Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

51
50

dat un sens precis, cum s-ar întîmpla oricui ar spune cuvîntul I „blitiri". Şi, cu toate acestea, bine sau rău, eu înţelegeam ce voia să zică Salvatore, şi ceilalţi la fel. Dovadă că el vorbea nu ' una, ci toate limbile, nici una cum se cuvine, luîndu-şi cuvin­tele cînd dintr-una, cînd din alta. Mi-am dat totuşi seama mai tîrziu că el putea numi un lucru cînd în latină, cînd în proven­sală, şi am înţeles că, mai mult decît să-şi născocească pro­priile fraze, el folosea disiecta membra din alte fraze, auzite cîndva, potrivit situaţiei şi lucrurilor pe care voia să le spună, ca şi cum ar fi izbutit să vorbească despre o mîncare, vreau să spun, numai cu vorbele oamenilor la care mîncase acea mîn­care, şi să-şi exprime bucuria numai cu expresiile pe care le auzise că le rostesc oamenii bucuroşi, în ziua în care simţise şi el o bucurie asemănătoare. Era ca şi cum felul lui de a vorbi semăna cu faţa aceea a lui, alcătuită din bucăţi din feţele] altora, sau cum am văzut uneori relicvarii de preţ (si licet^f magnis componere parva, sau la lucrurile divine pe cele dră­ceşti) care erau alcătuite din resturile altor obiecte sacre. în momentul acela, în care l-am întîlnit pentru prima dată, Salvatore mi-a apărut, atît la chip cît şi prin felul de a vorbi, o fiinţă deloc diferită de încrucişările făpturilor cu păr şi cu gheare pe care le văzusem sub portal. Mai tîrziu mi-am dat seama că omul era poate bun la inimă, şi şugubăţ din fire. Iar şi mai tîrziu... Dar să le luăm în ordine. Şi pentru că, de cum terminase el de vorbit, maestrul meu l-a întrebat, plin de¹

curiozitate:

— De ce ai spus pocăiţi-vă-ţi ?

— Domine frate magnificentissimo, a răspuns Salvatore un soi de plecăciune, Jesus venturus est şi oamenii trebuie sa

se pocăiască. Nu?

Guglielmo l-a privit pătrunzător:

— Ai venit aici de la un schit de minoriţi ?

— Nu pricep.

— întreb dacă ai trăit pe lîngă călugării Sfîntului Francisc

întreb dacă i-ai cunoscut pe aşa-zişii apostoli...

Salvatore a îngălbenit, sau mai degrabă chipul lui bronzd şi animalic a devenit pămîntiu. S-a înclinat adînc, a rostit ci jumătate de gură un vade retro, s-a închinat cu smerenie şi a fugit, uitîndu-se mereu înapoi.

— Ce l-aţi întrebat? l-am iscodit pe Guglielmo. El rămase puţin pe gînduri.

— N-are importanţă, o să-ţi spun mai tîrziu. Acum si intrăm. Aş vrea să-l văd pe Ubertino.

Trecuse cu puţin de ora sexta. Soarele, palid, pătrunsese î interiorul bisericii pe la apus, deci prin ferestre puţine

52

înguste. O rază îngustă de lumină încă mai cădea pe altarul cel mare, a cărui draperie mi se părea că scînteiază de o fulgerare aurie. Navele laterale erau cufundate în penumbră.

Lîngă ultima capelă, înaintea altarului, în nava din stînga, se înălţa o coloană subţire pe care se afla o Sfîntă Fecioară în piatră, cioplită în stilul modernilor, cu surîsul inefabil, pîn-tecele proeminent, pruncul în braţe, purtînd un veşmînt gra­ţios, cu un pieptăraş îngust. La picioarele Sfintei Fecioare, în rugăciune, aproape prosternat, era un bărbat care purta veşmintele ordinului din Cluny.

Ne-am apropiat. Auzind zgomotul paşilor noştri, bărbatul şi-a ridicat faţa. Era un bătrîn, cu faţa smeadă, craniul fără păr, ochii mari, albaştri, o gură subţire şi roşie, pielea albă, capul osos, a cărui piele era întinsă ca la o mumie conservată în lapte. Mîinile îi erau albe, cu degetele lungi şi subţiri. Părea o fată doborîtă de o moarte precoce. Ne-a aruncat, mai întîi, o privire oarecum speriată, de parcă l-am fi deranjat dintr-o viziune extatică, apoi chipul i s-a luminat de bucurie :

— Guglielmo ? a exclamat. Mult iubitul meu frate! S-a ridicat anevoie şi i-a venit în întîmpinare maestrului meu, îmbrăţişîndu-l şi sărutîndu-l pe gură. Guglielmo, a repetat el, şi ochii i-au jucat în lacrimi. Ce mult timp a trecut! Dar tot te recunosc! Ce mult timp a trecut, cîte întîmplări! Cîte încer­cări la care ne-a supus Dumnezeu!

