Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

17

astfel secretarul şi discipolul lui în acelaşi timp, lucru de care nu aveam să mâ căiesc, întrucît am fost, alături de el, martorul unor întîmplări demne să fie consemnate, cum fac acum, întru ştiinţa celor ce aveau să vină.

Eu nu ştiam atunci ce căuta călugărul Guglielmo şi, ca să spun adevărul, nu ştiu nici astăzi, şi bănuiesc că nu ştia nici el, mînat cum era de unica dorinţă de adevăr, şi de teamă - pe care mereu am văzut că o nutreşte — că adevărul nu era cel care-i apărea pe moment. Şi poate că în anii aceia îndatoririle lumeşti îl îndepărtau de la studiile sale pe care le îndrăgea atît de mult. Misiunea cu care fratele Guglielmo era însărcinat mi-a rămas necunoscută de-a lungul întregului drum, sau mai bine zis el nu mi-a vorbit despre ea. Mai degrabă ascultînd frînturi din conversaţiile pe care le-am avut cu abaţii mănăs­tirilor prin care ne opream, în drum, mi-am făcut o oarecare idee asupra naturii însărcinării sale. Dar nu am cunoscut-o pe deplin pînă cînd nu am ajuns la ţinta noastră, cum voi spune mai pe urmă. Ne îndreptam spre nord, dar călătoria noastră nu a mers în linie dreaptă şi ne-am oprit la diferite abaţii. S-a întîmplat aşa că ne-am abătut spre apus, în timp ce ţinta noastră ultimă se afla la răsărit, aproape urmînd linia montană care duce de la Pisa în direcţia drumurilor spre San Giacomo, oprindu-ne într-un ţinut pe care înspăimîn-tătoarele întîmplări, care s-au petrecut după aceea, mă îndeamnă să nu-l precizez prea limpede, dar ai cărui seniori erau credincioşi Imperiului, şi unde abaţii ordinului călu­găresc se opuneau, de comun acord, papei eretic şi corupt. Drumul a durat două săptămîni, cu mici păţanii, şi în timpul acela am avut putinţa să-l cunosc (niciodată îndeajuns, cum îmi spun mereu) pe noul meu maestru.

In paginile ce urmează nu-mi voi îngădui să fac descrieri de persoane - decît dacă expresia vreunui chip, sau un gest, nu vor apărea ca semn al unui limbaj mut, dar grăitor — deoarece, aşa cum spune Boethius, nimic nu este mai trecător decît forma exterioară, care se veştejeşte şi se trece ca florile cîmpului la venirea toamnei, şi ce sens ar avea să spun despre abatele Abbone că avea privirea tăioasă şi obrajii palizi, cînd acum el şi cei din jurul lui sînt ţărînă, iar ţărîna corpului lor este acum de culoarea pămîntie a morţii (numai sufletul, după voinţa Domnului, străluceşte ca o lumină şi nu se va stinge în vecii vecilor)? Dar despre Guglielmo aş vrea să vorbesc, şi asta o dată pentru totdeauna, pentru că la el m-au surprins chiar şi trăsăturile lui aparte, şi este dat tinerilor să se lege

18

de un bărbat mai în vîrstă şi mai înţelept nu numai din pricina farmecului vorbirii sau a ascuţimii judecăţii sale, ci şi pentru forma învelişului din afară al trupului, care-ţi devine foarte dragă, cum se întîmplă cu făptura tatălui, căruia-i cercetezi gesturile, mîhnirile şi îi iscodeşti zîmbetul — fără ca vreo umbră de desfrîu să murdărească felul acesta (poate singurul neîntinat) de dragoste trupească.

