Secţia I civilă

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 1.62 Mb.
səhifə1/31
tarix06.11.2017
ölçüsü1.62 Mb.
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31


SECŢIA I CIVILĂ

Procedură civilă
1. Rolul activ al instanţei de judecată. Principiul disponibilităţii.
Art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă

Art.129 alin.5 Cod procedură civilă

Recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru omisiunea acesteia de a introduce în cauză o parte în calitate de pârâtă, însă potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, numai părţile au posibilitatea să ceară lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane, potrivit dispoziţiilor art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

În raport de acest principiu al disponibilităţii nu se poate reţine că tribunalul şi-a încălcat obligaţia de rol activ, această obligaţie manifestându-se potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă, numai în ceea ce priveşte administrarea probelor în vederea aflării adevărului, nu şi în stabilirea cadrului procesual, drept care aparţine în mod exclusiv părţilor.
Decizia civilă nr. 2/09 ianuarie 2012
Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2008, aşa cum a fost completată şi precizată, reclamanţii C.I.M. ş.a. au chemat în judecată pe pârâta S.C. O.P. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata drepturilor băneşti reprezentând aprovizionarea de toamnă – iarnă, pentru perioada 2005 – 2008, drepturile urmând să fie actualizate în raport de indicele de inflaţie la data plăţii.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamanţii, salariaţi ai pârâtei au dobândit în baza art.176 din Contractul colectiv de Muncă la nivel de ramură dreptul la plata sumei reprezentând aprovizionare toamnă – iarnă, pe care în mod nejustificat pârâta nu l-a executat.

La termenul de judecată din 10.06.2011, pârâta a invocat în apărarea sa excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor P.C.M., T.A., C.E.I., D.R.Gh., C.V., R.I., A.M. şi R.Gh., cu argumentul că aceştia nu au avut calitatea de angajaţi ai pârâtei, ci ai SC R.A. SA.

În raport de excepţia invocată, Tribunalul a dispus disjungerea acţiunii formulate de către aceşti reclamanţi şi examinând apărarea prin sentinţa civilă nr.1780/29.09.2011 a respins acţiunea, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesual activă.

Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au fost salariaţii SC P. SA, ci a unui alt angajator, astfel că nu se poate reţine existenţa unei identităţi între titularii dreptului indicat şi persoanele care au formulat cererea de chemare în judecată.

Împotriva hotărârii au formulat recurs reclamanţii P.C.M., T.A., C.E.I., D.R.Gh., C.V., R.I., A.M. şi R.Gh., pentru motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în sensul că tribunalul nu a manifestat rol activ atunci când nu a introdus în cauză în calitate de pârâtă SC R.A. SA.

Analizând recursul în limita motivului invocat, Curtea a apreciat că este nefondat pentru următoarele argumente:

Recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru omisiunea acesteia de a introduce în cauză o parte în calitate de pârâtă, însă potrivit principiului disponibilităţii în procesul civil, numai părţile au posibilitatea să ceară lărgirea cadrului procesual prin introducerea în cauză a altor persoane, potrivit dispoziţiilor art.49 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

În raport de acest principiu al disponibilităţii nu se poate reţine că tribunalul şi-a încălcat obligaţia de rol activ, această obligaţie manifestându-se potrivit art.129 alin.5 Cod procedură civilă, numai în ceea ce priveşte administrarea probelor în vederea aflării adevărului, nu şi în stabilirea cadrului procesual, drept care aparţine în mod exclusiv părţilor.

Faţă de toate aceste considerente, în baza art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.


2. Admisibilitatea recursului. Menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.

Art.129 (1) din Codul de procedură

Art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă
Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate  exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele  stabilite de lege sau judecător.

Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.

Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat prin decizia nr. 32/2008, pronunţată de secţiile unite că, cererea este actul de investire a instanţei, ...obiectul cererii de chemare in judecată constituindu-l pretenţia concreta a reclamantului. Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.

Or, se poate observa, că prezenta cauză, are ca obiect partajarea unui bun imobil pentru executarea unei creanţe de 30.600 lei, valoare necontestată de părţi.

Se constată că, instanţa a fost investită cu acţiune patrimonială, cu un obiect de sub 100 000 lei, fiind aplicabile in speţă disp art. 282/1 cod procedură civilă potrivit cu care, sentinţa instanţei de fond este supusă numai recursului.

Conform dispoziţiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.

Nu are relevanţă calea de atac menţionată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor şi este, potrivit textului mai sus menţionat recurs.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art.126 din Constituţia României.

Hotărârea recurată a fost pronunţată de tribunal, într-o compunere greşită, faţă de dispoziţiile art. 282/1 şi 299 alin.1 Cod procedură civilă, recursul soluţionându-se in complet de trei judecători.

