Sebastian a. Corn 2484 quirinal ave. Editura nemira, 1995

CERVEZA HEILEFELD-CASA ACTIUM

inscripţia care ilumina roşu/

– ... mă rog, sfârşitul lui Amphiaraos e aproape. Cu ocazia asta o s-o terminăm şi pe Mwana. Prea mult ni s-a pus de-a curmezişul cu scrupulele ei... a comentat guru. Scrupulele ei prezumtive, le-a făcut guru cu ochiul. Oricum, am pregătit ceva şi pentru ea.

Rassul a strâns din buze şi a răsucit privirea spre fereastră, dus pe gânduri.

Periscopul şi diafragma! s-a speriat Rustam. Dar guru a continuat să explice, făcându-l pe Rassul să întoarcă privirea spre interior.

– Sunt doar trei posibilităţi prin care Eutherius poate să comunice cu Bursa. Cymbalofonul. Luxoforii. Curierii. Voi mai ştiţi vreun alt fel?

– Mda... dacă ar fi vorba de curieri, ar trebui să stea undeva lipit de Bursa asta nenorocită. Or, toate rapoartele noastre neagă faptul că bătrânul ar avea timp să comunice doar prin curieri. Ripostează prea rapid la modificările de curs...

– Înseamnă că se foloseşte de semnale luminoase! a conchis Rassul, stârnind protestul celuilalt krishnait. De ce te enervezi, Sapor? E unica manieră de comunicare care i-a mai rămas...

Guru s-a lăsat să cadă în fotoliul din mijlocul încăperii. Sarongul i-a foşnit, mătăsos.

– Rassul are dreptate. Luxoforii. Luxoforii sunt singura metodă prin care Amphiaraos poate lua legătura cu Bursa.

– Concernele audio sunt infiltrate deja, a continuat Rassul enumerarea argumentelor. Ştim precis că nu comunică direct prin cymbalofoane...

– În regulă! În regulă! a ridicat Sapor braţele în sus. I-au rămas doar luxoforii. Nenorocirea e că Bursa sclipeşte în timpul tranzacţiilor ca un foc de artificii. Prea multe mesaje emise... Dacă nu ştim de unde şi în ce sens sunt emise mesajele lui Amphiaraos, nu vom avea nici o şansă să-l interceptăm.

Guru şi-a sprijinit bărbia în palme, privind la ceilalţi doi.

– Ei? a întrebat. Vreau un răspuns concret. Ce facem?

N-a primit nici un răspuns. Rămăseseră nemişcaţi în mijlocul camerei, scrutând la ţeasta rasă a guru-lui. Reflecta lumina albă emisă de opaiţul în care ardea gaz de Colchida.

– Mda, a continuat guru, am să fiu mai clar. Avem o singură posibilitate. Să studiem locul unde converg mesajele. Acolo trebuie să avem un om. În biroul Mwanei.

Rassul s-a scuturat şi a clătinat din cap.

– Cioara asta nu lasă pe nimeni să se apropie de ghişeul ăla nenorocit unde poposesc mesajele, s-a opus el.

– ţi-am spus că Hsing I nu e cea mai potrivită alegere, a surâs guru. ţi-am spus că trebuie să terminăm odată cu colorata asta care se pune mereu de-a curmezişul...

– Adică să intrăm violent în biroul ei? Asta vrei să spui?

– Asta vreau să spun! a dat guru din cap şi şi-a împreunat mâinile. Din momentul în care încep să se deruleze mesajele între Bursă şi Amphiaraos, trebuie să avem un om în biroul negresei. Numai de acolo putem lua urma lui Amphiaraos, dacă o vom lua vreodată... a stabilit el.

Rassul a început să se foiască prin cameră. Se scotocea în sarong după ţigări şi privea agitat dintr-o parte în alta.

– Violent... violent... repeta el.

– Chiar şi Vishnu a fost obligat să-l ucidă pe şarpele Vrtra. De aceea, Vishnu a devenit Krishna şi a eliberat omul primordial din Casă... trebuie să procedăm violent, a spus guru cu voce liniară.