Bărbaţii de pe vremuri erau frumoşi şi voinici (acum sînt nişte copii şi nişte pitici), dar faptul acesta este doar unul dintre atîtea care mărturisesc nenorocirea unei lumi care încărunţeşte. Tinereţea nu mai vrea să înveţe nimic, ştiinţa e în decădere, lumea întreagă umblă în cap, nişte orbi conduc alţi orbi şi-i fac să se prăbuşească în prăpastie, păsările se avîntă în aer înainte de a fi început zborul, măgarul cîntă la liră, boii dansează. Măria nu mai iubeşte viaţa contemplativă şi Marta nu mai iubeşte viaţa activă; Lea e stearpă, Raşela are privirea carnală, Cato frecventează lupanarele, Lucretiu devine femeie. Totul s-a abătut de la drumul său. Slavă Domnului Dumnezeu că în acele vremi eu am dobîndit de la maestrul meu dorinţa de a învăţa şi înţelegerea căii adevărate, care se păstrează chiar şi atunci cînd cărarea e întortocheată.

Aşadar, înfăţişarea fizică a fratelui Guglielmo era în aşa chip alcătuită, încît atrăgea atenţia chiar şi celui mai distrat observator. Statura lui o întrecea pe cea a unui bărbat obişnuit şi era atît de slab, încît părea şi mai înalt. Avea privirea ascuţită şi pătrunzătoare; nasul, subţire şi puţin curbat, dădea şi el figurii sale expresia unuia care veghează, în afară de momentele de buimăceală despre care voi aminti. Şi bărbia lăsa să se ghicească la el o voinţă puternică, chiar dacă faţa alungită şi acoperită de pistrui — cum am văzut adesea la cei născuţi între Hibernia şi Northumbria - putea uneori să exprime nesiguranţă şi uimire. Mi-am dat seama cu timpul că ceea ce părea nesiguranţă era în schimb numai curiozitate, dar la început ştiam prea puţin despre această calitate, pe care o credeam mai degrabă o înclinaţie a sufletului lacom, socotind că sufletul chibzuit nu trebuie să se hrănească cu aşa ceva, înfruptîndu-se numai cu adevărul, care (gîndeam) se cunoaşte chiar de la început.

Băieţandru cum eram, lucrul care mi-a atras numaidecît atenţia la el au fost unele smocuri de păr gălbui care-i ieşeau din urechi şi sprîncenele lui stufoase şi blonde. Putea să aibă cincizeci de primăveri şi era deja foarte bătrîn, dar îşi mişca trupul său neobosit cu atîta sprinteneală, că adesea mă

19

obosea. Energia lui părea nesecată cînd îl cuprindea un exces de activitate. Dar, din cînd în cînd, de parcă spiritul său vital ar fi dat îndărăt, cădea în momente de inerţie, şi l-am văzut stînd ore în şir pe culcuşul lui din chilie, rostind cu greutate nişte cuvinte monosilabice, fără ca vreun muşchi să i se contracte pe faţă. în acele momente în ochi îi apărea o expresie goală şi absentă, şi aş fi bănuit că era sub puterea vreunei substanţe vegetale care poate să dea năluciri, dacă evidenta măsură care controla viaţa lui nu m-ar fi silit să alung gîndul acesta. Totuşi, nu pot să nu spun că în timpul călătoriei se oprise uneori la marginea unui cîmp, la poalele unei păduri, ca să culeagă vreo iarbă (cred că întotdeauna era aceeaşi), şi începea s-o mestece cu figura absorbită. Unele frunze le lua cu el şi le mînca în momentele de mare încordare (şi am avut destul de multe în abaţie!). Cînd l-am întrebat o dată despre ce era vorba, a spus, zîmbind, că un bun creştin poate învăţa uneori şi de la necredincioşi, iar cînd i-am cerut să gust şi eu din ierburile acelea, mi-a spus că, la fel ca în oratorie, tot aşa există şi pentru cei simpli tot felul de paidikoi, de efebikoi şi de gynaikoi şi aşa mai departe, şi de aceea ierburile care sînt bune pentru un bătrîn franciscan, nu sînt bune şi pentru un

tînăr benedictin.

