Secolele XI-XIV

C. ORGANIZAREA SQCIAL-POLITICĂ

Structura socială a comunităţilor locale din spaţiul est-carpatic la începutul mileniului al II-lea rămîne deocamdată incomplet cunoscută. Anumite aspecte privind organizarea socială pot fi intuite pe baza apre­cierii dezvoltării economice locale, a comparaţiei cu situaţia din alte regiuni aflate la un nivel apropiat de civilizaţie sau prin raportarea la stările de fapt înregistrate în perioada ulterioară constituirii statului moldovenesc de-sine-stătător.

Săpăturile metodice dovedesc că în primul sfert al mileniului al II-lea populaţia locală din Moldova locuia numai în sate, necunoscînd încă viaţa urbană. Ea avea ca formă organizatorică principală obştea teritorială (sau sătească), instituţie de veche tradiţie în spaţiul carpato-dunărean, perpetuată în întregul ev mediu românesc, ale căreh remi­niscenţe s-au menţinut pînă în epoca modernă¹⁵⁷. Acestei organizaţii social-politice i s-au atribuit aceleaşi trăsături generale pe care le-a îmbrăcat societatea vechilor germani şi slavi¹⁵⁸, fără însă să i se poată defini exact etapele sale evolutive şi eventualele trăsături regionale. Forma de proprietate caracteristică obştii era cea a îmbinării stăpînirii colective cu cea individuală a pămîntului. Păşunile, pădurile, apele curgătoare şi bălţile erau stăpînite în devălmăşie, adică aparţineau în­tregii obşti săteşti, în vreme ce pămîntul arabil era împărţit în loturi individuale, fiind lucrat în mod separat de membrii obştii. Desigur că sistemul reîmpărţirii periodice a terenului arabil s-a păstrat, dar lotu­rile personale nu deveniseră încă ereditare. In schimb, este îndoielnică dăinuirea practicii detaşării din suprafaţa arabilă aparţinînd colecti­vităţii a unui lot cultivat în comun — un fel de ager publicus — a cărui recoltă se valorifica în interesul general al obştii.

In ceea ce priveşte nivelul material al membrilor obştii, anumite date sînt furnizate de săpăturile arheologice. Locuinţele descoperite, de suprafaţă sau adîncite, nu se diferenţiază prea mult între ele prin sis­temul de construcţie sau prin abundenţa inventarului. De asemenea, ne­cropolele mai mari, ca cele de la Hansca—„Căprăria" şi „Limbari" şi de |^a Arjjura, nu conţin morminte care să se individualizeze prin bogăţia inventarului. Cu excepţia tezaurelor monetare de la Dolheşti şi Hotin şi a celor de obiecte de podoabă de la Cernăuţi şi Voineşti, în perioada anterioară invaziei mongole pe teritoriul Moldovei nu se cunosc desco­periri a căror valoare intrinsecă să fie deosebit de mare. Toate aceste observaţii indică o anumită uniformizare a nivelului material al locuito­rilor, discrepanţele în ceea ce priveşte averile fiind mai rare. Totuşi unele departajări între venituri începuseră să se contureze, ele fiind în­registrate şi de săpăturile arheologice. Amintim în acest sens o con-

strucţie mare din piatră de la Etulia, care se detaşează de celelalte case din aşezarea din secolele X—XI¹³⁹, precum şi tezaurele monetare şi de obiecte de podoabă enumerate mai sus. Imposibilitatea de a se asigura întotdeauna condiţii de fertilitate asemănătoare pentru loturile indivi­duale constituia una din sursele de diferenţiere a avuţiei private şi implicit de structurare socială şi de apariţie a germenilor unei ierarhii feudale. Poziţii sociale privilegiate dobîndeau şi persoanele cărora le-au revenit în cadrul obştii anumite atribuţii administrative şi judecătoreşti sau care fuseseră desemnate să mijlocească un modus vivendi cu tri­burile migratoare, în sensul de a reglementa şi de a duce la îndepli­nire obligaţiile comunităţilor băştinaşe faţă de cuceritori, materializate prin dijme sau corvezi. Din rîndul acestei pături privilegiate s-au putut ridica căpetenii locale, care, chiar dacă nu uzurpaseră cu totul dreptu­rile obştiilor, se impuseseră prin forţă în fruntea lor. Apariţia perico­lelor externe au grăbit închegarea temporară şi apoi definitivă a uniu­nilor de obşti, ale căror căpetenii dispuneau de cete înarmate menite să le asigure dominaţia asupra membrilor de rînd ai obştiilor şi să se opună planurilor agresive ale unor populaţii alogene. Aşa cum am arătat mai sus, efectivele militare româneşti originare de la răsărit de Car-paţii Orientali sânt amintite în mai multe rînduri în izvoarele scrise. Avem în vedere, în acest sens pe Blokumenn din Eymundar saga, pe BXdc/oi din cronica lui Nicetas Choniates, pe bolohovenii din Ipatiev-skaia letopis' şi pe Vlâchen din Nibelungenliecl. Pentru a realiza propria securitate, comunităţile locale nu au recurs decît rareori la întărirea aşezărilor. Astfel de aşezări fortificate sînt cunoscute în regiunea de la est şi nord-est de Carpaţi ]a Calfa (cultura Dridu), în cuprinsul cneza­tului halician (aparţinînd bolohovenilor), la care se adaugă cea de la Bîtca Doamnei, care prin caracterul ei deosebit iese însă din sfera pro­blemelor discutate mai sus.