A început să plîngă. Guglielmo l-a îmbrăţişat şi el, vizibil mişcat. Ne aflam în faţa lui Umberto din Casale.

Auzisem vorbindu-se despre el, şi mult, chiar înainte de a veni în Italia, şi încă şi mai mult frecventîndu-i pe franciscanii de la curtea imperială. Ba cineva chiar îmi spusese că cel mai mare poet din acele vremuri, Dante Alighieri, din Florenţa, care murise de cîţiva ani, compusese un poem (pe care nu l-am putut citi pentru că era scris în limba toscană de rînd), la care contribuiseră şi cerul şi pămîntul, şi din care multe ver­suri nu erau altceva decît nişte parafraze ale unor rînduri scrise de Ubertino în al său Arbor vitae crucifixae. Şi nu doar acesta era singurul titlu de glorie al acelui om faimos. Dar pentru a-i îngădui cititorului meu să priceapă mai bine impor­tanţa întîlnirii, va trebui să caut să reconstitui întîmplările acelor ani aşa cum le înţelesesem şi în timpul scurtei mele Şederi în Italia centrală, din cuvintele rostite de maestrul şi ascultînd multele discuţii pe care Guglielmo le purtase cu Abatele şi cu călugării în cursul călătoriei noastre.

Voi încerca să istorisesc ceea ce am înţeles, chiar dacă nu ^sînt sigur că voi spune bine aceste lucruri. Maeştrii mei din

53

Melk îmi spuseseră adesea că este foarte greu pentru un om din nord să priceapă limpede treburile religioase şi politice

din Italia.

Peninsula, în care puterea clerului era mai evidentă decît în oricare altă ţară, şi în care mai mult decît în oricare altă ţară clerul se fălea cu puterea şi bogăţia sa, dăduse naştere, de cel puţin două secole, mişcărilor unor oameni împăcaţi cu o ■ viaţă mai săracă împotriva preoţilor corupţi, de la care nu voiau să primească nici măcar sfintele taine, adunîndu-se în I comunităţi de sine stătătoare, care erau rău văzute în acelaşi timp şi de seniori, şi de Imperiu şi de magistraturile oraşelor.

In sfîrşit, venise Sfîntul Francisc şi răspîndise o dragoste | pentru sărăcie care nu se opunea preceptelor Bisericii, şi prin exemplul său Biserica fusese chemată la asprimea moravu- ^: rilor acelor vechi mişcări, şi le curăţase de elementele de neorînduială care se cuibăreau în ele. Ar fi trebuit să urmeze o perioadă de blîndeţe şi de sfinţenie, dar, cum ordinul francis­canilor creştea şi atrăgea la sine pe oamenii cei mai buni, el devenea prea puternic şi legat de trebile lumeşti, şi mulţi franciscani voiau să-l readucă la puritatea de altădată. Lucru mult prea greu pentru un ordin care, pe vremea cînd eram eu la abaţie, număra mai bine de treizeci de mii de membri, răspîndiţi în lumea întreagă. Dar asta este, şi mulţi dintre aceşti călugări ai Sfîntului Francisc se împotriveau precep­telor pe care ordinul şi le hotărîse, spunînd că acesta din urmă se comporta acum întocmai ca acele instituţii ecle­ziastice pentru a căror reformare luase naştere. Şi că asta se I petrecuse pe vremurile cînd Francisc mai trăia încă, şi că I sfaturile sale şi cuvintele sale fuseseră trădate. Mulţi dintre I ei au redescoperit atunci cartea unui călugăr cistercian, care I scrisese la începuturile secolului al XH-lea al erei noastre, I numit Gioacchino, şi căruia i se atribuia darul profeţiei. Şi într-adevăr el profeţise că are să vină o epocă nouă, în care învăţătura lui Christos, de multă vreme stricată de falşii lui ] apostoli, avea să prindă din nou putere pe pămînt. Şi vestise el asemenea scadenţe, că tuturor li se păruse clar că el vorbea,] fără să ştie, de ordinul franciscan. Şi de aceasta mulţi franciscani s-au bucurat foarte, ba după cîte se pare prea mult, încît la! jumătatea secolului, la Paris, doctorii de la Sorbona au con-i damnat îndemnurile acelui abate Gioacchino, dar pare-se căi au făcut-o pentru că franciscanii (şi dominicanii) deveneau! prea puternici şi înţelepţi în universităţile din Franţa, şi sel dorea înlăturarea lor ca eretici. Ceea ce nu s-a făcut şi a fost] o mare binefacere pentru Biserică, deoarece asta a îngăduiţi

