Secolele XI-XIV

D. VIAŢA SPIRITUALA

Ca şi întregul continent european, în evul mediu spaţiul carpato-dunărean a purtat amprenta monopolului spiritual şi ideologic al bise­ricii. Terminologia creştină de origine latină şi descoperirile arheologice

\

fac dovada vechimii adoptării creştinismului de către populaţia roma­nizată. In privinţa rînduielilor vieţii bisericeşti în primele secole de la aderarea la noua religie, persistă încă numeroase semne de întrebare, studierea lexicului preluat din limba latină relativ la cultul religios ne-lăsînd a se întrevedea existenţa unei riguroase organizări ecleziastice şi a vieţii monahale¹⁷⁸. începutul unei astfel de organizări se situează cro­nologic la începutul mileniului al II-lea. Chiar dacă ar exista anumite indicaţii asupra activităţii misionare a discipolilor lui Chirii şi Metodiu printre români, aportul curentului slavo-occidental la impunerea li­turghiei în limba slavă nu se poate admite¹⁷⁹. Cei mai mulţi istorici şi filologi sînt de părere că adoptarea liturghiei slave şi totodată a între­gului fond terminologic privind ritualul şi ierarhia bisericească din limba română, fond care este în mare parte de origine sud-slavă, ar fi avut loc prin secolul al X-lea, în perioada vremelnicii dominaţii a pri­mului tarat bulgar în stînga Dunării¹⁸⁰. împărtăşirea aceleiaşi credinţe în formele impuse de biserica ortodoxă a facilitat transferul fără opre­lişti a anumitor componente ale tezaurului cultural din lumea creştină greacă şi slavă spre spaţiul românesc. între cele mai însemnate ele­mente receptate se numără şi scrierea în limba slavă, pentru care pri­mele indicii precise apar în ţinuturile dintre Carpaţi şi Dunăre încă din secolul al X-lea¹⁸¹.

Modul cum a evoluat organizarea ecleziastică la est de Carpaţi pînă în prima jumătate a secolului al XlII-lea rămîne în mare parte neprecizat. Izvoarele invocate în sprijinul ipotezei existenţei în cursul secolelor IX—XI a mai multor scaune episcopale în spaţiul carpato-dunărean¹⁸² nu se referă de fapt la aceste teritorii, ci la cu totul alte regiuni, situate în Orient¹⁸³.

Populaţia creştină din ţinuturile extracarpatice se afla în secolele XI—XII sub dependenţa confesională a instanţelor bisericeşti sud-du-•nărene¹⁸⁴. Autoritatea patriarhului egumenie de la Constantinopol nu se exercita în mod direct asupra credincioşilor ortodocşi din teritoriile est-carpatice, ci prin intermediul eparhiilor sufragane de la Dunărea inferioară. După recucerirea nordului Peninsulei Balcanice de către bizantini, Vasile II a dispus reorganizarea ecleziastică din Bulgaria, înaltului ierarh al Ohridei i-a fost retras rangul patriarhal, fiindu-i recunoscută numai calitatea de arhiepiscop autocefal. Jurisdicţia sa spi­rituală se extindea, după cum se specifica într-un hrisov imperial din anul 1020 şi asupra „vlahilor din toată Bulgaria'' (. . .twv dvâ uâaav BouXyapiav BXâx«v)¹⁸⁵. In secolele XI—XII, între diecezele sufragane arhie­piscopiei de Ohrida se număra una afectată special românilor: 6 BpeavoTTjC ^toi BXaxwv¹⁸⁶. Este cu totul improbabil ca autoritatea arhiepiscopiei din Ohrida la nordul Dunării să se fi manifestat în mod nemijlocit. In schimb, episcopiile subordonate Ohridei de pe axul Dunării se aflau fără îndoială în contact direct cu parohiile de la nordul fluviului. Legă­turile fireşti de natură confesională între populaţia românească de pe ambele maluri ale Dunării au putut fi facilitate desigur de existenţa episcopiei românilor din Balcani. După crearea sta­tului româno-bulgar al Asăneştilor, organizarea bisericească a cu­noscut importante schimbări, între ele numărîndu-se înfiinţarea scaunului mitropolitan de la Tîrnovo, ridicat ulterior la rang de pa­triarhie¹⁸⁷. Mitropolitul de la Tîrnovo era denumit în corespondenţa