Sporirea capacităţii militare a comunităţilor locale este oglindită, între altele, de creşterea numărului de arme (vîrfuri de săgeţi, topoare, capete de buzdugan, cămăşi de zale etc.) şi piese de harnaşament (scări de şa, pinteni) şi îndeosebi de perfecţionarea lor. Vîrfurile de săgeţi erau fie cu lama plată — folifonvi, triunghiulară, romboidală sau pre­văzută cu două aripioare, cu sau fără nervură mediană — fie cu secţiu­nea triunghiulară sau romboidală; pentru ataşarea de partea lemnoasă ele aveau un pecluncul ascuţit sau. un tub transversal^{1 fin} (fig. 4/3; 6/4; 7/9—13). In ceea ce priveşte topoarele de luptă, în secolele X—XII pre­dominau exemplarele cu lama asimetrică şi gaura de fixare a cozii flan­cată de aripioare, atît cu ceafa prelungită, cu lama îngustă sau lăţită, cît şi cu ceafa îngustă şi alungită (fig. 21), pentru ca în secolul al XlII-lea să se impună topoarele cu una din laturile lamei dreaptă şi cea­laltă arcuită, ele un tip perpetuat pînă astăzi (fig. 9/9; 22)¹⁶¹. Dintre to­poarele din secolele X—XII cu ceafa prelungită, care la rîndul lor se subdivid în mai multe tipuri, amintim piesele descoperite la Arbore¹⁶², Liteni¹⁶³ (jud. Suceava), Bîrlăleşti (corn. Epureni)¹⁶⁴, Fedeşti (corn. Şu-letea, jud. Vaslui)¹⁶⁵ şi Jariştea (jud. Vrancea)¹⁶⁶, iar clin categoria celor cu ceafa îngustă şi alungită piesele de la Suceava (jud. Suceava)¹⁶⁷ şi Ţolici (corn. Petricani, jud. Neamţ)¹⁶⁸. Din secolul al XlII-lea sînt to­poarele provenind din depozitul de la Cozăneşti (com. Dorna-Arini)¹⁶⁹, din descoperirile izolate de la Suceava¹⁷⁰ şi Vatra Dornei (jud. Suceava)¹⁷¹

104

s' din aşezarea fortificată de la Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ¹⁷². Capete de buzdugan de bronz sau de fier — întîlnite deocamdată numai începînd din secolul al XIII-lea — aveau de obicei patru colţi dispuşi simetric pe partea mediană şi flancaţi deasupra şi dedesubt de alţi colţi cu di­mensiuni mai reduse, fie în patru muchii, fie sferoidali, uniţi cîteodată de nervuri segmentate, cu rol mai mult ornamental. La unele piese tubul de fixare a cozii era mult prelungit spre partea inferioară¹"' (fie 23/1, 3, 4). Capete de buzdugan întrunind caracteristicile evocate mai sus s'-au descoperit la Cozăneşti (în depozit), Vatra Moldoviţei (jud. Suceava)¹⁷⁴, Vasileu (= Vasilev, raionul Zastavna, reg. Cernăuţi, R S. S. Ucraineană)¹⁷³ şi într-o localitate neidentificată din bazinul superior al Prutului (probabil reg. Cernăuţi)¹⁷⁶, alte exemplare, de tipuri mult simplificate, provenind de la Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ¹⁷⁷

(fig. 23/2).

Uniunilor de obşti le-a revenit fără îndoială un rol însemnat la constituirea celor dintîi formaţiuni politice româneşti din ţinuturile aflate la răsărit de arcul carpatic. Crearea lor se înscrie drept o conse­cinţă firească a structurării societăţii locale, reprezentînd totodată o ne­cesitate pentru asigurarea protecţiei comunităţilor româneşti împotriva presiunilor externe, îndeosebi a celor exercitate de triburile nomade ale pecenegilor şi cumanilor, precum şi de cnezatele kievian şi halician şi de regatul arpadian. Formaţiunile politice româneşti din zonele est-carpatice sînt atestate în mod explicit în Nibelungenlied şi Biterolf und Dietleib, sub numele de Vlâchen (Wlâchen) lanţ, şi în Ipatievskaia leto-pis' sub numele de EdAsX'oKhCKaA mmaa. De asemenea, scrisoarea din 14 noiembrie 1234, adresată de papa Grigore IX prinţului moştenitor al Ungariei, aduce un argument indirect în favoarea existenţei unui nucleu politic prestatal în zona cotului Vrancei din sud-vestul Mol­dovei şi nord-estul Munteniei, zonă unde în anul 1228 luase naştere episcopia cumanilor. întrucât scrisoarea pontificală dezvăluie importante " departajări în ierarhia bisericească autohtonă — marcate în primul rînd prin menţionarea episcopilor ■— este normal să admitem că formele su­perioare de organizare ecleziastică corespundeau unor forme de un anumit nivel de organizare politică a societăţii locale, ştiut fiind că dependenţa instanţelor clericale de realităţile politice reprezintă o ca­racteristică a structurilor medievale din întregul continent. închegarea unui nucleu politic local în zona curburii Carpaţilor a precedat desigur momentul infiltrării la sud şi est de munţi a cavalerilor teutoni şi a celorlalte forţe ce acţionau în numele regalităţii maghiare şi al papa­lităţii, realizările locale în sfera organizării politice şi ecleziastice nefiind pe atunci atît de mult îngrădite de tendinţele expansioniste ale Arpa-dienilor.