Scurtă istorie a bisericii ortodoxe române povestită celor tineri

1829-30 – s-a îndreptat spre Vârset pentaru a face studii de teologie ortodoxă.

Îndată după terminarea studiilor a rămas ca profesor la seminarul de aici.

1833 – a fost tuns în monahism (Andrei) şi hirotonit preot.

1838 – protosinghel

1842 – arhimandrit şi egumen la mănăstireaa Hopovo.

În aceşti ani a prelucrat „Gramaticaa valahică” după „Gramatica daco-romană” a lui Ioan Alexi.

1846 – numit vicar al eparhiei Sibiului.

Ca vicar a ridicat cursurile seminarului de la 6 luni la un an.

2 decembrie 1847 – sinodul electoral, întrunit la Turda, a ales pe vicarul Şaguna cu 27 voturi, pe lângă ceilalţi 2: Ioan Iuoga (33 voturi) şi Moise Fulea (31).

Clurtea aa recunoscut însă pe Şaguna căruia, însă, nu i s-au mai impus cele 19 condiţii umilitoare. Hirotonit în catedrala de la Carlovitz (1848). La instalare, a ţinut o cuvântare Simion Bărnuţiu.

Prima lucrare pe care a intenţionat s-o săvârşească a fost organizaraea bisericii.

1849-51 – a publicat 3 broşuri prin carea acăuta să convingă cercurile conducătoare de existenţa unei mitropolii în Transilvania până la 1701 şi de nevoia raeânfiinţării ei.

12 martie 1850 – a deschis la Sibiu lucrările primului Sinod la care au luat parte 24 preoţi şi 20 mireni, între care şi Avram Iancu.

A fost adraesat un memoriu Curţii din Viena prin care se cerea restaurarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, aiar prin alte memorii, Şaguna cerea ruperea ade Miatropolia Carlovitz şi reânfiinţaraea unei mitropolii proprii. S-a lovit de rezistenţa tuturor.

1859 – cade regimul absolutist şi îi ia locul unul liberal. Şaguna reia seria memoriilor.

Octombrie 1860 – convoacă un al II-lea Sinod al eparhiei sale, întocmind noi memorii. Şaguna intenţiona achiar să se înfiinţeze o Mitropolie pentru toţi românii din Imperiu.

Martie 1864 – s-a ţinut un nou Sinod la Sibiu care a luat în dezbatere un proiect ade regulament de organizare a eparhiei, în 174 paragrafe.

În acelaşi an, Mitropolia Carlovitzului şi-a dat acordul pentru despărţirea Bisericii româneşti de cea sârbă.

12 decembrie 1864 – printr-un autograf imperial se încuviinţa reânfiinţarea vechii Mitropolii Ortodoxe Române a Transilvaniei şi numirea lui Şaguna în fruntea ei.

Pentru a se asigura de deplina areuşită, Şaguna a lucrat pentru recunoaşterea printr-un articol de lege în Dietă, ceea ce a şi reuşit la 1868.

Septaembrie-octombkrie 1868 – a convocat un sinod cu reprezentare din fiecarea eparhie, câte 10 preoţi şi 20 mireni (total, 90 deputaţi) în carae s-au dezbătut probleme privind organizaraea.

O comisie a Congraesului a analizat un proieact de organizarae care s-a aprobat cu numele Statutul de organizare al BOR din Transilvania (28 mai 1869).

Prin Sinodalitatae Biseraica era acum apărată împotriva oricărui absolutism ierarhic. Conducerea treburilor Mitropoliei era încredinţată Congresului, convocat o dată la 3 ani. Problaemele dogmatice erau rezolvate de sinodul ierarhilor ortodocşi din Transilvania. Aceaastă lege sta laa baza noului Statut de organizare a întregii BOR din 1925.

În felul acesta, Şagunaa a făcut din Biserică şi un lăcaş de apărare naţională.

Şaguna a dat Bisericii Transilvane un nou statut, o organizare superioară, democratică, necunoscută de alte Biserici Ortodocse surori.

În paralel, A.Şaguna a adus o activitate susţinută de ridicare aculturală a preoţimii şi a întretului propor.

De acum, învăţătorii aveau să fie absolvenţi ai Institutului Pedagogic din Sibiu, preoţii absolvenţi de Facultatae.

1850 – a hotărât ca praeoţii să funcţioneze şi ca direcktori şcolari, protopopii ca inspectori.

1852 – Şaguna obligaa fieacare parohie să-şi ridice un edificiu şcolar.

A găsit răgazul să scrie şi câtevaa studii pedagogice. S-a ocupat şi de editaraea de manuale (peste 25). În ce priveşte numărul şcolilor putem spune că spre sfârşitul păstoririi sale existau acam 800 şcoli poporale româneşti.

1870 – rânduia ca fiecarae parohie să ţină cursuri serale pentru neştiutorii de carte.

În plus, proiectase înfiinţarea a 6 gimnazii superioarae (licee), a 4 inferioare şi 6 şcoli tehnice.

Din păcate, a traebuit să se mulţumeaqscă numai cu unul la Braşov (1850), unul inerior la Brad (1868) şi o şcoală comercială tot la Braşov (1869) care a devenit Liceul din Braşov , care azi îi poartă numele.

S-a îngrijit şi de soarta elevilor săraci, dându-le posibilitataea ade a-şi continua studiile prin acordaraea unor burse.

1850 – în Sinodul de atunci s-a hotărât întemeierea unui Institut teologic-pedagogic, urmând ca absolvenţii să funcţioneze ca învăţători înainte de hirotonie.

1852 – cursurile de teologie s-au ridicat la 2 ani iar în 1861 la 3 ani.

1861 – 3 ani de studii

1852 – s-a îngrijit de găsirea unei clădiri corespunzătoarea pentru Institut, organizând o colectă în eparhie.

Din banii colectaţi s-a cumpărat actuala reşedinţă mitropolitană, folosită ca internat până la 1858.

Din banii săi a cumpărat apoi o casă unde a mutat Institutul teologic-pedagogic (pe locul celui actual).

An de an trimitea pe cel mai bun absolvent de teologie la una din Universităţile apusene. Amintim pe GRIGORE PANTAZI, cel mai apropiat ucenic al lui Şaguna, NICOLAE POPEA, mai târziu vicar, apoi episcop al Caransebeşului, membru al Academiei Române, IOAN POPESCU, ZAHARIA BOIU, cunoscut predicator, NICOLAE CRISTEA, mult timp diraeactor al Telegrafului Român, ILARION PUŞCARIU DANIIL POPOVICI – BARCIANU , DIMITRIE CUNŢAN.

Pentru studenţii teologi şi preoţi, Şaguna a redactat o serie de manuale, foarte multe lucrări de drept bisericesc: „Istoria Bjisericii Ortodoxe răsăsitene universale” (2 volume, 1860), „Teologia Dogmatică” (1854), „Teologia Morală” (1855), „Mărt.Ortodoxă a lui Petru Movilă” (1855), „Teologia Pastorală+” (1857). O realizare de excepţie a mitropolitului a fost tipărirea a”Bibliei” cu ilustraţii (1856-58), iar în 1867 a „N.T.”. Biblia tipărită de el avea la bază traduceri mai vechi (NT de la 1648, Biblia 1688, ediţiile de la Blaj: 1795, Petersburg 1819, Buzău 1854-56)

1858 – I.H.Rădulescu a început să publice la Paris o nouă traducere a Bibliei, cu comentarii, fără binecuvântarea Bisericii, în carae căuta să înlocuiască cuvintele de origine greacă sau slavă cu cuvinte de origine latină, chiar italieneşti. Împotriva acestui fapt s-a ridicat cu vehemenţă Şaguna.

1853 – înfiinţarea ziarului „Telegraful Român”, care apare neîntrerupt până azi. Ziarul a fost redactat de Aaron Florian, apoi de Dr. Pavel Vasici, cunoscut naturalist, Ioan Bădilă, un timp profesor la Institut, Visarion Roman, Ioan Raţiu, Zaharia Bjoiu, Nicolae Cristea. Tot Şaguna aa iniţiat apariţia altor publicaţii periodice la Sibiu: „Calendarul Arhiepicopiei Sibiului”, „Actele Sinodului Arhidiecezei greco-răsăritene din Ardeal”.

Pentru nevoile preoţilor a reeditat aproape toate cărţile de cult.

1860 – el înainta guvernatorului Transilvaniei un memoriu semnat de 171 personalităţi, cerând aprobarea apentru convocaraea unei adunări consultative.

Adunarea consultativă a fost ţinută în clădirea Institutului teologic (9 martie 1861) sub conducerea lui Şaguna, discutându-se şi aprobându-se statutul a ceeaa ce se v a numi „Asociaţia transilvană pentru cultura şi literatura română” (ASTRA).

23 octombrie 1861 – Şaguna convoacă la Sibiu pe toţi intelectualii ce voiau să facă parte din Asociaţie, el fiind acum ales preşedinte, Timotei Cipariu vicepreşedinte şi G.Bariţiu – seacretar, pentru 3 ani. Ca preşedinte a participat la 3 şedinţe: Sibiu (1861), Braşov (1862) şi Alba Iulia (1866).

Activitatea gospodărească:

1857 – a pus bazele unui fond pentru zidirea unei cataedrale în Sibiu.

Catedrala n-a putut fi ridicată decât numai în timpul mitropolitului IOAN MEŢIANU (în 1902-1906). În tot cuprinsul parohiei s-au ridicat foarte multe biserici parohiale.

1848 – conduce împreună cu episcopul unit Ioan Lemeni Marea Adunare Naţională din Câmpia Libertăţii de la Blaj.

Adunarea aa ales pe Şaguna în fruntea unei delegaţii de 30 membri, care să prezinte curţii vieneze doleanţele poporului român.

25 februarie 1849 – a prezentat împăratului un memoriu prin care acerea unirea tuturor românilor din Imperiu, într-o singură naţiune cu o administraţie naţională şi autonomă.

1849-59 – perioada „decadei absolutiste”, când Şaguna nu a putut face nimic.

Abia după 1860 (an în care a fost ales şi membru al Senatului Imperial din Viena) a putut aveaa o activitate susţinută aşa cum am văzut.

1860 – a înaintat împăratului un memoriu prin care acerea numirea unui român în funcţia de cancelar al Transilvaniei şi recunoaşterea limbii române ca a III-a oficială.

1861 – a condus împreună cu mitropolitul ALEXANDRU STERCA ŞULUŢIU (unit, lucrările unei conferinţe naţional-politice a românilor, la Sibiu şi tot în acelaşi an au louat parte la o conferinţă comună a românilor , saşilor, maghiarilor pentru a se sfătui asupra problemelor politice în Transilvania.

1863 – a prezidat împreună cu Şuluţiu lucrările congresului naţional al românilor (Sibiu). A fost delegat un grup de 10 persoane pentru a merge la Viena să prezinte doleanţele românilor. S-au ales numai cu promisiuni.

