Secţia I civilă

Decizia civilă nr. 260/03.02.2012
Prin acţiunea înregistrată la data de 28.07.2011, ulterior completată, contestatoarea A.E. a chemat în judecată pe intimata Casa Judeţeană de Pensii V., solicitând anularea deciziei nr.71568/18 iulie 2011, prin care s-a stabilit pensia din sistemul public de pensii; să se dispună menţinerea pensiei de serviciu stabilită prin decizia nr.71568/06 aprilie 2011 şi să fie obligată intimata la plata diferenţelor dintre pensia stabilită prin decizia nr.71568/06.04.2011 şi pensia stabilită prin decizia nr.71568/18 iulie 2011, începând cu 01 august 2011 şi până la repunerea în plată a celei dintâi decizii prin care s-a stabilit pensia de serviciu, diferenţe actualizate cu coeficientul de inflaţie, de la data plăţii efective a acelor sume.

În motivarea contestaţiei se arată că, prin decizia nr.71568/ 18 iulie 2011, contestatoarei i s-a revizuit pensia prin eliminarea pensiei de serviciu de care a beneficiat până la data de 31 iulie 2011, în baza Legii nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea, prin reducerea acesteia de la suma de 2693 lei lunar la suma de 997 lei lunar.

Prin sentinţa civilă nr.977/10.12.2011 a Tribunalului Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr.597/31 martie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, s-a dispus anularea deciziei nr.71568/17 august 2010 şi menţinerea pensiei de serviciu stabilită în baza Legii nr. 567/2004.

În temeiul O.U.G. nr.59/2011, pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor persoanelor prevăzute la art.1 lit.c-h din Legea nr.119/2010 a fost emisă decizia nr.115420/18 iulie 2011, prin care i s-a stabilit pensia de asigurări sociale din sistemul public de pensii.

Contestatoarea arată că ceea ce legitimează prezumţia puterii lucrului judecat nu este atât caracterul definitiv al hotărârii, cât adevărul ce trebuie să stea la baza ei, adevărul constituind temeiul, raţiunea, fundamentul social şi moral al acestui efect al hotărârii judecătoreşti. Într-o decizie de speţă, instanţa supremă a statuat în sensul că „drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre posterioară pronunţată într-un alt proces”.

De asemenea, precizează că această ultimă decizie contestată este nelegală întrucât, prin sentinţa civilă nr.977/10.12.2010 a Tribunalului Vâlcea, rămasă irevocabilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat că, potrivit legii speciale are vocaţie la pensia de serviciu pe care este îndreptăţită să o primească în aceleaşi cuantum cu cel din decizia aflată în plată la data adoptării Legii nr. 119/2010 şi că recalcularea pensiilor de serviciu stabilite anterior prin legea specială este vădit nelegală.

Contestatoarea apreciază că decizia este nelegală şi pentru că se încalcă principiul neretroactivităţii legii reglementat de art.1 din Codul civil şi de art.15 alin.2 din Constituţia României, precum şi prevederile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Intimata Casa Judeţeană de Pensii V. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, deoarece nu există autoritate de lucru judecat, decizia atacată fiind emisă în temeiul O.U.G. nr.59/2011, conform căreia se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii toate pensiile prevăzute la art.1 lit.c)- h) din Legea nr.119/2010.

Tribunalul Vâlcea, Secţia I-a civilă, prin sentinţa civilă nr.1248 din 14 noiembrie 2011 a admis acţiunea, în sensul că a anulat decizia nr.71568/18.07.2011, a menţinut decizia nr.71568/6.04.2011 şi a obligat pe intimată să plătească contestatoarei diferenţa dintre pensia stabilită prin decizia nr.71568/06.04.2011 şi pensia revizuită stabilită prin decizia nr.71568 din 18 iulie 2011, începând cu data de 1 august 2011 şi până la repunerea în plată a celei dintâi decizii, reactualizate cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective a acestor sume.

Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3341/90/2010, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului prin decizia nr.597/R-CA/ 31.03. 2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a fost admisă contestaţia formulată de contestatoarea A.E., a fost anulată decizia nr.71568/17.08.2010, emisă de intimata Casa Judeţeană de Pensii V. şi a fost menţinută pensia de serviciu stabilită conform Legii nr. 567/2004.

În motivarea acestei sentinţe, instanţa de judecată a apreciat că transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii.

