Secţia I civilă

4. Ordinea de analizare de către instanţa de judecată a probelor administrate.

Art.11 al.4 şi art. 24 din Legea nr.10/2001

Art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001
Prin considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, s-a stabilit, însă, că aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, analiza actelor doveditoare invocate de părţi fiind prioritară pentru instanţă.

S-a mai reţinut că reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha., invocând un drept propriu, şi arătând că, deşi în actul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 m.p., în realitate a fost preluată de stat suprafaţa în litigiu.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei s-a procedat la identificarea terenului proprietatea reclamantului, preluat în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr.165/23.06.1981, situat în P., str.C. nr.6G, fostă str.C. nr.13 şi str.P. nr.49 B, stabilindu-se suprafaţa acestuia de 2600 m.p., evidenţiată în schiţa de plan, anexă la raportul de expertiză tehnică.

Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.

Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză şi în special a menţiunilor din certificatele de rol agricol eliberate pe numele reclamantului, privind terenul de 0,26 ha. şi a constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului, probe ce trebuie analizate cu prioritate de către instanţa de judecată, potrivit art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, raportat la disp. art.24 din lege, se constată că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în echivalent a terenului solicitat, potrivit art.11 al.4 din Legea nr.10/2001, respectiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale, terenul neputând fi restituit în natură, fiind ocupat în totalitate de blocuri de locuinţe.

În consecinţă, Curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr.2586/2009 emisă de Primarul Municipiului P. şi a acordat reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul de 2600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expert V.C.
Decizia civilă nr. 2/18 ianuarie 2012
Constată că, prin cererea înregistrată la data de 16.11.2009, reclamantul S.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului P., Primăria Municipiului P. şi Municipiul P. - prin primar anularea dispoziţiei nr.2586/30.09.2009.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr.2586/2009 emisă de către Primăria Municipiului P. s-a respins cererea de restituire în natură sau acordare de despăgubiri pentru imobilul teren situat în str.C., nr.66, în suprafaţă totală de 2350 m.p.

A mai susţinut reclamantul că dispoziţia este nelegală deoarece cu înscrisurile din registrele agricole şi adresa nr.18985/1997 a făcut dovada că a deţinut în proprietate suprafaţa de 26 ari, compusă din 250 m.p. pentru care s-a dispus retrocedarea prin dispoziţia atacată şi 2350 m.p. pentru care nu îi este recunoscut dreptul de proprietate.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii.

Prin sentinţa civilă nr.28/08.02.2010, Tribunalul Argeş a respins ca nefondată contestaţia formulată de reclamant.

In adoptarea acestei soluţii, tribunalul a reţinut că, potrivit adeverinţei nr.1252/13.10.1997, borderoului nr.283/27.07.1982 şi procesului-verbal din 21.06.1982, reclamantul împreună cu mama sa S.F. au fost expropriaţi, prin Decretul nr.165/1980, de imobilul situat în str.C., nr.6 G, compus din teren de 250 m.p. şi casă în suprafaţă de 101 m.p., pentru care s-au acordat despăgubiri în sumă de 52.881 lei.

Potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autorităţile prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.

Aşadar, reclamantul, nefăcând dovada că s-a expropriat o altă suprafaţă decât cea menţionată în înscrisurile mai sus analizate, s-a apreciat că în mod corect prin dispoziţia ce face obiectul prezentei contestaţii s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale doar pentru suprafaţa de 250 m.p. şi construcţiile demolate în suprafaţă de 101,23 m.p.

În plus, în temeiul Legii nr.18/1991 autoarea reclamantului, S.F., a fost validată pe raza comunei B. cu suprafaţa de 2,34 ha., iar în temeiul Legii nr.10/2001, fratele petentului, S.Gh., a fost propus pentru despăgubiri pentru un teren în suprafaţă de 1050 m.p., suprafeţe care cumulate depăşesc cu mult suprafaţa de 0,26 ari cu care petentul a figurat înscris în registrul agricol în perioada 1964-1970 şi în evidenţele fiscale potrivit înscrisurilor de la filele 10 şi 14.

Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că dispoziţia contestată este legală şi temeinică, astfel că în temeiul art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 cererea a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat în termen apel reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Motivând apelul, reclamantul a susţinut că hotărârea este greşită întrucât s-au apreciat eronat probele administrate în cauză, făcându-se confuzie între terenul său de 2600 m.p. cu care a figurat în evidenţele fiscale şi cel care ar fi aparţinut în întregime familiei sale, mamei şi fratelui său. Tot greşit instanţa a considerat că în privinţa acestora a operat reconstituirea dreptului de proprietate în temeiul Legii nr.18/1991. Terenul solicitat în prezentul litigiu nu are legătură cu bunurile proprietatea celorlalţi, pe terenul de 2600 m.p. aflându-se imobilul casă ce a fost demolat.

Prin decizia civilă nr.82/A/02.06.2010, Curtea de Apel Piteşti a respins apelul, reţinând următoarele:

Prin dispoziţia nr.2586 emisă de Primarul Municipiului Piteşti, s-a dispus acordarea de despăgubiri reclamantului în condiţiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, pentru cota de 1/3 din restul imobilului notificat, respectiv din terenul de 250 m.p., şi construcţiile în prezent demolate, în suprafaţă de 101,23 m.p. In ce priveşte suprafaţa de 2350 m.p., reclamantul nu a făcut dovada preluării abuzive a acesteia în proprietatea statului. Legea specială nu defineşte noţiunea de „preluare abuzivă”, dar în art.2 alin.(l) enumeră situaţiile juridice care constituie preluări cu acest caracter, astfel că autoritatea competentă să soluţioneze notificarea trebuia să aprecieze dacă situaţia acesteia se încadra într-unui dintre cazurile prevăzute de text. În cuprinsul dispoziţiei se face vorbire despre acest fapt, respectiv că reclamantul nu a făcut dovada preluări imobilului în proprietatea statului, în nici un mod.

Există însă dovada exproprierii suprafeţei de 250 m.p. şi a demolării imobilului casă ce se afla pe un teren de 101,23 m.p., pentru care reclamantul a primit despăgubiri, şi nu a întregii suprafeţe de 0,26 ha., aşa cum susţine reclamantul în acţiune.

Prin actul de autoritate invocat, respectiv Decretul de expropriere nr.165/23 iunie 1981, reclamantul a fost expropriat cu suprafeţele arătate mai sus. În conformitate cu dispoziţiile art.24 (1), „în absenţa unor probe contrare, existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul S.M., criticând-o pentru nelegalitate - art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art.23 din Legea nr.10/2001 şi a normelor metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, în sensul că a interpretat restrictiv noţiunea de acte doveditoare a dreptului de proprietate, dând relevanţă exclusivă actului de preluare a bunului.

S-a arătat că a făcut dovada că a deţinut întreaga suprafaţă de teren solicitată, în nume propriu, restituirile făcute mamei sale, respectiv fratelui, privesc alte suprafeţe de teren, şi au fost restituite în baza altui temei legal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Civilă şi de Proprietate Intelectuală, prin decizia nr.2123/09.03.2011, a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin dispoziţia nr.2586/30 septembrie 2009 s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul teren situat în str.C. nr.6 G, în suprafaţă de 2350 mp., deoarece nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.

Dovada existenţei dreptului de proprietate şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se face în condiţiile prevăzute de art.23-24 din Legea nr.10/2001 şi dispoziţiilor art.23-24 din Normele metodologice a Legii nr.10/2001.

Aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din normele metodologice.

Analiza actelor doveditoare, invocate de către parte, în temeiul dispoziţiilor art.23.1 din normele metodologice este prioritară pentru instanţă, iar reţinerea incidenţei dispoziţiilor art.24 din lege fără a se analiza actele invocate de către parte constituie o greşită aplicare a legii.

S-a constatat că în cauză reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha, invocând un drept propriu şi nu în calitate de succesor al autorilor săi, arătând că deşi în decretul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 mp. şi construcţii, în realitate a fost preluată suprafaţa menţionată.

În dovedirea acţiunii s-au depus înscrisuri şi s-a solicitat efectuarea unei expertize pentru identificarea suprafeţei de teren în raport de înscrisurile depuse. S-a constatat că în speţă, împrejurările de fapt privind întinderea dreptului de proprietate invocat de către reclamant, la data preluării imobilului, nu au fost pe deplin stabilite, pentru a se putea aprecia cu privire la corecta aplicare a dispoziţiilor art.24 din Legea nr.l0/2001, ceea ce impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere toate apărările şi argumentele invocate de către recurent, prin admiterea probatoriilor prevăzute de lege, în vederea stabilirii întinderii dreptului reclamantului la data preluării.

La rejudecarea cauzei, instanţa de apel, prin încheierea de la termenul de judecată din 16.11.2011, a încuviinţat proba cu expertiză judiciară cu obiectivele menţionate în dispozitivul încheierii, şi a numit expert tehnic, prin tragere la sorţi, pentru întocmirea raportului de expertiză tehnică.

Expertul desemnat, ing.V.C., a depus raportul de expertiză la dosar la data de 09.01.2012, iar părţile nu au avut obiecţiuni la acesta.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel şi a îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, faţă de toate probele administrate în cauză, inclusiv în rejudecarea apelului, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin dispoziţia contestată, nr.2586/30.09.2009, s-a respins cererea reclamantului de restituire în natură sau de acordare a măsurilor reparatorii pentru terenul în litigiu, reţinându-se că nu s-a făcut dovada preluării acestuia în proprietatea statului.

Prin sentinţa instanţei de fond s-a reţinut că, potrivit art.24 din Legea nr.10/2001 şi în absenţa unor probe contrare existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul de preluare.

Prin considerentele deciziei de casare, obligatorii pentru instanţa de rejudecare a apelului, s-a stabilit, însă, că aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absenţa unor probe contrare de cele definite de art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, analiza actelor doveditoare invocate de părţi fiind prioritară pentru instanţă.

S-a mai reţinut că reclamantul a solicitat restituirea suprafeţei de 0,26 ha., invocând un drept propriu, şi arătând că, deşi în actul de expropriere s-a menţionat doar suprafaţa de 250 m.p., în realitate a fost preluată de stat suprafaţa în litigiu.

Prin raportul de expertiză efectuat în rejudecarea cauzei s-a procedat la identificarea terenului proprietatea reclamantului, preluat în proprietatea statului prin expropriere, în baza Decretului nr.165/23.06.1981, situat în P., str.C. nr.6G, fostă str.C. nr.13 şi str.P. nr.49 B, stabilindu-se suprafaţa acestuia de 2600 m.p., evidenţiată în schiţa de plan, anexă la raportul de expertiză tehnică.

Prin acelaşi raport de expertiză tehnică, s-a stabilit că acest teren nu a făcut obiectul Legii nr.18/1991, fiind ocupat din anul 1991 şi în prezent de blocuri de locuinţe.

Din coroborarea tuturor probelor administrate în cauză şi în special a menţiunilor din certificatele de rol agricol eliberate pe numele reclamantului, privind terenul de 0,26 ha. şi a constatărilor şi concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului, probe ce trebuie analizate cu prioritate de către instanţa de judecată, potrivit art.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, raportat la disp. art.24 din lege, se constată că reclamantul este îndreptăţit la restituirea în echivalent a terenului solicitat, potrivit art.11 al.4 din Legea nr.10/2001, respectiv la despăgubiri în condiţiile legii speciale, terenul neputând fi restituit în natură, fiind ocupat în totalitate de blocuri de locuinţe.

În consecinţă, Curtea, în baza art.296 Cod procedură civilă, a admis apelul reclamantului şi a schimbat în tot sentinţa instanţei de fond, în sensul că a admis acţiunea, a anulat Dispoziţia nr.2586/2009 emisă de Primarul Municipiului P. şi a acordat reclamantului despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru terenul de 2600 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în rejudecarea apelului de expert V.C.

În baza art.274 Cod procedură civilă, pârâtul a fost obligat la 1000 lei cheltuieli de judecată în apel reclamantului.

5. Stabilirea competenţei materiale de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor adoptate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

Art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

Art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru
Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenta de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].

Legea stabileşte competenta instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesata contesta decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicata ca beneficiar, etc.).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrala pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrala”, iar alin. (2) dispune: „competenta de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ si fiscal a curţii de apel în a cărei raza teritoriala domiciliază reclamantul”.

Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenta materiala a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ si fiscal de a verifica legalitatea deciziei data de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidentei ca orice alte demersuri juridice ce-si au sorgintea în cea din urma procedura administrativa nejurisdicţională (respectiv aceea finalizata cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competentei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.
Decizia civilă nr. 4/23 ianuarie 2012

La data de 16 iunie 2011, contestatoarele D.M.V., B.E. şi B.M.V. au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9672/26.05.2011, privind acordarea de despăgubiri in condiţiile Titlului VII, stabilite in baza Legii nr. 247/2005, solicitând modificarea valorii stabilite drept despăgubire si obligarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, sa emită o noua decizie.

În motivare, contestatoarele au susţinut in esenţă, că după apariţia Legii 10/2001, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat in D., str.R.C., fosta 1 M., nr. 23, cerere ce a fost soluţionata de Primăria municipiului D. prin emiterea dispoziţiei nr. 5651/2007, fiind înaintat dosarul depus in baza Legii 10/2001 la A.N.R.P. B., sub nr. 07680/2008.

Ulterior, prin cererea din dosarul nr.626/46/2010 contestatoarele au formulat acţiune de obligare a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor la desemnarea unui evaluator in vederea stabilirii despăgubirilor, fiindu-le admisă acţiunea prin sentinţa civila nr.156/F-CONT/14.04.2010 pronunţata de Curtea de Apel Piteşti, rămasa irevocabila prin Decizia nr. 1811/25.03.2011 pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.

In data de 23.09.2010, contestatoarele au formulat o notificare prin care au solicitat desemnarea unui evaluator agreat in vederea întocmirii raportului de evaluare, iar in data de 10.11.2010 a fost întocmit raportul de evaluare pentru imobilul situat in D., str.1 M., nr. 23, fiindu-le emisa Decizia nr. 9672/26.05.2011, care a fost comunicat in data de 14.06.2011.

Contestatoarele susţin că raportul de evaluare pentru imobilul teren nu este corect, astfel că Decizia nr. 9672/26.05.2011, privind acordarea de despăgubiri in condiţiile Titlului VII, stabilite in baza Legii nr. 247/2005, emisa de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, este viciată, motiv pentru care solicită întocmirea unui nou raport de evaluare pentru imobilul teren.

Contestatoarele au înţeles să-şi valorifice drepturile ce rezultă din aplicarea unor legi speciale reparatorii, în cadrul unui litigiu civil, conform prevederilor Legii 10/2001 republicată, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, completate cu cele ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Faţă de aceste considerente, pe baza probelor administrate, instanţa a stabilit că este competentă să statueze asupra cererii si să stabilească valoarea despăgubirilor pentru imobilul teren în suprafaţa de 300 mp., iar pentru stabilirea despăgubirii pentru întreg imobilul situat în Drăgăşani, str. 1 Mai, nr. 23, va adăuga la valoarea terenului si valoarea construcţie in cuantum de 265.300 lei, ce nu a fost contestata de petente.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 25 august 2011, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a invocat excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea privind solicitările reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la contestaţia formulată de către reclamanţi la Decizia nr.9672 din 26.05. 2011 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr.1148/26.10.2011, Tribunalul Vâlcea a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la contestaţia formulată de către reclamanţi la Decizia nr.9672 din 26.05. 2011,ridicate de pârâtă; a admis acţiunea formulată de contestatoarele D.M.V., B.E. şi B.M.V., a dispus anularea deciziei nr. 9672/26.05.2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri privind imobilul ce face obiectul notificării nr.65/2001, pentru valoare de 100 euro/mp.

În adoptarea acestei soluţii Tribunalul Vâlcea a reţinut în esenţă că excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Vâlcea privind solicitările reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu poate fi primită.

Astfel, reclamatele au înţeles să-şi valorifice drepturile civile în baza Legii nr.10/2001 R, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 247/2005, obiectul cererii fiind contestarea valorii de piaţă stabilită de expertul evaluator Dionisie Florin, iar nu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr.554/2004.

Excepţia lipsei procedurii prealabile cu privire la contestaţia formulată de către reclamanţi la Decizia nr. 9672 din 26.05. 2011, este de asemenea nefondată, având în vedere că acţiunea nu este întemeiată pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ care, la art.7 alin.1, prevede necesitatea efectuării procedurii prealabile ca o condiţie obligatorie de îndeplinit anterior introducerii acţiunii în instanţa de contencios administrativ.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că prin decizia contestată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a acordat contestatoarelor măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, cu o valoare de 281.200 lei.

Reclamanţii D.M.V., B.E. şi B.M.V. au apreciat că suma stabilită prin decizia contestată este inferioară valorii reale a bunului, determinată la suma de 100 euro/mp. conform rapoartelor de evaluare depuse pentru terenul aparţinând domeniului public al Municipiului D. (fila 171 dosar).

Prin cererea formulată, reclamantele au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr.9672/26.05.2011 solicitând anularea acestei decizii emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi obligarea acestei pârâte să emită o nouă decizie de acordare de despăgubiri privind imobilul ce face obiectul notificării nr.65/2001, pentru valoare de 100 euro/mp.

Prin Legea nr.247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 1o/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.

În temeiul art.16 din Legea nr.247/2005, stabilirea cuantumului despăgubirilor se face prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, decizie care este supusă, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin.3 din lege, controlului de legalitate şi temeinicie la instanţa de judecată, etapă ce face parte integrantă din procedura de restituire reglementată de legea de reparaţie.

Din materialul probator administrat, respectiv lucrarea de specialitate efectuată pentru evaluarea construcţiei şi terenului aferent s-a stabilit valoarea reală a bunurilor pentru care reclamantele solicită despăgubiri, respectiv valoare de 100 euro/mp.

Tribunalul constată că această valoare de piaţă a terenului aparţinând domeniului public a fost stabilită de către expertul evaluator ANEVAR- A.C., prin metoda comparaţiei a trei imobile din Municipiul D., strada G.M. Imobilul pentru care reclamanţii solicită despăgubiri este situat la intersecţia dintre strada R.C. şi strada G.M., fiind ocupat în totalitate de blocul nr. 90, aşa cum rezultă din adeverinţa nr.2341 din 26.01.2010.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel în termen legal, intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegală.

Printr-o primă critică se susţine că in mod greşit a fost soluţionată de către prima instanţă excepţia privind necompetenţa materială a instanţei, susţinând că o dată cu intrarea în vigoare a legii speciale (Legea nr. 247/2005) a fost reglementată o procedură administrativă specială, de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură şi totodată a fost înfiinţată o entitate competentă, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ ( Titlul VII din Legea nr. 247/2005), iar potrivit art. 19 din lege, „Deciziile adoptate de către Comisia Centrală pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii Contenciosului administrativ nr.554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Contestaţia suspendă exerciţiul dreptului de dispoziţie asupra titlului de despăgubire al titularului. Despre contestaţii se va face menţiune în evidenţele cerute de entitatea care îndeplineşte funcţii de registru şi depozitare pentru Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.”

Se mai arata că, reclamanţii şi-au întemeiat pretenţiile pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, însă acest act normativ reglementează numai dispoziţiile cu privire la soluţionarea notificării formulate în temeiul acestui act normativ nu şi decizii cu privire la stabilirea cuantumului şi acordarea despăgubirilor ce reies din aplicarea Legii nr.10/2001.

În cazul de faţă, o instanţă necompetentă din punct de vedere material, în mod greşit a obligat pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, la plata sumei de 49.600 euro, încălcând dispoziţiile imperative ce privesc competenta instanţelor judecătoreşti cât şi prevederile Titlului VII al Legii nr.247/2005, care statuează o procedură administrativă specială de urmat, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, pentru imobilele preluate abuziv, conform Legii nr.10/2001.

II. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a respins ca nefondată excepţia lipsei procedurii prealabile, prevăzută de art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cu care, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior, dacă acesta există.

Pe cale de consecinţă, pentru a putea declanşa acţiunea în contencios, reclamantul trebuie să facă dovada că a îndeplinit cerinţa legii (cerinţa impusă de art.7 din Legea nr.554/2004) şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a adresat mai întâi autorităţii emitente şi abia după refuzul acesteia, respectiv menţinerea actului, se poate adresa instanţei de judecată.

În acest sens sunt şi prevederile conţinute de art.109 alin.2 Teza I - a din Codul de procedură Civilă, potrivit cărora în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei procedurii prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege.

Potrivit art.19 Titlul VII din Legea nr.247/2005 deciziile adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr.554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

III. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegală a anulat Decizia nr.9672/2011 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a obligat să emită o nouă decizia de acordare de despăgubiri pentru valoarea de 100 euro/mp.

Faţă de aprecierile instanţei de fond cu privire la faptul că raportul de evaluare nu este corect, întrucât, în cazul de faţă, instanţa de fond, fără a apela la opinia unui expert în domeniu, a făcut aprecieri asupra raportului de evaluare efectuat în prezenta cauză, pronunţând o sentinţă nelegală şi netemeinică.

În cazul de faţă, evaluatorul nu a identificat terenuri oferite la vânzare din zona terenului solicitat de către reclamant, ci a procedat la alegerea unor oferte sau tranzacţii cu proprietăţi similare din alte zone la care a aplicat corecţii în funcţie de distanţa faţă de centul localităţii, facilităţile oferite, de foloasele care le oferă. Astfel, în cazul de faţă evaluatorul a găsit ofertele optime de zona imobilului solicitat, în urma analizei şi selecţiei. Cele trei oferte expuse în raportul de evaluare au fost selectate dintr-un număr mai mare, pe considerentul că au caracteristicile asemănătoare cu terenul evaluat, acestora li s-au. aplicat corecţii, potrivit regulilor de evaluare.

Astfel, în procedura administrativă pentru imobilele pentru care au fost acordate măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 se întocmesc rapoarte de evaluare potrivit Standardelor Internaţionale de Evaluare. De asemenea, aceeaşi legislaţie în vigoare nu face referire la vreo actualizare a sumelor obţinute în rapoartele de evaluare întrucât aceste sume reflectă valoarea de piaţă a imobilelor solicitate.

Valoarea estimată prin raportul de evaluare în dosarul nr.39367/CC este valoarea de piaţă, aşa cum este definită de Comitetul Internaţional pentru Standarde de Evaluare şi Grupul European al Asociaţiilor de Evaluatori, în sensul că reprezintă suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător hotărât să cumpere şi un vânzător hotărât să vândă într-o tranzacţie echilibrată, după un marketing adecvat, în care fiecare parte a acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Aşa cum este menţionat şi în raport, evaluarea s-a realizat pe baza documentelor conţinute de dosarul nr.39367/CC transmis de Primăria mun. Drăgăşani, Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 şi a inspecţiei la faţa locului efectuată de echipa de evaluare.

Conform Standardelor Internaţionale de Evaluare, „Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţul determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere”.

Prin urmare, raportul de evaluare întocmit în dosar a fost efectuat în conformitate cu Standardele Internaţionale de Evaluare, aşa cum se prevede la art.3 lit.d şi e din Titlul VII din Legea nr.247/2005 iar valoarea stabilită prin raportul de expertiză reprezintă valoarea de piaţă.

Examinând sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Prin prima critică se susţine că in mod greşit prima instanţă a soluţionat excepţia necompetenţei materiale invocată de recurenta intimată şi este fondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, deciziile adoptate de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor pot fi atacate în condiţiile Legii nr. 554/2004, competenta de soluţionare revenind secţiei de contencios administrativ a curţii de apel în raza căreia îşi are domiciliul reclamantul [art. 20 alin. (1) din titlu].

Legea stabileşte competenta instanţei de contencios administrativ pentru situaţia în care persoana interesata contesta decizia sub aspectul emiterii titlului de despăgubire (refuzul emiterii, cuantumul despăgubirilor, persoana indicata ca beneficiar, etc.).

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decizia nr. 425/2005 a Primului Ministru, prin care s-a aprobat Regulamentul privind organizarea si funcţionarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor si art. 20 alin 1din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 actualizata „deciziile adoptate de Comisia centrala pot fi atacate cu contestaţie în condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, în contradictoriu cu statul, reprezentat prin Comisia centrala”, iar alin. (2) dispune: „competenta de soluţionare revine secţiei de contencios administrativ si fiscal a curţii de apel în a cărei raza teritoriala domiciliază reclamantul”.

Prin urmare, aceste dispoziţii legale stabilesc competenta materiala a curţilor de apel, secţia de contencios administrativ si fiscal de a verifica legalitatea deciziei data de Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Raţiuni de simetrie impun cu forţa evidentei ca orice alte demersuri juridice ce-si au sorgintea în cea din urma procedura administrativa nejurisdictionala (respectiv aceea finalizata cu emiterea deciziei de către Comisia Centrala pentru Stabilirea Despagubirilor) se circumscriu, la rândul lor, competentei de contencios administrativ, iar nu prerogativelor jurisdicţiei conferite expres secţiei civile a tribunalului de alin 3 al art. 26 din Legea 10/2001, aşa cum greşit a reţinut prima instanţă.

Faţă de considerentele mai sus expuse, in temeiul art. 297 alin. 2 cod procedură civilă a fost admis apelul, anulată sentinţa instanţei de fond, cu consecinţa trimiterii cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Vâlcea - Secţia Contencios administrativ, care va avea în vedere şi celelalte critici.