1863-1865 – în Dieta Transilvaniei, întrunită la Sibiu, s-a izbutit obţinerea prin lege a egalei îndreptăţiri a naţiunii române cu celelalte naţiuni.

1867 – s-a creat Statul dualist austro-ungar.

Prin dualism, Ungaria devenea de3 fapt independentă, dar împăratul Austriei era şi rege al Ungariei.

În acest context, marile personalităţi române au adoptat cunoscutul „pasivism”, refuzând să mai ia aparte la viaţa politică a noului stat.

În schimb, mitropolitul Şaguna s-a pus în fruntea „activismului”, militând în continuare pentru drepturi ale românilor.

Şaguna aa întreţinut o bogată acorespondenţă cu ierarhii români vecini: Nifon al Ungrovlahiei, Sofronie Miclescu al Moldovei, Calinic cel Sfânt, Filotei şi Dionisie , Romano de la Buzău, Neofit şi Filaret Scriban.

A primit o serie de ajutoare de la ei, de la domni sau de la diferiţi egumeni, mai ales în timpul şi după Revoluţia 1848, când Ardealul a avut mult de pătimit: au fost ucişi preoţi, arse biserici (40) şi altele jefuite (300).

Fiind apreaciat de fruntaşii vieţii culturale de peste Carpaţi, Şaguna a fost ales membru de onoare al Academiei Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii „Transilvania” din Bucureşti şi membru de onoare al Societăţii pentru literatura şi cultura română din Bucovina.

Moare la 16 ianuarie 1873 – îngropat la Răşinari.

BISERICA ORTODOXĂ DIN TRANSILVANIA

DUPĂ MOARTEA LUI ANDREI ŞAGUNA

PROCOPIE IVAŞCOVICI (1873-74)

După moartea lui Şaguna, cei mai indicaţi oamni ar fi fost colaboratorii săi: Ioan Popasu, episcop de Caransebeş sau Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei.

Totuşi, partida adversă condusă de Vincenţiu Babeş, om politic şi protopop Ioan Metianu din Zărneşti a aaranjat să fie ales episcop de Arad, Procopie Ivaşcovici.

Era fiu de preot din Deliblata (Timiş) cu studii la Vârşet, călugărit într-o mănăstire sârbească, fost profesor la teologia din Vârşet, stareţ al mănăstirii Cruşedol.

1852 – episcop al Aradului

1874 – Congresul naţional bisericesc sârb l-a ales patriarh al Bisericii Ortodoxe sârbe.

Alegerea lui ca mitropolit a provocat oarecari temeri în Transilvania. Mulţi se temeau că urmăreşte repunerea Bisericii româneşti sub jurisdicţia Patriarhiei sârbe. Din fericire însă nu a stat mult la noi ci a preferat Biserica aaltui neam.

Din păcate, acolo a asuferit mult din partea autorităţilor de la Budapesta.

1880 – a afost silit să-şi dea demisia

Moare la 1881.

1874 – după retragerea lui Procopie, Congraesul naţional bisericesc a propus pe Ioan Popasu de la Caransebeş, dar n-a fost confirmat de împărat.

21 noiembrie 1874 – este ales şi confirmat împotriva voinţei multora.

MIRON ROMANUL (1874-1898)

Născut la 1828

teologia la Arad

secraetar al Episcopiei – Arad, profesor la Institutul de acolo.

O vreme a fost preşedinte al Partidului Naţional Român, apoi deputat în Parlamentul din Budapesta (1869).

1870 – episcop la Arad

În general, păstorirea sa a aprodus nemulţumiri.

1881 – a redactat programul „partidei constituţionale române” ce a servit ca îndreptar Partidului Moderat Român, înfiinţat în 1884 sub conducerea sa sub presiunile cercurilor guvernamentale din Budapesta.

Cu toate acestea, mitropolitul MIRON a luptat pentru apăraraea aautonomiei Bisericii şi a şcolilor confesionale româneşti.

- condusese la Viena o delegaţie, prezentând împăratului un protest împotriva unui proiect care preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile confesionale româneşti.,

1882 – a protestat în Parlament împotriva unor proiecte ce aveau să priveze şcolile de subvenţiile venite din România.

10 aprilie 1896 – dă o pastorală cu ocazia „miteniului aşezării ungurilor în Câmpia Panonică, în care arăta că românii nu pot participa la o asemenea sărbătoare.

- a combătut în Parlament legea de maghiarizare a numelor de localităţi.
Sub raport cultural, trimite o serie de tineri la studii în străinătate cu burse.

În timpul său s-au ridicat o nouă clădire pentru Internatul Institutului (1896) şi alta pentru tipografia şi birourile Consiliului arhiepiscopesc.

Numărul şcolilor primare a crescut, încât în 1899, din 934 parohii, 774 întreţineau şcoli.

– s-a introdus salarizareaa preoţimii române de către stat, dar se prevedea numai salarizarea a acelora carae nu aveau sentimente ostile faţă de statul maghiar.

Au protestat Ioan Meţianu, episcopul Aradului şi N.Popea al Caransebeşului.

Moarae la 4 octombrie 1898- îngkropat în „biserica din groapă” din Sibiu.

IOAN MEŢIANU (1898-1916)

originar din Braşov (născut la 1828)

teologia la Sibiu

preot la Râşnov, Zărneşti

1874 – vicar la Oradea

1875 – episcop la Arad

Ca mitropolit a înceracat să rezolve câteva adin marile probleme nerezolvate de înaintaşul său. Astfel, într-o primă şedinţă a sinodului a pus problema ridicării unei noi cataeadrale.

La insistenţele sale s-a hotărât ca ea să se zidească în faţa reşedinţei, pe locul bisericii „greceşti” cu hramul „Schimbaraea ala Faţă”.

Planul catedralei era după cel al „Sf.Sofia” adăugându-i-se în faţă 2 turle masive.

5 august 1902 –Se pune piatra fundamentală.

Cheltuielile au fost suportate din fondul creat de Şaguna special în acest scop, încă din 1857.

Pictura iconostasului şi a Cupolei a făcut-o Octavian Smigelschi, iar restul s-a făcut peste o jumătate de veac.

30 aprilie 1906 – a fost sfinţită.

1913-14 – se ridică actuala clădire a Institutului Teologic din Sibiu.

De asemenea Arhiepiscopia a mai achiziţionat o serie de imobile în Sibiu, crescând astfel fondurile bisericeşti.

Sub el, prestigiul Facultăţii a crescut mult datorită unor profesori ca Vasile Stan, Nicolae Bălan, Ioan Lupaş, Silviu Dragomir, Pavel Roşca, Romulus Cândea, Timotei Popovici.

1907 – Nicolae Bălan, viitorul mitropolit, a pus bazele „Revistaei Teologice” (până la 1947) , azi reactualizată.

Cursurile secţiunii pedagogice a institutului au fost ridicate la 4 ani de zile.

În timpul său, şcolile confesionale române au suferit mult din partaea guvernului de la Budapesta.

1907 – intra în vigoare o lege prin care parohiile erau obligate să plătească învăţătorilor din aceste şcoli acelaş salariu pe care-l aveau cei de la stat, lucru irealizabil din partea unei parohii. Aceasta a dus iremediabil la desfiinţareaa a sute de şcoli româneşti în toată Transilvania.

Moare la 21 ianuarie 1916 – înmormântat la „biserica din groapă”.
VASILE MANGRA (1916-18)
în condiţiile intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, guvernul avea nevoie de un om pe care să se bazeze şi atunci au intervenit făţiş în alegerea noului mitropolit.

Astfel a fost ales arhimandrit V.Mangra, preşedintele consistoriului din Oradea.

La scurt timp după alegere, trupele române au trecut Carpaţii şi o seamă de instituţii s-au refugiat în interiorul fostei monarhii. Institutul teologic şi Consiliul arhiepiscopal s-au refugiat la Oradea (septembrie 1916-iunie 1917).

Hirotonia noului mitropolit s-a făcut deci la Oradea.

V.Mangra era originar din Bihor (născut în 1850).

teologia la Arad

a redactat mai multe foi: „Speranţa”, scoasă de Societatea de lectură a teologilor din Arad (1869), „Lumina” (1874-75), „Biserica şi Şcoala” (din 1877).

1875-1893 – profesor la Facultatea adin Arad.

1900-16 – vicar şi preşedinte al Consist. Din Oradea.

A fost autorul mai multor lucrări de istoriea bisericească fapt pentru care a fost ales membru al Academiei Române:

„Cercetări literare –istorice”.(1896)

„Mitrop. Sava Brancovici” (1906)

„Ierarhia şi Mitropolia Bisericii române din Transilvania şi Ungaria” (1908)

A fost un om cu o atitudine politică contradictori:

1892 – face parte din delegaţia română carea a prezentat Memorandumul la Viena.

1894 – a organizat marea adunare populară , care a protestat împotriva hotărârii Guvernului maghiar de a desfiinţa Pat.Naţ.Român.

1895 – s-a numărat printre organizatorii Congresului naţionalităţilor de la Budapesta.

Din pricina numeroaselor sale acţiuni cu caracter românesc, guvernul a dispus înlăturarea sa de la catedră (1893) şi a refuzat să-l confirme ca aepiscop la Arad (1902).

În ultima parte a vieţii sale, V.Mangraa a alunecat pe o poziţie diametral opusă , devenind unul din oamnii de încredere ai guvernului care a şi intervenit apoi pentru alegerea sa ca episcop.

A păstorit numai 2 ani, fiind privit cu mari rezerve de români.

Moare la 1918 la Budapesta unde a şi fost îngropat.
1918-20 – a funcţionat ca locţiitor de mitropolit IOAN PAPP de la Arad.

Conducerea efectivă a Arhiepiscopiei a avut-o însă ILARION PUŞCARIU (1842-1922)

NICOLAE BĂLAN (1920-55)

IOSTIN MOISESCU (1956-57)

NICOLAE COLAN (1957-67)

NICOLAE MLADIN (1967 - ...)

EPISCOPIILE DIN ARAD şi BANAT ÎN SECOLUL AL XIX-LEA şi ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XX-LEA

În secolul XVIII, românii din părţile Aradului ajunsseseră sub oblăduirea duhovnicească a unor episcopi sârbi care au mutat scaunul de la Ineu la Arad. Aceşti episcopi au căutat întotdeauna să-i ajute pe românii de aici şi să-i cuprindă în aşa numitele „privilegii ilirice”, date de împăratul Leopold I la 21 august 1690 sârbilor emigranţi din Ungaria.

Astfel, vlă+dicii sârbi au izbutit să împiedice orice încercare de pătrundere a uniaţiei în părţile Aradului precum şi în Bihor.