100

cu

papa Inocenţiu III „primat al bulgarilor şi românilor"¹⁸⁸. Influenţa nord-dunăreană a statului Asăneştilor a cuprins desigur şi sfera canonică. Intrucît în regiunile est-carpatice lipseau instanţele ecleziastice supe­rioare, legăturile cu teritoriile unde se aflau asemenea organisme erau impuse de normele de desfăşurare ale practicilor de cult şi de funcţio­narea instituţiilor corespunzătoare. Procurarea liturghierelor şi a altor texte necesare săvîrşirii serviciului religios se făcea de asemenea din ţinuturile slave meridionale.

Nu este exclus ca şi mitropoliţii din Kiev să fi încercat să-şi ex­tindă influenţa spre regiunile dunărene. Sigiliul unui ierarh al Roşiei din secolul al XH-lea, descoperit pe malul drept al Dunării, la Garvăn-Dinogetia¹⁸⁹, sugerează o astfel de ipoteză. Prin întemeierea episcopiei de Halici la sfîrşitul primei jumătăţi a secolului al XH-lea este foarte probabil ca anumite zone din jumătatea septentrională a Moldovei să fi intrat în aria de influenţă a acestei dieceze. Descoperirile arheologice pe care le vom evoca mai jos sînt semnificative în această privinţă.

Prelungirea jurisdicţiei canonice a eparhiilor balcanice şi ruseşti la răsărit de lanţul carpatic a fost posibilă datorită întîrzierii cu care s-a diferenţiat o ierarhie în cadrul clerului românesc. Cele dintîi date con­crete privind această ierarhizare sînt conţinute de scrisoarea papală din anul 1234, unde se face menţiunea despre existenţa pseudoepiscopilor de rit grec, adică ortodox, la vlahii din dieceza cumanilor. Nerecunoaş-terea legalităţii ierarhice a arhiereilor români se datora nu faptului că ei ar fi fost „schismatici" — ceea ce nici n-ar fi fost justificat din punct de vedere al dreptului canonic catolic — ci probabil pentru că ei nu fuseseră sfinţiţi conform uzanţelor rituale în vigoare, acceptate atît de biserica ortodoxă cît şi de cea catolică¹⁹⁰. Din analiza conţinutului scri­sorii amintite rezultă conturarea în prima jumătate a secolului ai XHI-lea a unei structurări în rîndul clerului românesc din Moldova. Demn de remarcat este faptul că populaţia locală nu dispunea numai de un singur episcop, ci de mai mulţi, ceea ce probează numărul conside­rabil al enoriaşilor. în activitatea lor, desfăşurată în cadrul unei unităţi organizatorice încă neînchegate, ei aveau de înfruntat nu numai rivali­tatea bisericii romano-catolice, ci şi dificultăţile de a angaja contacte permanente cu instanţele ecleziastice superioare, resimţind pregnant lipsa unui organism politic capabil să asigure protecţia practicilor de cult, dat fiind că ierarhia bisericească nu se dezvolta independent de puterea laică.

__ *ⁿ legătură cu manifestările de cult din regiunile de pe versanţii răsăriteni ai Carpaţilor dispunem de unele date oferite de săpăturile arheologice. Cercetarea necropolelor din secolele XI—XIII face dovada predominării înmormîntărilor cu orientarea vest-est, cu braţele îndoite din cot şi aşezate pe piept sau abdomen, adică potrivit ritualului creştin. Pe lîngă aceste tipuri de morminte, în cimitirele de la Hansca—„Căpră-^ria Şi ..Limbari" se mai întîlnesc şi morminte cu alte orientări şi cu inventar funerar deosebit, aparţinînd probabil unor grupuri alogene, care convieţuiau cu românii în cadrul aceloraşi sate. Anumite corespon­denţe este posibil să existe între cultul creştin şi ştampilele în relief de Pe iundul vaselor care reprezintă o cruce înscrisă de obicei într-un cerc. Astfel de motive cruciforme apar atît pe ceramica de tip Dridu¹⁹¹

(fig. 11/8), cît şi pe cea de tip Răducăneni¹⁹² (fig. 12/6), dar nu deţinem nici o dovadă că vasele respective ar fi avut o destinaţie rituală.