– Înţeleg, a şoptit Rassul. Ce facem însă cu pocinogul ăsta care ne-a picat pe cap de la Roma? Ştiţi, Rustam, persanul cu care vom colabora de mâine. Intră şi el în toată ciorba?

Sapor a pufnit în râs:

– Bineînţeles că nu. Nici nu ştiu de ce mai întrebi. E trimis de adversarii noştri. Un simplu tovarăş de drum de care o să ne descotorosim pe parcurs... a subliniat Sapor. Caimacul îl păstrăm pentru noi...

– Pricep, a spus Rassul. Dar eu trebuie să-l întâlnesc mâine dimineaţă. Trebuie să elaborez un plan împreună cu el. Cât trebuie să afle?

Guru a plescăit din buze şi a întrebat:

– Ştie cineva cum arată persanul ăsta? Ce fişă are?

Sapor s-a pregătit să răspundă, dar Rassul i-a luat-o înainte:

– E un brunet înalt, solid, creţ, cu o faţă de copil. Puternic ca un taur. Câteva campanii la activ. Câteva crime. Nu acţionează singur. E însoţit mereu de o samoedă, Naila o cheamă. Sunt de obedienţă hermetică, amândoi.

– Unde te întâlneşti cu el?

– Are o cameră reţinută la hotel Samnium, pe Neustria Avenue. Dar locuieşte la Colyseum, pe Carltonia Boulevard...

– Bun. Ce-ar fi să dăm un cymbalofon la hotelul lui, să vedem ce face... sau să trimitem un curier? a întrebat guru.

Sapor a ţâşnit în picioare. Îşi netezea cutele sarongului, privind oarecum umil la guru.

– Ai înţeles ce vreau? s-a interesat guru.

Sapor a dat din cap şi a ieşit din cameră, păşind ca o umbră. Un obicei pe care l-au păstrat de când împânziseră Imperiile. Dintotdeauna, krishnaiţii au mers de parcă ar fi fost pe rotile şi i-ar fi tras cineva cu o sfoară pe podele şi străzi.

Guru a continuat:

– Dacă Rustam ăsta intră cu noi în afacere, înseamnă că ştie deja foarte multe. Tu vei acţiona împreună cu el şi vei încerca să-l storci de cât mai multe informaţii. Concret, o să închiriaţi o încăpere în apropiere de complexul Bursei şi veţi comunica prin luxofori de acolo cu omul nostru din biroul Mwanei. În acest timp, Sapor va sta şi el într-o încăpere închiriată. El va fi primul care va primi mesajele. Inclusiv cel referitor la localizarea lui Amphiaraos. Iar el ne va anunţa pe noi, astfel încât să ajungem la bătrân înaintea ta şi a persanului.

Uşa s-a închis şi Sapor a reintrat în încăpere, foşnind din sarong.

– Am trimis un curier la Colyseum. E mai sigur decât prin cymbalofon. Voi ce-aţi hotărât?

– Tu vei fi cel care va afla primul de amplasamentul lui Amphiaraos. Rassul va sta cu persanul şi o să se prefacă... mă rog... o să pretindă că-i dă tot concursul.

– Iar noi ne vom duce la bătrân şi vom lua caimacul, a repetat Sapor, cu o expresie oarecum dezorientată. Ca şi cum ceva nu i-ar fi convenit. Coborâse colţurile pleoapelor în jos şi zâmbea crispat, făcând gropiţe în obraji. De fapt, n-avea nici un chef să dea ochii cu bătrânul... ştia foarte bine ce putea să atragă după sine o întrevedere cu Amphiaraos... o ştiuau cu toţii, mda, o ştiau cu toţii. Problema era să afli despre Amphiaros fără să-l întâlneşti. Şmecherii ceilalţi îl băgaseră în faţă, da, da, iar el o să încaseze toate riscurile. O să scoată castanele din foc pentru ei.

– Bine, a reluat Rassul. Sapor o să-l sugă împreună cu voi de toate informaţiile pe bătrân... Eu şi Rustam o să mai culegem o cârpă...