54

să fie date la iveală operele lui Toma din Aquino şi ale lui Bonaventura din Bagnoregio, care, fireşte, nu erau eretici. De unde se vede că şi la Paris ideile erau confuze, sau că unii voiau să le facă astfel pentru interesele lor. Şi acesta e răul pe care-l face erezia lumii creştine, că întunecă ideile şi îi în­deamnă pe toţi să devină inchizitori pentru binele lor perso­nal, încît ceea ce am văzut mai apoi la abaţie (şi despre asta voi vorbi mai tîrziu) m-a făcut să mă gîndesc că de cele mai multe ori inchizitorii sînt cei care-i creează pe eretici. Şi nu numai în sensul că şi-i închipuie, cînd nu există, ci şi că reprimă cu atîta pornire putregaiul eretic încît îi sileşte pe mulţi să se dea de partea lui, din ură faţă de ei. Cu adevărat un cerc vicios, închipuit de diavol, de care Dumnezeu să ne ferească.

Dar vorbeam despre erezia (dacă o fi fost aşa) gioacchi-nistă. Şi s-a văzut în Toscana un franciscan, Gerardo din Borgo San Donnino, care s-a făcut purtătorul de cuvînt al predicilor lui Gioacchino, şi a tulburat mult lumea minoriţilor. S-a ivit astfel dintre ei un grup de susţinători a legilor vechi, împotriva reorganizării ordinului încercată de marele Bonaventura, care i-a devenit apoi general. In ultimii treizeci de ani ai secolului trecut, cînd conciliul de la Lyon, salvînd ordinul franciscan din mîna celor care voiau să-l desfiinţeze, i-a îngăduit să stăpînească toate bunurile pe care le avea, cum hotărnicea şi legea pentru ordinele mai vechi, anumiţi călugări din Le Marche s-au răzvrătit, pentru că socoteau că spiritul legii fusese întru totul trădat, deoarece un franciscan nu trebuia să aibă în stăpînire nimic, nici singur, nici îm­preună cu mănăstirea sau cu ordinul. I-au aruncat în închi­soare pe viaţă. Nu mi se pare că au predicat lucruri împotriva Evangheliei, dar cînd intră în joc stăpînirea lucrurilor pămînteşti, e foarte greu ca oamenii să gîndească aşa cum cere dreptatea. Mi s-a spus că, după cîţiva ani, noul general al ordinului, Raimondo Gaufredi, i-a găsit pe aceşti prizonieri la Ancona şi, după ce i-a eliberat, a spus : „Dumnezeu a vrut ca noi toţi şi întreg ordinul să fim pătaţi de greşeala aceasta". Semn că nu este adevărat ce spun ereticii şi că în Biserica noastră îşi au încă loc oameni de soi.

Era printre aceşti prizonieri eliberaţi şi Angelo Clareno, care s-a întîlnit apoi cu un călugăr din Provenţa, Pietro di Giovanni Olivi (pe numele său de acasă Pierre Olieu), care Predica profeţiile lui Gioacchino, şi apoi cu Ubertino din Casale, şi de aici a luat naştere mişcarea spiritualilor. Urca în anii aceia pe scaunul pontifical un eremit dintre cei mai sfinţi,