In ceea ce priveşte locaşurile de cult ortodoxe din spaţiul est-carpa-tic nu dispunem decît de date extrem de sărace, furnizate exclusiv de cercetările arheologice. Astfel de locaşuri au fost identificate la Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ, precum şi în extremitatea nordică a Mol-dovei, în interfluviul dintre Prut şi Nistru, la Vicnp—„Martinovca" şi la Vasileu (=Vasilev, raionul Zastavna, reg. Cernăuţi). Bisericuţa de la Bîtca Doamnei era din lemn şi avea dimensiuni reduse¹⁹³. Cea do la Vicno—„Martinovca", de formă pătrată, cu laturile de 6 m, era toi din lemn şi avea podeaua din pămînt bătătorit¹⁹⁴. O construcţie mult mai impunătoare, cu ziduri de piatră, s-a descoperit la Vasileu, avînd dimensiunile de 21,2X13,6 m¹⁹⁵. Ea se încadrează din punct de vedere planimetric în rîndul bisericilor în formă de cruce greacă înscrisă, cu numeroase analogii în lumea balcanică şi rusească. Ridicarea monumen­tului religios de la Vasileu, situat în extremitatea sudică a statului ha-lician, se datora desigur feudalilor locali. Tot în apropierea Nistrului, într-o zonă cu o pregnantă amprentă a culturii slave, s-a identificat o mănăstire rupestră la Neporotove (raionul Secureni, reg. Cernăuţi), situată în vecinătatea unei aşezări din secolele XII—XIII¹⁹⁶, existenţa mănăstirii făcînd dovada apariţiei unor centre ale vieţii monastice.

Răspîndirea amplă a creştinismului şi legăturile cu lumea ortodoxă greco-bizantină şi rusească se reflectă şi în descoperirile de piese de cult semnalate în întreg spaţiul est-carpatic.

Piesele de producţie bizantină legate de practicile de cult se în­cadrează în categoria cruciuliţelor duble relicviar (encolpioanele) şi în cea a cruciuliţelor simple. Pînă în prezent avem cunoştinţă de patru encolpioane din bronz, descoperite la Adjud (jucl. Vrancea)¹⁹⁷, Dăneşti (jud. Vaslui)¹⁹⁸, Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ (jud. Neamţ)¹⁹⁹ şi Lunca (fostul cătun Bîznoasa) (jud. Botoşani)²⁰⁰, de unul din argint provenind de la Hansca (raionul Kotovsk, R. S. S. Moldovenească)²⁰¹, precum şi de o cruciuliţă simplă din plumb descoperită la Hlincea—Iaşi (jud. Iaşi)²⁰². Se observă că aceste piese nu se grupează numai într-o anu­mită zonă a Moldovei, ci sînt răspîndite în toate ţinuturile regiunii.

Cruciuliţele duble relicviar de la Adjud (fig. 15/7) şi Dăneşti (fig. 15/5), aparţinînd aceluiaşi tip, cu dimensiunile de 8,2X4,5 şi, res­pectiv, 8,0x4,6 cm, au extremităţile braţelor drepte şi puţin lăţite, cele superioare şi inferioare avînd urechiuşe cu ajutorul cărora se fixau cele două părţi ale piesei. în planul central era reprezentată prin incizie o figură umană schematizată; ea înfăţişează un sfînt cu obişnuitul nimb deasupra capului, cu braţele ridicate în atitudine de orant, înveşmîntat cu o tunică lungă, decorată cu motive geometrice. Pe exemplarul de la Dăneşti, din care nu s-a păstrat decît una din jumătăţi, imaginea redată reprezintă pe Maica Domnului, după cum indică inscripţia de pe braţul superior al cruciuliţei: MP 0, forma abreviată de la M(yjty))P O(sou). Pe una din jumătăţile piesei de la Adjud găsim inscripţia grecească O AFEOC FEOP/rEOC, dispusă pe două rînduri, din care rezultă că perso­najul figurat este Sf. Gheorghe. Deşi figura de pe cealaltă jumătate a en-colpionului este identică, presupunem că o înfăţişează pe Sf. Măria, avînd în vedere alte piese asemănătoare descoperite în regiunile învecinate. Cruciuliţele de acest tip au fost denumite siriene după presupusul loc