În raport de considerentele mai sus expuse, fiind admisibil recursul se impune ca în temeiul art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă, să fie admis, casată decizia cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, care va soluţiona recursul in compunerea prevăzută de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Decizia civilă nr.13/09 ianuarie 2012
Prin cererea înregistrată sub nr. 455/216/2010 din 17.02.2010, reclamanta CEC B. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii V.C. şi V.C. pentru împărţirea bunurilor comune dobândite de pârâţi în timpul căsătoriei şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat, în esenţă, că reclamanta a acordat debitoarei V.C.E. (fiica pârâtei V.C.) un împrumut în valoare de 30.700 lei în baza unui contract de credit încheiat la 24.10.2007, însă debitoarea nu şi-a respectat obligaţiile asumate conform contractului de credit referitoare la rambursarea la scadenţă a ratelor şi a dobânzilor astfel încât s-a solicitat executarea silită.

Pârâţii au formulat întâmpinare prin care au solicitat în principal respingerea acţiunii şi în subsidiar fie acordarea unui termen de graţie, fie suspendarea judecăţii cauzei, ambele măsuri în vederea achitării debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 371/2011/29.03.2011 pronunţată de Judecătoria Curtea de Argeş s-a admis acţiunea aşa cum a fost precizată formulată de reclamanta CEC B. S.A., s-a dispus împărţirea în cote egale a apartamentului bun comun dobândit de pârâţii V.C. şi V.C., în timpul căsătoriei, potrivit variantei a II-a (a doua) din raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză, iar în baza art. 274 Cod procedură civilă a fost obligată pârâta V.C. la 3.007,3 lei cheltuieli de judecată reclamantei.

Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că, că pârâta V.C. s-a obligat alături de fiica sa, V.C.E. să garanteze solidar cu clientul, în calitate de coplătitor, în caz de neplată a ratelor şi dobânzilor până la achitarea integrală a creditului şi să renunţe la beneficiul de discuţiune şi de diviziune, precum şi la orice excepţie şi cale de atac îndreptată împotriva deciziei CEC luată în baza contractului de credit RQ07100364137619 din 24.10.2007, prin care debitoarei V.C.E. i-a fost împrumutată suma de 30.700 lei pe o durată de creditare de 10 ani. Cum debitoarea nu a mai achitat ratele scadente şi dobânzile aferente, s-a început executarea silită asupra unor bunuri comune dobândite de pârâta V.C. în timpul căsătoriei cu pârâtul V.C., fiind aplicabile în cauză disp.art. 33 din C.fam.

În ceea ce priveşte atribuirea loturilor, instanţa a luat act de solicitarea consilierului juridic al reclamantei care a solicitat omologarea variantei a II a din raportul de expertiză C.I.C..

Împotriva acestei sentinţe în termen legal a declarat apel reclamanta criticând-o numai pentru modul de atribuire a imobilului apartament.

Prin decizia civilă nr.212/03.oct. 2011 pronunţată de Tribunalul Argeş, a fost respins ca nefondat apelul formulat de reclamantă, instanţa de apel reţinând in esenţă că, reclamanta a solicitat expres ca partajarea bunurilor dobândite de părţi să se facă în varianta a II-a, variantă în care apartamentul este atribuit pârâtului V.C., iar apelanta reclamantă nu este prejudiciată prin atribuirea apartamentului în lotul pârâtului V.C. deoarece acesta şi-a luat obligaţia de a achita debitul, oferta cu care apelanta a fost de acord.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate în ceea ce priveşte modalitatea partajării.

Curtea, analizând decizia recurată, a constatat că recursul este fondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 137 Cod procedură civilă, Curtea s-a pronunţat cu prioritate asupra legalităţii căii de atac întemeiată pe dispoziţiile art. 282/1 şi art.299 Cod procedură civilă.

Prin art.129 din Constituţia României, revizuită, cu referire la art.126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părţile interesate pot apela la protecţia juridică a drepturilor subiective  încălcate, oferită imparţial de către instanţele competente, în cadrul sistemului procesual civil, prin care a fost reglementat şi dreptul exercitării căilor de atac.

Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art.129 (1) din Codul de procedură civilă, legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate  exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele  stabilite de lege sau judecător.

Căile de atac sunt prevăzute prin lege, legiuitorul consacrând astfel principiul legalităţii, potrivit căruia, o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege. Altfel spus, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Este o regulă cu valoare de principiu, prevăzută de art.129 din Constituţie, care instituie dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti numai în condiţiile legii. Textul constituţional evocă nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac ale hotărârilor judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie să se realizeze în condiţiile legii.

Legalitatea căii de atac implică şi consecinţa că menţiunea greşit făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu privează partea de o cale de atac pe care legea însăşi a prevăzut-o.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a statuat prin decizia nr. 32/2008, pronunţată de secţiile unite că, cererea este actul de investire a instanţei, ...obiectul cererii de chemare in judecată constituindu-l pretenţia concreta a reclamantului. Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune şi toate consecinţele ce decurg de aici: calificarea acţiunii, determinarea competenţei, alcătuirea completului, determinarea căii de atac.

Or, se poate observa, că prezenta cauză, are ca obiect partajarea unui bun imobil pentru executarea unei creanţe de 30.600 lei, valoare necontestată de părţi.

Se constată că, instanţa a fost investită cu acţiune patrimonială, cu un obiect de sub 100 000 lei, fiind aplicabile in speţă disp art. 282/1 cod procedură civilă potrivit cu care, sentinţa instanţei de fond este supusă numai recursului.