55

Pietro din Morrone, care a păstorit sub numele de Celestino al V-lea, şi acesta a fost primit cu uşurare de către spirituali. „Se va naşte un sfînt, se spusese, şi va preacinsti învăţătura lui Christos, va duce o viaţă de înger, tremuraţi prelaţi păcă­toşi." Poate că Celestino avea o viaţă prea de înger, sau pre­laţii din jurul lui erau prea păcătoşi, sau nu izbutea să rabde apăsarea unui război care ţinea prea mult cu împăratul şi cu ceilalţi regi din Europa; fapt este că Celestino a renunţat la demnitatea sa şi s-a întors în schivnicie. Dar în scurtul răs­timp al domniei sale, mai puţin de un an, speranţele spiri­tualilor au fost toate împlinite : ei s-au dus la Celestino care a întemeiat cu ei o comunitate numită fratres et pauperes heremitae domini Celestini. Pe de altă parte, în timp ce papa trebuia să îndeplinească funcţia de mediator între cei mai puternici cardinali de la Roma, au fost dintre ei unii, ca un Colonna sau un Orsini, care, în taină, sprijineau noile tendinţe de sărăcie: alegere cu adevărat foarte ciudată pentru oameni nemărginit de puternici, care trăiau în condiţii şi bogăţii nemăsurate, şi nu am înţeles niciodată dacă se foloseau de spirituali doar pentru scopurile lor de guvernare, sau se sim­ţeau îndreptăţiţi de viaţa lor carnală să dea sprijin tendinţelor spirituale ; şi poate că erau adevărate amîndouă lucrurile, dat fiind puţinul pe care-l pricepeam eu din treburile italieneşti. Şi, ca să dau un exemplu, Ubertino fusese primit drept cape­lan al cardinalului Orsini, cînd, devenind cel mai ascultat dintre spirituali, era în primejdie să fie acuzat ca eretic. Şi acelaşi cardinal îi servise drept scut la Avignon.

Cum se întîmplă însă în asemenea cazuri, pe de o parte, Angelo şi Ubertino predicau după doctrină, pe de alta, mari mase de oameni simpli primeau predica aceasta a lor şi se răspîndeau prin ţară, în afara oricărui pericol. Astfel Italia a | fost invadată de aceşti fraticelli - călugăraşi, cum le spune poporul - sau fraţi întru sărăcie, care multora le păreau pri-mejdioşi. Dar era anevoie să-i deosebeşti pe maeştrii spiri- j tuali, care ţineau legătura cu autorităţile ecleziastice, de emulii lor mai simpli, care de-acum îşi duceau viaţa pur şi simplu în afara ordinului, cerînd de pomană şi trăind de azi pe mîine din munca braţelor lor, fără să aibă nici un fel de proprietate. Şi aceştia sînt cei pe care glasul mulţimii îi numea fraticelli, nu altfel decît beghinii franţuji, care se inspi­rau de la Pietro di Giovanni Olivi.

Celestino al V-lea a fost înlocuit cu Bonifaciu al VUI-lea, şi acest papă s-a grăbit să arate prea puţină îngăduinţă faţă de spirituali şi de „călugăraşi" în general; tocmai în ultimii ani

56

_ai secolului care murea, a semnat o bulă, Firma cautela, care îi osîndea dintr-o singură lovitură pe bigoţi, pe questuanti rătăcitori care roiau la periferia ordinului franciscan şi chiar pe spirituali, adică pe aceia care se sustrăgeau vieţii ordi­nului, pentru a se dedica pustniciei.

Spiritualii au încercat apoi să obţină îngăduinţa altor pontifi, precum Clement al V-lea, ca să se poată desprinde de ordin într-un chip blînd. Cred că ar fi izbutit, dar venirea lui Ioan al XXII-lea le-a luat orice speranţă. De cum a fost ales, în 1316, el a scris regelui Siciliei ca să-i alunge pe aceşti călugări de pe pămînturile sale, pentru că mulţi se adăpostiseră prin părţile acelea; şi i-a pus în butuci pe Angelo Clareno şi pe spiritualii din Provenţa.

Nu putea fi o treabă uşoară şi mulţi din curie i se împotri­veau. Fapt e că Ubertino şi Clareno au izbutit să fie lăsaţi să părăsească liber ordinul, şi au fost primiţi, unul de către benedictini, iar celălalt de către celestini. Dar faţă de cei care au rămas să-şi ducă viaţa cum doreau ei, Ioan a fost necru­ţător şi i-a urmărit cu inchiziţia şi mulţi au fost arşi.