108

de producere a lor, deşi cu siguranţă erau mai multe centre în care se realizau. Ele erau larg răspîndite în provinciile Imperiului bizantin, inclusiv în Paristrion, întîlnindu-se totodată şi în alte regiuni cuprinse în aria ortodoxismului şi fiind datate în secolele X—XIII²⁰³.

Celelalte două cruciuliţe duble relicviar bizantine, de la Bîtca Doamnei (fig. 24/1) şi Lunca (fig. 24/2), păstrate integral, sînt de dimen­siuni ceva mai mari, de 9,3x6,3 şi, respectiv, 9,7x6,0 cm, avînd moti­vele decorative realizate prin încrustare în tehnica niello. Pe una din jumătăţile encolpionului, la ambele piese este reprezentată în manieră identică scena răstignirii. Isus este înfăţişat cu nimb, cu pieptul ne-înveşmîntat, pe coapse cu un şorţ scurt şi cu picioarele sprijinite pe un suppedaneum. Deasupra sa se afla o cruce, soarele şi luna, iar lateral Sf. Măria şi Sf. Ioan. pe cruciuliţa de la Bîtca Doamnei au fost incizate inscripţii abreviate, care înlătură orice urmă de îndoială asupra per­sonajelor reprezentate. Deasupra braţelor lui Isus se află literele: IC XP, prescurtarea de la 'I(rjoou)C X(piai6)C, iar dedesubt MP ©Y şi HON, prescurtări de la M(tjty])P 8(so)Y şi de la 'HO(204. Piesa de la Lunca avea în planul central pe Sf. Măria în atitudine de orantă, pe braţele cruciuliţei fiind reprezentate patru busturi de sfinţi, înca­drate în medalioane. Deşi în acest caz nu dispunem de inscripţii, se poate presupune, avînd în vedere unele exemplare asemănătoare, că busturile înfăţişează pe cei patru evanghelişti. în timp ce encolpionul de la Bîtca Doamnei se datează cu destulă exactitate la sfîrşitul seco­lului al XH-lea şi prima jumătate a secolului următor, datorită posi­bilităţilor de încadrare precisă din punct de vedere cronologic a stra­tului cultural medieval în care s-a descoperit, pentru datarea cruciu­liţei duble de la Lunca, găsită întîmplător, nu dispunem decît de ana­logiile cu exemplarele asemănătoare lucrate în atelierele bizantine²⁰⁵. Avînd în vedere tipologia motivelor ornamentale, piesa de la Lunca pare a fi din secolele XI—XIII. Din encolpionul de argint de la Hansca, recuperat dintr-un nivel datînd de la începutul mileniului al II-lea, se păstrează numai o jumătate, avînd incizată imaginea unui sfînt cu braţele ridicate, la fel ca pe exemplarele prezentate anterior; spaţiile incizate erau desigur destinate umplerii cu amalgamul de niello.

Cruciuliţa simplă de plumb de la Hlincea—Iaşi, cu dimensiunile de h* • ^Cm> *'* Soseşte analogii mai apropiate în piesele din centrele bizantine de la Dunărea inferioară din primul sfert al mileniului al II-lea²⁰⁶.

U răspîndire mai mare decît cruciuliţele bizantine au avut în re­giunile est-carpatice piesele similare produse în cnezatele ruseşti. Le-imrwi- ^{comerciale cu} aceste cnezate se puteau realiza fără prea mari mpeaimente, spre deosebire de cele stabilite cu imperiul. Din punct

de vedere tipologic cruciuliţele pectorale ruseşti descoperite în Mol­dova sînt destul de variate (fig. 25; 26; 57/1—5). Mai numeroase sînt cele duble relicviar din bronz, pe care le-am încadrat în două tipuri principale: A şi B.