Conform dispoziţiilor art.299 Cod procedură civilă sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.

Nu are relevanţă calea de atac menţionată în decizia tribunalului, deoarece aceasta este stabilită de legiuitor şi este, potrivit textului mai sus menţionat recurs.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art.126 din Constituţia României.

Hotărârea recurată a fost pronunţată de tribunal, într-o compunere greşită, faţă de dispoziţiile art. 282/1 şi 299 alin.1 Cod procedură civilă, recursul soluţionându-se in complet de trei judecători.



În raport de considerentele mai sus expuse, fiind admisibil recursul se impune ca în temeiul art.282/1 raportat la art.299 şi art.312 Cod procedură civilă, să fie admis, casată decizia cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal, care va soluţiona recursul in compunerea prevăzută de art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
3. Imposibilitatea criticării soluţiei pronunţată pe fondul cererii de partaj, câtă vreme titulara dreptului de creanţă a renunţat la acest drept, în privinţa renunţării sale soluţia comportând regimul instituit de art.247 Cod procedură civilă, chiar dacă prima instanţă de fond nu a respins cererea formulată asupra acestei creanţe.

Art.247 Cod procedură civilă
Cea de a doua critică, vizând creanţa intimatei-pârâte, urmează a se constata că vizează, în realitate, greşita stabilire a stării de fapt, ea neputând fi examinată în instanţa de recurs, faţă de limitările impuse acesteia de dispoziţiile art.304 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul circumscrierii analizei exclusiv la motivele de nelegalitate detaliate la pct.1-9 ale acestui text.

Astfel, se pretinde, pe de o parte, că îmbunătăţirile nu au fost făcute de către pârâtă, ori stabilirea celui ce le-a făcut reprezintă o chestiune de analiză a stării de fapt, că ele sunt voluptorii, în sensul că ele nu erau utile normalei utilizări a imobilului, cu privire la această utilitate, analiza privind de asemenea starea de fapt, iar nu de drept, câtă vreme imobilul este o locuinţă, iar nu o clădire cu altă utilitate care, eventual, nu ar presupune existenţa unei băi dotată cu chiuvetă şi cadă, singurele din cele contestate, reţinute de instanţă.

Cât despre intrarea unora dintre acestea în lotul revenit, în fapt, intimatei, se va observa că această apărare este formulată în excesul celor formulate în faţa primei instanţe de fond, ca, de altfel, şi al motivelor de apel, neputându-se examina omiso medio.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte sporul de valoare adus terenului pe care a fost plantată o livadă, critica este şi ea nefondată, câtă vreme, prin sentinţa civilă nr.867/1 februarie 2007, instanţa a luat act de renunţarea la dreptul de a-i fi atribuită valoarea acesteia, după ce terenul a revenit lotului nr.2, atribuit recurentei D. I.

În aceste condiţii, indiferent de faptul că prin acţiune a fost reţinută o contribuţie la sporirea valorii masei partajabile în favoarea pârâtei-intimate prin înfiinţarea acestei plantaţii, nicio critică nu poate fi adusă soluţiei dată pe fondul cererii de partaj, câtă vreme titulara dreptului de creanţă a renunţat la acest drept, în privinţa renunţării sale soluţia comportând regimul instituit de art.247 Cod procedură civilă, chiar dacă prima instanţă de fond nu a respins cererea formulată asupra acestei creanţe.
Decizia civilă nr. 16/10 ianuarie 2012
Constată că, prin sentinţa civilă nr.862 din 1 februarie 2011, Judecătoria Piteşti, după ce prin încheierea din data de 24 iunie 2008, completată la 9 septembrie 2008, constatase admisibilă acţiunea de partajare a averii lăsate de autorii reclamantei V.L. şi pârâtelor D.S.I. şi R.T.E., numiţii I.N. şi I.M., a dispus ieşirea părţilor din indiviziune, potrivit variantei a VII-a de lotizare, propusă de expertiza efectuată în cauză, lăsându-se, în indiviziune, beciul casei, precum şi terenul de 1000 m.p., loc de casă. Legat de plantaţia de pomi fructiferi înfiinţată de aceeaşi pârâtă, s-a menţionat, în cuprinsul dispozitivului hotărârii, că se ia act de declaraţia acesteia de renunţare la contravaloarea acesteia, în favoarea lotului căruia i-a revenit terenul pe care se află.

La alegerea acestei variante s-a arătat că se urmăreşte atribuirea, către fiecare dintre părţi, a bunurilor în natură, din toate categoriile de folosinţă a terenurilor, cu evitarea fărâmiţării excesive a parcelelor şi formarea unor sulte cât mai mici, evitarea constituirii unor servituţi şi asigurarea accesului la locuinţă şi părţile constructive rămase în indiviziune.