În baza acestor hotărâri judecătoreşti, prin decizia nr.71568/06.04.2011, emisă de Casa Judeţeană de Pensii V., s-a dispus menţinerea pensiei de serviciu stabilită conform Legii nr.567/2004, în cuantum de 2693 lei.

Prin decizia nr.71568/18.07.2011 emisă de Casa Judeţeană de Pensii V., contestatoarei i-au fost revizuite drepturile de pensie, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr.59/2011, începând cu data de 01.08.2011, stabilindu-i-se o pensie din sistemul public de pensii în cuantum de 997 lei.

Instanţa a apreciat că transformarea din nou a pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, la care fac trimitere prevederile art.1 din O.U.G. nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor încalcă nu numai prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii, ci şi principiul puterii lucrului judecat şi dreptul la un proces echitabil, reglementat de art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, prima instanţă a reţinut irevocabil, în dosarul nr.3620/90/2010, că prin reducerea pensiilor de serviciu şi prin transformarea acestora în pensii de asigurări sociale au fost încălcate prevederile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului, respectiv art.17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.17 alin.1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Dreptul de proprietate” şi art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30/18 mai 1994.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în nenumărate rânduri, chiar şi împotriva României, în sensul că şi dreptul de creanţă reprezintă un „bun” în sensul art.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a îl vedea concretizat.

Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg s-a pronunţat în mai multe rânduri în mod expres asupra faptului că dreptul la pensie este un „bun” în sensul art.1 din Protocolul nr.1. Practica sa a evoluat în timp, ajungându-se la concluzia că pensia reprezintă un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1, indiferent dacă aceasta are la bază principiul contributivităţii sau este stabilită în baza unei legi speciale.

În cauza M. c. A. (cauza nr.5849/1972), Curtea a reţinut că „o reducere substanţială a nivelului pensiei ar putea fi considerată ca afectând substanţa dreptului de proprietate şi chiar a dreptului de a rămâne beneficiar al sistemului de asigurare la bătrâneţe”

În cauza B. c. R.T. din 26 noiembrie 2002 (cauza 36541/97) Curtea a reţinut că dreptul la pensie stabilit de autorităţile publice sub imperiul unei legi este un „bun” în sensul Convenţiei.

Dreptul la pensie a fost asimilat dreptului de proprietate şi în cauzele G. împotriva A., din anul 1996, sau în cauza S. ş.a. împotriva M.B., din 1996.

Tot astfel, în cauza S. şi alţii împotriva R.U., din 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, dacă statul a adoptat o legislaţie care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale, indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuţii, acea legislaţie trebuie să fie considerată ca generând un interes patrimonial în sensul art.1 din Protocolul adiţional la Convenţie. Curtea a abandonat, în acest fel, distincţia dintre beneficiile de natură contributivă şi cele necontributive sub aspectul incidenţei art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie.

Din cuprinsul tuturor acestor decizii se poate trage concluzia că dreptul la pensie, indiferent dacă acesta rezultă direct din lege sau este stabilit printr-o hotărâre judecătorească şi dacă se bazează sau nu pe principiul contributivităţii, reprezintă un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţie.

Privarea de proprietate impune statului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.1 din Protocolul nr.1. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţele de ordin general.

Legea nr.119/2010 şi O.U.G. nr.59/2011 nu oferă contestatoarei posibilitatea de a obţine despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se în vedere aspectele particulare ale speţei, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanţă excepţională nu a fost invocată de Guvern pentru a o justifica. În cuprinsul Legii nr.119/2010, a fost justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu şi lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanţilor o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea pensiei de serviciu odată cu transformarea ei în pensie de asigurări sociale şi imposibilitatea contestatoarei de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani rezultate din diferenţa dintre pensia de serviciu anterioară şi pensia de asigurări sociale au dus la ruperea, în defavoarea acesteia, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.

De asemenea, procedându-se la recalculare pensiei şi la lipsirea contestatoarei de cea mai mare parte a dreptului de pensie deja câştigat, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al acesteia, atingere care, în concepţia instanţei europene, este incompatibilă cu dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că, prin recalcularea pensiei de serviciu şi prin transformarea acesteia în pensie de asigurări sociale, în baza Legii nr.119/2010, au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1.

Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art.41 din Convenţie, instanţa a apreciat că există îndreptăţirea contestatoarei să i se plătească în continuare pensia de serviciu de care a beneficiat până la data de 1 august 2011, acordată prin Legea nr.567/2004.