Encolpioanele inserate în tipul A (fig. 25; 57/3), compuse din două jumătăţi de dimensiuni egale, cu lungimea oscilînd în jur de 9,5 cm, au extremităţile braţelor rotunjite, care se prindeau la capetele verti­cale cu ajutorul a două urechiuşe. Pe una din părţi era înfăţişat Isus răstignit, iar pe cealaltă Sf. Măria cu Pruncul. La extremităţile a trei braţe ale cruciuliţei se aflau trei busturi de sfinţi cu nimb şi barbă, încadrate în medalioane rotunde. Unele piese purtau scurte inscripţii incizate, puţin lizibile, care par să indice că meşterii artizani le-au imi­tat după alte exemplare fără să le cunoască sensul. Astfel de exem­plare au fost identificate la Botoşani, Brăeşti, Ibăneşti, Vorniceni (jud. Botoşani), Codăeşti (jud. Vaslui), Piatra Neamţ (jud. Neamţ), Suceava (jud. Suceava) şi Soroca (raionul Soroca, R. S. S. Moldovenească), la care se adaugă alte patru exemplare (unul întreg, două jumătăţi şi un mic fragment) provenind din puncte neidentificate din bazinul supe­rior al Prutului (probabil reg. Cernăuţi, R. S. S. Ucraineană). Piesele de la Brăeşti, Ibăneşti şi Piatra Neamţ au fost găsite în complexe fune­rare, iar celelalte în aşezări, în condiţii stratigrafice neprecizate în cele mai multe cazuri. Cruciuliţele duble relicviar de tip A erau răspîndite îndeosebi în cnezatele de Kiev şi Halici-Wolhynia, unde se aflau con­centrate şi atelierele în care se realizau. Ele au fost produse în a doua jumătate a secolului al XH-lea şi prima jumătate a secolului următor, dar au continuat să fie utilizate şi mai tîrziu, după cum se constată şi în cazul descoperirilor de la Brăeşti, Piatra Neamţ şi Soroca²⁰⁷.

O cruciuliţă simplă cu dimensiunile de 9,4 X 6,9 cm, avînd pe una din părţi reprezentarea Maicii Domnului cu Pruncul şi trei busturi de sfinţi, redată într-o formă identică ca pe encolpioanele de tip A, iar pe cealaltă parte imaginea răstignirii, prezentată însă într-o manieră di­ferită şi neînsoţită de obişnuitele medalioane cu busturi, provine din-tr-o descoperire întîmplătoare de la Fundu Herţei (com. Pomîrla, jud. Botoşani)²⁰⁸. Avînd în vedere dimensiunile asemănătoare şi identitatea uneia din părţile sale cu imaginile de pe encolpioane, cruciuliţa de la Fundu Herţei se poate data într-o perioadă apropiată de cea în care se produceau encolpioanele de tip A sau eventual mai tîrziu.

Cruciuliţele pectorale ruseşti de tip B (fig. 26; 57/2) prezintă o uni­formitate mult mai mare, ceea ce duce la concluzia că multe din ele au.fost turnate în aceeaşi matriţă. Ele aveau, de asemenea, extremită­ţile braţelor rotunjite şi acelaşi sistem de prindere a celor două părţi ca şi encolpioanele de tip A, fiind însă de dimensiuni ceva mai reduse: 8,3 X 5,6 cm. Pe una din jumătăţi este reprezentat în relief Isus răstig­nit, acoperit cu un şorţ pe coapse, iar pe cealaltă jumătate Sf. Măria înveşmîntată într-o tunică lungă. La extremităţile braţelor se aflau patru medalioane cu chipuri de sfinţi. în cadrul encolpioanelor de tip B se disting două variante: una cu inscripţii şi alta care în locul in­scripţiilor avea unele motive nedefinite. Cruciuliţele din prima varian­tă, probabil ceva mai vechi decît celelalte, conţineau pe ambele părţi inscripţii în relief cu literele întoarse, semn că în matriţă ele au fost imprimate în pozitiv şi nu în negativ, cum ar fi fost normal. Pe juma-