Totodată, s-a ţinut cont de creanţa reţinută, în favoarea pârâtei R.T.E., împotriva masei partajabile, în sensul că aceasta a efectuat cheltuieli pentru o serie de lucrări, apreciate de instanţă ca necesare întreţinerii casei: tencuieli şi zugrăveli interior-exterior, montarea pardoselilor în două camere, înlocuirea geamurilor sparte, construirea a două sobe din teracotă, vopsirea pardoselilor, a tocurilor ferestrelor şi uşilor, înlocuirea jgheaburilor şi burlanelor, izolarea cu vată de sticlă a plafonului casei, baterea de pazie din lemn, montare de chiuvetă şi cadă în baze, prize şi întrerupătoare.

Împotriva acestei soluţii, ca şi a încheierii de admitere în principiu, au formulat apel reclamanta V.L. şi pârâta D.S.I., criticându-le pentru netemeinicie şi nelegalitate, în sensul că, în primul rând, în mod greşit au fost reţinute ca necesare îmbunătăţirile aduse imobilului de către pârâta R., ele vizând doar optimizarea gradului de confort pentru aceasta şi fiind efectuate fără acordul şi înştiinţarea apelantelor.

Cât priveşte lotizarea asupra căreia s-a oprit sentinţa, este criticată pentru faptul că nu procedează la o împărţire corectă a casei şi terenurilor, aşa încât fiecare să aibă legătură nemijlocită cu apartamentul revenit. Varianta a VII-a nu asigură independenţa totală a fiecărui lot, respectiv ieşirea din indiviziune asupra întregului teren.

Cele două apelante solicitaseră întocmirea unei variante în care loturile revenite lor să fie imediat învecinate, pentru a le valorifica împreună, să nu fie stabilite sulte, decât la un nivel minim, compensându-se pe cât posibil valorile prin atribuirea de bunuri în natură.

Prin decizia civilă nr.199 din 26 septembrie 2011, Tribunalul Argeş a respins ca nefondat apelul.

În motivare, se reţine în fapt că îmbunătăţirile aduse de către pârâta-intimată construcţiei erau necesare, în vreme ce plantaţia a adus un spor de valoare imobilului, spor ce beneficiază întregii moşteniri.

Faptul că în clădirea aflată în masa succesorală, până în anul 1995, a funcţionat o instituţie de stat, nu s-a constatat suficientă probă spre a conduce la concluzia că îmbunătăţirile ar fi fost efectuate de acest posesor, ele fiind dovedite cu probele cauzei, inclusiv cu recunoaşterile apelantelor.

Între aceste îmbunătăţiri, tribunalul reţine că prima instanţă nu a constatat a se afla întreaga instalaţie electrică, aşa cum se pretinde prin apel, ci numai montarea de noi prize şi întrerupătoare, apreciate de către instanţă a fi fost necesare asigurării securităţii funcţionării reţelei.

La fel, în ceea ce priveşte instalaţia sanitară, nefondată s-a găsit critica adusă de apelantă, câtă vreme prima instanţă nu a reţinut drept contribuţie a intimatei decât cada şi chiuveta, iar nu întreaga instalaţie.

Legat de modalitatea de lotizare a imobilului, tribunalul constată că cea aleasă respectă întru totul principiile ce guvernează împărţeala succesorală, respectiv atribuirea de bunuri în natură, evitarea excesivei fărâmiţări a acestora, cât şi a sultelor împovărătoare.

Cererea apelantelor de a fi efectuată o nouă expertiză care să propună o altă variantă de lotizare, a fost respinsă de către tribunal, cu motivarea că, în prima instanţă, numai la cererea lor, a fost încuviinţată întocmirea a 7 variante de lotizare, cererea de întocmire a altora fiind respinsă în mod corect de către prima instanţă de fond, câtă vreme, între acestea, propunerile făcute respectă obiectivele făcute de către instanţă.

Cât priveşte susţinerea celor două apelante, în sensul că nu a fost avută în vedere voinţa lor de a le fi atribuite loturi nemijlocit învecinate, ea a fost constatată nefondată, din examinarea acestor loturi constatându-se că nu există suprafeţe atribuite intimatei-pârâte, intercalate între cele revenite lor.

Împotriva deciziei, în termen, au formulat recurs reclamanta V.L. şi pârâta D.S.I., criticând-o pentru motive arătate a se încadra în cele prevăzute de art.304 pct.7, 8 şi 9 Cod procedură civilă, în sinteză după cum urmează:

Fără a cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care hotărârea sa se sprijină, instanţa de apel se mărgineşte să preia în sine motivarea primei instanţe de fond, lipsind o analiză detaliată a cererilor formulate de apelante şi o argumentare permanentă.

Această instanţă nu a analizat probele a căror administrare i s-a solicitat, fiind lipsită de rol activ, deşi se afla în faţa judecăţii unei căi devolutive de fond.

Astfel, nu s-au examinat criticile vizând încălcarea principiilor de lotizare invocate constant de către reclamantă şi pârâtă, în sensul ca terenul revenit fiecărui moştenitor să aibă legătură nemijlocit cu apartamentul său, să fie compacte, fără discontinuităţi care ar scădea valoarea lor, fără servituţi sau suprafeţe indivize, asigurându-se independenţa totală a fiecărui lot.

