Seria -1: Şcoala lui hristos titlu: fundamentele educaţiei spirituale lecţia 1

2. În al doilea rând, orice se interpune între noi și Dumnezeu, erodează pasiunea şi dragostea noastră pentru Dumnezeu. Acest lucru s-a întâmplat în biserica din Efes. Aceste lucruri sunt foarte importante, pentru că în calitate de slujitori ai lui Dumnezeu, există doar un singur lucru care ne poate controla viaţa, şi acesta este Dumnezeu şi gloria Lui. Dacă vei permite vreunui lucru să te fure de la dragostea şi pasiunea ta pentru Isus, acesta va deveni un idol şi în cele din urmă va distruge lucrarea ta In Apocalipsa 2 :1- 4 este scris: (1) „îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă, şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur: (2) „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi. (3) „Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu, şi că n-ai obosit.” Toate acestea sunt meritele acestei biserici. Hristos enumeră tot ceea ce este bun în acea biserică. Apoi vine acest cuvânt: (4) „Dar ce am împotriva ta, este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.”

Toate aceste lucruri sunt necesare, dar ele niciodată nu pot avea întâietate. Aceasta se întâmplă în lucrare. Noi devenim ispravnici apreciaţi pentru ceea ce am realizat, iar Dumnezeu cade pe planul doi. Viaţa noastră de rugăciune încetează. Dragostea noastră pentru Hristos se răceşte. Când un lucru din viaţa ta subminează principiul consacrării din viaţa ta ajungi în această stare. Sunt lăudabile faptele bisericii din Efes, dar ea niciodată nu a existat pentru adestea. Nu acesta trebuia să fie scopul ei. Ea trebuia să existe pentru gloria lui Dumnezeu. Dar ei şi-au părăsit dragostea dintâi. Hristos nu mai era motivul primordial al existenţei ei. Motivaţia lor era de a câştiga suflete, de a avea întâlniri evanghelistice şi nu pentru gloria lui Dumnezeu.

3. În al treilea rând, când anumite lucruri subminează principiul consacrării, oricare ar fi acele lucruri, ele ne răpesc timpul nostru. în Efes, timpul era furat. Omul lui Dumnezeu nu se mai dăruieşte rugăciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu. El se dăruieşte lucrurilor pe care alţi oameni le-ar putea face sau lucruri care nici mâcar nu trebuie făcute. în al patrulea rând, idolii ne îndepărtează de cămăruţa noastră de rugăciune. Când lucrul acesta se întâmplă, totul s-a terminat. Rugăciunea este măsura şi etalonul harului. Când un om nu se roagă, harul dispare din viaţa lui.

Problema majoră a Bisericii de-a lungul timpului este faptul că poporul lui Dumnezeu a umblat după lucruri care nu aduc nici un profit spiritual - succes, prosperitate şi valoare de sine. Aceste lucruri devin foarte importante pentru o biserică după ce şi-a părăsit dragostea dintâi. Aceste lucruri încep de la omul lui Dumnezeu. El îşi face idolul său, potrivind Evanghelia cu propria lui imaginaţie. Apoi începe să-şi conducă oile într-un deşert spiritual. Nu este nici o presiune mai mare decât atunci când cineva zice: „Domnul mi-a spus...” Nu contează cât de teatral este mesajul, dacă nu mă face o persoană mai sfântă, este o doctrină a diavolului Dacă nu pune în mine dorinţa după sfinţenia lui Dumnezeu, dacă nu mă conduce în a căuta gloria lui Dumnezeu, nu este de nici un ajutor.

Ieremia a strigat înaintea Domnului pentru această situaţie deplorabilă. „Pentru ce nu mai conteneşte suferinţa mea ? Pentru ce mă ustură rana.şi nu mai vrea să se vindece V (Ieremia 15:18). milion de dolari în primii doi ani. Nu am suficient timp aici pentru a vă relata toate amănuntele . legate de aceasta; pe scurt - a trebuit să mă încred în Dumnezeu. Am luat poziţia mijlocirii în acea privinţă, unde am putut rosti cuvântul autorităţii. Fără ca să fac nimic altceva, banii au început să vină. Pe altarul din Rusia, m-am agăţat strâns de Dumnezeu cu autoritatea unui mijlocitor. Adică am dobândit harul mijlocirii. Muller niciodată nu a câştigat în mijlocirea peste boli, deşi el a văzut câţiva oameni vindecaţi. In schimb, el a câştigat în mijlocirea pentiu nevoile orfanilor El a fost gata oricând să sufere pentru ei. Dumnezeu L-a făcut răspunzător de mijlocirea pentru împlinirea acelor nevoi. Uşile către comoara lui Dumnezeu i-au fost deschise prin mijlocire. Nu este minunat acest lucru ? Wigglesvvorth a ajuns în poziţia mijlocirii peste boli.