tatea unde era redată imaginea răstignirii este lizibilă inscripţia IC XC şi XP(6C)T'fi Hflfllii IIOXKfMfl (= Crucea ne este laudă), KP(6e)T'h HflAlTi X(T"fiIII6HK>) (= Crucea ne este alinarea), dispusă orizontal în planul central, precum şi Hhkoa (= Nicolae) şi jHpnrop /__ Grigore), plasată în interiorul medalioanelor de pe braţul superior si inferior; în medalionul din stînga este reliefată clar litera B, repre-zentînd desigur iniţiala de la cuvîntul EoropOAHUA iar în cel din dreap­ta sînt vreo trei litere destul de puţin lizibile, probabil arH, care ar pu­tea fi prescurtarea de la flT(lOC) M(OflHH), transpunere după forma grecească 'O ay^oc 'Hogcvvt]c (= Sf. Ioan), într-o manieră întâlnită şi în alte cazuri în arta religioasă rusească. Cealaltă jumătate a cruciuliţei conţine inscripţia G(KaM (Damian) în interiorul medalioanelor²⁰⁹. Astfel de encol-pioane cu inscripţii au fost descoperite la Bîtca Doamnei—Piatra Neamţ (două exemplare), Cîndeşti (jud. Neamţ) şi Trifeşti (jud. Iaşi)²¹⁰, precum şi în localităţi neprecizate situate în bazinul superior al Prutului (o piesă întreagă, una din care s-a recuperat numai o jumătate şi un mic frag­ment)²¹¹. Avînd în vedere identitatea tuturor exemplarelor, se poate admite că ele au avut un loc de producere unic. Acesta a fost Kievul, unde s-au descoperit numeroase asemenea cruciuliţe. De aici ele au fost comercializate nu numai în celelalte cnezate ruseşti, ci şi în alte ţări din Europa Răsăriteană şi Centrală²¹². Producerea lor a avut loc în pe­rioada imediat precedentă atacului mongol de la sfîrşitul anului 1240, care a distrus Kievul, desigur cu numai unul sau două decenii mai îna­inte de acest eveniment. Singurul exemplar de tip B fără inscripţii cu­noscut pe teritoriul Moldovei provine dintr-o descoperire întîmplătoare făcută la Căbeşti (com. Podu Turcului, jud. Bacău)²¹³ (fig. 57/5). Piese de acelaşi tip lipsite de inscripţie sînt cunoscute în Rusia²¹⁴. O cruciuliţă dublă de tip B, despre care nu ştim dacă avea sau nu inscripţie, s-a des­coperit în aşezarea bolohovenilor de la Gorodişce²¹⁵.

In afară de aceste două tipuri de encolpioane, pe cursul inferior al Prutului — probabil în regiunea Cernăuţi — au fost descoperite mai multe cruciuliţe simple şi duble din bronz şi altele simple din piatră, datate tot anterior marii invazii mongole²¹⁰. De asemenea, despre un encolpion de tip neprecizat, cu o inscripţie slavă apreciată ca fiind ti­pică secolului al XlII-lea, se păstrează informaţia că ar proveni din ţi­nutul Orheiului²¹⁷.

Inscripţiile de pe encolpioanele ruseşti de tip A şi B reprezintă cele mai vechi dovezi de scriere slavonă atestată pînă în prezent pe terito­riul Moldovei. Maniera lor de redare, cu prescurtări şi greşeli, nu avea însă darul să contribuie cu ceva la răspîndirea limbii şi scrierii slave.

Prezenţa pie.selor de cult de provenienţă kieviană şi haliciană în regiunile est-carpatice nu presupune implicit, aşa cum s-a presupus, originea rusească a celor care le-au purtat²¹⁸. Ca şi obiectele produse în Bizanţ, ele sînt rod al contactelor economice şi confesionale. Numărul destul de mare al acestor piese de cult ruseşti ar putea sugera un înce­put de gravitare a organizaţiilor clericale din jumătatea nordică a Mol­dovei spre centrele bisericeşti haliciene.

Biserica locală ortodoxă de la răsărit de Carpaţi a avut de înfruntat, îndeosebi începînd din prima jumătate a secolului al XHI-lea, ofensiva prozelitismului catolic, manifestată prin activitatea depusă de călugării-cavaleri din Ordinul teutonic, de episcopul cumanilor şi misionarii do­minicani. Argumentele aduse în favoarea presupusei prezenţe a călugă­rilor franciscani alături de cei dominicani la est de lanţul carpatic îna­inte de invazia mongolă²¹⁹ nu sînt pe deplin convingătoare. Singurul do­cument care poate fi luat în consideraţie în acest sens este bula papei Grigore IX din 11 iunie 1239, unde, printre ţările indicate ca ţinte ale misionarismului fraţilor minoriţi, se numără şi cea a cumanilor²²⁰. Ră-mîne neprecizat, însă, dacă în bulă se avea în vedere Cumania extracar-patică sau cea nord-pontică. Propaganda bisericii romano-catolice în ţi­nuturile româneşti de pe versanţii răsăriteni şi meridionali ai Carpaţi -lor nu poate fi desprinsă de conlucrarea permanentă cu Ungaria arpa-diană. Regele Andrei II inaugurase dincolo de hotarele sudice şi estice ale statului său o politică asemănătoare celei a cruciaţilor din Orient, alături de care luptase dealtfel, politică caracterizată prin îmbinarea ac­ţiunilor militare şi a celor de convertire. Declanşarea ofensivei catoli­cismului în regiunile extracarpatice avea loc într-o vreme cînd, în urma unor puternice presiuni externe exercitate îndeosebi de Imperiul latin de Ia Constantinopol şi de regatul ungar, principalele centre ale bisericii ortodoxe din Peninsula Balcanică şi din Orientul Apropiat se arătau dispuse, mai mult sau mai puţin formal, să accepte reconcilierea cu Scaunul apostolic şi să-i recunoască autoritatea confesională supremă. Această orientare se datora nu atît intereselor înaltelor cercuri eclezias­tice, cît scopurilor politice de moment urmărite de împăratul Ioan III Vatatzes de la Niceea²²¹, de ţarul Ioan II Asan²²² şi de alţi conducători laici din Balcani. In aceeaşi vreme, prozelitismul catolic sprijinit sub­stanţial de regalitatea maghiară şi polonă se manifesta activ şi la gra­niţele nord-estice ale Moldovei, în Rusia haliciană²²³. Dar, în afara unor concesii temporare, propaganda catolică nu a dobîndit succese însemnate în aria ortodoxismului balcanic şi rusesc şi desigur nici în regiunile ro­mâneşti extracarpatice²²⁴. Aşa cum creştinismul în general a detaşat populaţia românească de neamurile păgîne răsăritene, ortodoxismul a in­dividualizat-o spiritual de unguri şi de alte grupuri etnice catolice, creînd o barieră în calea deznaţionalizării ei. Comunitatea confesională a ro­mânilor a contribuit la consolidarea şi coeziunea lor etnică.

Cu tot rolul deosebit al cultului religios, cea mai mare parte a ma­nifestărilor artistice păstrate de la populaţia românească din Moldova, datînd din perioada primului sfert al mileniului al II-lea, nu sînt în le­gătură cu practicile rituale. Nu dispunem decît de puţine date ce pro­bează preocupările pentru frumos ale comunităţilor locale. Ele se referă la obiectele de podoabă, din metal şi din os, la decorarea cîtorva obiecte casnice din corn şi a ceramicii. Dintre aceste obiecte de podoabă menţio­năm aplicile, cerceii, inelele, pandantivele, brăţările, realizate prin teh­nica presării, martelării, încrustării şi trefilării firelor. Preocupări deo­sebite de decorare a ceramicii se constată mai ales în secolele XI—XII, cînd pereţii vaselor erau acoperiţi de motive ornamentale realizate îna­inte de ardere, de obicei prin incizie sau imprimare pe aproape întreaga lor suprafaţă, într-o manieră dominată de „teama spaţiului gol" (horror vacui). In schimb, în secolul al XlII-lea decorarea ceramicii a fost în

mare parte neglijată. Elementele tehnice şi ornamentale ale pieselor des­coperite sînt în general comune pentru o arie geografică mai mare din răsăritul şi centrul continentului, neindividualizîndu-se încă manifestă-ile de artă proprii numai spaţiului carpato-dunărean. Constatarea pri-veste însă numai un fond artistic redus, cel cunoscut pe baza descope-ririlor arheologice de pînă în prezent, care nu reprezintă decît o latură minoră a tezaurului spiritualităţii româneşti.

NOTE

i S. Lindqvist, Gotlands Bildsteine, I, Stockholm, 1941, pi. 63, fig. 146 şi II, 1942 p 111" S B. F. Jansson şi E. Wessen, Gotlands runinskrifter, I, Stockholm, 1962' p. 263-1268; II, 1962, pi. 82—83.

'² Pentru indicaţii bibliografice, cf. V. Spinei, Informaţii despre vlahi în iz­voarele medievale nordice, în SCIV, 24, 1973, 1, p. 58—60. Amintim că s-a, expri­mat şi părerea după care Blakumen-ii ar fi identici cu cumanii (A. Soboievskii, B noucicax cjiedoe eapnaoe-euKumoe, în Slavia, VIII, 1930, 4, p. 764) sau ou cumanii negri (K. Horedit, Blokumanaland şi Blakumen, în ArhMold, VI, 1969, p. 179—185).

³ Fornmanna Sogur, V, Kaupmiannahofn, 1830, p. 283; Antiquites Russes d'apres
Ies monuments historiques des islandais et des anciens scandinaves, II, ed. C. C.
Ram, Copenhaga, 1852, p. 193.

4 PVL I, p. 97. Cf. şi B. Briem, Alt-Skandinavien in der neueren russischen

wissenschaf'tlichen Literatur, în Acta philologica Scandinavica, V, 1930, 1, p. 232—
233; V. Spinei, op. cit., în SCIV, 24, 1973, 1, p. 65—66, şi 2, p. 277—278.

⁵ Pentru Saga Sf. Olaf, cf. Fornmanna Sogur, V, p. 137; Antiquites Russes. . .,
I, 1850, p. 468. Pentru Heimskringla, cf. Snorri Sturluson, Heimskringla. Noregs
konunga sogur, ed. F. Jonsson, Oslo, 1966, p. 612.

⁶ Egils saga einhenda ok Asmundar berserkjabana, în Drei lygisogur, ed. A.
Lagerholm, Halle/Saale, 1927, p. 29 Cf. şi V, Spinei, op. cit., în SCIV, 24, 1973, 1,
p. 63 şi urm.

⁷' Chondaites, p. 171; FHDR, III, p. 250—251. Cf. şi W. Tomasehek, Zur wala-chischen Frage, în Zeitschrift fur die osterreichischen Gymnasien, XXVII, 1876, p. 343.

^v FHB, XV, p. 232; FHDR, III, p. 412—413. în formă rezumativă episodul prin­derii lui Andronic de vlahi este redat de Johannes Ijeunclavius (Glycanorum Anna-Uum continuatio, în PG, CLVIII, 1866, col. 629) în limba latină.

⁹ Choniaţes, p. 663; FHDR, III, p. 290-^291.

¹⁰ Das Nibelungenlied, ed. K. Bartsch, I^aipaig, 1866, p. 246.

¹¹ Ibidem. Intr-unul din manuscrisele bine cunoscute ale epopeii, cel de la n
Munchen, apare forma Pesnaere. Cf. Der Nibelungen Noth und die Klage, ed. K.
Lachmami, ed. a 13-a, Berlin, 1910, p. 135. «

¹² A. D. Xenopol, Une enigme historique. Les Roumains au Moyen Age, Pa­
ris, 1885, p. 87; Gh. I. Brătianu, Roman şi Vlachata în tradiţia istorică a descăle­
catului Moldovei, în AARMSI, s. III, XXVII, 1944—1945, p. 42.

¹³ Das Nibelungenlied, p. 344.

¹⁴ N. Iorga, Ducele Ramunc, în Revista istorică XIX, 1933, p. 114; Gh. I. Bră-
tiaruu, op. cit., p. 41—42.

¹⁵ A. D. Xenopol, Teoria lui Roesler, Iaşi, 1884, p. 116; Qnciul, Originile,
P. 594.

^{16 3iterol}f ^und Dietleib, ed. O. Jănicke, în Deutsches Heldenbuch, I, Berlin,