În acest sens, arată recurentele, au propus formarea de loturi, indicate cu culori diferite pe schiţele anexate motivelor de recurs, în care suprafeţele cu altă destinaţie decât cea de curţi-construcţii se află în continuare de pe o tarla pe alta, aşa încât, fiecare moştenitor să poată opta pentru un anumit grup de o anumită culoare, voinţa lor fiind ca fiecare să aleagă numai o anumită grupare integral, iar nu preferenţial câte un bun din loturile propuse de ele.

Se arată că prima instanţă de fond încuviinţase ca expertiza topografică să se facă de la împărţirea casei, modalitate nerespectată de către expertul pricinii şi necenzurată de judecătorie, care a trecut peste chiar obiectivele stabilite de către sine.

Nu s-a avut în vedere voinţa lor de a le fi atribuite loturi alăturate, pentru a le putea valorifica împreună, aceea de a nu se stabili sulte, decât minimale, prin compensarea, în natură, pe cât mai mult, a diferenţelor dintre loturi.

Varianta aleasă de instanţă lasă părţile în indiviziune asupra terenului aferent casei, deşi dorinţa lor a fost expres manifestată pe întreg parcursul procesului, în sensul ca loturile revenite în interiorul curţii să fie continuate cu cele din afara acesteia, să aibă o formă geometrică pe cât posibil simplă, aşa încât, îngrădirea să comporte cheltuieli minime, independente faţă de vecini şi să permită acces maxim la drumul comunal, exemplificându-se loturi pe care recurentele doresc a li se forma în anumite parcele, cu indicarea unei anumite ordini în fiecare trup mai mare de teren, diferită de cea aleasă de instanţă, în considerentul faptului că în acest mod este avantajată exclusiv intimata R.

Susţinerea avută în vedere ca argument pentru respingerea cererii lor de a fi efectuată o nouă expertiză, cu noi variante de lotizare, în sensul că cele şapte deja întocmite au fost făcute la cererea lor, solicită a se observa că este una neadevărată, insistenţa lor neconstituind doar un capriciu, ci o consecinţă a refuzului expertului de a da răspuns favorabil cererii lor.

O altă eroare strecurată în considerentele deciziei, se arată a o constitui aprecierea faptului că variantele propuse de către expert evită fărâmiţarea eritajelor, constituirea de drepturi de superficie, în realitate, exact aceste situaţii de fapt nefiind avute în vedere de către expert şi nici analizate de instanţa de apel.

Refuzul întocmirii unei noi expertize de către un alt expert le-a pus în situaţia de a nu-şi putea dovedi apărările.

În acest fel, s-a ajuns la încălcarea imperativului fixat de art.741 Cod civil, de a se evita diviziunea exploataţiilor, cu atât mai mult cu cât, în varianta pe care ele o propun, sultele sunt minime faţă de oricare din variantele propuse de către expert.

Cea de a doua critică vizează şi reţinerea drept pasiv al succesiunii al creanţei intimatei-pârâte R., în sensul că, pe de o parte, îmbunătăţirile nu au fost făcute de aceasta, ele sunt unele voluptorii, aceasta este singura moştenitoare ce s-a bucurat multă vreme de beneficiile locuinţei, recurentele fiind private de dreptul lor de proprietate asupra imobilului, fără înştiinţarea sau acordul lor au fost efectuate îmbunătăţirile care nu sunt necesare şi utile, unele fiind doar pentru sporirea confortului, cum ar fi înlocuirea pardoselilor, zugrăvelile interioare, vopsitoria, izolarea cu vată de sticlă. Instanţa nu a ţinut cont de faptul că, permanent, pârâta s-a opus accesului lor în casă, acesta fiind motivul pentru care s-a promovat acţiunea de partaj.

Instanţa a ignorat actele depuse în dosar, în sensul că imobilul nu a fost predat de la fosta Staţiune de Cercetare Viticolă Ş. într-o stare avansată de degradare, lucrările privind instalaţia electrică şi cea sanitară nefiind efectuate de către intimată.

Legat de plantaţia de pomi fructiferi, aceasta nu are caracterul unei lucrări necesare şi utile, la realizarea ei nefiindu-le solicitat acordul şi nefiind înştiinţate celelalte două moştenitoare, singurul scop al efectuării fiind acela de a creşte creanţa intimatei asupra succesiunii.

O altă critică ce se aduce soluţiei o reprezintă lăsarea părţilor în indiviziune asupra terenului de 1000 m.p. curţi-construcţii.

Expertiza a stabilit că, faptic, această curte nu poate fi partajată, deşi casa a fost partajată în natură, aşa încât, afirmaţia expertului nu are un temei real care să împiedice împărţirea inclusiv a acestui teren.

Într-un al doilea rând de motive, expediate la 5 noiembrie 2011, data poştei, într-o altă formă, se reiau cele din memoriul iniţial, în esenţă criticându-se soluţia de menţinere în indiviziune a părţilor pentru cei 1000m.p. loc de casă, considerentul accesului comun la beci, arătându-se atrage scăderea valorii economice a unui bun mult mai important, fiind suficientă, în opinia lor, instituirea unei servituţi de trecere peste lotul cuvenit recurentei V. În opinia recurentelor, scopul menţinerii acestei indiviziuni fiind asigurarea, pentru pârâta R., a ieşirii la ambele drumuri comunale ce mărginesc întreaga tarla, terenul extravilan, cu caracter agricol nemijlocit învecinat cu terenul loc de casă în partea în care se află partea de casă revenită acesteia, putând servi drept loc de trecere, până la accesul cu acre acesta se mărgineşte.