Duhul Sfânt este la fel ca şi Tatăl. El suferă pentru cei care suferă. Dacă El nu este în noi, ajutându-ne să simţim cu cei ce suferă, atunci nu putem mijloci. Nu vom putea atinge tronul lui Dumnezeu dacă nu putem trimite sus acel strigăt real. Cuvintele nu contează, ci doar Duhul Sfânt care ne face să simţim acelaşi lucru pe care îl simte şi persoana pentru caic mijlocim. în acel punct nu mai sunt eu, ci Duhul Sfânt care mijloceşte prin mine Zideşte-ţi un altar, dăruieşte-te pe tine însuţi mijlocirii şi lucrarea ta va fi un succes cu Dumnezeu.

Seria 6: CREDINŢA

Titlu: CREDINŢA - DARUL LUI DUMNEZEU

Lecţia - 1
“Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!” (Evrei 11:6). Vom începe această serie de lecţii cu CREDINŢA - DARUL LUI DUMNEZEU. în Efeseni 2:8 citim: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.” în Romani 10:17 citim: “Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.” Ceea ce vreau să spun este că credinţa este o însuşire foarte importantă.

În Evrei 11:6 vedem că “fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!”. Lucrul acesta poate aduce frustrare celor ce par să nu reuşească niciodată să facă să lucreze promisiunile lui Dumnezeu. Faptul că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie ceva de netăgăduit pentru ei. Însuşirea promisiunilor este o chestiune de credinţă. Dumnezeu nu va lucra pentru tine pe nici o altă bază, afară de cea a credinţei. în Efeseni 2:8 citim: “...ci este darul lui Dumnezeu.” Din nou, în Romani 10:17 se spune că credinţa, care este un dar, “vine”. Aceste declaraţii scot credinţa din domeniul firescului.

Credinţa care mântuie nu este aceeaşi credinţă care te scoală din pat dimineaţa. “Prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă” (Efes. 2:8). Aceasta înseamnă că, dacă eşti născut din nou, ai credinţă. Credinţa prin care ai fost mântuit, credinţa cu care ai fost umplut, este aceeaşi credinţă care a fost în inima fiecărui bărbat şi a fiecărei femei din Biblie. Nu există nici o diferenţă între credinţa pe care o ai ca şi copil al lui Dumnezeu şi credinţa lui Avraam, a lui Moise, Pavel, Petru, Ioan şi Ilie. Credinţa care este în mine, în tine, ca şi credincios născut din nou este credinţa care este un dar al lui Dumnezeu şi este exact aceeaşi credinţă pe care a avut-o fiecare bărbat şi fiecare femeie din Biblie. Ce mângâiere este să ştim aceste lucruri! Iacov a spus că Ilie, marele profet al credinţei din Vechiul Testament, a fost un om supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi.

Credinţa nu este ceva mistic, legat de sentimentele omului. Nu este ceva ce poate fi văzut. Credinţa este ceva ce omul crede, înseamnă a crede că Dumnezeu există și că El este Stăpînul Atotputernic al universului material și spiritual, Stăpânul tuturor ființelor și făpturilor materiale și spirituale . Când găseşti oameni care cred că Dumnezeu există și că El este Stăpînul Atotputernic al universului material și spiritual, Stăpânul tuturor ființelor și făpturilor materiale și spirituale , şi că El îi va răsplăti pe cei ce îl caută, înseamnă că ai găsit o credinţă reală. Acel fel de credinţă trebuie să fie restaurat în această gândire îngrozitoare, apostată şi eronată a celor din aşa-numita “Biserica lui Dumnezeu apostolică” , unde ei cred că pot să-l manipuleze pe Dumnezeu doar citând texte biblice și știind că dumnezeu există.. Lucrul acesta trebuie conformat cu ceea ce este credinţa cu adevărat. Credinţa trebuie redefinită. Noi am fost făcuţi să credem că oamenii credinţei din Biblie erau diferiţi de oamenii de astăzi, dar apostolul Iacov aduce la iveală această minciună. El a spus că Ilie a fost un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi noi. Ilie a avut aceleaşi temeri, aceleaşi îndoieli şi aceleaşi nemulţumiri pe care le am şi eu. Acelaşi lucruri care mă hărţuiesc pe mine l-au hărţuit şi pe el.