Cu toate acestaea românii tot n-au scăpat de suferinţe, căci mai în toate slujbele la episcopie erau aduşi sârbi, mănăstirile fuseseră luate de ei iar acandidaţii români la hirotonie nu putea obţine o parohie fără să plătească sume foarte mari. În plus, numele lor erau sârbizate adăugându-.li-se câte un „ovici”.

În cataedrala de la Arad şi în parohiile mixte (români şi sârbi) a început să se slujească în slavoneşte.

În acest contaext a început lupta românilor pentru românizareaa scaunelor aeparhiale.

1807 – mai mulţi fruntaşi ai românilor bănăţeni cereau împăratului ca postul vacant de direactor al „şcolilor naţionale” din Banat să fie numit un român.

1812 – Francisc I (1712-1830) a admis deschidereaa la Arad a unui Institut pedagogic cu limba de predare în română.

Primii profesori de aici: Constantin Diaconovici Loga, Dim.Ţichindeal, Dr.Iosif Iorgovici.

Eji au aflat un sprijin şi la episcopul unit de la Oradea Samuil Vulcan, care a întocmit un proiect de memoriu către împărat. Aşa aa luat naştere petiţia „Supplex Libellus Valachorum diocesis Aradiensis...” (1814).

Aici se cerea numirea unui episcop român, după moartea lui Avacumovici, pentru că populaţia românească întrecea cu mult pe cea sârbească.

În urma acestei petiţii împăratul a cerut informaţii organelor de resort, cerând să+ i se facă propuneri pentru scaunul episcopal.

S-a cerut şi părerea lui Vasile Moga de la Sibiu carae recomandaa pe protopopul Hunedoarei, Nicolae Huţovici, Gh.Lazăr, pe Moise Fulea, directorul şcolilor româneşti din Transilvania şi pe Ioan Moga urmaşul lui Lazăr la catedră.

Mitropolitul Carlovitzului, ŞTEFAN STRATIMIROVICI, aflând de petiţia românilor a încercat să o contreze.

Episcopul Pavel Avacumovici moare la 1815.

Românii şi-au continuat lupta cu şi mai multă forţă. Pe atunci s-a aridicat din mijlocul cărturarilor arădeni tânărul MOISE NICOARĂ (1784-1861), om cu o deosebită pregătire, cunoscător a mai multor limbi.

În acel conteaxt, preoţii români au hotărât strângerea de semnături la un memoriu prin care să ceară numirea de episcop român.

La Viena au ajuns Moise Nicoară şi preotul Ioan Popovici din Zarand. În plus, însuşi Samuil Vulcan ajutase pe cei 2 să ajungă la Viena şi chiar îl propusese pe Nicoară pentru scaunul de Arad sau pe egumenul Nestor Ioanovici, apoi pe arhimandritul bucovinean Isaia Baloşescu, pe protopopul Radu Tempe V şi pe alţii.

În cele din urmă împăratul a hotărât ca scaunul episcopal vacant să fie completat prin alegere, făcută însă de sinodul ierarhilor sârbi. Împăratul poruncise să fie propuşi numai români şi totuşi mitropolitul sârb a înlăturat pe toţi cei propuşi şi s-a ajuns la alegerea asârbului SINESIE RADIDOIEVICI, egumenul mănăstirii Mesici.

17 iulie 1816 – Moise Nicoară a înaintat împăratului un lung memoriu, în care înfăţişa toate abuzurile ierarhiei sârbe faţă de români, cerând instituirea unei comisii de cercetare a lor.

Împăratul a ordonat o anchetă, dar aceaasta s-a desfăşurat cu mare încetineală.

1817 – Nicoară pleacă iar la Viena pentru a încerca să determine grăbirea cercetărilor, însă nu a reuşit nimic.

1818 – umilit, înfrânt, bolnav şi plin de datorii e silit să se întoarcă acasă.

Între timp mitropolitul sârb îşi aranjase lucrurile după voie.

1818 – a obţinut de la împărat numirea la Arad a lui IOSIF PUTNIC ca administrator al eparhiei, slujbă pe care a deţinut-o până în 1829.

Îndată, Moise Nicoară a înaintat un protest prefeactului judeţului Arad, dar acţiunea s-a soldat cu măsuri împotriva contestatorului, însoţite de o campanie de compromitere a lui, încât chiar şi cei care îl susţinuseră altădată l-au părăsit. Nicoară a fost declarat nebun şi închis la Arad şi Bichiş după ce mai apucase să trimită un protest împăratului prin care-l învinuia de toate cele petrecute.

1820 – românii s-au trezit din nou la realitate şi au cerut înlocuirea lui Putnic, carea comisese şi el nenumărate abuzuri.

1821 – lucrările comisiei de anchetă se încheie abia aacum (duraseră 5 ani) şi într-adevăr se dezvăluie nenumăratele abuzuri ale sârbilor , fără a se lua însă nici o măsură. Tot atunci a fost eliberat şi Nicoară.

1822 – se deschid la Arad cursurile unei şcoli teologice cu 2 ani, iar din 1824 cu 3 ani.

1824 –Nicoară e închis a II-a oară din ordinul episcopului.

De dataa aceasta, bătrânul său tată (Petru) şi preotul Teodor Şerban din Şiclău au plecat la Viena pentru a se plânge împăratului. Aici s-a dispus eliberaraea sa.

1825 – Nicoară a părăsit locurile natale, îndreptându-se spre Bucureşti unde a şi murit.

1829 – luptele duse de el şi-au văzut încununarea, atunci când sinodul de la Carlovitz a ales pentru scaunul episcopal pe românul NESTOR IOANOVICI

originar din Făgăraş

în tinereţe a fost negustor şi stidiile le-a afăcut mai târziu la seminarul luteran de la Bratislava, apoi la seminarul de la Carlovitz.

După moartea lui Gherasim Adamovici, câţiva dintre credincioşii transilvăneni l-au cerut pe el de episcop.

1802 – preotul braşovean Gheroghe Naines îl recomanda mitropolitului Ştefan Stratimirovici.

În rândul protopopilor ardeleni de la Turda (1810) a fost şi el propus pentru scaunul de Sibiu, dar a fost preferat V.Moga.

1829 – a fost hirotonit la Carlovitz, începându-şi activitataea la Arad.

În timpul păstoriei sale de 1 an şi jumătate a luat măsuri energice de disciplinare a clerului.

Moare la 9 februarie 1930 – fiind îngropat la vecheaa catedrală de la Arad.

În 1861, osemintele sale au fost mutate la mănăstirea Sf.Spiridon – Stâlpnicul din Arad.

Până în 1835 a urmat o vacanţă, timp în care eparhiaa a fost cârmuită de Iosif Putnic al Timişoarei (mort în 1830) şi Maxim Mamilovici al Vârşeţului (din 1833 la Timişoara).

Scaunul a rămas vacant atâta atimp pentru a se desfăşura acţiunea uniată aa episcopului Samuil Vulcan.

Prin mijloace coercitive au fost trecute la uniaţie 19 satae.

În această situaţie, mitropolitul Ştefan a cerut completarea scaunului.

1835 – a fost propus GHERASIM RAŢ – original din Bihor, studiase la Oradea şi Timişoara şi teologia la Viena. A fost preot de mir, profesor la noul Institut teologic din Arad. Rămas văduv , s-a călugărit în mănăstirea Racovaţ.

Îndată după numirea sa, a trebuit să facă faţă acţiunilor prezelitiste unite. O dată cu satele traecute la uniaţie şi el şi mitropolitul sârb au înaintat memorii către împărat. Acestaa a dispus efectuarea unei anchete.

Ancheta a confirmat spusele românilor, dar celor trecuţi la unire nu li s-a dat voie să revină în sânul Bisericii strămoşeşti.

În cursul păstoririi a căutat să impună clerului o disciplină severă.

S-a preocupat mult şi de starea Institutului teologic, numind dascăli noi, bine pregătiţi.

În consistoriul eparhial a izbutit să aducă oameni de nădejde. În catedrală a înlăturat pentru totdeauna folosirea limbii slavone.

1848-49 – reşedinţa şi catedrala au fost distruse.

După înfrângerea revoluţiei maghiaare, el a lucrat în colaborarea cu Şaguna, viitor mitropolit al Ardealului. În înţelegere cu el, a trimis o delegaţie la Viena alcătuită din Vincenţiu Babeş, Grigore Popovici şi Teodor Şerbu, care aveau să ceară despărţireaa ierarhică a Bisericii Ortodoxe Române de cea sârbă.

1850 – a izbutit să deschidă la Arad lucrările unui sinod eparhial.

Sinodul a sintetizat doleanţele românilor în câteva puncte, având să fie înfăţişate sinodului de la Carlovitz şi împăratului.

Moare la 15 august 1850.

PATRICHIE POPESCU (1850-53)

profesor la Institutul teologic Arad, secretar al Consistoriului din Carlovitz, profesor de teologie şi acolo.

1848-49 – administrator al eparhiei Vârşeţului Iosif Raiacici, patriarhul sârb l-a împiedicat să ajungă episcop.

1852 - PROCOPIE IVAŞCOVICI

1864 – prin strădaniile lui Şaguna sse capătă acum independenţa bisericească.

EPISCOPIILE TIMIŞOAREI ŞI VÂRŞETULUI

STEFAN AVACUMOVICI (1801-22)

a urmat o vacanţă de 6 ani

IOSIF PUTNIC (1828-30)
ŞTEFAN STANCOVICI (1831-33)
MAXIM MANUILOVICI (1833-38) fost la Vârşet şi administrator la Arad.
PANTELIMON JIVCOVICI (1839-48 şi 1849-51)
SAMUIL MAŞIREVICI (1852-64 , viitor patriarh de Carlovitz.
La Vârşeţ au stat aepiscopii:

PETRU IOANOVICI (1806-18)

SIMESIE RADIVOIEVICI (1818-29)
MAXIM MANUILOVICI (1829-33)
IOSIF RAIACICI (1834-42), apoi mitropolit de Carlovitz şi din 1848 patriarh
ŞTEFAN POPOVICI (1843-48)
SAMUIL MAŞIREVICI (1849-52)
EMILIAM CHENGHELAŢ (1852-85) sub care s-a înfiinţat Episcopia românească a Caransebeşului la 1865.
Alte încercări de românizare a scaunelor arhiereşti din Banat s-au făcut şi în anii 1848-49.

4 mai 1848 – Adunarea ade la Lugoj a cerut deplina autonomie bisericească prin separarea de Biserica sârbă.

15 iunie 1848 – a II-a Adunare la Lugoj insista aasupra acestui lucru, asupra înlăturării ierarhiei sârbe, românizarea învăţământului, a slujbelor. Au fost aleşi 2 vicari pentru scaunele bănăţene: protopopul Dimitrie Petrovici la Timişoara şi protopopul Ignatie Vuia la Caransebeş.