Legat de dreptul de creanţă, se invocă aceleaşi încălcări prevăzute de art.304 pct.9 şi 7 Cod procedură civilă, în sensul că soluţia încalcă legea şi se fondează pe motive contradictorii, atunci când reţine, ca îmbunătăţiri necesare şi utile, montarea de prize, a unei chiuvete şi a unei căzi în baie, deşi ele s-au făcut doar pentru folosinţa normală de către pârâta R. a întregului imobil, recurentele neavând cheie şi nefiindu-le permis accesul.

Pe de altă parte, cât priveşte reţinerea tencuielilor şi a zugrăvelilor făcute de aceeaşi pârâtă la casă, în prezent ele sunt mult scăzute ca valoare, pereţii crăpând între timp, aşa încât, sporul de valoare este cu mult prea mare.

Pe de altă parte, acest aşa-zis spor nu a fost împărţit la trei, ajungându-se ca partea rămasă pârâtei din valoare să fie suportată tot de către recurente, după cum, nici celelalte de mai sus – chiuvetă, cadă, prize şi întrerupătoare – nu s-a cercetat dacă au revenit lotului atribuit pârâtei sau recurentelor, pentru ca acestea să poată fi obligate să le suporte.

Prin întâmpinare, intimata R.T.E., solicitând respingerea recursului ca nefondat, invocă inadmisibilitatea criticilor aduse cu privire la modalitatea stabilirii stării de fapt, ca şi a aprecierii de fapt făcută de instanţă cât priveşte modalitatea în care varianta de lotizare aleasă satisface pe deplin nevoile părţilor.

Legat de partajarea în natură a terenului loc de casă, arată că ea este imposibilă, nu numai fizic, dar şi juridic, întrucât parte din casă este lăsată şi ea în indiviziune, respectiv beciul comun, în plus, împărţirea a numai 1000 m.p. în trei loturi constituindu-se într-o excesivă fărâmiţare a acestui bun, contrar dispoziţiilor ce guvernează partajul.

Pretenţiile referitoare la continuitatea loturilor, pornind de la casă şi continuând cu suprafeţele extravilane, s-a solicitat a se constata că sunt nefondate, de altfel chiar recurentele au fost cele care au solicitat atribuirea unităţilor locative în modalitatea aleasă de instanţă.

Lotizarea potrivit pretenţiilor recurentelor, cărora de altfel, la cererea lor, li s-au întocmit numeroase alte variante, ar duce tocmai la continuarea stării litigioase prin impunerea de numeroase servituţi între loturi, situaţie de evitat, în general, în privinţa partajelor.

Criticile vizând constatarea şi imputarea creanţei sale împotriva succesiunii, s-a solicitat de asemenea a fi respinse ca inadmisibile, câtă vreme, recurentele nu au formulat apel împotriva încheierii de admitere în principiu, ci doar împotriva sentinţei primei instanţe de fond. Pe fond, s-a solicitat a se observa că în cauză au fost dovedite lucrările efectuate de sine asupra imobilului construcţie, au fost recunoscute la interogatorii şi identificate de expertiză.

Legat de plantaţia pe care a înfiinţat-o, ea nu a fost reţinută drept creanţă împotriva succesiunii, urmare a renunţării sale la pretenţiile asupra ei, atunci când terenul pe care se află a revenit recurentei D.S..

Cu privire la utilitatea şi necesitatea lucrărilor, solicită a se ţine cont că întreaga procedură de retrocedare a casei a fost purtată exclusiv de către intimată, la primirea bunului, el aflându-se în stare avansată de neglijare, aşa încât, lucrările au fost strict necesare conservării proprietăţii.

Existenţa sau nu a unui acord al recurentelor, s-a cerut a se observa că nu este suficientă a înlătura aplicarea principiului neîmbogăţirii fără justă cauză, fără a mai vorbi de faptul că, în loturi, nu se regăsesc decât valorile materiale investite de intimată, fără a-i fi răsplătit efortul fizic şi munca sa.

Curtea, examinând decizia prin prisma criticilor aduse, a constatat recursul ca nefiind fondat.

Cu prioritate, verificând apărarea formulată de către intimată, în sensul că prin apel nu au fost formulate critici privind încheierea de admitere în principiu, Curtea a constatat că aceasta este nefondată, câtă vreme criticile formulate prin apel privesc nu numai lotizarea ce a fost făcută prin sentinţa ce a încheiat procedurile în faţa primei instanţe de fond, dar şi dreptul de creanţă stabilit în favoarea pârâtei R., aşa cum rezultă din ultimul titlu cuprins la pagina a 3-a a motivelor de apel (fila 4 dosar apel), continuate până la pagina a 5-a a aceloraşi motive. De altfel, instanţa de apel a arătat, în mod expres, că se consideră investită inclusiv cu apelul împotriva încheierii de admitere în principiu dată la 24 iunie 2008 şi completată la 9 septembrie 2008 de către Judecătoria Piteşti.