El a înţeles însă că pentru a distruge iarba rea a „călugă-raşilor", care subminau autoritatea Bisericii, trebuia să condamne ideile pe care îşi sprijineau ei credinţa. Ei susţineau că Iisus şi apostolii lui nu avuseseră nici un fel de proprietate, nici personală, nici în comun, şi papa a condamnat ca eretică această idee. Lucru de mirare, pentru că nu se vede de ce un papă trebuie să socotească vreodată păcătoasă ideea că Iisus era sărac; dar iată că tocmai cu un an mai înainte se ţinuse adunarea generală a franciscanilor la Perugia - capitulul -care susţinuse părerea aceasta şi, condamnîndu-l unii pe papă, îl condamnau şi pe celălalt. Cum am mai spus, adunarea îşi pereclita foarte mult propria sa luptă împotriva împă­ratului ; aşa stau lucrurile. Şi astfel, de atunci mulţi călugă­raşi, care nu ştiau nimic nici despre împărat, nici despre Perugia, au murit arşi pe rug.

La aceste lucruri mă gîndeam privind un personaj legendar ca Ubertino. Maestrul meu mă prezentase şi bătrînul mă mîngîiase pe obraz, cu o mînă caldă, aproape fierbinte. La atingerea acelei mîini am înţeles mult din tot ce auzisem despre omul acela sfînt, şi altele pe care le citisem în paginile cărţii Arbor vitae, înţelegînd focul mistic care-l devorase încă din tinereţe cînd, deşi studiind la Paris, se îndepărtase de speculaţiile teologice şi îşi închipuise că se transformase în Penitenta Magdalena; şi legăturile foarte strînse pe care le

57

avusese cu Sfînta Angela din Foligno, de care fusese iniţiat în I comorile vieţii mistice şi în adorarea crucii; şi uite aşa, într-o I zi, îngrijoraţi de înflăcărarea predicilor sale, superiorii lui îlj trimiseră să stea retras la Verna.

Cercetam atent acel chip, cu trăsături atît de dulci cal acelea ale sfintei cu care se aflase în frăţească legătură de sensuri atît de spirituale. Intuiam că trebuie să fi ştiut să dea chipului său trăsături cu mult mai aspre cînd, în 1311, con-ciliul de la Viena, prin decretala Exivi de paradiso, îi înlăturai pe superiorii franciscani potrivnici spiritualilor, dar îi obliga] pe aceştia să trăiască în pace în sînul ordinului, şi acest cam-J pion al renunţării nu încuviinţase acel dibaci compromis şil luptase pentru alcătuirea unui ordin independent, însufleţiti de cea mai mare severitate. Acest mare luptător pierdusd atunci bătălia, pentru că în anii aceia Ioan al XXII-lea purta o cruciadă împotriva discipolilor lui Pietro di Giovanni Olivi (printre care se număra şi el) şi-i condamna pe călugării dirJ Narbonne şi Beziers. Dar Ubertino nu pregetase să apere în] faţa papei memoria prietenului său, şi papa, subjugat da sfinţenia lui, nu îndrăznise să-l condamne (chiar dacă după aceea îi condamnase pe alţii). Ba, în acele condiţii, îi oferisa chiar o cale de salvare, sfătuindu-l, mai întîi, apoi porun-l cindu-i să intre în ordinul din Cluny. Ubertino, care trebuie sî| fi fost de asemenea şi foarte abil (el, care părea atît ăi dezarmat şi de delicat) în cîştigarea de susţinători şi de aliajl la curtea pontificală, acceptase desigur să intre în mănăstire) din Gremblah, în Flandra, dar cred că nu s-a dus niciodat] acolo, rămînînd la Avignon, sub blazonul cardinalului Orsinj să apere cauza franciscanilor.

Numai în ultimul timp (şi veştile pe care le auzisem erau nesigure), steaua lui la curte apusese, trebuise să se îndepăi teze de Avignon, în vreme ce papa îl urmărea pe acest om d( neîmblînzit ca eretic care per mundus discurrit vagabundui Se spunea despre el că nu i se mai ştia de urmă. După-maa înţelesesem, din dialogul dintre Guglielmo şi Abate, că ei ascuns în această abaţie. Şi acum îl vedeam înaintea mea. 1

— Guglielmo, tocmai spunea, erau gata-gata să m! omoare; ştii, a trebuit să fug noaptea.

— Cine te voia mort ? Ioan ?