El a fost născut din femeie, a fost carne şi sânge, a avut o natură veche şi a avut aceeaşi tendinţă de a se îndoi. Ilie avea toate posibilităţile de a falimenta, dar el a fost biruitor prin credinţă. Credinţa lui a fost aceeaşi credinţă care este în inima noastră, a celor care am fost născuţi din Dumnezeu. Un tânăr din biserică, care a fost chemat să predice, era hărţuit de frica de faliment. îşi aducea aminte de toţi cei pe care îi cunoştea, care începuseră să predice, dar care falimentaseră. Toţi cei ce au simţit chemarea au avut aceleaşi temeri, toţi au avut aceleaşi posibilităţi de succes şi de eşec. Problema este că unii din ei au făcut nişte alegeri greşite.

A doua chemare a lui Moise, la rugul aprins, reprezintă ceva foarte interesant. îţi aduci aminte că el a simţit chemarea în Egipt. Era un om puternic în fapte şi în cuvinte. A simţit chemarea şi s-a dus să-i elibereze pe oameni prin eforturile proprii. A omorât un egiptean, l-a îngropat în nisip, iar apoi a fost nevoit să fugă în deşert, unde Dumnezeu l-a lăsat să stea timp de 40 de ani.

Apoi, Dumnezeu l-a întâlnit din nou la rugul aprins. Moise s-a dus să vadă acea privelişte a unui rug care este aprins, dar nu arde de tot. Când a ajuns la rug, Dumnezeu i-a vorbit, i-a spus să-şi scoată încălţămintea, pentru că se afla pe un pământ sfânt, iar apoi i-a zis: “Am văzut asuprirea poporului Meu, şi te trimit să-l eliberezi.” Răspunsul lui Moise a fost: “Cine sunt eu, ca să-i eliberez pe aceşti oameni?” (Exod 3:11). Exact acelaşi lucru l-aş fi spus şi eu şi tu. Acest răspuns a izvorât din frică. Trei milioane de sclavi erau captivi în cel mai puternic imperiu de pe pământ şi iată că Dumnezeu îi spune unui păstor singuratic să meargă să-i elibereze. Numai gândul unei astfel de întreprinderi i-a umplut de frică inima lui Moise. Moise a zis: “Nu pot face un astfel de lucru.”

Stând acolo desculţ, în inima deşertului, Moise a auzit Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu şi-a arătat puterea, spunându-i să arunce toiagul. El a aruncat toiagul, care a devenit şarpe. Dumnezeu i-a spus să-l ridice, iar şarpele a devenit din nou toiag. Prin acestea, Dumnezeu i-a arătat lui Moise puterea Sa, Suveranitatea Sa asupra tuturor lucririlor și făpturilor. In promisiunea marelui “Eu sunt”, credinţa din inima lui Moise s-a adunat pentru a-i provoca necredinţa şi frica. Moise s-a hotărât atunci să se ducă în Egipt. În prezenţa lui Dumnezeu, credinţa lui Moise a devenit mai mare decât frica de care fusese cuprins. El a crezut încă o dată că “Dumnezeu este Stăpânul și afară de El nu este nici un alt Dumnezeu”. Adevărata credinţă cere credinciosului să se “roage până la capăt” în mod regulat. Nu te poţi ruga până la capăt şi să nu ajungi să ştii că “Dumnezeu este Stăpânul și afară de El nu este nici un alt Dumnezeu” şi să locuieşti acolo pentru totdeauna. Trebuie să te întorci mereu la altarul acela, pentru a te reasigura că Dumnezeu este Stăpânul și afară de El nu este nici un alt Dumnezeu. în Fapte 2, ei s-au rugat până la capăt şi au fost umpluţi de Duhul Sfânt. în al patrulea capitol din Fapte, ei au fost umpluţi din nou.