Constatarea nelegalităţii transformării din nou a pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi a reducerii în acest fel pentru a doua oară a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, la care fac trimitere prevederile art.1 din O.U.G. nr.59/2011 pentru stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor este impusă şi de respectarea principiului puterii de lucru judecat, reglementat de art.166 Cod procedură civilă şi art.1201 Cod civil.

Aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat presupune obligativitatea instanţelor judecătoreşti de a respecta ceea ce s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească definitivă anterioară cu privire la problemele de drept dezlegate şi care au fost invocate din nou. O astfel de obligaţie revine nu numai instanţelor judecătoreşti, ci şi părţii care a pierdut procesul, care trebuie să respecte dispoziţiile hotărârilor judecătoreşti.

Făcând aplicarea acestui principiu, instanţa a apreciat că, în condiţiile în care prin sentinţa civilă nr.977/2010, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr.3341/90/2010, rămasă irevocabilă în urma respingerii recursului prin decizia nr.597/R-CA/31.03.2011, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, s-a statuat că transformarea pensiei de serviciu în pensie de asigurări sociale şi reducerea în acest fel a cuantumului pensiei contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art.1 lit.c din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, încalcă prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, care privesc protecţia proprietăţii, nu se poate ajunge la o altă concluzie în prezenta cauză, în care este atacată o nouă decizie de recalculare, emisă în baza aceluiaşi act normativ şi cu aceleaşi considerente.

Aceste statuări ale instanţei sunt nu numai corecte, aşa cum s-a arătat anterior, ci şi obligatorii, atât pentru instanţa de judecată sesizată cu prezentul litigiu, cât şi pentru părţi.

Prin emiterea unei noi decizii de recalculare a pensiei de serviciu şi de transformare a acesteia în pensie de asigurări sociale se încalcă şi prevederile art.6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care reglementează dreptul la un proces echitabil.

Curtea Europeană a Drepturilor omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze că dreptul la un proces echitabil garantat de art.6 din Convenţie trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Hotărâre din 28 octombrie 1999, în cauza B. împotriva R., publicată în M.Of. nr.414/31 august 2000, paragraful 61; Hotărâre din 22 decembrie 2004, în cauza A. împotriva R., publicată în M.Of. nr.875/29 septembrie 2005, paragraful 44; Hotărâre din 19 octombrie 2006, în cauza R. împotriva R., publicată în M.Of. nr.597/29 august 2007, paragrafele 23 şi 24; Hotărâre din 04 martie 2008, în cauza L. împotriva României, publicată în M.Of. nr.64/03 februarie 2009, paragraful 30).

În plus, Curtea a considerat că, dacă se poate admite că statele intervin într-o procedură de executare a unei hotărâri judecătoreşti, o asemenea intervenţie nu poate avea drept consecinţă împiedicarea, anularea sau întârzierea într-un mod excesiv a executării, nici, cu atât mai mult, repunerea în discuţie a fondului acesteia.

Tot astfel, Curtea a mai stabilit că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces”, în sensul art.6 alin.1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi.

Pentru cele ce preced, s-a admis contestaţia, aşa după cum s-a arătat cu ocazia reproducerii dispozitivului hotărârii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen legal intimata Casa Judeţeană de Pensii V., care o critică pentru nelegalitate şi netemeinicie, invocând, prin modul de formulare al recursului motivul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Dezvoltând recursul, intimata arată că soluţia pronunţată în fond este greşită, deoarece decizia contestată a fost revizuită în baza art.1 din O.U.G. nr.59/2011 care prevede expres revizuirea pensiilor de serviciu de către casele teritoriale de pensii, iar în speţă nu există autoritate de lucru judecat, întrucât decizia contestată a fost emisă în baza O.U.G. nr.59/2001, cu atât mai mult cu cât Legea nr.119/2010 a fost declarată constituţională prin decizia nr.871/2010.

Se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei, iar pe fond respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Examinând actele de la dosar, în raport cu criticile invocate, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru cele ce preced.

Într-adevăr, aşa după cum arată şi recurenta, potrivit dispoziţiilor art.1 din O.U.G. nr.59/2011 „pensiile prevăzute la art.1 lit.c)-h) din Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, care au făcut obiectul recalculării conform prevederilor aceleiaşi legi, se revizuiesc, din oficiu, de către casele teritoriale de pensii în evidenţa cărora se află dosarele de pensie, prin emiterea unor decizii de revizuire, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”.

