Isus si sa devina cu adevarat

liber!” Adevarul vesnic ca totul Îi aparţine lui Dumnezeu nu numai

prin creaţie, dar si prin rascumparare, poate fi cel mai bine exprimat

prin principiul biblic al zecimii. Prin natura ei, zecimea este sfânta

si Îi aparţine lui Dumnezeu. În acelasi timp, este si un test al loialitaţii

noastre faţa de Dumnezeu. Darurile exprima dragostea faţa de

Dumnezeu, omagiul si recunostinţa noastra si constituie o proba, o

reflectare a darului suprem.

Conform Bibliei, planul lui Dumnezeu pentru susţinerea lucrarii

de vestire a Evangheliei pe pamânt îl constituie zecimile si darurile.

Este interesant modul în care pionierii Bisericii Adventiste au ajuns

la redescoperirea acestui adevar. În perioada 1844-1858 nu exista

un sistem financiar de susţinere a lucrarii si, bineînţeles, nici

organizaţie. Puţinii pastori care erau implicaţi în vestirea adevarurilor

biblice se confruntau cu mari probleme financiare. Unii membrii

înţelegeau acest lucru si încercau sa contribuie cu ce aveau pentru

a-i ajuta pe lucratori. Rapoarte despre James White, care a lucrat

la cules de porumb sau la calea ferata pentru cinczeci de cenţi pe

zi, sunt bine cunoscute. În aceasta situaţie, mulţi predicatori erau

nevoiţi sa abandoneze lucrarea si sa se întoarca la serviciile lor

pentru a-si întreţine familiile.

Sabat dupa-amiaza – 4 decembrie 2004 21

Dintre acestia, care au devenit eminenţi si au parasit pentru un

timp lucrarea, au fot J. N. Andrews (primul misionar oficial al

bisericii trimis în Europa) si John Houghborough. Amândoi s-au

mutat în Wankon, Iowa, unde au cumparat o parcela de pamânt

pentru a putea supravieţui. Nu le-a mers prea bine si s-au apucat

de tâmplarie. În iarna anului 1857, Ellen White i-a gasit pe cei doi

muncind pe acoperisul unei case si i-a întrebat: „Ce faci tu acolo,

Ilie?” O întrebare solemna, adresata unor tineri predicatori atât de

promiţatori. Apoi, le-a spus ca soluţia rezolvarii situaţiei în care au

ajuns se gaseste în Sfintele Scripturi, iar J. N. Andrews a fost rugat

sa pregateasca un studiu al Bibliei pentru a descoperi principiile

corecte de susţinere financiara a vestirii Evangheliei. Prin rugaciune

si studierea Sfintei Scripturi cu multa seriozitate s-a ajuns la actualul

sistem financiar al Bisericii Adventiste. Este interesant cum acest

sistem financiar încurajeaza unitatea. În armonie cu principiile

bisericii si ale Spiritului Profetic, prin zecimi si daruri, participam

la purtarea responsabilitaţii de vestire a Evangheliei, nu doar pentru

zona în care locuim sau pentru ţara noastra, ci pentru lumea

întreaga, cum a poruncit Mântuitorul. Acest principiu al împartasirii

responsabilitaţii, al unitaţii în daruire si sacrificiu, este prezent în

relatarile cu privire la biserica primara. Amintim doar doua biserici

locale, Antiohia si Macedonia, comunitaţi cu un puternic spirit

misionar, care au înţeles si au practicat daruirea. Comunitatea

crestina din Antiohia este prima din biserica primara care a pregatit

misionari si a susţinut financiar lucrarea pe care acestia o realizau

în întregul Imperiu Roman. „Pe când slujeau Domnului si posteau,

Duhul Sfânt a zis: ’Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba si pe Saul pentru

lucrarea la care i-am chemat’. Atunci, dupa ce au postit si s-au

rugat, si-au pus mâinile peste ei si i-au lasat sa plece” (Fapte 13,2-3).

Daruirea reprezinta, în acelasi timp, o experienţa religioasa

profunda, este marturia faptului ca Dumnezeu ocupa primul loc în

viaţa credinciosului. În fiecare Sabat, când darurile se îndreapta

spre altar împreuna cu zecimile, transmitem catre cer un mesaj ce

poate fi exprimat astfel: „Doamne, Tu esti primul în viaţa noastra”.