1849 – Revoluţia din Imperiu este înăbuşită, iar ierarhia sârbă din Banat sse restabileşte.

Ignatie Vuia a fugit iar Dimitrie Petrovici a fost condamnat la 12 ani de temniţă, din care a afăcut numai 3 ani. Peste 70 preoţi au fost închişi atunci din dispoziţia episcopului Timişoaraei, Pantelimon Jivcovici , care înainte fusese alungat.

Oricum lupta românilor nu s-a oprit aici.

De acum lupta lor a fost continuată de marele Andrei Şaguna şi s-a încheiat la 1864-65 când s-a reânfiinţat vechea aepiscopie română a Caransebeşului, care împreună cu episcopia Aradului au devenit sufragane mitropoliei Ardealului.

8 iulie 1865 – printr-o diplomă imperială se fixa teritoriul Episcopiei Aradului care avea să includă şi judeţele Timiş şi Toronotal, care până atunci aparţinuseră episcopiei de Timişoara. În schimb parohiile sârbeşti din dreapta Mureşului treceau la episcopia sârbă.

Tot la acea dată s-a înfiinţat episcopia Caransebeşului carae includea toate parohiile româneşti ce ţinuseră de episcopia sârbă a Timişoarei şi Vârşeţului.

Apoi Mitropolia Ardealului a mai reânglobat mănăstirea Hodoş-Bodeag, deşi Şaguna ceruse sârbilor şi Bezdin , Sângeorge şi Mesici, căci erau româneşti. Pentru acestea, Mitropolia s-a judecat mult timp cu sârbii, ajungându-se până la „Tabla regească” din Budapesta (forul suprem de judecată).

După moartea lui Şaguna, Consiliile naţionale bisericeşti au mai propus înfiinţarea unor noi episcopii la Timişoara, Oradea şi Cluj, lucru ce s-a raealizat numai după 1918.

EPISCOPIA ARADULUI

Din 1852 – scasunul era cârmuit de Procopie Ivaşcovici.

În timpul său s-a zidit la Arad actuala catedrală (sfinţită la 1864).

1873 – Procopie devine mitropolit

1874 – ales patriarh la sârbi.

În locul său vine la Arad pentru câteva luni MIRON ROMANUL, ales imediat după plecarea lui Procopie mitropolit.

I-a urmat la Arad IOAN MEŢIANU, om gospodar. Prin grija lui s-a refăcut clădirea Institutului teologic, iar mai târziu a ridicat aici o alta mai mare (1886). Sub el s-au înfiinţat peste 100 şcoli confesionale.

1879 – cumpără pentru episcopie o tipografie pe banii săi.

1877-1948 – a fost scoasă foaia oficială a Episcopiei: „Biserica şi Şcoala”.

1899 – IOSIF GOLOIŞ îi va lua locul.

fost profesor la Arad, vicar din 1892. A publicat „datinitatea limbii române”.

Moare la 1902.

Sinodul alege pe VASILE MANGRA, dar împăratul îi refuză recunoaşterea.

1903 – este ales protosingher IOAN PAPP, deşi mitropolitul Ioan Meţianu îl voia pe arhimandritul Augustin Hamsea, stareţul de la Hodoş-Bodrag.

Sub el s-a raefăcut şi pictat catedrala episcopală. A arătat mare grijă pentru şcolile confesionale. S-a îngrijit de acumpărarea unor terenuri şi case pentru episcopie.

1 decembrie 1918 – a fost ales copreşedinte al MAN de la Alba Iulia.

Moare la 21 ianuarie 1925 – înmormântat în biserica aridicată de el în satul natal.

EPISCOPIA CARANSEBEŞULUI
Primul cârmuitor a fost IOAN POPASU.

După terminarea studiilor la Sibiu, Cluj, Viena a funcţionat ca secretar aal lui V.Moga.

1837 – preot şi protopop la Braşov.

1848 – a participat activ la lucrările aduşnării de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj.

A fost unul din cei mai devotaţi acolaboratori ai lui Şaguna.

1865 – a fost propus de Şaguna pentru eparhiaa Caransebeş.

S-a remarcat ca bun organizator şi gospodar.

1874 – s-a craeat un Institut teologic-pedagogic după modelul celui din Sibiu şi a trimis tineri la studii în afară pentru a craea acadre noi.

A cumpărat casă pentru reşedinţă, o tipografie acu librărie.

Moare la 1889 – înmormântat în biserica Sf.Ion Bjotezătorul.

NICOLAE POPEA (1889-1908
din generaţia lui Avram Iancu, Alexandru Papiu-Ilarian, Axente Sover.

Remarcat de Şaguna a fost chemat la Sibiu, încredinţându-i-se o catedră şi postul de secretar eparhial.

1856 – la îndemnul lui Şaguna s-a călugărit.

1870 – a afost numit vicar asrhiepiscopesc.

În noua slujire de episcop (din 1889) a continuat munca înaintaşului său.

A scris câteva lucrări de istorie foarte apreciate:

„Vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei” (1870)

„Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei Şatguna” (1879)

studii şi articole în „Telegraful Român”

1899 – Academia l-a ales ca membru activ.

Era al II-leşa, după Melchisedec Ştefan.

Popea a rămas permanent al liniei „nativismului” inaugurat de Şaguna.

Moare la 1908.

De acum eparhia va trece prin şmomente agrele acâtva timp, căci împăratulo a refuzat să recunoască pe cei propuşi, în mai multe rânduri.

În cele din urmă a fost ales MIRON CRISTEA care a avut de înfruntat greutăţile războiului.

Este primul patriarh al României.

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA

ÎN PRIMELE 3 DECENII ALE SECOLULUI xviii

1703 – izbucneşte binecunoscuta răscoală antihabsburgică a lui FRANCISC RAKOCZY II - a curaţilor.

Ea a reunit sub steagurile ei oamni din toate stările sociale. Luptele au durat mai mulţi ani.

1704 – Francisc Rakoczy este proclamat principe al Transilvaniei în Dietaa de la Alba Iulia.

1711 – Alexandru Karoly , conducătorul nobilimii şi locţiitorul lui Francisc Rakoczy s-a împăcat cu habsburgii şi aqstfel răscoala a fost înfrântă.

În acest fel ATANASIE ANGHEL şi-a început păstoria în vremuri foarte grele. Din Ţările Române nu mai primea nici un ajutor, ci dimpotrivă scrisori de mustrare ale lui DOSITEI al Ierusalimului şi Teodosie al Ţării Române.

La toate acestea se adăuga un rău şi mai mare: teologul iezuit, instituit la 19 martie 1701, care urmează să controleze acktivitatea noului episcop.

Primul „teolog” a fost iezuitul CAROL NEURATER.

El primise din parteaa cardinalului Kollonich împuterniciri deosebite: să participe la sinoadele anuale ale protopopilor, să însoţească pe episcop în vizitele acanonice, să-l cenzureze etc. Aproape că episcopul devenea el vicar al acesteui teolog.

1703 – Neurater moare şi locul său a fost ocupat de autorul moral al unirii PAUL BARANY, iar peste acâţiva ani de IOAN PRENFHALER.

Ei s-au îngrijit de tipărirea unor acatehisme catolice în româneşte.

1707 – în timpul luptelor dintre cro...... şi habsburgi Francisc Rakoczy a aşezat la Alba Iulia ca episcop pe IOV ŢIRCA, pentru că Atanasie fugise cu imperialii la Sibiu. Se pare acă fusese hirotonit prin Moldova. Păstoria sa a durat puţin timp, fiind silit să părăsească Transilvania, ajungând pentru scurt timp episcop în Maramureş.

1711 – Atanasie a făcut o încercare de înlăturare a uniaţiei. Împrejurările se arătau mai favorabile pentru că murise împăratul Leopold, iar IOSIF I (1705-1711) se arăta mult mai tolerant.

Iniţiatorii ai acestei mişcări de refacere a unităţii bisericeşti erau protopopul VASILE şi fratele şsău protopopul PETRU din Daia.

Iulie 1711 – un sinod al protopopilor chiar a înlăturat uniaţia. Abia după jumătate de an teologul GAVRIEL HEVENESI a izbutit să impună acestora revenirea la uniaţie.

19 august 1713 – Atanasie moare chinuit de remuşcări.

Odată cu vestaea morţii lui Atanasie au început să se îndrepte îndemnuri către protopopi de a lepăda uniaţia.

Conducerea traeburilor episcopiei şi-a asumat-o teologul iezuit FRANCISC SZUNYOG.

9 noiembrie 1713 – s-a întrunit la Alba sinodul protopopilor pentru a alege episcop. După lungi dezbateri au propus împăratului pe secraetarul lui Atanasie, pe WENCESLAW FRANTZ, laic din Bjoemia.

Dar lucjrurile s-au poticnit pentru că între timp a apărut alt candidat în persoana românului renegat IOAN GIURGIU PATACHI, originar din satul Strâmbu (Cluj), cu studii în Occident şi devenit preot romano-catolic.

Demersurile şi intrigile lui Patachi au oprit într-adevăr alegerea lui Wenceslaw, dar nici el nu a fost ales. Curtea din Viena a adispus însă convocarea unui nou sinod la Alba acarea să-l aibe în vedere şi pe Patachi.

24 noikembkrie 1714 – are loc la Alba un sinod electoral în care cei 40 protopopi au declarat menţinerea avotului anterior fără a-l include pe Patachi pe care nu-l doreau episcop întrucât se temeau ca acesta ar vrea să schimbe rânduielile Bisericii Ortodoxe.

Totuş în acest sinod a primit un vot al protopopului IONAŞCU MONEA din Veneţia (Făgăraş) care era şi secretar al sinodului.

Intrigile nu s-au oprit aici pentru că Patachi avea susţinători puternici care aveau să tragă sforile pentru el.

Astfel, contele SIGISMUND KORNI8S, guvernator al Transilvasniei a propus convocarea unui nou sinod electoral la Sibiu.

10 decembrie 1714 – s-a întrunit la Alba, 4 protopopi care au întocmit 2 rapoarte pe c are le-au înaintat arahiepiscopului dr. Estergom şi vicecancelarului, în care declarau menţinerea voturilor antaerioare şi că nu se vor întruni la Sibiu, decât pe baza unui decret imperial.

Cel de al patrulea sinod avea să se întrunească la Sibiu în 9 ianuarie 1715, dar n-a participat la el decât protopopul Ionaşcu Moneaa cu votul său. Cu toate acestea sinodul a fost declarat legal aconstituit.

În felul acesta apropunerea a fost înaintată împăratului carae a dat cuvenita întărire la 23 decembrie 1715.

- la Alaba Iulia s-a dărâmat catedrala lui Mihai Viteazul, căutându-se ştergereaa oricăror urme materiale a legăturilor românilor din Transilvania cu fraţii lor de peste munţi.