În baza acestui text de lege, intimata-recurentă a procedat la revizuirea pensiei contestatoarei, care a făcut obiectul recalculării în baza dispoziţiilor Legii nr.119/2010.

Anterior însă, intimata-contestatoare a supus controlului judecătoresc şi decizia de recalculare a pensiei nr.71568/17.08.2010 emisă în baza Legii nr.119/2010 şi a H.G. nr.737/2010, ambele coroborate cu dispoziţiile Legii nr.19/2000, iar prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, irevocabilă prin decizia civilă nr.597/R-CA/31.03.2011 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a anulat această decizie şi s-a dispus menţinerea în plată a deciziei cu acelaşi număr din data de 23.03.2010, prin care contestatoarei i se stabilise o pensie de serviciu în cuantum de 2693 lei.

Contrar susţinerilor recurentei, aşa după cum bine a reţinut şi instanţa de fond, prin sentinţa civilă nr.977/10 decembrie 2010, intrată în puterea lucrului judecat, s-a stabilit irevocabil că operaţiunea juridică de recalculare a pensiei de serviciu de care a beneficiat contestatoarea este contrară art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei, care se aplică prioritar în raport de Legea nr.119/2010, iar contestatoarea este îndreptăţită să i se plătească şi în viitor pensia de serviciu stabilită iniţial, aceasta fiind un drept câştigat.

Nu s-a invocat în cauză excepţia absolută şi peremptorie ce rezultă din dispoziţiile art.1201 Cod civil, ci prezumţia legală ce rezultă din puterea ce legea o acordă autorităţii de lucru judecat, în acest sens fiind dispoziţiile art.1200 pct.4 Cod civil.

Pe de altă parte, potrivit art.1202 alin.2 Cod civil, „nicio dovadă contrară nu este primită împotriva prezumţiei legale”, faţă de caracterul absolut al acesteia.

Aceasta înseamnă, că drepturile recunoscute unei părţi printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre, ulterioară, pronunţată într-un alt proces.

În acest sens s-a pronunţat şi instanţa supremă prin mai multe decizii (decizia civilă nr.5834/19.09.2007, decizia civilă nr.995/4.02.2009), iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, a decis că nu se poate concepe ca o hotărâre să îşi piardă puterea lucrului judecat atunci când se schimbă cadrul legal, doar pentru motivul că între timp s-a schimbat acest cadru (G.P. şi R.D. vs. I. nr.28160/1995 şi nr.28382/1995).

În cauza dedusă judecăţii, s-a statuat, cu putere de lucru judecat că intimata contestatoare, potrivit legii speciale are vocaţie la pensia de serviciu şi că este nelegală măsura recalculării pensiei prin utilizarea altor criterii prevăzute de Legea nr.119/2010 şi Legea nr.19/2000, astfel că, nu este posibilă revizuirea pensiei în baza O.U.G. nr.59/2011, prin care s-a adoptat practic aceeaşi măsură de recalculare.

De altfel, O.U.G. nr.59/2011 nu face altceva decât să interpreteze dispoziţiile Legii nr.119/2010, aşa după cum se arată chiar în cuprinsul expunerii de motive a acestui act normativ. Este acelaşi act normativ, prin care au fost desfiinţate pensiile de serviciu stabilite prin legea specială, numai că în Legea nr.119/2010 s-a folosit termenul de recalculare, iar prin O.U.G. nr.59/2011 termenul de revizuire, finalitatea fiind însă aceeaşi, în sensul că prin O.U.G. nr.59/2011 de revizuire s-a revenit la pensia recalculată potrivit Legii nr.119/2010.

Referitor la critica ce vizează constituţionalitatea dispoziţiilor Legii nr.119/2010, aşa după cum s-a arătat anterior, în cauza ce a format obiectul dosarului nr.3341/90/2010 al Tribunalului Vâlcea s-a analizat dreptul contestatoarei la pensia de serviciu stabilită prin decizia nr.71568/23.03.2010 şi legalitatea recalculării acestei pensii ca pensie de asigurări sociale în baza Legii nr.119/2010, aşa încât cele statuate în acea cauză au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi contrazise în prezentul dosar în care, prin decizia contestată, folosindu-se termenul de revizuire, s-a revenit la pensia de serviciu stabilită prin legea specială şi s-au încălcat efectele unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Pentru toate aceste considerente, constatându-se că sunt nefondate criticile invocate, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă s-a dispus respingerea recursului.