Parcă smulgea carnea de pe Sapor când spunea asta. Dar, pe moment, nici el, nici guru, nu băgau nimic de seamă. De altfel, guru a continuat:

– Nu chiar. Nu chiar. Am un plan în sensul ăsta. Aprobat de conclavul de la Potala. Aspectul fizic al lui Amphiaraos este la fel de puţin cunoscut la Roma, ca şi aici. Practic, ne bazăm cu toţii pe o daguerrografie apărută într-un ziar acum 18 ani. N-o să fie deloc greu să punem pe altcineva în locul bătrânului.

– O să interogăm un fals? a exclamat Rassul.

– În problema asta, cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine, dragul meu Rassul! a zâmbit guru.

Agăţat de peretele exterior al insulae-i, Rustam a simţit că i se înmoaie picioarele. Javrele astea de credincioşi ai lui Krishna aveau de gând să-l înlocuiască pe Amphiaraos cu un om de paie. Vroiau ca el, Rustam, să trimită la Roma un substitut!

Persanul s-a mai căţărat un puţin, încercând să-i vadă cum trebuie pe Sapor, pe guru şi pe Rassul, ca să-şi întipărească în minte trăsăturile lor. În acest timp, larma de pe stradă, mult estompată de casca pe care Rustam şi-o pusese pe ureche, s-a acutizat brusc. Instinctiv, persanul a întors capul să vadă ce se întâmplă.

Dar nu mai putea să observe nimic. De jur-împrejur era cufundat într-un puf răcoros de aer negru, consistent, aproape lichid. Nici lucitoarea firmă purpurie CERVEZA HEILEFELD nu străpungea magma oarbă din jur.

Să nu mă mişc! a gândit Rustam, simţind cum inima îi fâlfâie ca un steag bătut de vânt. Trebuie să fie lucrătura bătrânului. Aşa s-a dus şi Naila!

ţepuşele acre şi îngheţate ale fricii/

Sunt mort dacă mă mişc! a realizat el şi a holbat ochii, fără să fie însă în stare să vadă nimic. Singura legătură cu realitatea erau vocile dinăuntru:

– Sapor va avea camera 1896, pe strada Diocleţian şi va primi cel dintâi mesajele din biroul Mwanei, explica guru. Tu şi Rustam veţi sta în camera 2 333 de pe strada Parisii. Ambele încăperi sunt la mai puţin de 200 de picioare depărtare de complexul Bursei. Oricum, să ştii, Rassul, că vei primi comunicările din biroul Mwanei cu câteva secunde mai târziu decât Sapor!

Persanul s-a uitat din nou în jur aceeaşi negură fluidă. S-a agăţat de conversaţia sectanţilor, singurul punct de reper în realitatea vâscoasă care îl năpădea.

– Şi cine va fi omul de legătură din biroul Mwanei? s-a interesat Rassul.

– E o persoană cu adevărat potrivită... Hsing I?! a pufnit guru. Hsing I nu face doi bani pe lângă Aelia, coreligionara noastră.

Rustam a auzit un murmur aprobator. Şoaptele celorlalţi doi care probabil că dădeau din cap şi foşneau cu eleganţă din saronguri, ca să-l mulţumească pe guru.

– Mda... Aelia... o s-o capaciteze pe Mwana... într-un fel sau altul... comentau ei.

– Exact. Ea o să transmită semnalul luminos din Bursă.

Rustam nu mai avea ce să afle din conversaţia lor. Sau, mă rog, asta era justificarea pe care a găsit-o la îndemână, ca să încerce să scape cumva din situaţia în care era. Mai ales că, Sapor trimisese un curier să-l caute la hotel.

Să coboare în stradă! Să coboare în stradă şi să aştepte acolo în siguranţă, cu pământul sub picioare, să se termine odată orbirea asta temporară. Mwana? Mwana pe care ar fi trebuit s-o tragă de limbă? Aflase cam tot ce-l interesa, putea s-o abandoneze liniştit, sigur că da, putea s-o abandoneze liniştit, îşi tot repeta el în minte. Doar-doar s-ar fi putut autoconvinge să lase baltă misiunea pentru câteva ore!

A înţepenit una dintre mănuşile prevăzute cu gheare în tencuiala zidului, apoi şi-a scos din buzunar rola cu cablu de oţel. A derulat firul orbeşte, asigurându-se că e suficient de lung pentru a coborî cele cinci niveluri care îl despărţeau de trotuar. A fixat rola în carabiniera mănuşii şi s-a lăsat să alunece de-a lungul zidului până jos, în stradă.

Încă nu vedea nimic. Nu auzea decât zăpada care se depunea pe trotuar, cu un zgomot pufos. Şi secţia ritmică a unei trupe New Age duduia în paralelipipedele de amplificare din oţel ale celui mai apropiat local.

CE MAI FACI, RUSTAM?

Persanul s-a răsucit, cu senzaţia că-l poate vedea pe stăpânul vocii, singurul lucru real din mlaştina de antracit care îl înconjura.

vocea străinului de la masă/ vocea străinului de la aquila cinaeraea/ cel cu care vorbise despre mwana/ amphiaraos/

Mişcarea bruscă l-a făcut pe Rustam să alunece pe poleiul de pe trotuar. S-a prăvălit cât era de lung pe gheaţa sticloasă, zdrelindu-şi genunchii şi palmele.

– Aaahh!

TE DOARE RĂU CARNEA? TE DOARE RĂU, RUSTAM?

Persanul s-a ridicat de pe jos, buimac. Un laş! Asta era bătrânul Eutherius. Un laş! De ce îl iscodise la tavernă? De ce se folosea de puterile sale pentru a lupta cu el? Dacă era atât de tare, dacă băgase în sperieţi Imperii şi Corporaţii, putea să facă un rabat acum şi să renunţe la toate capacităţile alea ale lui când lupta cu un singur individ. Era un vânat hăituit de stoici, hermetici, krishnaiţi, evrei, samurai de Yedo, terorişti numidieni etc. etc. etc., de ce naiba nu-şi păsatra armele grele ca să lupte cu ei? Să renunţe pentru o clipă măcar la forţele lui, acum, că înfrunta un simplu agent dacă era atât de puternic pe cât se zicea...

Dar chiar şi aşa, cu toate avantajele pe care şi le păstrase, bătrânul Eutherius nu fusese suficient de abil, a apucat să gândească Rustam. Mda. Aşa s-a gândit, fără să-i mai pese de groaza izvorâtă din negură. Şi avea toate motivele, ohoo, ştia că are toate motivele să-şi recapete controlul... controlul lui de tip hârşâit prin gherilele Imperiilor!

Amphiaraos nu reuşise să-l termine, aşa cum făcuse cu Deirdre şi Naila. Practic, Rustam era salvat. Dacă era atent, putea să ajungă bine mersi la Colyseum, pe Carltonia Boulevard. Iar la hotel, o să mai vadă el ce îi rămâne de făcut.

Putea să intre în cameră. Să blocheze uşile. Să se asigure că e singur şi să trimită un mesaj urgent prin puţurile plutitoare de pe Marea-Ocean, până la Iulianus, Hippias şi Mallobaudes. Să-i anunţe că slujitorii lui Krishna se pregăteau să-i fraierească.

Avea o grămadă de variante! s-a înveselit Rustam. Ohoo! îi rămăseseră o mulţime de posibilităţi! Dar, mai ales, deşi orbit de deşteptul ăsta de Eutherius, era în stare să ajungă la hotel. Doar nu fusese degeaba în trei campanii pe cinci continente...

CÂT DE SINGUR EŞTI ÎN CHESTIA ASTA, RUSTAM? s-a auzit vocea tipului de la masă.

Da, da, putea să-l întrebe mult şi bine, orice vroia, pentru că Rustam se simţea în stare să ajungă în Carltonia Boulevard. A mimat mersul nesigur al unui orb şi a început să umble în căutarea unei cvadrigi din serviciul de transport al West Elephantinei.

După câteva minute, aşezat pe pernele confortabile ale carului, a strigat vizitiului:

– Carltonia Boulevard. Colyseum! a făcut o pauză, după care a şoptit: Mă mişc, Amphiaraos! Mă mişc!