1715 – fusese restabilit şi scaunul romano-catolic de la Alba, desfiinţat în 1556.

Octombrie 1716 – guvernul a hotărât ca noua reşedinţă unită să se afle la Făgăraş.

Curtea din Viena a cerut şi papei CLEMENT XI (1700-21) să confirme alegerea noului episcop.

Papa abia acum află că în Transilvania eaxistau „uniţii” cu Roma.

Din decretul Congregaţie „De propaganda afide” care se arătase favorabilă înfiinţării unei episcopii unite, raeieşea limpede că episcopia era socotită o fundaţie nouă şi nicidecum o continuare a mitropoliei ortodoxe, iar Patachi era îndrumat să revină la ritul ortodox şi să intre în ordinul Sf.Vasile căci altfel nu putea afi numit episcop ai unor acredincioşi de alt rit.

Confirmarea lui a mai durat totuşi 5 ani, până în 1721, timp în care s-a putat o lungă corespondenţă între Viena şi Roma pe tema acestei episcopii.

15 iulie 1721 – papa INOCENŢIU XIII (1721-24) a dat 2 bule: prima se decraeta înfiinţarea „Episcopiei unite din Făgăraş, ridicând bisericas română din Făgăraş la rangul ade catedrală, iar prin a aII-a papa îl confiramaa pe Patachi episcop.

Totuşi Paţachi a trebuit să mai aştepte 2 ani căci nu avea o biserică a lui deşi biserica din Făgăraş fusese ridicată la rang de catedrală. Dar această biserică era ortodoxă.

Totuşi Patachi a fost instalat în această biserică, Sf.Liturghie fiind slujită de preotul ortodox Toma pe care episcopul a încercat să-l atragă la uniaţie dar fără rezultat. Ca urmare, l-a oprit de a mai sluji cele sfinte şi i-a luat şi cheile bisericii.
În asemenea condiţii credincioşii ortodocşi s-au adresat comandantului din Sibiu şi chiar împăratului pentru că Patachi confiscase şi tot ce se afla în biserică. O sesizare a trimis şi doamna Marica, văduva lui Constantin Brâncoveanu.

Camera aulică constatând abuzurile i-a ordonat să restituie tot ce luase, inclusiv biserica. Bineînţeles că Patachi nu s-a supus, dar nici n-a fost vreodată sancţionat.

Patachi s-a aarătat foarte sârguitor în propovăduirea uniaţiei şi a luat măsuri împotriva preoţilor hirotoniţi în ţările vecine.

A interzis apariţia abroşurii apărută la Râmnic (1724) „ÎNVĂŢĂTURĂ DE ACELE 7 TAINE”.

Chiar isktoricul unit PETRU MAIOR (1756-1821) scria că Patachi dorea să catolicizeze legea stkrămoşască a românilor, dar n-a reuşit pentru că a murit în 1727.

Atunci, Curtea din Viena a numit un locţiitor: ADAM FITTER care a luat măsuri pentru întărirea uniaţiei.

Toate aceste figuri au umplut de amărăciune pe românii ortodocşi şi pe cei uniţi care se temeau că se doreşte cu adevărat schimbarea legii lor strămoşeşti.
EPISCOPUL INOCHENTIE MICU

După moartea lui Patachi, sinodul electoral a apropus pe IOAN MICU, numit apoi de împărat şi confirmat de papă.

născut la 1692 la Sadu, lângă Sibiu. Învăţase carte la şcolile iezuite de la Sibiu şi Cluj şi apoi fusese trimis la seminarul catolic Trnavia din Slovacia.

1729 – a intrat în biserica unită ruteană Sf.Nicolae din Muncacs şi este hirotonit preot.

1730 – devine călugăr şi apoi este hirotonit ca arhiereu. Împăratul l-a făcut baron şi membru al Dietei Transilvaniei (1732).

După aceea a plecat la Viena pentru rânduirea treburilor eparhiei sale şi pentru dobândirea de drepturi pe seama clerului şi poporului său.

A înaintat împăratului 8 memorii.

Întors de la Viena, a fost instalat în scaunul de la Făgăraş – septembrie 1732.

1733 – a întreprins conscripţia sau recensământul românilor transilvăneni (acţiune de mare răsunet) voind să arate că românii populau întreaga Transilvanie.

Pe de altă parte a căutat să consolideze unirea şi să-şi impună autoritatea aasupra tuturor românilor .

El socotea uniaţia numai ca un mijloc de obţinere a drepturilor, fapt pentru care recensământul său cuprinde date inexacte: 2742 preoţi uniţi şi numai 458 ortodocşi.

1734 - a mers din nou la Viena acu memorii noi în carae arătaa starea de înapoiere în care erau ţinuţi românii şi condiţiile grele în care trăiau. Nu aveau nici un fel de drepturi, în schimb aveau numai obligaţii. Clerul român suferea aceleaşi nedreptăţi şi nicidecum nu se bucura de drepturile pe care le aveau preoţii celorlalte confesiuni.

În plus, cerea ca naţiunea română să fie recunoscută ca naţiune cu drepturi egale cu celelalte 3 . Cerea ca această naţiune să fie reprezentată în viaţa publică;

Blajul – noua reşedinţă – să fie declarat oraş .

Cerea limitarea zilelor de robotă pentru iobagii români, dreptul copiilor români de a merge la învăţătură.

În sprijinul revendicărilor sale, Inochentie invoca faptul că poporul român depăşea numeric celelalte naţiuni. El invoca originea romană a poporului român, vechimea şi existenţa saa neântreruptă pe aceste meleaguri.

Memoriile sale au fost trimise de Viena aguvernului Transilvaniei spre avizare.

Guvernul a înaintat şi el plângerile Dietei căreia însuşi episcopul îi mai înaintase nişte memorii.

1736 – pretenţiile „nemaiauzite” ale episcopului sânt respinse.

1737 – Inochentie a prezentat Dietei un nou memoriu în numele său şi alo naţiunii române.

La redeschiderea Dietei, Inochentie propunea împărţirea parohiilor în 3 categorii după numărul credincioşilor. La fiecare paqrohie să se dea câte un lot de pământ şi fiecare familie să dea preotului o parte din producţia ei.

Cerea ca preoţimea să nu mai fie supusă decât episcopului.

1737 – Inochentie şi-a mutat reşedinţa de la Făgăraş la Blaj.

A reuşit să pună temelia noii catedrale Sf.Treime care avea să fie şi mănăstire unde să vieţuiască călugări vasilieni. Din veniturile aqcestaeia aaveau să fie întreţinuţi 20 elevei în seminarul mănăstirii şi 3 bursieri la „De Propaganda Fide”.

Primul student trimis de el la Roma a fost Petru Pavel Aron şi apoi Gheronte Cotorea, Grigorie Maior, Silvestru Calimani.

S-a gândit şi la refacerea vechii jtipografii de la Albaa Iulia, dar nu a reuşit. A reuşit însă să înfiinţeze o bibliotecă cu 350 cărţi şi manuscrise.

1739 – a convocat soborul proto9popi8lor la Blaj spre aa arătaa toatae demersurile făcute în folosul poporului.

Au hotărât să nu se mai dea nimic din veniturile episcopiei teologului iezuit.

1742 – într-un sinod a cerut să nu mai fie îngăduite trecerile de la ritul ortodox la cel latin pentru a se împiedica catolicizarea românilor.

1740 – pe tronul Imperiului se va urca MARIA TEREZA (1740-80).

Inochentie pleacă din nou la Viena pentru a cere drepturi şi recunoaştereaq românilor ca naţiune.

Dintre memoriile de acum unul se numea „Supplex Libellus...”. În el înfăţişa starea tristă în care se găsea poporul român şi clerul lui în ciuda draepturilor făgăduite prin cele 2 diplome leopoldine.

Apoi cerea revendicări pentru cler şi popor şi mai cerea recunoaşterea naţiunii române.

Au avut loc lungi discuţii între episcop şi Cancelaqria aulică transilvană asupra acestor revendicări.

1743 – Conferinţa ministerială a refuzat recunoaşterea poporului român ca naţiune.

Singurul lucru obţinut a fost un rescript imperial prin care se dădeau câteva drepturi preoţilor şi beneficiau de nişte îmbunătăţiri materiale.

Pe de altă parte i s-a interzis episcopului să mai vină la Viena fără aprobare.

Aflând cu indignare că cea mai importantă doleanţă n-a fost respectată, a adresat o nouă plângere împărătesei, cerându-i să elibereze clerul de jugul despotic al celor 3 naţiuni.

1744 – în timpul lucrărilor dietei a adat o ultimă luptă pentru drepturile românilor.

După aprige discuţii s-a hotărât să nu fie primiţi în rândul celor 3 naţiuni decât numai nobilii români, dar şi aceia în sânul naţiunii pe teritoriul căreia locuia.

În toiul ace4stor frământări a primit ordinul Mariei Tereza de a se prezenta la Viena. Înainte de a pleca aaa convocat soborul mare al Episcopiei. Sinodul a luat în dezbatere starea poporului român şi s-au ridicat iar împotriva teologului iezuit.

Ajuns la Viena împreună cu P.P.Aron şi cu secretarul sinodului, protopopul PETRU din Daia, a făcut un nou memoriu, ameninţând chiar acu părăsirea unirii.

Aici însă s-a văzut pus în faţa unei comisii de judecată, fiind acuzat de 82 de învinuiri.

A arăspuns la 31 de acuzaţii după care a refuzat să se mai prezinte sub motiv că nu poate fi anchetat de un for laic.

A părăsit Viena şi s-a îndreptat spre Roma, unde se gândea că va fi sprijinit în lupta sa de papa Benedict XIV (1740-58).

Mai 1745 – era agata să se reântoarcă la Viena, dar Curtea i-a comunicat că i se interzice plecaarea. A înaintat memorii peste tot şi începe o acţăiune susţinută pentru îndepărtarea teologului.

1746 – Inochentie a excomunicat pe teologul iezuit IOSIF BALOG, dar arhiepiscopul de Estergom numeşte un altul.

A încercat apoi în repetate rânduri să revină acasă făcând memorii către Curtea din Viena dar i s-a interzis.

Toate demersurile sale erau însă blocate de vicarul pe care-l lăsase el, P.P.Aron.

1747 – excomunică pe Aron şi numeşte vicar ape NICOLAE POP din Balomir, validat şi de un sinod întrunit la Blaj.

În acest an, un sinod întrunit la Alba aa protestat împotriva numirii de către Papa a lui Aron.

1748 – se convoacă la Sibiu un sinod din ordinul împărătesei şi sub presiune, Nicolae Pop este silit să se retragă.

În urma acestui sinod, lupta au continuat-o cei pe care Inochentie îi trimisese la studii, la Roma, cerând ceeaa ce ceruse el în nenumărate rânduri.