În inima credinciosului există credinţă, dar, de multe ori, el devine atât de dominat de natura veche şi lipsită de credinţă, încât credinţa lui devine latentă. Când se întâmplă acest lucru, frica începe să-i domine credinţa, iar singurul mod de a ieşi din această stare este de a “se ruga până la capăt”, pentru a ajunge la cunoştinţa că “Dumnezeu este Stăpânul și afară de El nu este nici un alt Dumnezeu”. Prezenţa Lui biruie întotdeauna frica. Moise s-a dus în Egipt, dar fiecare pas al micuţului măgăruş care îl purta era plin de îndoială şi de frică. Diavolul i-a amintit că el era încă un om căutat în Egipt. Moise a simţit ceea ce simte fiecare predicator sau laic atunci când trece dincolo de lucrurile văzute. Moise a văzut minunea toiagului prefăcut în şarpe. El a văzut rugul care ardea, totuşi nu a scăpat niciodată de tot de acel sentiment neliniştitor care vine peste un om atunci când lucrează împotriva imposibilului.

După ce Dumnezeu a vorbit, este timpul să părăseşti întrunirea de rugăciune şi să începi să treci la acţiune. Moise s-a dus în Egipt. La fiecare pas pe care bătrânul măgăruş îl făcea, “omul vechi” din Moise spunea: “Eşti un om căutat, eşti un ucigaş şi poza ta este la fiecare oficiu poştal din Egipt. Nu poţi face aceasta. Trebuie să fii nebun.” Totuşi, diferenţa dintre Moise şi nouăzeci şi cinci la sută din creştini este că el nu a pus măgăruşul s-o ia înapoi. “Omul vechi”, cu ajutorul lui Satan, îi spunea lui Moise: “Ar fi mai bine să te întorci şi să posteşti câteva zile pentru asta.” Noi trebuie într-adevăr să postim, trebuie să ne rugăm, dar, odată ce Dumnezeu a vorbit, trebuie să întoarcem acel măgăruş către Egipt. Diferenţa dintre Moise şi marea majoritate a creştinilor, inclusiv predicatorii, este că el a mers înainte în ciuda temerilor pe care le avea.

Am fost în duhul meu cu Moise, atunci când a trebuit să se confrunte cu Faraon. Am simţit ce a simţit el. Moise l-a înfruntat pe “leul acela în groapa lui” şi i-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu. Păduchii au venit şi au plecat; muştele au venit şi au plecat. Totuşi, când Moise era singur, diavolul venea şi îi şoptea: “Tu nu ai avut nimic de a face cu păduchii, cu broaştele sau cu muştele. Ele ar fi venit oricum.” In fiecare dimineaţă în care se ridica din pat, se gândea: “Nu pot să-l înfrunt pe Faraon din nou.” El a avut aceleaşi temeri şi aceleaşi îndoieli pe care le avem şi noi. Moise a trecut prin aceeaşi frică pe care trebuie să o înfrunţi tu şi a avut aceleaşi îndoieli cu care trebuie să te confrunţi şi tu când eşti într-un o situaţie ce pare imposibil de rezolvat. Totuşi, diferenţa dintre Moise şi cei mai mulţi dintre noi a fost că el nu a permis niciodată temerilor lui să-i dicteze ce să facă; el s-a ridicat şi s-a dus.

Diferenţa dintre credinţă şi necredinţă nu este ceva ce ţine de ajungerea într-o stare în care să nu mai ai temeri. Nu vei ajunge niciodată într-o asemenea stare. Nu contează ce spun unii care se cred luminaţi, nu vei ajunge niciodată în viaţă la punctul în care să nu mai ai frică atunci când te confrunţi cu necunoscutul, atunci când eşti chemat să intri într-un domeniu care nu ştii deloc încotro te duce. Da, credinţa merge înainte în ciuda temerilor şi îndoielilor. Acea frică va exista şi ea undeva, dar tu trebuie să rămâi ferm de partea credinţei. Cel ce încearcă să se prezinte pe sine altfel este un mincinos.