Trecând la fondul criticilor aduse de către cele două recurente, acestea invocă, pe de o parte, lipsa motivării în fapt şi în drept a hotărârii instanţei de apel, arătând de ce, în opinia lor, starea de fapt asupra căreia instanţa s-a oprit în considerarea deplinei corespondenţe a acesteia cu principiile ce guvernează partajul, nu s-ar constitui într-un răspuns motivat la criticile lor. Pe parcursul a mai multe pagini, în continuare, recurentele analizează această stare de fapt, precum şi actele dispuse de instanţă cu privire la doleanţa lor de întocmire şi a unei alte expertize de lotizare.

Verificându-se hotărârea instanţei de apel, se constată că, chiar dacă într-un mod succint, tribunalul a cercetat aceste nemulţumiri în care se pretinde că lotizarea aleasă nu ar corespunde criteriilor legale, atunci când ajunge la concluzia că varianta aleasă de către prima instanţă de fond evită fărâmiţarea excesivă a bunurilor aflate în masa partajabilă, sultele împovărătoare, procedând în acelaşi timp la împărţirea în natură a lor.

Astfel, toate bunurile din masă au fost împărţite în mod egal în natură, la cererea apelantelor întocmindu-se 7 variante de lotizare, iar sultele cu care s-au echivalat loturile provin doar din dreptul de creanţă al intimatei.

Legat de motivarea soluţiei de respingere a cererii de întocmire a unei noi variante de lotizare, instanţa a avut în vedere şi faptul că, în procedura urmată la judecătorie, au fost întocmite 7 asemenea variante, toate la cererea celor două apelante, iar expertiza a respectat întocmai obiectivele fixate de către instanţă şi este judicios întocmită.

Nici pretenţiile potrivit cărora nu a fost respectată voinţa apelantelor de a le fi atribuite loturi de teren nemijlocit învecinate, nu s-au constatat fondate, verificându-se varianta asupra căreia instanţa s-a oprit şi constatându-se că nu există vreun teren revenit pârâtei-intimate, intercalat între cele revenite apelantelor în fiecare parcelă.

Nu se impunea ca instanţa fondului să analizeze fiecare parcelă în parte în concret, cu arătarea vecinătăţilor, spre a se putea reţine că nu ar exista o motivare în fapt a hotărârii dată în calea de atac a apelului.

De asemeni, nu se impunea reluarea descrierii compunerii loturilor pentru ca aceasta să se constituie într-o motivare a argumentelor pentru care s-a constatat că lotizarea este cea care corespunde criteriilor legale.

Instanţa apelului a arătat în partea de istoric care este această compunere, motivarea în sensul dispoziţiilor art.261 pct.5 Cod procedură civilă netrebuind să se constituie într-o reproducere din nou a stării de fapt, ci doar să rezulte că aceasta a constituit obiect de cercetare şi analiză pentru instanţă, precum şi că, la ea, s-au aplicat normele de drept ce guvernează instituţia ce face obiectul judecăţii.

Este adevărat, recurentele pretind că lotizarea aleasă ar prezenta discontinuităţi, excesive fărâmiţări ori ar presupune servituţi şi suprafeţe în indiviziune, fără însă a arăta unde s-a procedat la o excesivă şi inutilă fărâmiţare a bunurilor repartizate în cele trei loturi, unde anume s-au creat asemenea servituţi, ori s-ar impune crearea lor, singura suprafaţă lăsată în indiviziune fiind cea aferentă casei. Simple asemenea enunţuri, fără fundamentarea lor pe soluţia atacată, nu obligă instanţa să analizeze orice eventuale asemenea situaţii, unde ar putea bănui că ele s-ar ivi, oricum motivarea dată prin apelul lor de către părţile nemulţumite este şi ea una generică, instanţa nu avea ce să examineze mai profund, în sensul unor asemenea neajunsuri ale hotărârii de fond.

Nici în privinţa lăsării părţilor în indiviziune asupra terenului loc de casă, apelantele nu au formulat critici în sensul că acesta ar fi comod partajabil şi că toate loturile ar avea acces direct la drumul public, ci pur şi simplu s-au arătat nemulţumite de soluţia lăsării în stare de indiviziune, fără a da concreteţe, prin prisma cerinţelor legale, acestei nemulţumiri. Ca atare, nici instanţa nu avea ce să analizeze mai mult, faţă de cele discutate în cadrul primei judecăţi de fond, referitoare la imposibilitatea comodei partajări în natură a acestui teren.

Ca atare, nu există vreo lipsă de motivare, în sensul avut în vedere de dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, de natură a atrage admiterea recursului.