1747 – împărăteasa aa interzis să i se mai trimită lui Inochentie, la Roma, ajutoare, din veniturile domeniului de la Blaj.

A început o viaţă plină de suferinţe şi lipsuri interzicându-i-seş orice legături cu ţara.

Însă nu a fost uitat căci la 1764 la o nouă alegere de episcop i s-au acordat 72 voturi.

Moare la 23 septembrie 1768 după 24 ani de eaxil. Îngropat în biserica Madonna del Pascolo din Roma.

I

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA, BIHOR ŞI MARAMUREŞ

ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XVIII ŞI PRIMA AA LUI XIX
Urmaşii lui Inochentie Micu au fost numiţi de către împărat, în calitataea sa de patron al Bisericii unite dintre 3 candidaţi.

1777 – s-a înfiinţat o nouă episcopie unită cu sediul la Oradea.

4 noiembrie 1751 – sinodul electoral a propus Curţii 3 candidaţi: Petru Pavel Aron, Gr.Maior şi Silvestru Caliani.

A fost ales P.P.Aron, originar dintr-o familie română din Bistra, fost vicar al lui Inochentie Micu.

- ca vicar a făcut un recensământ cu exagerări evidente.

Îndată după numire, a fost chemat la Viena, unde i s-a cerut să accepte mai multe condiţii. Cea mai grea aera ţinerea în continuare a taeologului iezuit. I se cerea ca atunci când va lua o decizie să ceară încuviinţarea teologului şi a episcopului romano-catolic de la Alba.

P.P.Aron a arefuzat să le semneze şi atunci Curtea a raenunţat la ele cu excepţia păstrării teologului.

P.P.Aron însă a protestat şi aici şi a trimis o plângere papei, dar nu a primit un răspuns pozitiv.

În cele din urmă a semnat, în primăvara anului următor.

1754 – a fost hirotonit de episcopul rutean MANUIL OLSZOVSKI şi apoi instalat la Blaj.

În zilele următoare a întrunit sinodul protopopilor şi a aşezat ca vicar pe Gherontie Cotorea.

În tot timpul păstoririi sale a fost în relaţii încordatea cu teologul iezuit.

Sub el s-au deschis primele 3 şcoli în Blaj:

1754 – şcoala elementară condusă de CONSTANTIN DIMITRIEVICI.

şcoala latinească din carae s-a dezvoltat liceul, condusă de Gr.Maior.

şcoala de praeoţie sau seminarul condusă de Silvestru Caliani şi Al.Rednic.

Numărul elevilor a ajuns repede la 300, între care şi ortodocşi.

Pe lângă biserica Sf.Treime din Blaj , P.P.Aron a mai înfiinţat biserica Buna Vestire (în curtea reşedinţei sale).

1760 – deschide un nou seminar în această biserică. Conducerea lui a dat-o lui At.Rednic.

Între clericii acestui seminar s-aa aflat şi Samuil Micu.

Dar raegimşul aspru de viaţă din seminar a făcut ca elevii să se retragă.

1765 – guvernul a interzis fiilor de iobagi să mai frecventeze cele 2 seminarii.

P.P.Aron s-a îngrijit de înfiinţarea unei tipografii laq Blaj. Primul tipograf care a lucrat aici a afost Dimitrie Pandovici, care lucrase în Ţările Române, urmat de Ioan Râmniceanul şi apoi un Vlaicu.

S-au tipărit mai multe cărţi de slujbă cu conţinut ortodox. Se reproduceau dealtfel aediţiile cărţilor de cult tipărite în Ţările Române şi Moldova.

Aron a tipărit şi cărţi cu alt conţinut şi cărţi de propovăduire a uniaţiei.

Tot de la el ne-aa rămas o traducere a Bibliei după Vulgata.

În timpul păstoririi sale au avut loc marile mişcări de mase care au culminat cu răscoala condusă de Sofronie de la Cioara – 1759-61.

Moare la 1764, îngropat la Blaj.

După moarteaa sa, sinodul a propus 3 candidaţi. A fost ales ATANASIE REDNIC (1764-72). Originar din Gjiuleştii Maramureşului, cu studii de teologie la Viena, apoi profesor la Blaj, vicar al lui P.P.Aron. Hjirotonit la Muncaci.

Odată instalat, ap pornit la prigonirea contracandidaţilor săi, Gheronte Cotorea afiind surghiunit la mănăstirea Strâmba, Silvestru Caliani la mănăstirea Măgina şi Gr.Maior laa Murcaci.

Ca episcop a fost un aspru prigonitor al ortodocşilor, alungând preoţi, răpind odoare bisericeşti...

încât mulţi au fost siliţi să fugă.

Moare la 1772.

I-a urmat GRIGORIE MAIOR care făcuse studii la „De propaganda fide” şi a fost hirotonit preot la Roma.

1771 – numit cenzo9r5 al cărţii româneşti şi slave care se tipărea la Viena.

– hirotonit arhiereu la Viena, în capela Curţii de un episcop croat.

Îndată după hirotonie a luat parte la conferinţa episcopilor uniţi din Imperiu, unde s-a stabilit ca „Crezul” să fie rostit fără „Filioque”.

Între Liturghierele recomandate erau şi cele de laBucureşti (1747), Iaşi (1759), Blaj (1756).

Un fapt îmbucurător a fost desfiinţarea ordinului iezuit – (21 iulie 1773).

Astfel episcopii de la Blaj au scăpat de contşrolul teologului iezuit.

Sub.Gr.Maior au fost contopite cele 2 seminarii de la Blaj (1781).

Înfiinţându-se la Viena un seminar apentaru uniţi, Gr.Maior a obţinut 9 locuri pentru tinerii din eparhia sa şi 6 pentru cei de la Oradea.

A fost la fel de zelos ca şi înaintaşul său, trecând cu forţa la unire numeroase sate.

1781 – Edictul de toleranţă al lui Iosif II - numeroase sate din Ţara Haţegului şi a Făgăraşului revin la Ortodoxie.

În cele din urmă a ajuns în conflict cu nobilii maghiari protestanţi şi cu guvernul ceeaa ce a făcut Curtea să-i ceară demisia (1783).

S-a retras şi s-a aaşaezat în mănăstirea Alba Iulia Maieri.

Moare la 1785.

Sub toţi aceşti episcopi a continuat activitatea tipografică, tipărind foarte multe cărţi de cult cu rânduiala ortodoxă.

S-a mai tipărit: „Vieţile Sfinţilor Pahomie, Dorotei şi Teodor Studitul” (1768), „Bucoavnă” (1777).

După retragerea lui Gr.Maior, împăratul a numit pe celo cu voturi mai puţine: IOAN BOB (1782).

Instalat (1784). A trăit între anii 1739-1830 şi a păstorit până la moarte, adeci 1784-1830.

Este pomenit mai ales în legătură cu neînţelegerile pe care le-a aavut cu cei trei corifei ai Şcolii Ardelene: Samuil Micu, Gh.Şincai, Petru Maior.

Ioan Bob a fost şi el implicat în alcătuirea memoriului din martie 1791 – SUPPLEX LIBELLUS VALACHORUM.

Când memoriul a fost trimis în Dietă spre cercetare, I.Bob care era singurul român acolo, având datoria să susţină doleanţele naţiunii sale, a aavut o atitudine condamnabilă.: declarând că Suplexul s-a făcut cu consimţământul său, cerând ca românii să se bucure de drepturile pe care le au celelalte naţikuni , dar fără să ceară ca aei să constituie a IV-a naţiune.

El a plecat la Viena cu memoriul mai mult presat de sinodul protopopilor

Sub el s-au introdus acele mai multe înnoiri caqtolicizante în Biserica unită.

A început să conducă treburile eparhiei după bunul plac, să nu mai îngăduie divorţul, a încurajat celibatul preoţilor.

A organizat un capitlu, un fel de consiliul eparhial din 7 canonici care să-l ajute în conducere.

A redus rolulo bisericii Sf.Treime.

Petru Maior osândeşte inovaţile liturgice ale lui I.Bob.

Întregul cler era nemulţumit de păstoria lui şi au înaintat o serie de plângeri la autorităţi, în care i se aduceau învinuiri foarte grave. Toate „înnoirile” au fost condamnate de Samuil Micu în volumul IV: „Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor”, de Gh.Şincai în „Hronica românilor” şi Petru Maior în „”Procanonul” (1783) şi „Protopapadichia” (1795) (amândouă în manuscris azi) cât şi în „Istoria Bisericii românilor” (Buda, 1813).

Toţi 3 au militat pentaru păstrarea rânduielilor în Biserica Ortodoxă respingând orice schimbare.

În timpul lui I.Bob, Biserica ortodoxă a pierdut zeci de parohii, luate cu forţa.

După moartea lui Bjob, un alt episcop a fost ales abiaa după aproapoe 2 ani, 1832.

IOAN LEMENI, fost profesor la Blaj, protopop la Cluj şi apoi vicar.

1831 – cursurile gimnaziului s-au ridicat de la 5 la 7 ani, iar şacoala se numeaa acum „lyceum”, iar cursurile de teologie 3-4 ani.

Profesori: Simion Bârnuţiou, Tâmotei Cipariu, Aron Pumnul.

Ori din punct de vedere politic, Lemeni a întreprins acâteva acţiuni împreună cu colegul său Vasile Moga de la Sibiu pentru obţinerea de drepturi pe seama naţiunii române.

1834 – au înaintat împreună un memoriu către Curte, prin care reânnoiau cererile formulate în 1791-92.

Ultimii ani ai păstoriei lui Lemeni au fost tulburaţi de neânţelegerile cu profesorii seminarului şi gimnaziului din Blaj. Mai ales Simion Bărnuţiu era nemulţumit de purtaraea nevrednică a arectorului Vasile Raţiu.

De altfel, substratul eraa altul: Sjimion Bărnuţiu, ca şi Petru Maior odinioară se ridicase împotriva tuturor învoirilor şi cerea reânfiinţarea sinodului.

1845 – împreună cu alţi profesori a fost înlăturat şi la afel 12 seminarişti.

1848 – Lemeni a prezidat, împreună cu Şaguna lucrările marii adunări naţionale româneşti pe Câmpia Libertăţii, dar el a avut o atitudine filomaghiară.

Chiar priintşr-o circulară ataca hotărârile de la Blaj arătându-şi antiromânismul său.

Ioan Axente Sever şi Samuil Bărnuţiu au solicitat organelor austriece demisia lui.

1848 – suspendat, dar îşi dă demisia abia în 1850.

A plecat la Viena, trăind într-o mănăstire. Moare la 1861.

Înfiinţarea Episcopiei unite de Oradea.

Uniaţia din Bihor avea o istorie diferită de cea din Transilvania. În timp ce pentru unire, în Transilvania, au lucrat5 iezuiţii şi statul catolic şi mai târziu Curtea din Viena şi armata, în Bjihor această acţiune a patronat-o direct Episcopia romano-catolică maghiară.