Pe vremea când treceam oceanul, pe când eram un tânăr marinar în armată, tocmai ieşit din perioada de instrucţie, cea mai mare frică a mea era că, atunci când voi vedea ţeava puştii îndreptată spre mine, voi fugi. Poate că eram un laş, nu ştiam, pentru că nu mă confruntasem niciodată cu aşa ceva. In mine era o mare frică. In acel vas se afla un tânăr care era în aceeaşi companie ca mine. Pe braţ, el avea tatuat un schelet cu două oase încrucişate, sub care scria: “Moarte înaintea dezonoarei”. Stăteam şi îl priveam, dorindu-mi să fiu ca el şi să nu am această frică teribilă că voi dezerta în eventualitatea unui război. Cu toate acestea, ultima dată când l-am văzut pe acel tânăr el stătea în faţa companiei. Ofiţerul comandant l-a condamnat la 20 de ani de închisoare pentru că a dezertat în focul luptei. Vedeţi, şi el avea aceeaşi frică pe care o aveam şi eu. Dar, în timpul luptei, eu mă aşezam întotdeauna de partea curajului. Credinţa se aşează de partea lui Dumnezeu. Mult timp m- am ostenit, având noţiunea că Dumnezeu dăduse eroilor biblici un fel de revelaţie specială şi pentru ei era imposibil să se îndoiască. Totuşi, Dumnezeu ne-a dat nouă un cuvânt mai puternic de proorocie. Te confrunţi cu un munte peste care nu poţi vedea. Ştii că la Dumnezeu este cu putinţă, dar îţi este frică. Insă tu eşti într-o tovărăşie bună. Tuturor celor care au fost în aceeaşi situaţie le-a fost frică atunci când au ajuns în ea. Tuturor.

Să privim la Ilie, marele profet din timpul celor trei ani şi jumătate de secetă. Ilie a fost trimis să-i spună lui Ahab, regele, că, potrivit cuvântului lui Ilie, nu va mai ploua timp de trei ani. Am mers şi eu cu Ilie, pentru a transmite mesajul. În duhul meu am fost acolo. Ştiu ce a simţit el. La fiecare pas pe care l-a făcut spre acel palat, diavolul îi spunea: “Te duci să-i spui aşa ceva? Tu te duci să-i spui că nu va ploua timp de trei ani, dar vei vedea că, înainte de a ajunge la palat, va veni un potop.” Cum ştiu eu că omul lui Dumnezeu, Ilie, a simţit aceasta? Pentru că Iacov a spus că el era un om cu aceleaşi slăbiciuni ca şi mine. Mai ştiu şi ce îmi spune diavolul atunci când merg într- o asemenea misiune. Satan îi şoptea: “Ar fi mai bine să te duci înapoi în peştera ta şi să te rogi din nou pentru asta. Faci cea mai gravă greşeală a vieţii tale.” :

Nouăzeci şi nouă la sută din predicatori s-ar fi întors. Ilie a refuzat să asculte de temerile lui. Ele existau, dar el a refuzat să asculte. El a acţionat bazându-se pe ceea ce a crezut, astfel, prin cuvântul lui, închizând cerurile. Există două puteri la lucru - Dumnezeu şi diavolul. Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, dar el nu spune că duhul de frică este undeva acolo, lucrând în făptura cea veche. Când Dumnezeu vorbeşte, tu trebuie să crezi. Apoi vine frica, opoziţia - pe care din ele le vei crede? La Isus a venit un om cu mâna uscată, care era uscată din naştere. Isus i-a spus bărbatului: “întinde-ţi mâna”. Imediat după ce a auzit aceasta, cealaltă voce, celălalt eu, omul vechi, diavolul care lucra prin trupul lui, i-a zis: “Nu poţi face asta. În viaţa ta nu ai fost în stare să foloseşti mâna aceea.” în cealaltă ureche el aude vocea lui Dumnezeu, care îi spune: “întinde-o!” Ceea ce crede el acum va determina rezultatul. Dacă el crede în ceea ce îi spune frica şi refuză să o mişte, va fi paralizat pentru tot restul vieţii. Dar dacă se ridică, în ciuda fricii, va vedea o minune. El a primit minunea.