15. Încetarea de drept a contractului individual de muncă. Stabilirea vârstei standard de pensionare.

Art.56 lit. c) din Codul muncii

Anexa nr.5 la Legea nr.263/2010
Susţinerea contestatorului în sensul că legiuitorul a avut în vedere că salariaţii pot opta pentru pensia de limită de vârstă, ci nu sunt obligaţi, este neîntemeiată, întrucât vârsta standard de pensionare este cea prevăzută în anexa nr.5 la Legea nr.263/2010, adică 64 ani şi 1 lună.

Instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.56 lit.c) din Codul muncii, stabilind că a încetat de drept contractul individual de muncă al recurentului la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Sintagma „încetează de drept” din art.56 alin.1 Codul muncii, trebuie interpretată în sensul că raporturile de muncă cu angajatorul încetează în temeiul legii, fără a fi avută în vedere opţiunea salariatului.

Pentru aceleaşi considerente, este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs prin care contestatorul critică soluţia pentru aceea că instanţa de fond nu a avut în vedere că pensia este un drept, potrivit art.47 alin.2 din Constituţie.

Instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la acest drept al contestatorului-recurent, aşa cum este acesta determinat în legea ce guvernează materia dreptului la pensie, lege care este conformă cu Constituţia României.

Decizia civilă nr. 414/20.02.2012

La data de 6 iunie 2011, contestatorul A.I. a solicitat în contradictoriu cu S.N. R. S.A.-Sucursala R.B., anularea deciziei nr.302/37/23.05.2011, constatarea concedierii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi obligarea pârâtei la plata salariilor compensatorii pe care le estimează provizoriu la 70.000 lei.

În motivare, a arătat că în perioada 1983-24.05.2011 a fost salariatul intimatei în funcţia de radioelectronist la Staţia de emisie Rdf. O., iar prin adresa nr.302/9232/2.05.2011, salariaţii societăţii au fost informaţi că până la data de 25.05.2011 pot transmite la sediul societăţii opţiunile voluntare prin care să menţioneze că doresc să beneficieze de prevederile art.79 al.1 din Contractul Colectiv de muncă aplicabil.

Arată că în data de 3.05.2011 a comunicat intimatei opţiunea sa de a beneficia de salarii compensatorii şi de a fi disponibilizat în cadrul acţiunii de restructurare a societăţii conform prevederilor Contractului Colectiv de Muncă. A menţionat în opţiune că neacordarea salariilor compensatorii pentru vechimea sa în societate conduce la anularea cererii.

Prin decizia nr.302/37/23.05.2011 i s-a comunicat că la data de 23.05.2011 îndeplineşte cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare şi, ca atare, contractul său individual de muncă încetează de drept.

Contestatorul a arătat că decizia este nelegală, întrucât la data de 23.05.2011 nu avea împlinită vârsta standard de pensionare, de 65 de ani fiind născut la 23.04.1947; potrivit art.3 al.1 lit.v) din Legea nr.263/2010, vârsta standard de pensionare este definită ca fiind „vârsta stabilită de prezenta lege, pentru bărbaţi şi femei, la care aceştia pot obţine pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile legii, precum şi vârsta din care se operează reducerile prevăzute de lege; vârsta de 65 de ani este prevăzută imperativ, iar cea de la care se poate obţine pensie este facultativă. Folosirea opţionalului”pot obţine” demonstrează că este o facultate a salariatului de a alege şi nu o obligaţie de a se pensiona; art.53 al.1 prevede expres că vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa 5. Ca urmare în intervalul de timp dintre data la care salariatul se poate pensiona (potrivit anexei 5) şi limita maximă de 65 de ani, angajatul poate opta sau nu pentru dreptul la pensie, iar în situaţia în care salariatul nu optează pentru pensionare de la data la care Anexa 5 îi oferă această posibilitate, la împlinirea vârstei de 65 de ani, conform art. 56 al.1 lit.d din Codul Muncii, contractul încetează de drept.

Mai arată contestatorul că pentru aceste motive solicită să se constate că de fapt intimata a dispus concedierea sa în baza art.65 din codul muncii pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului şi potrivit art.79 din Contractul Colectiv de muncă, să fie obligată intimata să-i achite un nr. de 18 salarii compensatorii în raport de salariul mediu pe societate la data concedierii.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea contestaţiei, arătând că petentul a fost salariatul său timp de 28 ani şi 3 luni în perioada 21.02.1983-23.05.2011, iar la data de 23.05.2011 i-a încetat contractul individual de muncă potrivit art.56 al.1 lit.c) şi al.2 din Codul muncii şi art. 53 şi Anexa 5 din Legea nr.263/2010, prin Decizia Directorului Regional nr.302/37/23.05.2011.

Totodată, la încetarea contractului, contestatorul a primit toate drepturile salariale la zi şi un ajutor ce se acordă cu ocazia ieşirii la pensie în cuantum de 9.000 lei, conform art.170 din CCM.

Cu privire la decizia de încetare a contractului de muncă, arată că aceasta conţine toate elementele de formă prevăzute de Codul Muncii, a fost emisă şi comunicată în termenul legal, iar temeiul legal al acesteia este art.56 al.1 lit.c şi alin.2 codul muncii coroborat cu art.53 şi Anexa 5 din Legea nr.263/2010, potrivit căreia vârsta standard de pensionare a contestatorului este de 64 ani şi 1 lună.

Cu privire la capătul doi al cererii, solicită respingerea acestuia cererea fiind netemeinică şi nelegală întrucât contractul individual de muncă a încetat de drept în temeiul art.56 alin.1 lit.c) şi al.2 din Codul muncii şi nu ca urmare a voinţei unilaterale a uneia din părţi potrivit art.55 lit.c din Codul muncii.

Pe de altă parte, concedierea individuală sau colectivă presupune desfiinţarea locului de muncă al salariatului, desfiinţare ce trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă, or, în speţă, locul de muncă al contestatorului nu a fost desfiinţat.

Solicită, de asemenea, respingerea şi a celui de-al treilea capăt de cerere, arătând că obligarea sa la plata salariilor compensatorii este nelegală deoarece contestatorul nu a fost concediat ca urmare a voinţei unilaterale a angajatorului.

Intimata a solicitat pe cale reconvenţională, ca în cazul în care se va anula decizia nr.302/37/23.05.2011, să fie obligat contestatorul să restituie suma de 9.000 lei încasată cu titlu de ajutor la ieşirea la pensie.

Contestatorul a invocat excepţia lipsei de obiect a cererii reconvenţionale iar intimata a comunicat valoarea salariului mediu pe unitate şi Contractul Colectiv de Muncă.

La data de 24.08.2011, contestatorul şi-a precizat valoarea obiectului capătului 3 al cererii, respectiv salarii compensatorii de 55.129 lei.

Intimata a depus la dosar dovada îndeplinirii de către contestator a condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă.

Contestatorul a depus concluzii scrise.

Instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei de obiect a cererii reconvenţionale, invocată de contestator şi a respins-o ca neîntemeiată.

Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr.1394/6 decembrie 2011 a respins atât cererea principală formulată de contestator, cât şi cererea reconvenţională formulată de intimată, reţinând următoarele:

Prin adresa nr.302/9232/2.05.2011, departamentul resurse umane din cadrul SN R. SA a înştiinţat salariaţii că până la data de 25.05.2011 să transmită opţiunile voluntare dacă doresc să beneficieze de prevederile art.79 al.1 din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil, având în vedere necesitatea reorganizării şi eficientizării activităţii prin desfiinţarea unor posturi.

La data de 3.05.2011, contestatorul A.I. şi-a exprimat opţiunea de a beneficia de salarii compensatorii şi de a fi disponibilizat cu menţiunea făcută de acesta că în cazul neacordării salariilor compensatorii conduce la anularea opţiunii.

Prin decizia nr.302/37/23.05.2011 a SN R. SA, în temeiul art.56 al.1 lit.c din Codul muncii şi art.53(1) şi Anexa 5 din Legea nr.263/2010 privind sistemul unitar de pensii, s-a decis că începând cu data de 24.05.2011 încetează de drept contractul individual de muncă al contestatorului, întrucât la data de 24.05.2011 acesta îndeplineşte cumulativ condiţiile de vârstă standard şi stagiul minim de cotizare pentru pensionare.

La data de 15.06.2011, prin Ordinul de Plată nr.1808/15.06.2011 intimata a achitat contestatorului ajutorul de pensionare prevăzut de contractul colectiv de muncă în sumă de 9.000 lei.

De asemenea, contestatorului i s-a emis decizia de pensie nr.212033/29.07.2011.

Contestatorul a susţinut că vârsta standard prevăzută de lege pentru pensionarea la limită de vârstă este 65 de ani, vârstă pe care nu a împlinit-o, şi ca atare până la împlinirea acestei vârste are dreptul să opteze pentru pensie sau pentru continuarea activităţii. Apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.56 alin.1 lit.d) din Codul muncii.

Potrivit art.56 din Codul muncii, republicat: (1) Contractul individual de muncă existent încetează de drept:

a) la data decesului salariatului sau al angajatorului persoană fizică, precum şi în cazul dizolvării angajatorului persoană juridică, de la data la care angajatorul şi-a încetat existenţa conform legii;

b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a punerii sub interdicţie a salariatului sau a angajatorului persoană fizică;

c) la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare; la data comunicării deciziei de pensie în cazul pensiei de invaliditate, pensiei anticipate parţiale, pensiei anticipate, pensiei pentru limită de vârstă cu reducerea vârstei standard de pensionare;

Art.53 din Legea 263/2010 prevede :” Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi 63 de ani pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.5”, iar potrivit anexei 5, bărbaţii născuţi în luna aprilie 1947 (ca în cazul contestatorului), trebuie să îndeplinească condiţia vârstei standard de 64 ani şi o lună şi o stagiu minim de 13 ani şi 2 luni, pentru pensionarea pentru limită de vârstă, în luna mai 2011.

În speţă, în luna mai 2011, contestatorul avea vârsta standard prevăzută de lege potrivit anexei 5 şi o vechime în cadrul intimatei (stagiu minim de cotizare) de 28 ani şi 3 luni. Ca atare, în luna mai 2011, contestatorul îndeplinea cumulativ condiţiile prevăzute de lege pentru pensionarea pentru limită de vârstă, fiind astfel îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art.56 al.1 lit.c din Codul muncii pentru încetarea de drept a contractului.

Susţinerea contestatorului că nu putea înceta contractul său de muncă întrucât nu împlinise 65 de ani, iar până la împlinirea acestei vârste are dreptul să opteze pentru pensionare nu este întemeiată.

Astfel, vârsta standard de pensionare în raport de data naşterii este cea stabilită prin Anexa 5 la Legea nr.263/2010, respectiv 64 ani şi o lună în cazul petentului.

Pe de altă parte, art.56 lit.c din codul muncii prevede că încetează de drept contractul individual de muncă la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi stagiu minim de cotizare pentru pensionare.

Fiind vorba de o încetare de drept, aceasta nu lasă loc nici unei opţiuni a salariatului, acesta putându-şi continua activitatea în cadrul societăţii angajatoare şi după pensionare doar cu acordul angajatorului, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte capătul doi al cererii, prin care s-a solicitat instanţei să constate că a avut loc o concediere a contestatorului pentru motive ce nu ţin de persoana sa, cererea este neîntemeiată.

Atât timp cât, prin decizia nr.302/37/23.05.2011 s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă şi nu s-a făcut vreo dovadă a existenţei unei decizii de concediere, nu există nici un temei pentru a se constata că a intervenit concedierea.

Ca urmare, nici capătul trei al cererii privind plata salariilor compensatorii, ce depinde de soluţionarea capătului anterior de cerere, nu poate fi admis în condiţiile în care salariile compensatorii se acordă potrivit Contractului Colectiv de Muncă numai în cazul concedierii, ceea ce nu este cazul contestatorului.

În cauză, intimata a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat ca în cazul în care se va dispune anularea deciziei nr.302/37/23.05.2011, să fie obligat contestatorul să restituie suma de 9.000 lei achitată cu OP nr.1808/15.06.2011 cu titlu de ajutor de pensionare.

Ca urmare a respingerii cererii principale, instanţa a constatat că contestatorul a încasat cuvenit suma de 9000 lei şi nu există temei pentru restituirea acestuia, astfel că cererea reconvenţională este neîntemeiată şi va fi respinsă.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs contestatorul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie astfel:

- prima instanţă a considerat în mod greşit că potrivit art.56 alin.1 lit.c) din Codul muncii, coroborat cu art.53 din Legea nr.263/2010, contractul individual de muncă al recurentului a încetat de drept la împlinirea vârstei standard de 64 ani şi 1 lună. În acest mod instanţa a ignorat dispoziţiile art.3 alin.1 lit.v) din Legea nr.263/2010, care definesc vârsta standard de pensionare ca fiind vârsta stabilită de lege la care se poate obţine pensie pentru limită de vârstă, în condiţiile legii, precum şi vârsta din care se operează reducerile prevăzute de lege.

Instanţa trebuia să constate că legiuitorul a avut în vedere vârsta standard de 65 de ani din care operează reducerile şi vârsta de la care salariaţii pot obţine pensie pentru limită de vârstă. Vârsta de 65 de ani este prevăzută imperativ, iar cea la care se poate obţine pensie este facultativă, câtă vreme în text este folosit opţionalul „pot obţine”;

- în interpretarea prevederilor din Legea nr.263/2010, instanţa nu a avut în vedere art.47 alin.2 din Constituţie, conform căruia pensia este un drept. Ca urmare în intervalul de timp cuprins între data la care salariatul se poate pensiona, conform anexei nr.5 din lege şi limita maximă de 65 de ani, prevăzută de art.53, angajatul poate opta sau nu pentru dreptul la pensie;

- intimata a dispus concedierea recurentului în baza art.65 din Codul muncii pentru motive care nu ţin de persoana salariatului, astfel încât instanţa trebuia să facă aplicarea art.79 alin.1 din Contractul colectiv de muncă şi să-i acorde valoarea a 16 salarii compensatorii adică suma de 55.129 lei.

Examinând criticile invocate, Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Primul motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece potrivit art.56 lit.c) din Codul muncii, contractul individual de muncă existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, iar potrivit art.53 din Legea nr.263/2010, vârsta standard de pensionare este de 65 ani pentru bărbaţi, iar atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr.5 din lege, anexă potrivit cu care bărbaţii născuţi în luna aprilie 1947 îndeplinesc condiţia vârstei standard la 64 ani şi 1 lună pentru pensionarea la limită de vârstă.

Aşadar, în luna mai 2011, recurentul a îndeplinit vârsta standard de pensionare prevăzută în anexa nr.5 la lege şi avea un stagiu de cotizare de 28 ani şi 3 luni, adică îndeplinea cumulativ condiţiile cerute de textul art.56 alin.1 lit.c) din Codul muncii pentru încetarea de drept a contractului individual de muncă.

Susţinerea contestatorului în sensul că legiuitorul a avut în vedere că salariaţii pot opta pentru pensia de limită de vârstă, ci nu sunt obligaţi, este neîntemeiată, întrucât vârsta standard de pensionare este cea prevăzută în anexa nr.5 la Legea nr.263/2010, adică 64 ani şi 1 lună.

Instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art.56 lit.c) din Codul muncii, stabilind că a încetat de drept contractul individual de muncă al recurentului la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare.

Sintagma „încetează de drept” din art.56 alin.1 Codul muncii, trebuie interpretată în sensul că raporturile de muncă cu angajatorul încetează în temeiul legii, fără a fi avută în vedere opţiunea salariatului.

Pentru aceleaşi considerente, este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de recurs prin care contestatorul critică soluţia pentru aceea că instanţa de fond nu a avut în vedere că pensia este un drept, potrivit art.47 alin.2 din Constituţie.

Instanţa de fond a făcut aprecieri cu privire la acest drept al contestatorului-recurent, aşa cum este acesta determinat în legea ce guvernează materia dreptului la pensie, lege care este conformă cu Constituţia României.

Şi cel de-al treilea motiv de recurs este de asemenea nefondat, întrucât contractul individual de muncă al contestatorului-recurent a încetat de drept, aşa cum s-a arătat mai sus, astfel încât plata salariilor compensatorii nu putea fi făcută decât în situaţia în care contractul individual de muncă ar fi încetat pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, conform art.79 din Contractul colectiv de muncă.

Câtă vreme contractul colectiv de muncă a încetat de drept, ca urmare a îndeplinirii condiţiilor pentru pensionare, în mod corect instanţa a respins cererea privind constatarea faptului că recurentul-contestator a fost concediat pentru motive ce nu ţin de persoana sa.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a apreciat că recursul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă a fost respins.