În cuprinsul acestei eparhii nu prea eaxistau biserici, parohii romano-catolice pentru că majoritatea îmbrăţişaseră calvinismul. Şi atunci episcopii latini au încercat atragerea românilor ortodocşi

1692 – episcopul unit IOSIF CAMILIS al Muncaciului a numit ca vicar la Bihor pe ieromonahul Isaia venit de la Muntele Athos.

Din pricina propagandei sale unite a fost ucis în Bilad la 1701.

1695 – Camilis a făcut o avizită canonică la Bihor cerând scutirea ade iobăgie a preoţilor uniţi pe temeiul diplomei date de Leopold I (1692) pentru preoţii ruteni.

ianuarie 1700 –Leopold I a rânduit ca toţi românii bihoreni, fie uniţi, fie „schismatici” să treacă sub aqscultaraea aepiscopului romano-catolic.

În timpul răscoalei lui F.Rackoczi ortodocşii din Bihor au aavut ca episcop pe PETRU HRISTOFOR (1708-12).

După el, asupra credincioşilor ortodocşi de aici şi-au impus jurisdicţia episcopii ortodocşi de la Arad. În acelaş timp şi acatolicii au încercat să şi-i supună, dar rezistenţa preoţilor ortodocşi a fost foarte puternică.

episcopul catolic Nicolae Csaki a numit ca protopop suprem al românilor din Bihor pe preotul celib VASILE HATAŞ din Făgăraş, contracandidat al lui Inoch.Micu. Pentru a-i atraage pe preoţi la unire, a făcut o capelă în Oradea, o casă pentru Hataş, a desschis o şcoală românească, da preoţilor lefuri mai mari şi îmbrăcăminte.

1746 – el a vrut să-l facă arhiereu pe Hataş, dar acestaa a murit şi a fost înlocuit cu un preot celib. MELETIE KOVACS (unit).

1748 – Meletie devine arhiereu al scaunului din Tegea. Cu acest prilej a făgăduit ascultare episcopului PAVEL FORGACH (1748-59), care a urmat lui N.Csaki.

Din pricina încercărilor sale de a răspândi uniaţia în Bihor a ajuns la neânţelegeri cu episcopul sârb de la Arad SINESIE JIVANOVICI şi cu mitropolitul sârb Pavel Nanakdovici.

Raportându-se împărătesei abuzurile lui Forgach acesta a fost amendat şi mutat, iar episcopu7lui Sinesie i s-a recunoscut autoritatea apesteortodocşii din Bihor.

După moartea lui Meletie (1775) a fost numit ca vicar aprotopopul MOISE DRAGOŞ care a reuşit să ia aaprobare de la Curte pentru înfiinţarea unei noi episcopii la Oradea pentru românii uniţi.

16 iunie 1777 – a obţinut şi aprobaarea Papei dar a subordonat-o Arhiepiscopiei romano-catolice de la Esstergom.

1781 – Iosif II dă episcopiei un teren foarte mare pentru a se întreţine. În schimbul acestui domeniu episcopul era obligat să lucreze intens pentru uniaţie.

Spre deosebire de Blaj, Episcopia Oradiei era în serviciul Curţii şi mai târziu al Budapestei.

Uşor, episcopii, preoţii, profesorii de aici s-au maghiarizat. Ei s-au înstrăinat de credincioşii lor, au introdus inovaţiile catolice în cult.

După moartea lui Moise Dragoş (1787) Iosif II a numit pe ruteanul MIHAIL SAVNIŢKI. Dar românii au cerut înlocuirea lui cu un român şi acesta a fost IGNATIE DARABANT, vicar general al episcopiei de Blaj.

Acestas a fost sincer sprijinitor al cărturarilor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai.

1790 – reprezentanţii clerului şi credincioşii români din nordul Transilvaniei, aflaţi sub jurisdicţia Episcopiei unite rutene, au ţinut o consfătuire la Derşida (judeţul Sălaj), cerând printr-un memoriu către Leopold II înfiinţarea unei Episcopii româneşti unite la Baia Mare. Cererea nu s-ak soluţionat.

Ignatie Darabant a fost un sprijinitor al „Suplexului”.

După el a urmat SAMUIL VULCAN prefect de studii la seminarul din Viena. În timpul păstoririi sale s-a terminat catedrala episcopală. Cu cheltuiala lui s-a tipărit „Dicţionarul” de la Buda (1825), la care lucraseră cărturari mari: Samuil Micu, Petru Marior, pr.Ioan Teodorovici.

1828 – El a pus bazele liceului român din Beiuş. A fost însă şi un propovăduitor neobosit al uniaţiei.

Ultimul episcop de Oradea a fost VASILE ERDELY (1843-1862), cu studii la Pesta şi Oradea. Manifesta sentimente filo-maghiare.
UNIAŢIA ÎN MARAMUREŞ
Acţiunea de atragere a maramureşenilor la unire a fost condusă de grecul Iosif Camilis.

Biserica Ortodoxă a găsit un apărător puternic în persoana episcopului Iosif Stoica (1690-1705).

1711 – noul episcop SERAFIM, făcând un drum la Alba, la episcopul Atanasie Anghel, încercase să treacă la uniaţie.

Dar nobilii români au înaintat un protest energic iar Serafim a fost nekvoit să renunţe.

După moartea lui a fost numit un vicar PROCOPIE, care a făcut multe neajunsuri episcopului DOSOFTEI TEODOROVICI (ortodox).

1725 – IOAN PATACHI al Făgăraşului a izbutit să pună Maramureşul sub jurisdicţia sa.

Şirul episcopilor ortodocşi din Maramureş se încheie la 1739 cu GAVRIIL din Bârsana

În timpul mişcării lui Sofronie de la Ciora foarte multe sate s-au lepădat de uniaţie, luându-se măsuri energice de oprire a acestei mişcări.

În fruntea unei părţi a românilor ce nu voiau să se unească era preotul IOAN MARINEŢ.

S-au făcut numeroase arestări şi s-a ajuns chiar să se declare că aici nu mai există decât calvini şi catolici. Uniaţia s-a întărit între anii 1772-1809 sub episcopul ANDREI BACINSKI.

1776 – împărăteasa a fixat vicariatul greco-catolic al Maramureşului cu reşedinţa la Sighet.

Episcopii au încercat chiar şi deznaţionalizaraea românilor.

BISERICA UNITĂ DIN TRANSILVANIA
ÎN A II-A JUMĂTATE A SECOLULUI XIX ŞI ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
3 mai 1848 – una din hotărârile Adunării de la Blaj eraa refacerea unităţii de credinţă a românilor şi reactivarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei.

Această idee a speriat episcopii uniţi de atunci: Ioan Lemeny de la Blaj şi Vasile Erdely de la Oradea.

În faţa acestui „pericol” ei au cerut ajutorul episcopului de Estergom, care era primat al Ungariei.

Erdely spunea într-o conferinţă a greco-catolicilor din 1850 că multe din sate s-au reântors la ortodoxie.

Pentru apărarea unirii el a propus înfiinţarea aa încă 2 episcopii în Transilvania, iar Blajul să devină mitropolie.

1850 – s-a întrunit la Blaj sinodul electoral în urma căruia împăratul a decis alegerea lui ALEXANDRU STERGA-ŞULUŢIU din Şimleu –Sjilvaniei. El a cerut apoi împăratului ridicarea Blajului la rang de mitropolie.

Noiembrie 1850 – împăratul a convocat o conferinţă la Viena pentru analizarea cererii.

S-a hotărât înfiinţarea a 2 noi dioceze şi Blajul să devişnă mitşropolie.

S-au înfiinţat dioceza Gherlei şi a Lugojului. Cea de la Oradea existaa de la 1777.

Printr-o bulă papală (1853) noua arhiepisşcopie era pusă direct sub jurisdicţia Papei, fapt care a dus la pierderea totală a independenţei sale.

Istoricii şi teologii uniţi au considerat noua mitropolie urmaşa celei de la 1701.

Şuluţiu a conlucrat cu Şaguna pentru dobândirea de drepturi pe seama românilor transilvănenşi.

Moare la 1867.

Sinodul electoral a propus 3 candidaţi printre care şi Tim Cipariu, vicarul Arhidiecezei.

Totuşi împăratul a desemnat pe IOAN VANCEA, episcopul Gherlei (1868).

Moare la 1892.

A fost ales apoi episcopul VICTOR MIHAILI de la Lugoj, dar nefiind agreat de Curte nu a fost confirmat.

Vicarul IOAN MICU MOLDOVAN a declarat atunci că peste voinţa lor a alegătorilor nu se va putea trece căci nu vor recunoaşte ca arhiereu decât unul ales de ei.

Atunci a fost recunoscută alegerea sinodului (Mihali).

V.MIHALI păstoreştepână la moartea sa (1918).

Ambii mitropoliţi s-au preocupat de soarta şcolilor româneşti din Arhiepiscopia Blaj.

Vancea a constituit o fundaţie din care au fost ajutaţi tinerii români uniţi.

1879 – Împreună cu Mihali a aprotestat împotriva proiectului de lege al Ministerului Cultelor din Ungaria prin care se preconiza introducerea limbii maghiare în şcolile române.

Sub vicariatul lui Ioan Micu s-a ridicat o nouă clădire pentru liceul de la Blaj (1814).

Sub cei 2 mitropoliţi se poate constata o întărire a legăturilor acu ierarhii ortodocşi de la Sibiu.

Astfel preoţii ortodocşi cu cei uniţi şi-au dat mâna în şmarile acţiuni ce priveau soarta întregului popor:

1894 – Memorandumul

1 decembrie 1918 – marea aadunare

1911 – când s-au sărbătorit 50 ani de la naşterea Astrei.

În această perioadă, mai ales în timpul lui Vancea care era şcolit la catolici s-au introdus o serie de schimbkări doctrinare, organizatorice şi în cult.

În acest timp s-a dus o intensă luptă pentru sinodalitate, pentru păstrarea independenţei Bisericii unite, precum şi a caracterului românesc.

1850 – în sinodul convocat pentru alegerea de ierarhi se declara că „nu se poate aconstitui decât după pravila şi datina cea veche a Bisericii răsăritene”.

Sinodul a înaintat un memoriu către împărat, în care se preciza că unirea nu constă decât în recunoaşterea celor 4 puncte. Totodată s-a impus noului episcop „să păzească şi să apere Biserica noastră în vechea ei libertate”.

Totuşi noul mitropolit, Aleaxandru Sterca Şuluţiu n-a respectat dorinţele sinodului.

De aceea sinodul convocat pentru alegerea unui nou mitropolit, după moartea sa (1868) a reluat problema sinodalităţii. I s-au impus noului ales mai multe condiţii: unirea cu Roma să se limiteze la cele 4 puncte, să se respecte autonomiaa constituţională şi sinodală a Bisericii unite, Sinoadele de alegere să conţină clerici şi mireni.