Eram în Bay City, Texas, un oraş cu o populaţie de 5000 de oameni, unde ţineam întruniri de evanghelizare. Lupta era mare. Biserica trecuse prin multe probleme şi rămăsese cu doar câţiva oameni. Una din femeile din biserica aceea avusese limba legată de la naştere. Într-o seară, în mijlocul predicării, ea a venit fugind, întrerupând mesajul şi insistând să mă rog pentru ea. Ca ologul din Listra, care a avut credinţă pentru a fi vindecat şi această femeie avea credinţă pentru vindecare. Ea m-a rugat cu disperare să mă rog pentru ea. Nu o puteam înţelege, dar pastorul, care îi cunoştea suferinţa, a spus că ea dorea să mă rog pentru ea, ca Dumnezeu să-i dezlege limba. Limba îi fusese tăiată de patru ori, dar nu se vindecase. Când i-am înţeles problema, mi-a venit gândul să-i spun să scoată limba. Am simţit că Domnul îmi spunea să-i ating limba. Pentru că lucrul acesta

părea atât de prostesc, am fost copleşit de frică. Dar, în ciuda fricii, i-am spus: “Scoate limba afară!” Ea a murmurat: “Nu pot!” Pastorul a înţeles şi mi-a spus că nu putea să o scoată. I-am spus să deschidă gura, ceea ce a şi făcut, i-am prins limba şi m-am rugat. Acest handicap ce dura de 54 de ani a fost zdrobit chiar în momentul acela şi ea a început să vorbească fluent.

Nu îţi trebuie credinţă pentru a boteza un om sau pentru a da cina, dar îţi trebuie credinţă pentru a schimba viaţa unui om. Pentru a dobândi biruinţa, îţi trebuie ascultarea credinţei. Te poţi aştepta ca frica vrăjmaşului să vină împotriva acelei credinţe. Biruinţa depinde de cine asculţi, de frică sau de credinţă. Există şi un duh de frică, un demon care trebuie dat afară. Nu despre această frică vorbesc eu aici. Mă refer la frica pe care o vei avea întotdeauna când va trebui să înfrunţi imposibilul. Predicatorii îţi spun că te pot elibera de orice frică. Am ascultat şi eu această prostie, dar acel duh de frică din omul vechi se va ridica pentru a se împotrivi credinţei tale în Dumnezeu. Am văzut întâlniri în care predicatorii au servicii speciale, în care îşi pun mâinile asupra oamenilor pentru a-i elibera de frică. Ce lucru groaznic poate produce aceasta în oameni! Ei sunt făcuţi să creadă că au fost posedaţi de un demon, dar ei sunt creştini şi nu pot fi posedaţi de demoni. Frica despre care vorbesc eu este opusul credinţei. Nu vei fi niciodată izbăvit de frica aceea, tu trebuie să i te împotriveşti; socoteşte-te mort faţă de carne. Predicatorii care predică aşa ceva sunt copleşiţi de frică atunci când se confruntă cu situaţii care le pun viaţa în primejdie. Ei merg la doctor, tot la fel ca oamenii la care le spun să nu aibă nici o frică.

Cea mai importantă acţiune a credinţei este ascultarea, adică ridicarea în ciuda acelei frici şi ascultarea lui Dumnezeu în orice situaţie. Să ne uităm la Pavel şi Sila în Filipi. Trebuie să fii conştient că noi avem aceeaşi credinţă ca cea pe care au avut-o apostolii; aceeaşi credinţă de care a ascultat apostolul Pavel în închisoare este în noi. Pavel a avut aceleaşi temeri, aceleaşi îndoieli care sunt şi în tine. Nici un predicator al eliberării nu l-a eliberat vreodată pe apostol de aceste temeri. Vechea natură încă există. Satan este cel ce trimite duhul de frică. Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, deci putem spune că este adevărat contrariul acestei afirmaţii. Frica vine de la Satan, care poate lucra doar prin omul cel vechi. Fără nici o îndoială, diavolul i-a spus lui Pavel că se afla în închisoare pentru că nu a i-a fost pe plac lui Dumnezeu, dar apostolul a respins această minciună. Aşadar, ce se întâmplă? In acea noapte, în cea mai ascunsă încăpere a închisorii, acolo unde nu se strecoară niciodată nici o rază de lumină, cu spatele înroşit de bici, în care se instala infecţia, febra se ridica, cu dureri de cap şi cu Satan spunându-i că va putrezi în închisoare, Pavel şopteşte: “Sila!” Răspunsul vine: “Da, frate Pavel!” “Hai să cântăm, să-l lăudăm pe Domnul!” Noi avem aceeaşi credinţă. Singura diferenţă este că noi am fi plâns în loc să-L lăudăm pe Domnul. Îmi imaginez un predicator din zilele noastre spunându-i lui Pavel: “De ce ar trebui să-L lăudăm pe Dumnezeu? Uite în ce necaz ne aflăm! Nu la fel s-a întâmplat cu Pavel şi cu Sila. Ei au început să-L laude pe Dumnezeu iar rezultatul a fost că Dumnezeu a trimis un cutremur, a deschis închisoarea şi trezirea a început.

În 1958 m-am îmbolnăvit de gripă asiatică. Biserica avea dificultăţi, iar eu nu aveam asistent. Eram şi om de serviciu şi pastor al bisericii. M-a cuprins frica. Era o duminică rece şi ploioasă, iar eu ştiam că trebuia să fiu la amvon. Nu era nimeni să-mi ia locul. Ştiam, în ciuda ploii şi a frigului, că voi avea biruinţă la amvon, dar frica m-a copleşit. Satan mi-a şoptit: “Dacă mergi acolo, vei da în pneumonie şi vei muri.” în ciuda fricii, aveam totuşi gândul acesta: “Dacă crezi că Dumnezeu vindecă, ridică-te şi comportă-te ca atare.” Dacă un om este mântuit, el nu se comportă ca un păcătos. Moise s-a dus în Egipt cu aceeaşi credinţă pe care o ai şi tu în inimă. Iosua a oprit soarele, Daniel i-a înfruntat pe lei, Pavel a cântat în închisoarea din Filipi. Ei toţi au avut de înfruntat aceeaşi frică cu care te confrunţi tu acum. Dumnezeu mi-a zis: “Scoală-te şi du-te, nu te lăsa dominat de frică.”

Nu ştiu dacă am fost vreodată mai bolnav decât în dimineaţa aceea, când m-am trezit. M-am dus la adunare şi m-am aşezat pe platformă şi eram atât de bolnav că am simţit că voi cădea de pe scaun. Totuşi, când a venit vremea să predic şi m-am urcat la amvon, a venit ungerea peste mine şi, odată cu ungerea, fiecare simptom de boală m-a părăsit. Am predicat, m-am rugat pentru cei care au

venit să fie mântuiţi, m-am rugat pentru bolnavi, dar când am terminat am crezut că voi muri. În acea după-amiază, m-am dus din nou la adunare. Simţeam că voi muri. Diavolul mi-a zis: “Dacă te întorci la adunare, vei muri.” Frica m-a paralizat. Ştiam că va trebui să mă întorc, că ar fi însemnat din partea mea lipsă totală de credinţă dacă nu m-aş fi dus. Totuşi, aveam o mare frică. Când a venit vremea să mă întorc în adunare, soţia mea mi-a zis: “Ce vei face?” M-am ridicat din pat, îmbrăcat şi m-am întors la adunare. Cei din biserică s-au uitat la mine şi mi-au spus: “Frate pastor, probabil că nu ar fi trebuit să vii”. Totuşi, când am început să predic în acea seară, Duhul Domnului a venit peste mine şi nu numai că simptomele m-au părăsit, dar fiecare urmă de gripă mi- a părăsit trupul. Eram complet vindecat. Am refuzat să ascult de frică şi m-am ridicat de partea credinţei.

De fiecare dată când treci dincolo de cele văzute, va trebui să înfrunţi această frică. Nimeni nu te va elibera, ea trebuie răstignită. Când te confrunţi cu imposibilul, va fi frică şi îndoială, dar, în ciuda ei, dacă te ridici, vei găsi credinţa pe care ţi-a dat-o Dumnezeu. Nu vei găsi ceva ce ai lucrat tu, nu ceva al tău, ci această credinţă, darul lui Dumnezeu, va lucra. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu.