Secţia I civilă Condiţiile răspunderii patrimoniale ale salariaţilor potrivit art. 255 Codul muncii

2. Obligaţia lichidatorului de a întreprinde toate demersurile legale pentru a se putea ajunge la o concluzie edificatoare asupra societăţii şi a stării reale a acesteia şi, implicit, la atingerea scopului Legii nr. 85/2006, respectiv, instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvenţă.

Art. 28 din Legea nr. 85/2006

Art. 32 şi urm. din Legea nr. 85/2006
Este adevărat că lichidatorul a întocmit şi depus la dosar un raport asupra cauzelor insolvenţei şi persoanelor care se fac vinovate de această stare a debitoarei. După cum rezultă din cuprinsul respectivul raport, precum şi din unicul raport „lunar” de activitate întocmit de lichidator pe parcursul a şase luni de activitate, practicianul în insolvenţă nu şi-a putut forma o opinie asupra stării economice şi situaţiei financiare a debitoarei, din cauză că administratorul special al acesteia nu a răspuns notificării de a depune documentele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.

Curtea a constatat, însă, lichidatorul a avut deja depuse la dosar, anexate cererii de deschidere a procedurii, dovezi ale situaţiei economice şi financiare a debitoarei, documente pe care nu le-a examinat şi asupra cărora nu s-a pronunţat.

De asemenea, lichidatorul nu a dovedit că a depus diligenţe minime pentru a identifica societatea şi activitatea desfăşurată de aceasta, deşi susţine în scris că a stabilit o comisie de inventariere a bunurilor debitoarei şi s-a deplasat la sediul acesteia şi deşi - aşa cum s-a arătat - la dosar erau deja depuse înscrisurile necesare pentru informaţiile respective.

Cu privire la solicitarea adresată debitoarei de a depune documentele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat că aceasta este cuprinsă în notificarea adresată creditorilor şi întocmită în condiţiile în 33 din lege, deşi procedura a fost deschisă la cererea debitoarei în condiţiile art. 27, 28 şi 32. Respectiva notificare, prin care lichidatorul a solicitat debitoarei să depună documentele prevăzute de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 „în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii”, nu a fost comunicată debitoarei în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum impun art. 7 alin. 3¹ şi art. 61 din Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, în cuprinsul notificării nu se specifică, în acord cu dispoziţiile art. 44 din lege şi având în vedere documentele deja anexate de debitoare cererii de deschidere a procedurii, felul informaţiilor ori al documentelor suplimentare pe care trebuie să le depună debitoarea.

În fine, Curtea a constatat că lichidatorul nu a înştiinţat pe creditoarea înscrisă în procedură despre necesitatea de a avansa fonduri pentru derularea unor noi operaţiuni de identificare a bunurilor debitoarei.

În aceste condiţii nu se poate susţine că lichidatorul a realizat toate demersurile legale la îndemâna sa pentru a putea ajunge la o concluzie edificatoare asupra societăţii, a stării reale a acesteia şi asupra incidenţei răspunderii prevăzute de art. 138. Susţinerile lichidatorului sunt formale, pur teoretice, şi, drept urmare, nu pot sta în mod valabil la baza unei soluţii juste de închidere a procedurii în temeiul art. 131.

Concluzionând în sensul că nu se poate aprecia că în speţă că demersurile realizate au fost depline şi corespunzătoare pentru atingerea scopului Legii nr. 85/2006 prevăzut în art. 2, în baza art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a dispus admiterea apelului, anularea sentinţei şi respingerea cererii de închidere a procedurii, cu trimiterea cauzei pentru continuarea procedurii.

(Decizia nr. 152/A-COM/ 28 Mai 2014)
Prin încheierea din data de 29.03.2013, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Specializat Argeş a admis cererea debitoarei SC ABR SRL, prin administrator DAO, şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei în forma simplificată faţă de debitoare, numind în calitate de lichidator judiciar provizoriu Cabinetul Individual de Insolvenţă IML, cu atribuţiile prevăzute de art.25 din lege, şi dispunând celelalte măsuri prevăzute de lege.

Prin sentinţa nr. 1504/F/07.11.2013, judecătorul sindic a dispus la propunerea lichidatorului, în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii de insolvenţă faţă de debitoarea SC ABR SRL, radierea acesteia din Registrul Comerţului, descărcarea lichidatorului de orice responsabilităţi şi îndatoriri - cu plata onorariului de 3.000 lei plus TVA din fondul de lichidare - şi notificarea sentinţei de închidere a procedurii.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că, potrivit tabelului definitiv al creanţelor, masa pasivă a debitoarei a fost compusă din creanţe bugetare în sumă de 30.721 lei, deţinute de creditorul Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, că debitoarea nu mai deţine bunuri care să acopere cel puţin cheltuielile de procedură (din adresa Primăriei nr. 29576/19.04.2013, respectiv adresa OCPI nr. 6236/03.07.2013, reieşind faptul că debitoarea nu figurează în evidenţa fiscală cu bunuri mobile sau imobile şi că nu sunt deschise cărţi funciare pentru persoana juridică respectivă), că nu au fost evidenţiate elemente de vinovăţie prevăzute de art. 138 alin.1 din lege, nu au fost constatate acte frauduloase efectuate în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii şi nu a reieşit săvârşirea faptelor prevăzute de art. 143 alin.2 din lege.

S-a mai reţinut că alin.1 al art.4 din Legea nr.85/2006 prevede regula conform căreia toate cheltuielile aferente procedurii se suportă din averea debitorului, iar alin.4 reglementează excepţia referitoare la utilizarea fondului de lichidare în lipsa disponibilităţilor în contul debitorului. S-a apreciat că această excepţie nu îşi găseşte aplicarea decât în situaţia în care se justifică desfăşurarea în continuare a procedurii în scopul prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006 de acoperire a pasivului, însă în cauză nu se justifică folosirea fondului de lichidare pentru continuarea procedurii, doar creditorii putând să îşi asume riscul avansării de noi sume şi, implicit, al creşterii pasivului.

Cum în cauză s-a făcut dovada lipsei bunurilor din averea debitoarei şi că nu există sume necesare pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, iar creditorii înscrişi în tabel nu s-au oferit să avanseze sumele corespunzătoare pentru continuarea procedurii, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006 se impune închiderea procedurii de insolvenţă şi radierea debitoarei din registrul comerţului.

Împotriva sentinţei a formulat apel creditoarea Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, subrogată în drepturile Administraţiei Finanţelor Publice Piteşti, care, invocând dispoziţiile art.2, art. 4 alin. 4 şi art. 8 din Legea nr. 85/2006, a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Astfel, prima instanţă nu a ţinut seama de principiul maximizării averii debitorului în scopul satisfacerii creanţelor creditorilor, scop prevăzut de art. 2 din Legea nr. 85/2006. În urma închiderii procedurii, creditoarea apelantă nu îşi mai poate recupera creanţa împotriva debitoarei.

În plus, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 pentru că, deşi a constatat că debitoarea nu are disponibilităţi în contul său, nu a utilizat fondul de lichidare. În aceste fel nu s-a realizat scopul Legii nr. 85/2006, fiind încălcare drepturile şi interesele creditorilor.

Creanţa nu a fost recuperată, astfel că drepturile creditoarei sunt afectate, nefiind atins scopul procedurii.

Examinând sentinţa prin prisma motivelor de apel de drept şi de fapt invocate, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru primul motiv de apel, după cum urmează:

Este adevărat că lichidatorul a întocmit şi depus la dosar un raport asupra cauzelor insolvenţei şi persoanelor care se fac vinovate de această stare a debitoarei. După cum rezultă din cuprinsul respectivul raport, precum şi din unicul raport „lunar” de activitate întocmit de lichidator pe parcursul a şase luni de activitate, practicianul în insolvenţă nu şi-a putut forma o opinie asupra stării economice şi situaţiei financiare a debitoarei, din cauză că administratorul social al acesteia nu a răspuns notificării de a depune documentele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006.

Curtea a constatat, însă, lichidatorul a avut deja depuse la dosar, anexate cererii de deschidere a procedurii, dovezi ale situaţiei economice şi financiare a debitoarei, documente pe care nu le-a examinat şi asupra cărora nu s-a pronunţat.

De asemenea, lichidatorul nu a dovedit că a depus diligenţe minime pentru a identifica societatea şi activitatea desfăşurată de aceasta, deşi susţine în scris că a stabilit o comisie de inventariere a bunurilor debitoarei şi s-a deplasat la sediul acesteia şi deşi - aşa cum s-a arătat - la dosar erau deja depuse înscrisurile necesare pentru informaţiile respective.