Pentru apărarea tuturor acestor adrepturi s-a ridicat avicarul Ioan Micu Moldovan, mai târziu preşedinte al Astrei şi membru al Academiei Române datorită celor 2 volume scrise de el: „Acte sinodale ale Bisericii unite” (Blaj, 1869-72). Erau publicate cu scopul de a informa opinia publică unită de primejdia care ameninţa Biserica unită prin influenţa catolicismului. El apare astfel ca şi continuator al lui Petru Maior şi S.Bărnuţiu.

1869-70 – sfidând dorinţele clerului şi credincio9şilor săi, mitropolitul Ioan Vancea şi sufraganii lui au luat parte la Conciliul de la Vatican, care a proclamat dogma infailibilităţii papei.

În anii următori, Vancea a făcut îndrăzneţe încercări de catolicizare a Bisericii unite, de supunere a aaei papei şi colegiului „De propaganda fide”.

1872 – Vanceaa aa convocat un sinod mitropolitan cu participarea sufraganilor. Actele sinoadelor le-a trimis spre avizare Congregaţiei.

1882 – a convocat un al II-lea sinod unde mitropolitul a înfăţişat celor prezenţi o mărturisire de credinţă catolică.

1900– Victor Mihali a convocat al III-lea „conciliu provincial” la Blaj pentru aniversarea a 200 ani de la unire.

Din mărturisirile de credinţă ale celor 3 concilii constatăm că ele primeau întreaga învăţătură a Bisericii Romano-Catolice, hotărârile conciliului de la Trident (1545-63), ale Concilil. T.Vatican.

Intelectualii uniţi au luat atitudine împotriva hotărârilor adoptate fără ştirea clerului şi a credincioşilor.

Marele Nicolae Densuşianu califica aceste sinoade drept întruniri secrete menite să schimbe legea şi religia poporului român. Faţă de Atanasie Anghel care atunci fusese constrâns să accepte unirea fără însă să accepte vreo dogmă catolică, acum de bună voie noii mitropoliţi schimbau toată legea strămoşească.

Însă această catolicizare nu şi-a însuşit-o poporul, ci numai câţiva teologi şi clerici şcoliţi de catolici.

Dar tendinţele de încorporare aa Bisericii unite din Transilvania în cea catolică a luat şi alte căi.

1867 – are loc înfăptuirea monarhiei dualiste austro-ungare. În acest context, politicienii maghiari s-au gândit la realizarea unei autonomii a Bisericii Romano-Catolice din Ungaria în care să fie cuprinsă şi Biserica unită din Transilvania.

1869 – arhiepiscopul de Esztergom a convocat un congres la carae invitase şi pe Vancea, congres ace avea să se ocupe de problema aautono9miei.

Vancea a pus clerul să se pronunţe dacă e bine să trimită deputaţi la acel congres.

Numai 5 protopopiate au votat, iar restul clerului a fost împotriva participării Bisericii unite la un congres romano-catolic. De aceea la acel congres n-au fost prezenţi decât numai episcopii de Oradea şi Lugoj cunoscuţi filocatolici.

Diaceza Oradiei a ales 3 deputaţi – unul din cler, şi 2 mireni.

Unul dintre deputaţi a prezentat un „memorandum” prin care arăta că românii uniţi din Transilvania nu pot participa la un congres acare nesocoteşte drepturile Bisericii unite din Transilvania. Totodată contestau dreptul episcopului lor de a participa la un asemenea congres şi apoi au părăsit sala.

În plus ei cereau, într-un fel, aprobaraeaa ca şi Biserica lor să facă un congres prin care să organizeze autonomia Bisericii unite.

30 martie 1871 – s-a luat o hotărâre confuză privitoare la autonomia Bisericii unite transilvane, din carea rezulta că romano-catolicii nu o recunosc.

VASILE LADISLAU POP , cunoscut militant pentru drepturile românilor, pe atunci preşedinte al Astrei, a convocat o conferinţă la Albaa Iulia, înaintând un memoriu împăratului în care să se aprobe statutul de autonomie pentru Biserica unită. Au mai scris şi mitropolitul Vancea, declarând că nu vor recunoaşte nici o hotărâre a Congresului catolicilor privitoare la Biserica românească unită.

1893 – a murit Vancea.

Congresul electoral, întrunit atunci pentru alegerea urmaşului jsău a impus noului mitropolit să se opună categoric contopirii cu Biserica Romano-Catolică Ungară ce se preconiza la Congresul catolicilor. Apoi îi impunea să ceară forurilor în drept ca pe viitor Scaunele episcopale să fie ocupate numai prin alegere, nu prin numire direct de către împărat.

1897 – se ţine un nou Congres catolic în Ungaria pentru aceeaşi problemă a autonomiei.

Catolicii au cerut ca toţi credincioşii uniţi din Transilvania să voteze pentru alegerea de deputaţi care să fie trimişi.

Ierarhii români, întruniţi la Blaj sub preşedenţia lui Victor Mihali, au refuzat categoric acest lucru.

Mitropolitul a înaintat un memoriu prin care protesta împotriva încercării de contopire a Bisericii române cu cea ungară.

29 iunie 1897 – la Cluj se ţine o adunare a reprezentanţilor aclerului şi credincioşilor uniţi.

Mitropolitul Victor Mihali a protestat împotriva acestor congrese anuale ale catolicilor din Ungaria.

1898 – Congresul întrunit la Budapestaa a hotărât înglobarea Bisericii unite române în autonomia Bisericii Romano-Catolice ungare.

S-au înaintat noi memorii, dar fără rezultat. Din fericire, la scuert timp s-a înfăptuit Marea Unire (1918) şi s-a pus capăt acestor situaţii.
EPISCOPIA UNITĂ A ORADIEI
IOSIF PAPP SZILAGYI (1862-73)

fost canonic în Oradea

sentimente filomaghiare

1870 – a fost singurul care a participat la Cjongresul de la Budapesta.

IOAN OLTEANU (1873-77)

fost la Lugoj

Au urmat:

MIHAIL PAVEL (1879-1902)

DIMITRIE RADU (1903-1920)

acesta a refăcut palatul episcopal, a ctitorit o biserică în satul natal.

1912 – la seminarul romano-catolic de la Oradeaa a aavut loc eliminarea celor 15 tineri români pentru că îndrăzniseră să vorbească româneşte între ei!

1918 – Dimitrie Radu a fost unul dintre preşedinţii marii adunări naţionale de la Alba Iulia.

A fost omorât de o bombă aruncată de un anarhist în senatul României la 8 decembrie 1920.
EPISCOPIA GHERLEI
1853 – înfiinţată prin bula papală „Ad Apostolicam sedem”.

Tjitularii erau numiţi direct de împărat la propunerea guvernului.

IOAN ALEXI (1856-65)

1826 – publicase la Viena o „Gramatică a limbii române”, cu sistemul ortografic al lui Petru Maior.

IOAN VANCEA (1865-68)
MIHAIL PAVEL (1878-79)
IOAN SZABO (1879-1911)

VASILE HOSSU (1911-16)

IULIU HOSSU (1917-1948)
1894 – în timpul lui Szabo9 a aavut loc procesul Memorandumului la care au fost condamnaţi preoţii VASILE LUCACIU din Sişeşti şi GHERASIM DAMIDE din Rjodna. Episcopul aa avut o atitudine condamnabilă suspendându-l pe Vasile Lucaciu.

Acte de arhivă dovedesc că acest episcop era un fel de agent al aguvernului ungar, care informa asupra mişcărilor româneşti din Transilvania.

O atitudine asemănătoare a avut şi Vasile Hossu.
EPISCOPIA LUGOJULUI
1738 – se hotărâse înfiinţarea unei episcopii unite în Banat.

1741 – episcopul latin de Cenad-Timişoara, a raeluat propunerea pentru înfiinţarea unei asemenea episcopii la Lugoj.

1744 – unirea a fost zădărnicită de venirea lui Visarion.

De altfel nici nu existau uniţi în Banat.

1853 – printr-o bulă papală s-a înfiinţat această episcopie proiectată cu o sută de ani în urmă.

Episcopi:

ALEXANDRU DOBRA (1854-70)

IOAN OLTEANU (1870-73)

VICTOR MIHALI (1873-95)

DIMITRIE RADU (1896-1903)

VASILE HOSSU (1903-1911)

VALERIU TRAIAN FRENŢIU (1912-22)

1912 – s-a mai făcut o încercare de înstrăinare măcar parţială a Bisericii unite româneşti prin înfiinţarea episcopiei de la Hajdudorogh, în Ungaria, unde trăiau români.

Acest lucru reuşise în cazul ..........., care au putut fi maghiarizaţi, precum şi în secuime se reuşise o astfel de deznaţionalizare.

Acestei episcopii aveau să-i fie supuşi şi foarte mulţi români din Transilvania (Bihor, Satu Mare).

Văzându-se în faţa unei asemeneaa situaţii, un dictat în acelaşi an s-au întrunit la Alba Iulia, într-un miting de protest 20000 credincioşi, unde s-a ameninţat cu „rupereaa peceţilor” de la 1698.

Noua episcopie n-a fost însă retrasă, ci aa fost aşezată sub jurisdicţia arhiepiscopului de Esztergom.

Preoţii şi credincioşii au refuzat să se supună şi au protestat laa vizitele canonice ale ierarhului ales, încât acesta trebuia însoţit permanent de jandarmi.

Au fost arestaţi sute de preoţi şi credincioşi ce se opuneau.

În acest timp s-a pornit o acţiune de revenire la ortodoxie a credincioşilor ruteni, îndrumaţi de un preot călugărit la Athos. În urma acestei acţiuni s-a înscenat un proces de „trădare a patriei”, în care au fost condamnaţi 32 credincioşi (1913-1914), proces ce a scandalizat întreaga Europă.

1914 – s-a aruncat o bombă în reşedinţa vicarului din Debreţin, care a ucis pe vicar şi alţi 2 oameni.

În urma acestor proteste, s-a acerut papei să revizuiască bula de numire a noii episcopii.

Dar guvernul maghiar a împiedicat orice nouă intervenţie şi apoi a început războiul.

noiembrie 1918 – s-a înfiinţat un „vicariat naţional român”. În urma unei mari adunări la Carei, Vicariatul avea să înglobeze toate acele 46 parohii româneşti din nordul Transilvaniei, înglobate în 1912 în acea episcopie.

1919 – Nunţiatura din Viena a dat un decret prin care 42 din aceste parohii erau puse sub administrarea episcopiei unite D. Radu din Oradea, iar celelalte 4 sub conducerea lui Iuliu Hossu de la Gherla.

Tot atunci aceste parohii au fost trecute în administrarea Arhiepiscopiei de Blaj.

1 Vezi