Secţia I civilă

6. Procedură de insolvenţă. Distribuirea către creditori a fructelor reprezentând chirii ale bunului ipotecat. Aplicarea art.123 sau a art.121 din Legea nr.85/2006
Art.121 şi art.123 din Legea nr.85/2006

Art.1777 Cod civil
Preţul locaţiunii pentru imobilul ipotecat în favoarea recurentei trebuie să se distribuie în conformitate cu dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.123 din acelaşi act normativ.

Ipoteca se extinde de drept şi asupra fructelor civile percepute după trecerea la faliment, chiar dacă o astfel de menţiune nu a fost inserată expres în contractul de garanţie, iar art.121 din Legea nr.85/2006 se referă la „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului .

În condiţiile în care toate cheltuielile pentru întreţinerea bunului ipotecat sunt scăzute din preţul obţinut prin vânzarea acestuia, apare ca fiind nejustificat ca fructele produse să nu urmeze acelaşi regim.

(Decizia nr. 726/R-COM/09.03.2012)
Prin contestaţia formulată la 7 octombrie 2010, creditoarea B.R.D. S.A. – Sucursala Rm.Vâlcea a solicitat modificarea raportului asupra fondurilor obţinute din lichidare până la 16 septembrie 2011 şi planul de distribuire între creditorii debitoarei SC I. G. C. SRL.

Astfel, s-a susţinut că chiria obţinută din locaţiunea unui spaţiu comercial şi dobânda aferentă acesteia se impune a fi distribuită conform art.121 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.123 din acelaşi act normativ, motivat de faptul că spaţiul ce a produs fructele este ipotecat în favoarea creditoarei, aşa încât aceasta se impune a fi plătită în mod prioritar.

Şi în varianta în care suma ar urma să se repartizeze în condiţiile art.123, actele practicianului în lichidare se impun a fi modificate, aşa încât singurul creditor de la pct.7 este creditorul bancar, iar cei nominalizaţi la poziţiile 3-8 se încadrează în pct.8 şi 9 întrucât drepturile lor nu decurg din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2011, Tribunalul Vâlcea a disjuns contestaţia formând un dosar asociat în care s-a pronunţat sentinţa nr.2792/2011. Prin această hotărâre contestaţia a fost respinsă, reţinându-se că susţinerea este neîntemeiată câtă vreme se distribuie în condiţiile art.121 din Legea nr.85/2006 doar fondurile obţinute din vânzarea bunurilor cu privire la care există constituite drepturi în favoarea creditorilor şi nu fondurile din fructele produse de aceste bunuri.

A fost apreciată ca neîntemeiată şi susţinerea privind creditorii nominalizaţi în Plan la poziţiile 3-8, creditori despre care s-a arătat ca sunt înscrişi corect la pct.7 de către lichidatorul judiciar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea B.R.D. Groupe Societe Generale – Sucursala Vâlcea, invocând dispoziţiile art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă şi susţinând în esenţă următoarele:

- este eronată interpretarea instanţei potrivit căreia fondurile obţinute din închirierea spaţiului comercial se distribuie în condiţiile art.123 din Legea nr.85/2006, când, în realitate, acestea primesc regimul la care se referă art.121, aspect ce rezultă şi din prevederile art.2383 alin.1 şi 2 din Codul civil, aşa cum, implicit, a fost de acord şi lichidatorul judiciar;

- şi soluţia pronunţată faţă de cea de-a doua susţinere trebuie privită pe de o parte ca fiind nemotivată, iar pe de altă parte ca nefondată, câtă vreme nu s-a făcut dovada că sumele pretinse de creditorii B. M., S.C. P. S.R.L., S.C. P. S.R.L., G. I., S.C. N. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. privind din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări.