— Nu. Ioan nu m-a iubit niciodată, dar m-a respectat înto! deauna. De fapt, el este acela care mi-a oferit o posibilitate c a scăpa de proces, acum zece ani, ordonîndu-mi să intru ' benedictini, şi cu asta i-a redus la tăcere pe duşmanii mei. mîrîit îndelung, făceau glume pe seama faptului că

58

apărător al sărăciei intra într-un ordin atît de bogat şi că trăia la curtea cardinalului Orsini... Guglielmo, tu ştii cît ţin eu la lucrurile din lumea aceasta! Dar era singura modalitate (j_e a rămîne la Avignon şi de a-i apăra pe confraţii mei. Papa se temea de Orsini, nu s-ar fi atins de un fir de păr din capul meu. Ba chiar acum trei ani m-a trimis ca purtător de cuvînt la regele Aragonului.

__Şi-atunci, cine te urăşte ?

__Toţi. Curia. Au încercat să mă ucidă de două ori. Au

încercat să mă facă să tac. Tu ştii ce s-a întîmplat acum cinci ani. Fuseseră condamnaţi de doi ani beghinii din Narbonne, si Berengario Talloni, care era totuşi unul dintre judecători, apelase la papă. Erau momente grele, Ioan emisese deja două bule împotriva spiritualilor şi chiar Michele din Cesena cedase — şi, ca să nu uit, cînd soseşte ?

— Va fi aici peste două zile.

— Michele... De-atîta vreme nu l-am mai văzut. Acum s-a căit, pricepe ce vrem noi, capitulul de la Perugia ne-a dat dreptate. Dar atunci, în 1318, a cedat papei şi i-a dat în mînă cinci spirituali din Provenţa, care nu acceptau să se supună. Arşi, Guglielmo; oh, e înspăimîntător!...

Şi-a ascuns faţa în palme.

— Dar ce s-a întîmplat cu exactitate după apelul lui Talloni? l-a întrebat Guglielmo.

— Ioan trebuia să redeschidă dezbaterea, înţelegi ? Tre­buia, pentru că şi în curie se aflau oameni cuprinşi de îndoială, şi franciscanii din curie — farisei, morminte văruite, gata să se vîndă pentru o sinecură, dar erau cuprinşi de îndoială. Şi atunci Ioan mi-a poruncit să aştern un memoriu despre sărăcie. A fost un lucru frumos, Guglielmo. Dumnezeu să-mi ierte infatuarea...

— L-am citit, Michele mi l-a arătat.

— Se găseau şovăielnici chiar şi printre ai noştri: părintele din provincia Aquitania, cardinalul de la San Vitale, episcopul de Caffa...

— Un dobitoc, a spus Guglielmo.

— Odihnească-se-n pace, s-a dus la Domnul acum doi ani.

— Domnul n-a fost atît de milostiv. Este o ştire falsă, care a venit de la Constantinopol. Se află încă printre noi, mi s-a spus că are să facă parte din legaţie. Dumnezeu să ne ferească!

— Dar e de partea capitulului de la Perugia, a spus Ubertino.

— Tocmai. Face parte din acea rasă de oameni care sînt ntotdeauna cei mai buni apărători ai adversarilor lor.

59

— Ca să spun adevărul, a continuat Ubertino, nici atunci \ n-a fost de prea mare ajutor cauzei. Şi totul s-a terminat printr-un nimic, de fapt, dar cel puţin nu s-a stabilit că ideea era eretică, şi asta a fost important. Pentru asta ceilalţi nu m-au iertat. Au încercat să-mi facă rău în toate felurile, au spus că am fost la Sachsenhausen acum trei ani, cînd Ludovic l-a proclamat eretic pe Ioan. Şi cu toate astea ştiau cu toţii că în iulie eu mă aflam la Avignon cu Orsini... Au găsit că unele părţi din declaraţia împăratului reflectau ideile mele, ce

sminteală!

— Nicidecum, a spus Guglielmo. Ideile i le dădusem euJ scoţîndu-le din declaraţia ta de la Avignon, şi din anumitei

pagini ale lui Olivi.

— Tu ? a exclamat Ubertino, cu un amestec de uimire şi dej

bucurie ; dar atunci îmi dai dreptate! Guglielmo s-a arătat încurcat:

— Erau idei bune pentru împărat în momentul acela, al

spus evaziv.

Ubertino l-a privit cu neîncredere.

— Ah, dar tu nu crezi cu adevărat în ele, hm?

— Mai povesteşte, a spus Guglielmo, povesteşte cum ai)

scăpat de cîinii aceia.

— Cîini, aşa e. Cîini turbaţi. A trebuit să mă lupt chiar cvj

Bonagrazia în persoană, ştii ?