Cu privire la solicitarea adresată debitoarei de a depune documentele prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006, Curtea a constatat că aceasta este cuprinsă în notificarea adresată creditorilor şi întocmită în condiţiile în 33 din lege, deşi procedura a fost deschisă la cererea debitoarei în condiţiile art. 27, 28 şi 32. Respectiva notificare, prin care lichidatorul a solicitat debitoarei să depună documentele prevăzute de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 „în termen de 10 zile de la deschiderea procedurii”, nu a fost comunicată debitoarei în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum impun art. 7 alin. 3¹ şi art. 61 din Legea nr. 85/2006.

Pe de altă parte, în cuprinsul notificării nu se specifică, în acord cu dispoziţiile art. 44 din lege şi având în vedere documentele deja anexate de debitoare cererii de deschidere a procedurii, felul informaţiilor ori al documentelor suplimentare pe care trebuie să le depună debitoarea.

În fine, Curtea a constatat că lichidatorul nu a înştiinţat pe creditoarea înscrisă în procedură despre necesitatea de a avansa fonduri pentru derularea unor noi operaţiuni de identificare a bunurilor debitoarei.

În aceste condiţii nu se poate susţine că lichidatorul a realizat toate demersurile legale la îndemâna sa pentru a putea ajunge la o concluzie edificatoare asupra societăţii, a stării reale a acesteia şi asupra incidenţei răspunderii prevăzute de art. 138. Susţinerile lichidatorului sunt formale, pur teoretice, şi, drept urmare, nu pot sta în mod valabil la baza unei soluţii juste de închidere a procedurii în temeiul art. 131.

Concluzionând în sensul că nu se poate aprecia că în speţă că demersurile realizate au fost depline şi corespunzătoare pentru atingerea scopului Legii nr. 85/2006 prevăzut în art. 2, în baza art. 480 Cod procedură civilă, Curtea a dispus admiterea apelului, anularea sentinţei şi respingerea cererii de închidere a procedurii, cu trimiterea cauzei pentru continuarea procedurii.

În rejudecare, judecătorul sindic va dispune ca lichidatorul să verifice documentele depuse de debitoare la dosar odată cu cererea de deschidere a procedurii şi, în ipoteza în care acesta apreciază că documentele respective nu sunt suficient de edificatoare pentru stabilirea parcursului activităţii societăţii, a cauzelor şi momentului intrării în insolvenţă şi a persoanelor vinovate de cauzarea insolvenţei, să solicite administratorului debitoarei să îi pună la dispoziţie orice alte documente revelatoare, luând toate măsurile legale pentru ca solicitarea respectivă să parvină administratorului. De asemenea, în cuprinsul raportului pe care îl va întocmi, lichidatorul va prezenta date concrete despre debitoare şi despre activitatea acesteia reflectată în contabilitate ori în alte documente ori informaţii publice la care poate avea acces, exprimând motivat punctul său de vedere asupra incidenţei dispoziţiilor art. 138 alin. 1 din lege, pentru a da posibilitatea creditorului să îşi valorifice propriile drepturi în procedură în legătură cu antrenarea răspunderii persoanelor vinovate de starea de insolvenţă a debitoarei. Totodată, în ipoteza în care se concluzionează că se impune închiderea procedurii în temeiul art. 131, lichidatorul va dovedi că a încunoştinţat în prealabil creditorul înscris în procedură că este nevoie să avanseze sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor impuse de procedură.

Având în vedere soluţia ce se va adopta potrivit considerentelor anterior expuse, Curtea nu a mai examinat cel de-al doilea motiv de apel, pentru a nu dezlega în drept aspectul respectiv, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, creditorului înscris în procedură nu i s-a adus la cunoştinţă că este nevoie să avanseze fonduri băneşti pentru a acoperi el puţin cheltuielile de procedură, iar acesta nu a putut invoca în faţa judecătorului sindic aplicarea art. 4 alin 4 din Legea nr. 85/2006.

3. Condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii personale a fostului administrator al societăţii intrate în insolvenţă.
Art. 138 din Legea nr. 85/2006
Pentru a atrage răspunderea personală a fostului administrator, în baza art. 138 b) şi d) din Legea 85/2006, reţinut a fi incidente de către prima instanţă, este necesară şi cerinţa legăturii de cauzalitate dintre faptele, omisive şi comisive, şi prejudiciul constând în pasivul neacoperit al societăţii intrate în insolvenţă.

Referitor la raportul de cauzalitate, dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 impun condiţia ca fapta membrilor organelor de conducere să fi cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi, indirect, creditorii săi.

Cu alte cuvinte, nu este suficient ca această faptă să fi contribuit la starea de insolvenţă, fiind necesară existenţa unui raport de cauzalitate direct.

În cauză, pârâtul PGS a fost revocat din societate la 23.04.2009.

Întrucât din probele existente la dosarul cauzei a reieşit că, la data revocării din funcţia de administrator, societatea avea în patrimoniu active a căror valoare depăşea pasivul şi că pârâtul a garantat (garanţie personală) un debit al societăţii, calitate în care a şi achitat o parte a acestui pasiv, rămânând obligat personal pentru rest, rezultă că legătura de cauzalitate dintre faptele imputate acestui pârât şi pasivul neacoperit nu se relevă, luându-se în considerare datele existente la data încetării funcţiei de administrator al pârâtului recurent şi faptul că pârâtul a făcut demersuri apte să înlăture prejudiciul creat până la acel moment.

În consecinţă, unul dintre condiţiile angajării răspunderii în baza art. 138 din Legea 85/2006 nu se regăseşte, astfel încât, pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul şi a modificat sentinţa în sensul respingerii cererii formulate împotriva lui PGS, de obligare la plată şi accesoriu, de instituire a sechestrului, fiind menţinută în rest sentinţa.
(Decizia nr. 2403/R-COM/15 Mai 20149)
Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2011 sub nr. 5415/90/2011, reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, a chemat în judecată pe pârâţii LYP şi PGS, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 110.241,58 lei, cu titlu de cotă parte din pasivul neacoperit al societăţii SC CC SRL. A solicitat, de asemenea, instituirea sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile şi imobile proprietatea personală a pârâţilor.

Reclamanta a arătat în motivarea cererii că, prin sentinţa nr. 1773/C/27.10.2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 3025/90/2010, a fost admisă cererea formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea, şi s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă faţă de debitoarea SC C SRL, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar S SPRL şi că în cauză sunt incidente dispoziţiile art.138 şi următoarele din Legea nr. 85/2006, întrucât pârâţii nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, fapt ce rezultă din raportul preliminar privind cauzele şi împrejurările care au generat starea de insolvenţă a societăţii debitoare întocmit de către lichidatorul judiciar.

Mai mult decât atât reclamanta arată că pârâţii trebuiau să asigure o bună gestiune, să dovedească calităţi manageriale şi să ia toate măsurile în vederea recuperării creanţelor, răspunderea administratorului unei societăţi are un conţinut contractual şi legal acesta având drepturi cât şi obligaţii a căror nerespectare duce la aplicarea de sancţiuni.

Susţine reclamanta că după deschiderea procedurii, societatea şi-a continuat activitatea, vehiculele societăţii fiind depistate în trafic fără rovinietă fiind aplicate amenzi contravenţionale.

Din decizia de impunere nr.197/27.02.2009, rezultă săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit.c, de săvârşirea acestora făcându-se vinovat pârâtul PGS.

Desfăşurarea activităţii, aşa cum s-a reţinut în actul de control încheiat de DGFP VÂLCEA, dovedeşte efectuarea de acte de comerţ în interes personal sub acoperirea persoanei juridice, iar desfăşurarea unei astfel de activităţi nu putea avea ca rezultat decât încetarea de plăţi.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind instituirea sechestrului asigurator, reclamanta a arătat că, s-a statuat de către legiuitor pentru situaţii în care cererea de chemare în judecată are ca obiect plata unei sume de bani şi pentru a preveni actele de înstrăinare de bunuri mobile şi imobile ale debitorului de rea credinţă, care ar periclita în viitor executarea silită a hotărârii ce se va obţine, cererea este întemeiată, motiv pentru care solicită admiterea acesteia. În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.138 şi următoarele din Legea nr. 85/2006.

La data de 18 aprilie 2012, pârâtul PGS a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de antrenare a răspunderii personale formulată de către reclamanta împotriva sa, întrucât nu sunt întrunite cumulativ elementele necesare antrenării, pentru suportarea unui pasiv pentru a cărui existenţă nu se face vinovat.

La data de 25.06.2012, reclamanta a depus la dosarul cauzei o precizare a acţiunii de antrenare răspundere formulată, arătând că din decizia de impunere nr.197/27.02.2009, rezultă săvârşirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, b, c şi d, de săvârşirea acestora făcându-se vinovat pârâtul PGS, în sarcina pârâtului LYP fiind reţinută fapta prevăzută de art.138 lit.d.

Prin Sentinţa nr.1830/20.03.2013, Tribunalul Vâlcea a admis cererea astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâţii în solidar la plata sumei 110.241,58 lei către SC C. SRL; a dispus instituirea sechestrului asigurator asupra bunurilor pârâţilor până la concurenţa debitului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa nr. 1773/C/27.10.2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 3025/90/2010, a fost admisă cererea formulată de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi s-a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă faţă de debitoarea SC C. SRL, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar S. SPRL.

Pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului societăţii falite se cer a fi îndeplinite următoarele condiţii : creditorii societăţii să fi suferit un prejudiciu, să fi fost săvârşită una dintre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006, iar între fapta săvârşită şi prejudiciu să existe raport de cauzalitate.

Din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 25.02.2009, raport necontestat de către debitoare, deşi avea această posibilitate contrar susţinerilor pârâtului PS, contestaţie pe care acesta o putea formula în calitate de reprezentant al debitoarei, şi care a cuprins perioada 29.09.2005 – 30.11.2008, perioadă în care ambii pârâţi aveau calitatea de administratori în cadrul societăţii debitoare rezultă că potrivit situaţiei financiare depuse la 31.12.2007 debitoarea figura cu capitaluri proprii negative în sumă de 143.178 lei ca urmare a pierderii contabile înregistrată la data menţionată rezultând un activ net negativ mai mic decât jumătate din valoarea capitalului social.

De asemenea, s-a reţinut prin acelaşi raport că factura nr.0805046/07.05.2008 declarată de către debitoare nu a fost înregistrată în contabilitate nici până la data inspecţiei.

Societatea debitoare are ca asociaţi pe SC PST SRL care la rândul său îi are ca asociaţi pe numitul PMO şi pârâtul PGS şi pârâtul LYP.

Pârâtul PS a fost revocat din calitatea de administrator al debitoarei la data de 24.03.2009, iar SC PST SRL a cesionat toate părţile sociale pe care le deţinea pârâtului LYP.

Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 republicată în sarcina pârâtului PS întrucât s-au constatat cheltuieli nedeductibile fiscal în sumă de 29.471 lei care nu aveau la bază înregistrări în contabilitate în baza unor documente justificative s-a reţinut că ipoteza invocată se circumscrie faptei prevăzute de art.138 lit.d, pentru că vizează strict modalitatea de ţinere a contabilităţii, iar nu folosirea bunurilor sau creditelor debitoarei în folosul propriu al pârâtului.

În ceea ce priveşte fapta prevăzută la art.138 lit.b pentru care se solicită antrenarea răspunderii pârâtului PS, s-a reţinut că pârâtul în perioada 01.01.2007 – 22.04.2008 a efectuat în calitate de administrator al debitoarei o serie de achiziţii din care o parte au fost comercializate ulterior sub costul de achiziţie aşa cum se reţine la fila 2 din raportul de inspecţie fiscală, împrejurare necontestată de altfel de către pârât, înstrăinările respective în modalitatea în care s-au realizat conducând la concluzia că pârâtul a făcut acte de comerţ în interes personal sub acoperirea debitoarei, înstrăinările fiind făcute la nici o lună de la achiziţie (achiziţie realizată la preţuri mult mai mari decât cele la care s-a realizat vânzarea, unul dintre bunuri, respectiv autoturismul marca Rover fiind cumpărat de la fiul pârâtului) şi sub costul de achiziţie.

In ceea ce priveşte fapta prevăzută de art.138 lit.c) din lege, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut nici o dovadă că pârâtul PGS a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care duce în mod vădit debitoarea la încetarea de plăţi.

Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit.d s-a reţinut că pârâtul PGS, în calitate de administrator al debitoarei până la momentul retragerii, nu a înregistrat în contabilitate factura nr.0805046/07.05.2008, iar cheltuielile nedeductibile fiscal în sumă de 29.471 lei nu aveau la bază înregistrări în contabilitate în baza unor documente justificative, astfel că prin această faptă coroborat cu nedepunerea actelor contabile de către pârâtul LYP care a fost notificat în acest sens se ajunge la concluzia că nu a fost ţinută contabilitatea conform legii nr.82/1991, atât în perioada cât ambii pârâţi au fost administratori, cât şi după momentul retragerii lui PS.

Tribunalul a apreciat că prin faptele săvârşite pârâţii au cauzat un prejudiciu în cuantum de 102.491,58 lei creditorilor, aşa cum rezultă din tabelul definitiv al creditorilor, iar între faptele ilicite şi starea de insolvenţă există legătură de cauzalitate.

Împrejurarea că societatea debitoarea avea contractate şi diverse credite pe care în parte le-a achitat pârâtul P. a fost apreciată ca irelevantă în ceea ce priveşte răspunderea sa pentru faptele prevăzute de art.138 lit.a şi d, atâta timp cât prin aceste fapte săvârşite în modalitatea descrisă anterior cât şi prin fapta pârâtului LYP prevăzută de art.138 lit.d s-a cauzat starea de insolvenţă a debitoarei.

Împotriva sentinţei de mai sus a formulat recurs pârâtul PGS, solicitând modificarea hotărârii şi respingerea cererii Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vâlcea de antrenare a răspunderii sale în solidar cu pârâtul LYP pentru suportarea pasivului neacoperit al societăţii C. SRL.

În motivarea recursului, PGS a arătat că a fost revocat din calitatea de administrator la data de 24.03.2009.

Mai arată că a depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri din care rezultă că, deşi nu avea calitatea de administrator al societăţii, a încercat să acopere din debitele societăţii, achitând debite din contracte şi credite.

Susţine recurentul că instanţa de fond nu a analizat şi nu a ţinut cont în nici un fel de concluziile raportului de expertiză în care, raportat la obiectivele stabilite chiar de aceasta, s-au lămurit aspecte din punct de vedere contabil care sunt în contradictoriu cu reţinerile instanţei de fond, iar aceasta din urmă fără nici un argument, cu atât mai puţin un argument contabil, a înlăturat această probă.

Astfel, în a rezultat din raportul de expertiză că la data încetării calităţii de administrator, situaţia netă a societăţii este pozitivă, ceea ce înseamnă că independenţa financiară a firmei C. SRL este asigurată. Valoarea bunurilor rămase în patrimoniu la data de 31.03.2009 este de 396.237,70 lei, iar pasivul este de -232.860,56 lei.

La 31.03.2009 societatea are datorii pe termen scurt de 47.948 lei şi datorii pe termen lung de 533.202 lei. Această din urmă sumă provine dintr-un credit bancar, garantat de către recurent (fidejusiune), reeşalonat şi achitat (în parte la data raportului) de către acesta.

De asemenea, în contul 4551 se regăseşte suma de 468.500 lei, adusă de asociaţi în societate.

Arată recurentul că reclamanta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea nu indică în mod concret care sunt faptele imputabile unuia sau celuilalt dintre administratori şi care este consecinţa pecuniară a eventualelor fapte.

Mai arată recurentul că a fost revocat din funcţia de administrator la data de 19.03.2009, fiind descărcat de activitate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.31/1990. Rezultă deci că începând cu această dată nu a mai avut atribuţii, nici posibilitatea legală de a furniza documente contabile lichidatorului sau oricărei alte autorităţi.

Creditoarea intimată reclamantă a invocat în seama recurentului-pârât „nedepunerea de către pârât în calitate de administrator la organul fiscal a declaraţiilor prevăzute de lege”. Apreciază faptul că, printr-o verificare elementară, chiar reclamanta putea observa faptul că până la încetarea mandatului de administrator a depus personal toate documentele prevăzute de legislația fiscală în vigoare la organul fiscal.

Argumentul final al creditoarei reclamante intimate se concretizează prin faptul că după deschiderea procedurii împotriva societăţii debitoare, camioanele aparţinând societăţii au fost în continuare exploatate.

Într-adevăr, aceasta poate constitui un argument logic de antrenare a răspunderii personale a unui administrator, dar în exclusivitate a administratorului în funcţie, respectiv a numitului LYP.

Intimata DGRFP Craiova a formulat întâmpinare, depusă la dosar la data de 05.09.2013, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Curtea, analizând recursul a constatat ca fiind nefondată calea de atac, pentru motivele ce se vor expune în continuare:

În conformitate cu prevederile art. 137 C.proc.civ., au fost analizate cu prioritate motivele de ordine publică invocate de către recurent în recurs, potrivit art. 306 al. 2 C.proc.civ.

Este vorba de excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei DGFP Vâlcea (prin reorganizare devenită DGRFP Craiova) şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active, Curtea a constatat că reclamanta este creditoare care deţine mai mult de 50% din valoarea masei credale, calitate în care a promovat cererea de chemare în judecată, uzând de dispoziţiile art. 138 al. 3 teza finală.

Prevederile art. 138 al. 3 din Legea 85/2006 conferă adunării creditorilor posibilitatea să îl împuternicească fie pe preşedintele comitetului creditorilor, fie, în cazul în care acest comitet nu s-a constituit, pe oricare alt creditor, pentru a introduce acţiunea prevăzută la alineatul 1 al aceluiaşi articol, în cazul în care administratorul/lichidatorul judiciar nu o face.

Teza finală a art. 138 al. 3 care stipulează că: „De asemenea, poate introduce această acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală”, nu pot fi interpretate aşa cum o face recurentul prin concluziile scrise şi orale, în sensul că şi creditorul majoritar are nevoie de o hotărâre a adunării creditorilor pentru a promova acţiunea de atragere a răspunderii solidare a persoanelor vinovate.

Această interpretare nu poate fi primită. Astfel, dacă cerinţa împuternicirii de către adunarea creditorilor ar fi fost necesară şi creditorului majoritar, atunci nu ar mai fi fost nevoie de o propoziţie în plus în textul alineatului 3 al art. 138 din lege, întrucât se încadra oricum în noţiunea de „creditor desemnat de adunarea creditorilor” avută în vedere în prima frază a alin. 3.

În realitate, menţionarea separată a creditorului majoritar semnifică tocmai o diferenţă de tratament a acestuia faţă de ceilalţi creditori, în sensul că numai aceştia din urmă au nevoie de o împuternicire din partea adunării creditorilor, impusă în mod expres de text, cerinţă care nu se mai regăseşte, textual, şi pentru cel dintâi. Iar sintagma „în aceleaşi condiţii” trimite la celelalte condiţii de exerciţiu ale acţiunii, atât cele de procedură cât şi cele de fond, care sunt aceleaşi, fără să existe diferenţieri în funcţie de entităţile cărora legea le conferă calitate procesuală şi care exercită în concret acţiunea.

Dincolo de interpretarea textuală, şi cea logică este de natură să conducă la aceeaşi concluzie. Din moment ce deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor, este inutilă o hotărâre a adunării creditorilor, întrucât ceilalţi creditori nu pot influenţa în vreun fel adoptarea acesteia, indiferent de prezenţa sau de votul lor. Aceasta este de altfel şi explicaţia pentru care legiuitorul nu mai impune cerinţa unei astfel de hotărâri pentru creditorul care deţine cel puţin 50% din valoarea creanţelor, căci în acest caz ar fi o cerinţă superfluă.

S-a mai invocat, în susţinerea acestei excepţii, că nu este îndeplinită şi o altă cerinţă prevăzută de art. 138 al. 3 din lege, întrucât lichidatorul judiciar, în raportul cauzal, şi-a exprimat poziţia în sensul că este în imposibilitate de a promova cererea deoarece nu are acces la documentele debitorului şi nu are suficiente elemente pentru întocmirea şi susţinerea cererii.

În opinia recurentului, o condiţie pentru promovarea cererii de către creditori este aceea ca lichidatorul/administratorul judiciar să fi hotărât că nu este cazul să introducă cererea, cerinţă care nu se regăseşte în speţă.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece dreptul la acţiune al creditorului poate fi exercitat atunci când lichidatorul/administratorul judiciar nu îl exercită, indiferent de motivele pentru care nu o face ori de modul cum îşi motivează opţiunea, exprimarea textului - „a hotărât că nu este cazul să introducă acţiunea”, fiind cât se poate de generală, pentru a acoperi toate ipotezele.

Mai mult decât atât, lipsa documentelor debitoarei nu este un aspect de care să se poată prevala lichidatorul în neformularea cererii, deoarece potrivit art. 20 al. 1 lit. c) din lege, în situaţia în care nu au fost depuse toate documentele menţionate la art. 28 al. 1, era obligat să procedeze el însuşi la întocmirea acestora.

De asemenea, nedepunerea documentelor poate fi în sine o faptă culpabilă ori cel puţin o prezumţie a săvârşirii unei fapte ce ar intra sub incidenţa prevederilor art. 138 al. 1 lit. d) din lege, ceea ce ar constitui un motiv să formuleze, iar nu să nu formuleze cererea de antrenare a răspunderii.

Aşadar, pentru considerentele expuse, excepţia lipsei calităţii procesuale în formularea cererii de chemare în judecată este nefondată.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea a constatat că, potrivit art. 139 din Legea 85/2006, cererea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani, termen care curge de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării deschiderii procedurii.

În susţinerea excepţiei, recurentul a arătat, prin concluziile scrise şi orale că termenul a început să curgă la 01.10.2008, deoarece perioada verificată prin inspecţia fiscală finalizată cu decizia de impunere nr. 197/27.02.2009 a fost 29.09.2005 – 30.09.2008.

Curtea constată că, potrivit raportului de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. 17.886/27.02.2009, controlul s-a desfăşurat în perioada 11.02.2009 – 20.02.2009 şi 25.02.2009 şi a vizat perioada 29.09.2005 – 30.09.2008.

Ceea ce interesează sub aspectul curgerii termenului de prescripţie nu este perioada controlată, ci data finalizării controlului, aceasta fiind data la care se presupune că organul fiscal a luat cunoştinţă de săvârşirea anumitor fapte culpabile de către administratorii societăţii, dată la care însă nici nu fusese deschisă procedura insolvenţei.

Aşadar, considerând că la data finalizării controlului organul fiscal, 25.02.2009 cunoştea ori trebuia să cunoască şi starea de insolvenţă a societăţii, acesta este termenul la care a început să curgă termenul de prescripţie, şi în raport de care formularea cererii de chemare în judecată la 16.11.2011 este situată în interiorul termenului de 3 ani stipulat de art. 139 din Legea 85/2006.

În consecinţă, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată.

Pe fondul recursului, Curtea a avut în vedere că, din probatoriul administrat, a rezultat că, într-adevăr recurentul-pârât P se face vinovat de săvârşirea anumitor fapte prejudiciabile pentru societate, fapte descrise în mod corect de către instanţa de fond.

Cu toate acestea, pentru a atrage răspunderea personală a fostului administrator, în baza art. 138 b) şi d) din Legea 85/2006, reţinut a fi incidente de către prima instanţă, este necesară şi cerinţa legăturii de cauzalitate dintre faptele, omisive şi comisive, şi prejudiciul constând în pasivul neacoperit al societăţii intrate în insolvenţă.

Referitor la raportul de cauzalitate, dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 impun condiţia ca fapta membrilor organelor de conducere să fi cauzat ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, prejudiciind astfel societatea şi, indirect, creditorii săi.

Cu alte cuvinte, nu este suficient ca această faptă să fi contribuit la starea de insolvenţă, fiind necesară existenţa unui raport de cauzalitate direct.

În cauză, pârâtul PGS a fost revocat din societate la 23.04.2009.

La această dată, valoarea activului societăţii (396.237 lei) este mai mare decât pasivul (232.860 lei), astfel cum rezultă din raportul de expertiză (întrebarea 2). Concluzia se menţine chiar şi dacă luăm în considerare sub aspectul pasivului, în plus faţă de ce a reţinut expertul, valoarea din decizia de impunere, 48.086 lei, pe care reclamanta susţine, în obiecţiunile la raport, că expertul nu a luat-o în considerare la stabilirea pasivului.

A mai rezultat, din raportul de expertiză coroborat cu contractul de împrumut nr. 49465262/2008, contract de fidejusiune, contractul de cesiune de creanţă din 30.06.2011, convenţie de reeşalonare debit din 25.02.2013 şi dovezile de plată, că pârâtul P a garantat, ca fidejusor, cu întreaga sa avere personală, restituirea împrumutului de 20.000 euro contractat de societatea al cărei administrator a fost, achitând de altfel o parte din acest împrumut (circa 1000 euro).

Date fiind aceste elemente, şi anume faptul că, la data revocării din funcţia de administrator, societatea avea în patrimoniu active a căror valoare depăşeşte pasivul, că pârâtul a garantat (garanţie personală) un debit al societăţii, calitate în care a şi achitat o parte a acestui pasiv, rămânând obligat personal pentru rest, rezultă că legătura de cauzalitate dintre faptele imputate acestui pârât şi pasivul neacoperit nu se relevă, luându-se în considerare datele existente la data încetării funcţiei de administrator al pârâtului recurent şi faptul că pârâtul a făcut demersuri apte să înlăture prejudiciul creat până la acel moment.

În consecinţă, unul dintre condiţiile angajării răspunderii în baza art. 138 din Legea 85/2006 nu se regăseşte, astfel încât, pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul, în baza art. 8 şi art. 149 din Legea 85/2006 rap. la art. 312 C. proc. civ., a modificat sentinţa în sensul respingerii cererii formulate împotriva lui PGS, de obligare la plată şi accesoriu, de instituire a sechestrului, fiind menţinută în rest sentinţa, cu privire la partea din hotărâre nerecurată de către celălalt pârât.