In timpul cît am stat împreună nu am avut prilejul să ducem o viaţă prea ordonată; chiar şi în abaţie vegheam noaptea, iar ziua cădeam de oboseală şi nu luam parte cum trebuie nici la slujbele religioase. Cu toate acestea, rareori rămînea treaz după completa, şi avea obiceiuri cu măsură. Uneori, cum s-a întîmplat la abaţie, îşi petrecea toată ziua preumblîndu-se prin grădină, cercetînd plantele de parcă ar fi fost crisopraze sau smaralde, şi l-am văzut învîrtindu-se pe la cripta tezaurului, privind o casetă bătută cu smaralde şi crisopraze de parcă ar fi fost o tufă de ciumăfaie. Alteori, stătea o zi întreagă în sala mare a bibliotecii răsfoind un I manuscris de parcă n-ar fi căutat altceva decît plăcerea lui | (cînd în jurul nostru se înmulţeau cadavrele călugărilor ucişi în mod îngrozitor). într-o zi l-am găsit plimbîndu-se în grădină fără nici un motiv vizibil, ca şi cum nu ar fi trebuit să dea socoteală lui Dumnezeu de faptele sale. La seminar mă învă­ţaseră un cu totul alt fel de a-mi împărţi timpul, şi i-am spus-o. El mi-a răspuns că frumuseţea cosmosului este dată nu numai de unitatea în varietate, ci şi de varietatea în uni­tate. Mi s-a părut un răspuns dictat de o practică lipsită de instrucţiune, dar am învăţat, după aceea, că oamenii de pe meleagurile lui definesc adesea lucrurile în chipuri în care

20

pare că forţa de iluminare a minţii are un rol din cale-afară de mic.

în perioada pe care am petrecut-o în abaţie, i-am văzut întotdeauna mîinile acoperite de praful cărţilor, de aurul mi­niaturilor încă ude, de substanţele gălbui pe care le atinsese în spitalul lui Severino. Părea că nu putea gîndi decît cu mîinile, lucru care, pe vremea aceea, îmi părea mai potrivit unui mecanic (şi fusesem învăţat că mecanicul este moechus şi comite adulter faţă de viaţa intelectuală cu care ar trebui să se unească într-un neîntinat matrimoniu); dar şi atunci cînd mîinile sale atingeau lucruri foarte delicate, precum anu­mite codice cu miniaturile neuscate încă, sau pagini mîncate de vreme şi sfărîmicioase ca azima, poseda, cum mi s-a părut, o nemaipomenită delicateţe de-a apuca cu degetele, aceeaşi pe care o folosea cînd umbla cu maşinăriile lui. Voi spune, deci, că omul acesta ciudat ducea cu el, în sacul lui de călă­torie, instrumente pe care nu le mai văzusem niciodată pînă atunci, şi pe care el le numea minunatele lui maşinării. Maşinăriile, spunea, sînt rezultat al artei, care este maimuţa naturii, şi din ea reproduc nu formele, ci însăşi operaţia. Astfel mi-a explicat minunile orologiului, astrolabului şi magnetului. Dar la început m-am temut că este vorba de vrăjitorie, şi m-am prefăcut că dorm în unele nopţi senine în care el se punea (cu un ciudat triunghi în mînă) să cerceteze stelele. Franciscanii pe care-i cunoscusem în Italia şi în ţara mea erau oameni simpli, adesea fără ştiinţă de carte, dar el m-a uluit cu înţelepciunea sa. Mi-a spus însă, zîmbind, că franciscanii din insulele lor erau altfel făcuţi: „Ruggiero Bacone - spunea el despre Roger Bacon —, pe care eu îl venerez ca pe un maestru, ne-a învăţat că planul divin se va folosi într-o zi de ştiinţa maşinilor, care este magie naturală şi sfîntă. Şi într-o zi, folosind forţa naturii, se vor putea făuri instrumente de navigaţie care vor face ca navele să meargă doar cu un singur homine regente, şi mult mai iute decît cele mînate de vele sau de vîsle ; şi vor fi altele care «ut sine animale moveantur cum impetu inaestimabili, et instrumenta volandi et homo sedens in medio instrumentis revolvens aliquod ingenium per quod alae artificialiter composita aerem verberent, ad modum avis volantis». Şi instrumente foarte mici care să indice greutăţi • infinite şi vehicule care să ne îngăduie să umblăm pe fundul mării".