Examinând criticile formulate, Curtea, în majoritate, a apreciat că sunt fondate, aşa cum se va arăta mai jos:

Prima critică, a cărei admitere lipseşte de interes cea de-a doua susţinere, priveşte distribuirea sumei de 131.105,56 lei reprezentând contravaloare chirie club Short Grup SRL şi dobânda aferentă acesteia de 35,26 lei. Potrivit distribuirii realizate de lichidatorul judiciar, din aceste sume s-a dedus cea de 30.224,35 lei, reprezentând utilităţi aferente lunilor februarie-septembrie 2011, asigurarea clubului, onorariul lichidatorului, taxe pentru primărie, comisioane bancare şi cheltuieli de procedură creditate de lichidator si nerecuperate până în prezent de 504,55 lei.

Valoarea rămasă a fost distribuită în condiţiile art.123 din Legea nr.85/2006 şi nu în conformitate cu dispoziţiile art.121 din acelaşi act normativ.

Potrivit art.121 alin.1 „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 1¹. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.”, iar potrivit art.123 „Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4); 2. creanţele izvorâte din raportul de muncă; 3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; 4. creanţele bugetare; 5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; 6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.”

Problema pe care instanţa de control judiciar o are de rezolvat, în raport de primul motiv de recurs, este aceea de a statua dacă fructele civile ale bunului ipotecat se distribuie ca pentru creanţe garantate, urmând aşadar regimul acesteia, sau ca pentru creanţe chirografare. Sumele din chirii aparţin proprietarului bunului, debitorul, important fiind numai dacă ele se împart între toţi creditorii în ordinea prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006 sau în condiţiile art.121 din aceeaşi lege, pentru creditorii ipotecari ai bunului, urmând ca numai diferenţa în plus să rămână în averea debitorului, pentru a fi distribuită tuturor creditorilor.

O primă observaţie care se impune este aceea că se discută în cauză efectele a doua contracte de ipotecă încheiate la 12.05.2008 şi la 20.09.2007, deci sub imperiul Codului civil anterior, act normativ care nu cuprindea dispoziţia înscrisă la art.2383 alin.2 din noul cod la care trimite recurenta.

Este aşadar real că în Codul civil de la 1864 nu existau dispoziţii pentru astfel de situaţii, însă acest aspect trebuie privit şi prin prisma reglementării pe care o cuprindea Codul comercial în materia falimentului şi potrivit căreia sumele de bani ce aparţineau falitului se distribuiau cu prioritate creditorilor garantaţi după ce din suma totală obţinută se scădeau cheltuielile de administrare şi de procedură (art.822). Astfel, creditorii garantaţi aveau oricum prioritate la distribuire, indiferent dacă sumele de bani proveneau din bunul ce era afectat garanţiei lor.

Fostul Cod civil cuprindea însă o reglementare privind extinderea dreptului de ipotecă de drept, în art.1777 potrivit căruia „Ipoteca se întinde asupra tuturor amelioraţiilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat” şi astfel creditorul ipotecar beneficia de o mărire a garanţiei sale.

În aceste condiţii este de acceptat o astfel de extindere şi asupra fructelor civile mai ales după notarea trecerii la faliment a persoanei juridice, procedură ce implică lichidarea patrimoniului prin vânzarea bunurilor.

De altfel, această notare are valoarea înscrierii unei somaţii de natura celei la care se referă art.498 Cod procedură civilă. Efectele recunoscute ale acestei notări sunt cele ale indisponibilizării bunului, indisponibilizare ce se produce de principiu şi prin deschiderea procedurii de insolvenţă, interzicând debitorului să încheie acte cu privire la patrimoniul său.

Când astfel de acte sunt încheiate însă valabil, pot determina o delegare de natura celei la care se referă art.499 Cod procedură civilă şi care permite creditorului să încaseze veniturile produse de bun, inclusiv din contractul de la locaţiune încheiat anterior notării de către debitor sau ulterior de către lichidator.

Se impune aşadar aprecierea că, dacă imobilul ipotecat este închiriat sau arendat, toate fructele naturale sau civile produse de bun după transcrierea somaţiei, respectiv a trecerii la faliment, sunt imobilizate şi devin gajul creditorilor urmăritori, titulari ai garanţiei, fiind puse deoparte pentru a servi la despăgubirea lor.