— Dar Bonagrazia din Bergamo e cu noi!

— Acum, după ce i-am vorbit eu îndelung. Numai după asta s-a convins şi a protestat cu Ad conditorem canonum. Şi papa l-a azvîrlit în temniţă pe un an.

— Am auzit că acum stă pe lîngă un prieten al meu cară este în curie, William Ockham, sau, cum îi zic pe-aicij

Guglielmo din Occam.

— L-am cunoscut prea puţin. Nu-mi place. E un om fără

înflăcărare, numai cap, deloc suflet.

— Dar e un cap strălucit.

— S-ar putea. Şi o să-l ducă în infern.

— Atunci o să-l revăd acolo, şi o să discutăm despre logica

— Taci, Guglielmo, a spus Ubertino, zîmbind cu multă căi dură, tu eşti mai bun decît filosofii tăi. Dacă ai fi vrut numai-

— Ce anume ?

— Cînd ne-am văzut, ultima dată, în Umbria, ţii mintej Abia mă vindecasem de suferinţele mele,-*prin intercesiuni acelei femei minunate... Chiara din Montefalco... a şoptit c\ faţa radioasă, Chiara... Cînd făptura feminină, prin natura €j atît de păcătoasă, se sublimează în sfinţenie, atunci ştie să d

60

facă cel mai de preţ vehicul al graţiei. Ştii cum viaţa mea s-a inspirat din castitatea cea mai pură, Guglielmo. (îl strîngea de braţ, foarte agitat.) Ştii cu ce... feroce — da, e cuvîntul potrivit — cu ce feroce sete de penitenţă am încercat să ucid în mine palpitaţiile cărnii, pentru a mă face doar o transparenţă întru iubirea lui Christos Răstignit... Şi totuşi trei femei au fost în viaţa mea trei mesageri cereşti pentru mine. Angela din Foligno, Margherita din Cittâ di Castello (care mi-a spus dinainte sfîrşitul cărţii mele cînd eu nu scrisesem decît o treime din ea), şi, în sfîrşit, Chiara din Montefalco. A fost un dar al cerului că eu, tocmai eu, a trebuit să cercetez minunile sale şi să-i proclam sfinţenia în faţa mulţimilor, mai înainte ca Sfînta Maică Biserica să se fi mişcat. Şi tu erai acolo, Guglielmo, şi mă puteai ajuta în acea sfîntă misiune, şi n-ai vrut...

— Dar sfînta misiune la care mă pofteai era aceea de a trimite pe rug pe Bentivenga, Jacomo şi Giovannuccio, a spus încet Guglielmo.

— întunecau memoria ei cu perversiunile lor. Şi tu erai inchizitor!

— Şi chiar atunci am cerut să mi se ia însărcinarea aceea. Povestea nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea, ca să fiu cinstit, nici felul cum îl făceai pe Bentivenga să-mi mărturisească greşelile. Te-ai prefăcut că vrei să intri în secta lui, dacă era o sectă, i-ai stors secretele şi ai pus să-l aresteze.

— Dar aşa se procedează cu duşmanii lui Christos ! Erau eretici, erau pseudoapostoli, puţeau de pucioasa lui fra Dolcino!

— Erau prieteni cu Chiara.

— Nu, Guglielmo, să nu atingi nici măcar cu o umbră memoria Chiarei!

— Dar umblau în grupul ei...

— Erau minoriţi, îşi spuneau spirituali şi în schimb erau călugării comunităţii! Dar ştii că a reieşit clar, la anchetă, că Bentivenga din Gubbio se proclamase apostol, şi apoi, îm­preună cu Giovannuccio din Bevagna le seduceau pe călugă­riţe spunîndu-le că infernul nu există, că dorinţele carnale se puteau satisface fără a mînia pe Dumnezeu, că se putea primi trupul lui Christos (Doamne, iartă-mă!) după ce te-ai culcat cu o călugăriţă, că lui Dumnezeu i-a fost pe plac mai mult Magdalena decît fecioara Agnese, că ceea ce prostimea nu­meşte diavol este chiar Dumnezeu, pentru că diavolul este înţelepciunea şi Dumnezeu este înţelepciunea însăşi! Şi prea­fericita Chiara a fost aceea care, după ce a auzit spusele lor, a ^avut acea viziune în care chiar Dumnezeu i-a spus că aceia erau discipoli răufăcători ai lui Spiritus Libertatis!