Cînd l-am întrebat unde erau aceste maşini, mi-a spus că ele fuseseră făcute în Antichitate, şi unele chiar în timpurile noastre. „în afara instrumentului pentru zburat, pe care nu l-am văzut, dar cunosc un înţelept care l-a gîndit. Şi se pot

21

necăjeşti dacă nu există încă, pentru că nu însemnează că nu vor fi. Şi eu îţi spun că Dumnezeu vrea ca ele să fie şi, desigur, de există, sînt în mintea lui, chiar dacă prietenul meu din Ockham neagă că ideile există în felul acesta, şi nu pentru că putem să ne înstăpînim asupra divinei naturi, ci tocmai pentru că nu-i putem pune nici o limită." Nu a fost aceasta singura propoziţiune contradictorie pe care l-am auzit ros­tind-o, dar şi acum, cînd sînt bătrîn şi mai înţelept decît atunci, nu înţeleg în întregime cum putea să aibă el atîta încredere în prietenul său din Ockham şi să jure, în acelaşi timp, pe cuvintele lui Bacon, aşa cum obişnuia să facă. Este totuşi adevărat că acelea erau timpuri întunecate în care un om înţelept trebuia să gîndească la lucruri aflate în contra­dicţie între ele.

Iată, am spus despre fratele Guglielmo lucruri poate fără rost, adunînd oarecum de la început impresiile dezlînate pe care le-am avut atunci despre el. Cine a fost el, ce a făcut, vei putea deduce mai bine, bunul meu cititor, din toate cîte le-a făcut în zilele pe care le-am petrecut în abaţie. Şi nici nu ţi-am făgăduit o descriere completă, ci o înşiruire de fapte (asta da) uluitoare şi cumplite.

Cunoscîndu-l astfel zi de zi pe maestrul meu şi petrecînd lungile ore de umblat în foarte lungi discuţii despre care, după caz, voi vorbi puţin cîte puţin, am ajuns la poalele muntelui pe care se ridica abaţia. Şi iată că acum, cum făceam noi atunci, povestea mea se apropie de ea. Şi fie ca mîna mea să nu tremure în încercarea de a spune ce s-a întîmplat după aceea.

Ziua întîi

22

Ziua întîi Prima

în care se ajunge la poalele abaţiei şi Guglielmo dă dovadă de mare isteţime

Era o frumoasă dimineaţă de la sfîrşitul lui noiembrie. Noaptea ninsese puţin, iar pămîntul era acoperit cu un strat proaspăt de zăpadă, nu mai gros de trei degete. Pe întuneric, imediat după laudi, ascultasem slujba într-un tîrguşor din vale. Apoi o pornisem la drum spre munte, la răsăritul soarelui.