Această optică a legiuitorului român se apreciază că susţine concluzia potrivit căruia ipoteca se extinde de drept şi asupra fructelor civile percepute după trecerea la faliment, chiar dacă o astfel de menţiune nu a fost inserată expres în contractul de garanţie, iar art.121 din Legea nr.85/2006 se referă la „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului (...)”.

Concluzia este susţinută şi de alte două argumente: unul de echitate şi un altul prevăzut expres de actualul Cod civil.

Argumentul de echitate este determinat de faptul că potrivit aceluiaşi art.121 din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor ipotecate se plătesc cu prioritate „taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art.10, art.19 alin.2, art.23 şi 24”.

Aşadar, din preţul obţinut cu ocazia vânzării bunului ipotecat se achită dincolo de cheltuielile de procedură toate cheltuielile de conservare şi administrare, aşa cum în cauză sunt enumerate utilităţile la mai mulţi operatori, cheltuielile cu asigurarea, taxele şi impozitele locale.

În condiţiile în care toate cheltuielile pentru întreţinerea bunului ipotecat sunt scăzute din preţul obţinut prin vânzarea acestuia, apare ca fiind nejustificat ca fructele produse să nu urmeze acelaşi regim.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea argument, acesta este reprezentat de dispoziţiile citate de recurentă, respectiv art.2383 din actualul Cod civil, text ce reglementează extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului şi legiferează în mod expres rezolvarea susţinută mai sus. Astfel, potrivit lui, „(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale”.

Alineatul 1 priveşte situaţia fructelor naturale şi industriale, însă el a fost citat avându-se în vedere trimiterea pe care alin.2 o face. Acest alineat priveşte fructele civile şi legiferează extinderea ipotecii de la momentul notării deschiderii procedurii de insolvenţă, situaţie în care opozabilitatea se asigură chiar şi faţă de locatar.

Este real că textul nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit şi contractelor de garanţie, însă el ilustrează pe de o parte voinţa actuală a legiuitorului, iar pe de altă parte, confirmă concluzia de mai sus, potrivit căreia în absenţa unui text expres interpretarea care trebuie să se dea în doctrină şi jurisprudenţă este aceea a extinderii ipotecii pentru fructele civile ale unui bun ipotecat, percepute ulterior notării deschiderii procedurii.

Pentru toate aceste considerente se apreciază că preţul locaţiunii pentru imobilul ipotecat în favoarea recurentei trebuie să se distribuie în conformitate cu dispoziţiile art.121 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.123 din acelaşi act normativ.

Faţă de această statuare, s-a apreciat că devine inutilă verificarea celei de-a doua critici, critică ce are un caracter subsidiar primei, prin aceea că fiind distribuită chiria după regula aplicabilă creditorilor garantaţi, recurenta oricum nu mai participă la repartizarea aceleiaşi sume în categoria celorlalţi creditori înscrişi în tabel.

În baza art.312 alin.2 Cod procedură civilă, cu majoritate, a fost admis recursul şi modificată sentinţa, în sensul modificării raportului asupra fondurilor obţinute şi planului de distribuţie, în sensul mai sus arătat.
Opinie separată

În opinia separată s-a apreciat că recursul se impunea a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte prima critică, privitoare la distribuirea sumei de 131.105,56 lei reprezentând contravaloare chirie club S. G. SRL şi dobânda aferentă acesteia de 35,26 lei, s-a apreciat că aceasta este nefondată faţă de dispoziţiile de lege lata ale Codului civil şi Legii nr.85/2006.

Astfel, potrivit distribuirii realizate de lichidatorul judiciar, din sumele provenind din chiria acestui bun s-a dedus suma de 30.224,35 lei, reprezentând utilităţi aferente lunilor februarie-septembrie 2011, asigurarea clubului, onorariul lichidatorului, taxe pentru primărie, comisioane bancare şi cheltuieli de procedură creditate de lichidator si nerecuperate până în prezent de 504,55 lei.

Valoarea rămasă a fost distribuită în condiţiile art.123 din Legea nr.85/2006 şi nu în conformitate cu dispoziţiile art.121 din acelaşi act normativ.

Potrivit art.121 alin.1 din Legea nr.85/2006: „Fondurile obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, de ipoteci, gajuri sau alte garanţii reale mobiliare ori drepturi de retenţie de orice fel, vor fi distribuite în următoarea ordine: 1. taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23 şi 24; 1¹. creanţele creditorilor garantaţi născute în timpul procedurii de insolvenţă după confirmarea planului de reorganizare, ca parte componentă a acestui plan. Aceste creanţe cuprind capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel; 2. creanţele creditorilor garantaţi, cuprinzând tot capitalul, dobânzile, majorările şi penalităţile de orice fel, precum şi cheltuielile, pentru creanţele născute înainte de deschiderea procedurii.”.

Potrivit art.123 din acelaşi act normativ: „Creanţele vor fi plătite, în cazul falimentului, în următoarea ordine: 1. taxele, timbrele sau orice alte cheltuieli aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea bunurilor din averea debitorului, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art. 10, art. 19 alin. (2), art. 23, 24 şi ale art. 98 alin. (3), sub rezerva celor prevăzute la art. 102 alin. (4); 2. creanţele izvorâte din raportul de muncă; 3. creanţele reprezentând creditele, cu dobânzile şi cheltuielile aferente, acordate după deschiderea procedurii, precum şi creanţele rezultând din continuarea activităţii debitorului după deschiderea procedurii; 4. creanţele bugetare; 5. creanţele reprezentând sumele datorate de către debitor unor terţi, în baza unor obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru minori sau de plată a unor sume periodice destinate asigurării mijloacelor de existenţă; 6. creanţele reprezentând sumele stabilite de judecătorul-sindic pentru întreţinerea debitorului şi a familiei sale, dacă acesta este persoană fizică; 7. creanţele reprezentând credite bancare, cu cheltuielile şi dobânzile aferente, cele rezultate din livrări de produse, prestări de servicii sau alte lucrări, precum şi din chirii; 8. alte creanţe chirografare; 9. creanţele subordonate, în următoarea ordine de preferinţă: a) credinţele acordate persoanei juridice debitoare de către un asociat sau acţionar deţinând cel puţin 10% din capitalul social, respectiv din drepturile de vot în adunarea generală a asociaţilor, ori, după caz, de către un membru al grupului de interes economic; b) creanţele izvorând din acte cu titlu gratuit.”

Aşa cum s-a arătat şi în opinia majoritară, problema pe care instanţa de control judiciar o are de rezolvat sub aspectul acestei prime critici este aceea dacă fructele civile ale bunului ipotecat se distribuie ca şi fonduri obţinute din vânzarea bunurilor din averea debitorului, grevate, în favoarea creditorului, urmând aşadar regimul ipotecii, sau ca şi fonduri obţinute din vânzarea unor bunuri negarantate.

Această chestiune urmează a fi rezolvată sub imperiul Codului civil de la 1864, întrucât se discută în cauză efectele a două contracte de ipotecă încheiate la 12.05.2008 şi la 20.09.2007, deci sub imperiul acestui Cod, act normativ care nu cuprindea dispoziţia înscrisă la art.2383 alin.2 din noul cod la care trimite recurenta.

Potrivit art. 483 şi art. 523 din Codul civil din 1864, chiriile constituie fructe civile, care se dobândesc de către proprietar de la zi la zi, prin simpla curgere a timpului, în virtutea dreptului său de accesiune.

Prin urmare, sumele din chirii aparţin proprietarului bunului, în speţă, chiria obţinută din închirierea unui bun al debitorului supus procedurii de insolvenţă, ipotecat în favoare unui creditor, intrând în averea debitorului, care include, potrivit art.3 pct.2 din Legea 85/2006, totalitatea bunurilor şi drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul executării silite, în condiţiile reglementate de Cod de procedură civilă.

Urmează a se stabili dacă ele se împart între toţi creditorii în ordinea prevăzută de art.123 din Legea nr.85/2006 sau în condiţiile art.121 din aceeaşi lege, pentru creditorii ipotecari ai bunului, urmând ca numai diferenţa în plus să rămână în averea debitorului, pentru a fi distribuită tuturor creditorilor.

În opinia minoritară s-a susţinut că, a aprecia că sumele provenind din chiria bunului trebuie distribuite în condiţiile art.121 din aceeaşi lege, pentru creditorii ipotecari ai bunului, echivalează cu a extinde efectele ipotecii şi asupra fructelor imobilului, în speţă a considera că dreptul de ipotecă grevează inclusiv dreptul asupra chiriilor provenind din cedarea folosinţei imobilului.

Ţinând seama doar de reglementarea de lege lata aplicabilă cauzei, în speţă Codul civil din 1864, în opinia minoritară, s-a susţinut că această interpretare încalcă cel puţin trei principii aplicabile în materie de ipotecă, în regimul vechiului Cod.

Astfel, un prim principiu aplicabil este cel al specializării ipotecii, principiu de vocaţie generală, care ţine de esenţa, iar nu de natura garanţiei, dezvoltat în jurul art.1774 Cod civil şi care presupune identificarea exactă a obiectului ipotecii. Necesitatea specializării ipotecii este determinată în special de asigurarea securităţii şi stabilităţii circuitului civil în materia garanţiilor, printr-o informare corectă şi completă a terţilor în ceea ce priveşte garanţia ipotecară, iar nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea absolută. De menţionat că inclusiv Noul Cod civil păstrează acest principiu, inclusiv în situaţia ipotecării tuturor bunurilor prezente şi viitoare (ipotecarea universalităţilor).

Or, din contractul de ipotecă depus la fila 21 din recurs rezultă fără dubiu că ipoteca poartă asupra imobilului, iar nu şi asupra fructelor rezultând din cedarea folosinţei acestuia.

În al doilea rând, în regimul vechiului Cod civil, potrivit art. 1775, bunurile viitoare ale debitorului nu puteau fi obiectul unei ipoteci, această soluţie fiind consacrată doar de noul Cod civil (art.2372 Cod civil).

Or, dreptul la chiria bunului ipotecat nu este altceva decât un bun viitor, respectiv fructele ce urmează a fi culese după momentul constituirii ipotecii din închirierea imobilului ipotecat.

În al treilea rând, în aceeaşi reglementare a Codului civil 1864, potrivit art. 1751 din Codul civil, mobilele nu puteau fi ipotecate.

Or, este acceptat în doctrină şi jurisprudenţă că dreptul asupra chiriei este un drept de creanţă, având natura juridică a unui bun mobil. Soluţia ipotecii asupra chiriilor prezente şi viitoare produse de un imobile este consacrată doar de art.2379 din Noul Cod civil, o astfel de ipotecă fiind însă supusă formalităţilor de înscriere în Cartea Funciară şi în privinţa chiriilor, deşi o astfel de ipotecă are natură mobiliară.

De altfel, în opinia minoritară s-a arătat că, dacă s-ar fi dorit de către creditoare obţinerea unei garanţii asupra chiriilor imobilului grevat în favoarea sa printr-o ipotecă, sub regimului vechiului Cod civil, ea ar fi putut obţine în favoarea sa înscrierea unei garanţii reale mobiliare, în condiţiile art.2 lit.a, art.4 lit.d din Titlul VI, Regimul garanţiilor reale mobiliare din Legea 99/1999, bunul afectat garanţiei constituindu-l în acest caz chiar dreptul de creanţă asupra chiriei, potrivit art.7 coroborat cu art.6 alin.5 lit.g, ipoteca asupra imobilului neextinzându-se în vechea reglementare şi asupra fructelor (bunuri mobile) ale imobilului.

Acolo unde legiuitorul vechiului Cod a vrut să extindă efectele ipotecii a spus-o expres, aşa cum este cazul art. 1777 din codul civil, potrivit căruia „ipoteca se întinde asupra tuturor amelioraţiunilor survenite în urma constituirii imobilului ipotecat”, text care nu poate fi aplicat prin analogie, date fiind tocmai rigorile principiului specializării în materie de ipotecă, citat mai sus.

Referirea din opinia majoritară la fostele dispoziţii ale art.822 din Codul comercial în materia falimentului, potrivit cărora sumele de bani ce aparţineau falitului se distribuiau cu prioritate creditorilor garantaţi după ce din suma totală obţinută se scădeau cheltuielile de administrare şi de procedură, astfel încât creditorii garantaţi aveau oricum prioritate la distribuire, indiferent dacă sumele de bani proveneau din bunul ce era afectat garanţiei lor a fost considerat în opinia minoritară ca fiind fără consecinţe asupra cauzei deduse judecăţii, dat fiind că legiuitorul Legii nr.85/2006 a optat pentru o soluţie diferită în materia distribuirii veniturilor obţinute din vânzarea bunurilor debitorului, consacrată în art.121, respectiv 123, din care reiese că intenţia sa a fost aceea de a atenua prioritatea absolută la distribuire a creditorilor garantaţi.

În sfârşit, art.498 şi art.499 din Codul de procedură civilă, invocate, de asemenea în opinia majoritară nu slujesc, în opinia minoritară soluţiei adoptate, ele putând fi folosite mai degrabă ca un contraargument.

Astfel, art. 498  din codul de procedură consacră inopozabilitatea închirierilor făcute de debitor după data înscrierii somaţiei arătate la art. 497 alin. (1), statuându-se în acelaşi timp că închirierile anterioare înscrierii somaţiei sunt opozabile, în condiţiile legii, atât creditorilor urmăritori, cât şi adjudecatarului.

 Art. 499 consacră în fapt o altă modalitate de executare silită, respectiv executarea veniturilor bunului imobil, modalitate de executare ce presupune formalităţi specifice potrivit acestui text, respectiv: „După primirea somaţiei debitorul poate cere instanţei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, să-i încuviinţeze ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni.

    (2) Instanţa sesizată potrivit alin. (1) va cita părţile în camera de consiliu şi se va pronunţa de îndată prin încheiere irevocabilă. În caz de admitere a cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.

    (3) Pentru motive temeinice creditorul poate solicita instanţei reluarea urmăririi înainte de expirarea termenului de 6 luni, dispoziţiile alin. (2) fiind aplicabile în mod corespunzător.”

Rezultă din textul citat că această modalitate de executare este iniţiată la cererea debitorului şi este alternativă urmăririi silite imobiliare, care se suspendă pe durata executării veniturilor imobilului urmărit. Or, o astfel de reglementare ar fi fără logică dacă s-ar admite teza din opinia majoritară, potrivit căreia efectele ipotecii s-ar extinde automat şi asupra fructelor, astfel încât creditorul ar putea executa silit, cu drept de preferinţă, atât imobilul cât şi veniturile sale.

Prin urmare, în opinia minoritară, aprecierea - desprinsă din textele citate, făcută în soluţia majoritară, potrivit căreia, dacă imobilul ipotecat este închiriat sau arendat, toate fructele naturale sau civile produse de bun după transcrierea somaţiei, respectiv a trecerii la faliment, sunt imobilizate şi devin gajul creditorilor urmăritori, titulari ai garanţiei, fiind puse deoparte pentru a servi la despăgubirea lor- este eronată, Codul de procedură civilă reglementând expres o procedură specială prin care debitorul (iar nu creditorul) poate obţine ca plata integrală a datoriei, inclusiv dobânzile şi cheltuielile de executare, să se facă din veniturile imobilului urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni, iar prin admiterea cererii debitorului, instanţa va dispune suspendarea urmăririi silite imobiliare.

Această optică a legiuitorului român a fost în opinia minoritară apreciată ca fiind în defavoarea concluziei potrivit căruia ipoteca se extinde de drept şi asupra fructelor civile percepute după trecerea la faliment.

Argumentul susţinut în opinia majoritară ca fiind unul de echitate, întemeiat pe faptul că potrivit aceluiaşi art.121 din fondurile obţinute din vânzarea bunurilor ipotecate se plătesc cu prioritate „taxe, timbre şi orice alte cheltuieli aferente vânzării bunurilor respective, inclusiv cheltuielile necesare pentru conservarea şi administrarea acestor bunuri, precum şi plata remuneraţiilor persoanelor angajate în condiţiile art.10, art.19 alin.2, art.23 şi 24” demonstrează, în opinia mea, doar faptul că, acolo unde legiuitorul a dorit ca anumite accesorii (cheltuieli de conservare şi administrare) să urmeze soarta bunului ipotecat a spus-o expres.

În sfârşit, argumentul reprezentat de dispoziţiile citate de recurentă şi însuşit în opinia majoritară, respectiv art.2383 din actualul Cod civil, text ce reglementează extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului, nu este el însuşi de natură a justifica soluţia adoptată în opinia majoritară.

Astfel, chiar potrivit acestui text: „(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei. (2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeaşi dată şi asupra chiriilor şi arenzilor imobilului dat în locaţiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării începerii urmăririi silite, respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenţei, în afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale”.

Pe de o parte, textul nu era în vigoare la data încheierii contractelor de credit şi contractelor de garanţie, iar pe de altă parte, el ilustrează tocmai o manifestare nouă de voinţă actuală a legiuitorului, în sensul ca dreptul de ipotecă să se extindă asupra fructelor naturale şi industriale ale imobilului ipotecat produse după notarea începerii urmăririi silite sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii insolvenţei, în condiţiile de publicate expres prevăzute de text. Or, consacrarea expresă a acestei soluţii este tocmai consecinţa faptului că, în lipsa unui astfel de text expres, nici în vechea şi nici în noua reglementare, efectele ipotecii nu pot fi extinse dincolo de cuprinsul a ceea ce este înscris în contractul de ipotecă ca fiind obiectul acesteia, dat fiind principiul specializării ipotecii, excepţie făcând îmbunătăţirile aduse imobilului, excepţie consacrată expres de art. 1777 din Codul civil din 1864 şi care este de strictă interpretare.

În sfârşit, chiar şi în noua reglementare, extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului este supusă unor formalităţi care în speţă nu au făcut obiectul verificării, printre care comunicarea deschiderii procedurii insolvenţei către locatar.

Pentru toate aceste considerente s-a apreciat că preţul locaţiunii pentru imobilul ipotecat în favoarea recurentei trebuia să fie distribuit în conformitate cu dispoziţiile art.123 din Legea nr.85/2006 şi nu în condiţiile art.121 din acelaşi act normativ, astfel încât această primă critică din recurs se impunea a fi respinsă.

În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, referitoare la faptul că recurenta participă la repartizarea aceleiaşi sume în categoria şi a altor creditori înscrişi în tabel, s-a apreciat că, în primul rând, Curtea nu ar putea decide modificarea planului de distribuire în defavoarea acestora fără ca aceştia să fi fost citaţi, în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum cer dispoziţiile art.8 alin.3 teza a II-a din Legea nr.85/2006, întrucât dreptul la apărare al acestora ar fi grav încălcat, ceea ce ar echivala cu o nesocotire a dreptului la un proces echitabil consacrat de art.6 din C.E.D.O..

Prin urmare, faţă de această critică se impunea, în opinia minoritară, repunerea cauzei pe rol pentru citarea şi a celorlalţi creditori, în condiţiile Codului de procedură civilă, aşa cum cer dispoziţiile art.8 alin.3 teza a II-a din Legea nr.85/2006.

Cum însă în cauză, în opinia majoritară s-a apreciat că analiza acestei critici nu se mai impune, dat fiind că prima critică a fost găsită ca neîntemeiată, a rezultat automat că nu se mai impune repunerea cauzei pe rol.

Prin urmare, în opinia minoritară, chiar dacă în condiţii de contradictorialitate soluţia sub acest aspect ar putea fi alta, în condiţiile nelegalei citări a celorlalţi creditori care ar fi afectaţi de modificarea raportului, respectiv a planului de distribuţie, nu s-ar putea decide în favoarea recurentei în lipsa analizării şi a apărărilor acestora.

În limitele acestor constrângeri procesuale, s-a apreciat că se impunea respingerea şi a acestei critici şi, în consecinţă, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, respingerea recursului.