Este manifestarea sentimentelor interioare de recunostinţa.

Expresia credinţei ca Dumnezeu ne poarta de grija.

Uniţi în partasia daruirii 22

Nimic nu este mai ofensator pentru Dumnezeu decât refuzul de

a ne supune principiului iubirii pe care El Însusi îl practica. Pacatul

cel mare al fiilor lui Eli a fost ca „nesocoteau darurile Domnului”,

conform celor menţionate în 1 Samuel 2,17. Preţul razvratirii lor a

fost mare. Israel a pierdut independenţa si chiar ce avea mai preţios,

chivotul lui Dumnezeu, manifestarea vizibila a prezenţei Sale. În

schimb, darul Anei, copilul Samuel, a devenit o binecuvântare pentru

tot poporul Israel, binecuvântare care a depasit graniţele Palestinei

în timp si spaţiu.

Când Îi daruim lui Dumnezeu, daruim celor pe care Dumnezeu

îi iubeste si carora le doreste mântuirea vesnica. Daruirea reflecta

angajamentul nostru în propovaduirea mesajului Evangheliei si

realizarea misiunii încredinţate. Credem ca Dumnezeu Îsi foloseste

biserica pentru proclamarea soliei adevarului si pregatirea lumii

pentru a doua venire. Nu exista o cauza mai importanta pe pamânt

decât de a folosi resursele pe care le-am primit de la Dumnezeu

pentru realizarea planului Sau. Saptamâna de Rugaciune este o astfel

de ocazie, când ne adunam în Casa Domnului pentru închinare,

pentru a-I aduce jertfa consacrarii noastre, a darurilor noastre,

asemenea femeilor si barbaţilor credinciosi de pe vremuri.

Sabatul viitor, prin darul Saptamânii de Rugaciune (cel mai important

dar, ca marime a sumei, din Uniunea Româna, dupa darul

Școlii de Sabat) vom avea prilejul sa exprimam, într-un mod tangibil,

consacrarea noastra faţa de Dumnezeul iubirii, care a daruit tot ce

a avut mai preţios în acest univers pentru salvarea noastra.

Ioan Câmpian-Tatar este trezorierul Uniunii Române.

UNIŢI ÎN PARTAȘIA CREDINŢEI

Fiecare dintre noi

trebuie sa faca o alegere personala

Alexander Bolotnikov

Caci mie nu mi-e rusine de Evanghelia lui Hristos;

fiindca ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea

fiecaruia care crede. (Romani 1,16)

În toamna anului 1990, rabi Menachem Mendel Schneerson a

fost proclamat mesia de catre ucenicii sai. Acestia erau membri ai

miscarii Lubavitch/Chabad Hasidic si asteptau minuni mari,

restaurarea templului si înfrângerea deplina a arabilor. Ei proclamau

pentru toţi iudeii din lume mesajul ca mântuirea a sosit deja,

chemându-i la rugaciune si la pazirea poruncilor lui Dumnezeu.

Cu toate acestea, în primavara anului 1994, Schneerson a murit.

Nici una dintre minuni nu fusese împlinita. Totusi mii de admiratori

au participat la funeralii si au asteptat timp de trei zile învierea sa.

Au fost dezamagiţi amar si rusinaţi.

Astazi, în Brooklyn, New York, unde se afla sediul Chabad, cei

mai mulţi aderanţi la miscarea Chabad nu doresc sa-si aminteasca

de acest episod din istorie. Mai mult, nimeni nu doreste sa-si

aminteasca de o întâmplare asemanatoare, de care au avut parte

predecesorii lor în Rusia, în anul 1844. Un grup iudeo-ortodox

extremist astepta venirea lui Mesia de Ziua Ispasirii (Yom Kippur).

Însa la data aceea, nu erau singurii. Mulţi credinciosi crestini –

din New England si din alte parţi – erau de asemenea în asteptare.

Totusi pentru adventistii de ziua a saptea, evenimentele din 1844

nu sunt doar un episod din istoria confesiunii lor. Acele evenimente

Uniţi în partasia credinţei 24

au dus la descoperirea unor învaţaturi si doctrine biblice esenţiale.