Cum ne căţăram pe cărăruia pieptişă care şerpuia în jurul muntelui, am văzut abaţia. Nu m-au uimit la ea zidurile care o încingeau din toate părţile, asemenea altora pe care le-am văzut în întreaga lume creştină, ci construcţia masivă, despre care apoi am aflat că era Edificiul. Era aceasta o clădire octogonală care de departe părea un tetragon (figură desă-vîrşită, care exprimă temeinicia şi invincibilitatea Oraşului lui Dumnezeu) ale cărui laturi dinspre miazăzi se ridicau pe platoul abaţiei, în timp ce laturile dinspre miazănoapte păreau să crească din înseşi poalele muntelui, pe care se înălţau drept în sus. Spun că în anumite locuri, de jos, părea că stînca se prelungeşte spre cer în culori şi materiale care se contopeau, şi devenea la un anumit punct donjon şi turn principal (operă a unor uriaşi care cunoşteau la fel de bine şi pămîntul şi cerul). Trei rînduri de ferestre dezvăluiau ritmul triplu al supraetajării sale, aşa încît ceea ce din punct de vedere fizic era pătrat pe pămînt, din punct de vedere spiritual era triunghiular în cer. Apropiindu-ne şi mai mult, am înţeles că forma cvadrangulară dădea naştere, la fiecare dintre unghiurile sale, unui turn heptagonal, cinci dintre laturile căruia se întindeau în afară — patru, deci, dintre cele opt laturi ale octogonului mai mare născînd patru heptagoane mai mici, care în afară arătau ca nişte pentagoane. Şi nu Puteai să nu vezi admirabila armonie a atîtor numere sfinte,

25

fiecare dintre ele scoţînd la iveală un foarte adînc înţeleşi spiritual. Opt, numărul desăvîrşirii fiecărui tetragon; patru I numărul evangheliilor; cinci, numărul părţilor din care e alcătuită lumea; şapte, numărul darurilor Sfîntului Duh. Ca formă şi construcţie, Edificiul aducea cu ceva ce aveam să văd puţin mai tîrziu în partea de miazăzi a Peninsulei Italiene; Castel Ursino sau Castel dai Monte, dar prin poziţia sa de neatins era mai înspăimîntător decît acelea, şi în stare să umple de spaimă pe călătorul care s-ar fi apropiat încet-încet de el. Şi noroc că, fiind o foarte luminoasă dimineaţă de iarnă, construcţia nu mi-a apărut aşa cum se vede în zilele de

furtună.

Oricum, nu voi spune că ea te-ar face să nutreşti senti­mente de bucurie. Mie mi-a provocat spaimă şi o nelinişte dintre cele mai ciudate. Dumnezeu ştie că nu erau închipuiri ale minţii mele necoapte şi că interpretam drept neîndoielnice prezicerile aşternute pe piatră din ziua cînd uriaşii au pus acolo mîna, şi înainte ca amăgită voinţă a călugărilor să fi îndrăznit s-o închine spre a fi păstrătoare a cuvîntului Domnului.

în vreme ce măgăruşii noştri şchiopătau la ultima cotitură a muntelui, acolo unde drumul principal se desfăcea în trei, dînd naştere la două poteci laterale, maestrul meu s-a oprit pentru o vreme, privind în jur pe marginile drumului, şi pe drum, şi deasupra drumului, unde un şir de pini mereu verzi alcătuiau, pe o mică bucată de pămînt, un acoperiş natural,

încărunţit de zăpadă.

— Abaţie bogată, spuse. Abatelui îi place să arate bine cînd se iveşte ocazia să apară în public.

Obişnuit cum eram să-l aud făcînd cele mai ciudate observaţii, nu l-am întrebat nimic. Şi pentru că, după o altă bucată de drum, am auzit nişte zgomote şi la o cotitură a i apărut un grup însufleţit de călugări şi de servitori. Unul dintre ei, de cum ne-a văzut, a venit în întîmpinarea noastră, grăind cu multă bună-cuviinţă:

— Bine aţi venit, domnule, a zis, şi să nu vă miraţi dacă-mi închipui cine sînteţi, întrucît am fost încunoştinţaţi de venirea domniei voastre. Eu sînt Remigio din Varagine, chelarul mă­năstirii. Şi dacă domnia-voastră sînteţi, după cum cred, fratele Guglielmo din Bascavilla, Abatele trebuie să fi^e înştiinţat. Tu, a poruncit el unuia dintre oamenii lui, urcă sa dai de ştire că oaspetele nostru are să intre în incintă.

îti mulţumesc, domnule chelar, a răspuns cu dragă •""""" maestrul meu, şi apreciez cu atît mai mult curtenia !?^nl iei tale, cu cît a trebuit, ca să mă saluţi pe mine, să vă "ntrerupeţi urmărirea. Dar, fii liniştit, calul a trecut pe-aici şi ^m îndreptat spre poteca din dreapta. Nu va putea merge ^S"rea departe pentru că, de cum va ajunge la depozitul de fin, va trebui să se oprească. E prea deştept ca s-o ia la goană prin locurile astea prăpăstioase...

— Cînd l-aţi văzut ? a întrebat chelarul.

__g_{a nu} l-am văzut deloc, nu-i aşa, Adso ? a spus

Guglielmo, întorcîndu-se spre mine bine dispus. Dar dacă-l căutaţi pe Brunello, calul nu poate să fie decît acolo unde v-am spus.

Chelarul şovăi. Se uită la Guglielmo, apoi la potecă şi în sfîrşit întrebă:

— Brunello ? Cum de ştiţi ?

__Ei, haide, a spus Guglielmo, e clar că-l căutaţi pe

Brunello, calul preferat al Abatelui, cel mai bun alergător de galop din grajdul dumneavoastră, cu părul negru, înalt de cinci picioare, cu coadă bogată, cu copită mică şi rotundă, dar cu un galop foarte regulat; cap mic, urechi ascuţite, dar ochi mari. A luat-o spre dreapta, îţi spun eu, şi grăbiţi-vă, oricum.

Chelarul a avut un moment de ezitare, apoi a făcut un semn oamenilor lui şi au luat-o grăbit spre poteca din dreapta, în vreme ce măgarii noştri o porneau din nou la urcuş. In timp ce mă pregăteam să-i pun întrebări lui Guglielmo, pentru că mă rodea curiozitatea, el mi-a făcut semn să aştept; şi într-adevăr, după cîteva minute, am auzit strigăte de bucurie, şi la cotitura potecii au apărut din nou călugării şi servitorii, aducînd calul de căpăstru. Au trecut pe lîngă noi continuînd să ne privească destul de zăpăciţi, şi ne-au luat-o înainte mergînd spre abaţie. Cred că şi Guglielmo călărea ceva mai încet, ca să le îngăduie să povestească ce se întîmplase. De iapt, avusesem putinţa să-mi dau seama că maestrul meu, în totul şi cu totul om de virtuţi dintre cele mai alese, se lăsa stăpînit de viciul vanităţii cînd era vorba să dovedească ascu­ţimea minţii sale şi, preţuindu-i înzestrările de rafinată diplo­maţie, am înţeles că vrea să ajungă la destinaţie precedat de o temeinică faimă de om înţelept.

Şi acum, spuneţi-mi, n-am putut eu să mă abţin în cele am urmă, cum aţi făcut să ştiţi?

_te -T" P^unul meu Adso, a spus maestrul. Tot timpul drumului ^?4 cum să recunoşti urmele cu care lumea ne vorbeşte ca

o mare carte. Alain de Lille sau, cum îi spun pe-aici, Alano delle Isole, spune că

Omnis mundi creatura quasi liber et pictura nobis est in speculum.

şi se gîndea la nesecătuita rezervă de simboluri cu care Dumnezeu, prin creaturile sale, ne vorbeşte despre viaţa veşnică. Dar universul este şi mai grăitor decît gîndea Alano, şi nu vorbeşte numai despre lucrurile ultime (în care caz o face întotdeauna în chip nedesluşit), ci şi despre cele foarte apropiate, şi în asta este din cale-afară de desluşit. Aici mă ruşinez că trebuie să-ţi repet ceea ce ar trebui să ştii. La despărţirea celor trei drumuri, pe zăpada încă proaspătă, se desenau cu multă precizie urmele unor copite de cal, ce se îndreptau spre poteca din stînga noastră. La o frumoasă şi măsurată distanţă unul de altul, semnele acelea spuneau despre copită că era mică şi rotundă, iar galopul de o mare regularitate - ceea ce m-a făcut să deduc natura calului şi faptul că el nu alerga dezordonat, cum face un animal nără­vaş. Acolo unde pinii alcătuiau un fel de acoperiş natural, unele ramuri fuseseră rupte de curând, tocmai la înălţimea de cinci picioare. Unul dintre tufişurile de mure, pe-acolo pe unde calul trebuie să fi cotit ca s-o apuce pe poteca din dreapta lui, pe cînd îşi mişca plin de mîndrie coada, mai păstra încă printre crenguţele lui ascuţite fire lungi de păr foarte negru... In sfîrşit, n-o să-mi spui că nu ştii că poteca aceea duce la depozitul de fin, pentru că urcînd la cotitura de jos, am văzut murdăriile şi resturile căzînd drept la picioarele turnului de miazăzi, mînjind zăpada; şi aşa cum era făcută despărţirea drumurilor, poteca nu putea să ducă decît în direcţia aceea.

— Bine, am spus, dar capul mic, urechile ascuţite, ochii

mari...?

— Nu ştiu dacă le are aşa, dar ştiu că fraţii călugări cred

asta cu hotărîre. Isidor din Sevilla spunea că frumuseţea unui cal cere „ut sit exiguum caput, et siccum prope ossibus adhaerente, aures breves et argutae, oculi magni, nares patulae, erecta cervix, coma densa et cauda, ungularum soliditate fixa rotunditas". Dacă acest cal, a cărui trecere am argumentat-o, nu ar fi fost cu adevărat cel mai bun din grajd, nu s-ar explica de ce în urmărirea lui au pornit nu numai grăjdarii, dar s-a deranjat pînă şi chelarul. Şi un călugăr care preţuieşte atît de mult un cal excelent, mai presus decît formele naturale, nu poate să vadă altfel decît aşa cum i l-au

descris auctoritates, mai ales dacă este, şi aici a zîmbit răutăcios spre mine, un foarte învăţat benedictin.

— Mă rog, am spus, dar de ce Brunello ?

— Fie ca Sfîntul Duh să-ţi pună mai multă minte în scăfîrlie decît ai, fiul meu! a exclamat maestrul. Ce alt nume să-i fi dat, dacă şi marele Buridan care, în preajma numirii sale ca rector la Paris, cînd a trebuit să vorbească despre un cal frumos, n-a găsit un nume mai firesc ?

Aşa era maestrul meu. Nu numai că ştia să citească în marea carte a naturii, ci şi în felul cum citeau călugării cărţile sfinte, şi gîndeau prin ele. înzestrare care, cum vom vedea, trebuia să se dovedească de mare folos în zilele care aveau să vină. De altfel, lămuririle sale mi s-au părut atunci atît de fireşti, încît umilinţa de-a nu le fi găsit şi singur a fost între­cută doar de mîndria că eram părtaş la toate acestea, şi aproape că m-am felicitat pentru ascuţimea minţii mele. Atît de mare e puterea adevărului care, precum binele, se răspîn-deşte de la sine. Şi lăudat fie numele sfînt al Domnului Nostru Iisus Christos pentru această minunată revelaţie pe care am avut-o.

Dar reia-ţi firul, povestire a mea, pentru că acest călugăr bătrîn zăboveşte prea mult în marginalia. Spune mai degrabă că am ajuns la marele portal al abaţiei, şi în prag şedea Abatele, urmat de doi novici care purtau un vas de aur plin cu apă. Şi cum ne-am dat jos de pe măgarii noştri, el a spălat mîinile lui Guglielmo, apoi l-a îmbrăţişat, sărutîndu-l pe gură şi dîndu-i sfînta binecuvîntare, în vreme ce chelarul se îngrijea de mine.

— Mulţumesc, Abbone, a spus Guglielmo, căci mare e bucuria mea să pun piciorul în mănăstirea măreţiei tale, a cărei faimă a trecut de munţii aceştia. Vin ca peregrin în numele Domnului, şi pentru asta m-ai onorat. Dar vin şi în numele domnului nostru de pe acest pămînt, cum îţi va spune scrisoarea pe care ţi-o încredinţez, şi îţi mulţumesc în numele lui pentru primirea ce-mi faci.

Abatele a luat scrisoarea cu peceţile imperiale şi a spus că, oricum, venirea lui Guglielmo fusese precedată de alte misive ale confraţilor lui (de altfel, mi-am spus eu cu oarecare mîndrie, e greu să-l iei pe nepregătite pe un abate benedictin), apoi l-a rugat pe chelar să ne însoţească la odăile noastre, în vreme ce grăjdarii ne luau măgarii ce-i călăriserăm. Abatele ne-a făgăduit să ne viziteze mai tîrziu, cînd ne-om recăpăta puţin puterile, şi am intrat în curtea cea mare, unde clădirile

29

28

abaţiei se întindeau de-a lungul dulcelui platou care tăia ca o platformă netedă - sau un podiş - vîrful muntelui.

Despre felul cum era alcătuită abaţia voi avea de mai multe ori prilejul să vorbesc, şi mai cu de-amănuntul. Dincolo de portal (care era singura deschizătură în zidurile de îm­prejmuire) pornea o alee lată, mărginită de copaci, care ducea la biserica abaţiei. în stînga drumului se întindea o suprafaţă rînduită cu grădini de zarzavat şi, cum am aflat după aceea, grădina botanică, în jurul a două clădiri, baia şi spitalul, şi grădina ierburilor de leac, care mărgineau curba zidurilor. în fund, la stînga bisericii, se înălţa Edificiul, despărţit de biserică printr-o esplanadă acoperită de morminte. Portalul de miazănoapte al bisericii dădea spre turnul de miazăzi al Edificiului, care îi oferea vizitatorului, drept în faţă, vederea turnului de apus, aşa încît la stînga se unea cu zidurile şi cobora, numai turnuri, spre hăul asupra căruia se întindea turnul de miazănoapte, care se vedea pieziş. în dreapta bisericii se întindeau cîteva construcţii care ajungeau pînă în spatele ei, desfăşurîndu-se şi în jurul porticului: cu siguranţă dormitorul, locuinţa Abatelui şi locul de primire a peregrinilor, către care am fost îndreptaţi şi la care am ajuns străbătînd o frumoasă grădină. Pe latura dreaptă, dincolo de o vastă esplanadă, de-a lungul zidurilor de miazăzi şi mergînd mai departe, spre răsărit, în spatele bisericii, o grămadă de clădiri pentru slujitori, grajduri, mori, teascuri, hambare şi pivniţe, şi ceea ce mi s-a părut a fi casa novicilor. Netezimea pămîn-tului, uşor arcuit, îngăduise vechilor constructori ai acelui loc sfînt să se supună regulilor de orientare, mai mult decît ar fi putut s-o ceară Onorius Augustoduniense sau Guglielmo Durando. După poziţia soarelui la acea oră a zilei, mi-am dat seama că portalul dădea exact spre apus, încît corul şi altarul să fie îndreptate spre răsărit; şi soarele putea dis-de-dimi-neaţă să răsară şi să-i trezească numaidecît pe călugării din dormitor şi animalele din grajduri. Nu am văzut abaţie mai frumoasă şi mai minunat aşezată, chiar dacă după aceea am cunoscut San Gallo, şi Cluny, şi Fontenay şi încă altele, poate mai mari, dar mai stîngaci proporţionate. Spre deosebire de altele, aceasta se deosebea prin clădirea de nemăsurat a Edificiului. Nu aveam cunoştinţele unui meşter zidar, dar mi-am dat numaidecît seama că acesta era mult mai străvechi decît construcţiile din jurul lui, născut poate pentru alte scopuri, şi că tot restul abaţiei fusese adăugat jur-împrejur, cu multă vreme mai tîrziu, dar în aşa chip încît orientarea