De altfel, nici în dezvoltarea acestei lipse de motivare făcută în cadrul recursului, cele două recurente nu pretind că suprafaţa de 1000m.p. ar fi comod partajabilă în natură şi că nu s-ar impune pentru loturile distincte instituirea de drepturi de trecere asupra celorlalte loturi, în vederea accesului la utilităţile publice sau asigurarea lucrărilor de întreţinere exterioară a construcţiei corp unitar (reparaţii ale zidurilor exterioare, ale acoperişului sau accesul la beci). Susţinerea lor, privind posibilitatea constituirii unei treceri, de la lotul revenit intimatei, la drumul public, fără traversarea restului curţii, pe lângă cealaltă parte a casei, ce le revine lor, are în vedere existenţa, pe acea latură, a unui teren agricol.

Pentru cercetarea posibilităţii creării unei treceri în acest mod, însă, recurentele ar fi trebuit să formuleze, în mod concret, o asemenea critică şi apărare, în faţa instanţelor anterioare, dat fiind că legiuitorul impune anumite condiţionări operaţiunii de afectare a unui teren agricol, fără a mai vorbi despre posibilitatea ivirii unor scăderi valorice ale acelui teren care, în acest mod, ar deveni unul mai fărâmiţat faţă de actuala lui stare.

Deci, asemenea apărări, se impunea fi formulate în concret, în faţa instanţei de fond, pentru ca, asupra lor, judecătorul să se afle investit şi să judece, prin prisma legislaţiei specifice fondului funciar, dar şi a stării concrete de fapt.

În lipsa unei asemenea poziţii procesuale din partea recurentelor, care s-au mărginit a pretinde că cei 1000 metri pătraţi loc de casă ar dispune de două vecinătăţi cu drumul public, situaţie nereală, o astfel vecinătate, locul de casă neavând decât pe o singură latură.

O altă pretenţie expusă în recurs, de către recurente este aceea ca ordinea atribuirii loturilor faţă de punctele cardinale să fie aceeaşi în toate loturile, acestea fiind doar voinţa lor.

Un astfel de argument nu se include în cele prevăzute de legiuitor în ceea ce priveşte atribuirea bunurilor, respectarea unei anumite ordini nerăspunzând vreunuia din celelalte criterii instituite în privinţa partajului.

Ceea ce însă o constituie un criteriu este respectarea voinţei tuturor părţilor, iar în cazul în care majoritatea exprimă o anumită voinţă ea să fie fondată pe un anumit argument de logică şi practică, respectiv un argument de lege şi de stare de fapt.

Or, aşa cum a reţinut instanţa de apel ca stare de fapt, obligatorie pentru instanţa de recurs, loturile revenite celor două recurente sunt nemijlocit învecinate în toate parcelele, neexistând inconvenientul separării lor prin lotul atribuit intimatei.

În acest fel, se răspunde şi susţinerii potrivit căreia, simpla întocmire a celor şapte variante de lotizare nu reprezintă un capriciu ci o insistenţă a lor faţă de rezistenţa expertului de a da eficienţă voinţei lor.

Cea de a doua critică, vizând creanţa intimatei-pârâte, urmează a se constata că vizează, în realitate, greşita stabilire a stării de fapt, ea neputând fi examinată în instanţa de recurs, faţă de limitările impuse acesteia de dispoziţiile art.304 alin.1 Cod procedură civilă, în sensul circumscrierii analizei exclusiv la motivele de nelegalitate detaliate la pct.1-9 ale acestui text.

Astfel, se pretinde, pe de o parte, că îmbunătăţirile nu au fost făcute de către pârâtă, ori stabilirea celui ce le-a făcut reprezintă o chestiune de analiză a stării de fapt, că ele sunt voluptorii, în sensul că ele nu erau utile normalei utilizări a imobilului, cu privire la această utilitate, analiza privind de asemenea starea de fapt, iar nu de drept, câtă vreme imobilul este o locuinţă, iar nu o clădire cu altă utilitate care, eventual, nu ar presupune existenţa unei băi dotată cu chiuvetă şi cadă, singurele din cele contestate, reţinute de instanţă.

Cât despre intrarea unora dintre acestea în lotul revenit, în fapt, intimatei, se va observa că această apărare este formulată în excesul celor formulate în faţa primei instanţe de fond, ca, de altfel, şi al motivelor de apel, neputându-se examina omiso medio.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte sporul de valoare adus terenului pe care a fost plantată o livadă, critica este şi ea nefondată, câtă vreme, prin sentinţa civilă nr.867/1 februarie 2007, instanţa a luat act de renunţarea la dreptul de a-i fi atribuită valoarea acesteia, după ce terenul a revenit lotului nr.2, atribuit recurentei Diaconescu Ioana.

În aceste condiţii, indiferent de faptul că prin acţiune a fost reţinută o contribuţie la sporirea valorii masei partajabile în favoarea pârâtei-intimate prin înfiinţarea acestei plantaţii, nicio critică nu poate fi adusă soluţiei dată pe fondul cererii de partaj, câtă vreme titulara dreptului de creanţă a renunţat la acest drept, în privinţa renunţării sale soluţia comportând regimul instituit de art.247 Cod procedură civilă, chiar dacă prima instanţă de fond nu a respins cererea formulată asupra acestei creanţe.



În concluzie, neconstatându-se nici din oficiu alte motive de natură a atrage casarea ori modificarea deciziei, în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul a fost respins ca nefondat.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   31
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə