Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

^

„Bine! Deci, după ce m-a învăţat exerciţii simple pentru o mînă, pe care le puteam practica singură, Ada cea crudă m-a abandonat. E-adevărat că noi n-am încetat niciodată să facem asta din cînd în cînd - în ranchul unor cunoştinţe, după o petrecere, într-o berlină albă pe care mă învăţa s-o conduc, în vagonul de dormit, în timp ce străbăteam preeria, la Ardisul trist, foarte trist, unde am petrecut o noapte împreună cu ea înainte de a mă duce la Queenston. Oh, îi iubesc mîinile, Van, fiindcă au aceeaşi rodinka (semn din naştere), fiindcă degetele ei sînt atît de lungi, fiindcă de fapt ele sînt mîinile lui Van într-o oglindă ce micşorează, într-o miniatură delicată, v laskatelnoi forme" (discuţia -cum se întîmpla adesea în momentele de mare emoţie în ramura Veen-Zemski a acestei familii ciudate, cea mai nobilă din Estotiland, cea mai mare, mai însemnată, de pe Antiterra - era presărată cu vorbe ruseşti, efect ce nu a fost redat prea consecvent în acest capitol; în seara asta cititorii sînt agitaţi).

„Ea m-a abandonat", a continuat Lucette, muşcîndu-şi un colţ al gurii şi netezindu-şi în sus şi-n jos cu o palmă absentă ciorapul lung, de culoarea pală a pielii. „Da, ea a început o mică şi destul de tristă aventură cu Johnny, un star tînăr din Fuerteventura, c'est dans la familie, era exact de aceeaşi vîrstă cu ea, odnoletok, era în aparenţă geamănul ei, născut în acelaşi an, în aceeaşi zi, în acelaşi moment..."

Aici Lucette, prostuţa, a greşit.

„Nu, asta nu-i posibil", a întrerupt-o morocănos Van şi, după ce s-a legănat într-o parte şi-n alta, cu mîinile încleştate şi fruntea încreţită (cum i-ar mai plăcea să-i aplici Wattebausch, aşa cum numea bietul Rack arpegierile ei şchioape, Wattebausch îmbibată cu apă fierbinte pe coşul ăla copt de pe tîmpla lui dreaptă), „pur şi simplu aşa ceva ⁿu-i posibil. Nici un nemernic de geamăn nu poate să facă asta. Nici chiar cei văzuţi de Brigitte, un mic număr inge­nios, îmi închipui, cu acea flacără a luminării care flirta cu sfircurile ei dezgolite. Diferenţa obişnuită dintre gemeni", a continuat el cu o voce de nebun atît de bine controlată, încît ^suna exagerat de pedantă, „e rareori mai mică de un sfert de oră, timpul de care are nevoie uterul în travaliu ca să se °dihnească şi să se relaxeze cu o revistă pentru femei,

365

înainte de a-şi relua contracţiile respingătoare. în cazuri foarte rare, cînd mitra îşi continuă strădania în mod auto­mat, doctorul poate profita de situaţie şi-1 poate ajuta să iasă pe al doilea mormoloc şi ăsta poate fi considerat, să zicem, cu trei minute mai tînăr, ceea ce în evenimentele dinastice fericite, de două ori fericite - cu Egiptul aşteptînd înfrigurat - poate fi - şi a fost - chiar mai important decît într-un finiş de maraton. Dar creaturile, oricît ar fi de nume­roase, nu vin pe lume d la queue-leu-leu. «Gemeni simultani» reprezintă o contradicţie în termeni".

JVu uj ne znaiu (păi, ştiu şi eu! ?)", a murmurat Lucette (imitînd cu fidelitate în această frază intonaţia deprimată a mamei ei, care - aparent - presupunea admiterea erorii şi a ignoranţei, dar, datorită unei înclinări aproape imper­ceptibile a capului, un semn mai degrabă de condescendenţă decît de consimţire, avea oarecum tendinţa să slăbească şi să subţieze adevărul replicii corective a interlocutorului ei).

„Am vrut să spun", a continuat ea, „că era un băiat hispano-irlandez frumos, brunet şi palid şi că lumea îi lua drept gemeni. N-am spus că erau cu adevărat gemeni. Sau «dribleţi»".

Dribleţi? Dripleţi? Cine pronunţa cuvîntul aşa? Cine? Cine ? Un pîrlitor de pipiţe poltron dintr-un vis ? Oare orfanii trăiesc? Dar trebuie s-o ascultăm pe Lucette.

„După aproape un an, ea a aflat că e întreţinut de un bătrîn pederast înrăit şi atunci a rupt legătura cu el, iar băiatul s-a împuşcat pe o plajă, cînd fluxul era la apogeu, dar l-au salvat surferii şi la spital chirurgii, iar acum creierul lui e stricat - nu va mai fi în stare să vorbească niciodată."

„Poţi să apelezi întotdeauna la muţi", a spus Van poso­morit. „El poate să joace rolul de eunuc fără grai în «Stambul, biulbiul al meu» sau de grăjdar deghizat în fată de pripas, care aduce o scrisoare."

„Van, te plictisesc?"

„Ei, lasă copilăriile, e o istorioară de caz captivantă şi palpitantă."

Fiindcă asta nu era deloc ceva rău: să reduci la tăcere sau să ucizi trei inşi în tot atîţia ani şi, în plus, să-1 răneşti pe un al patrulea în aripă. Perfect jucat, Adiana! Mă-ntreb cine vine la rînd.

366

„Nu mă sili să-ţi dau amănunte despre dulcile nopţi toride şi teribile petrecute împreună, înainte şi între acest biet tip şi următorul intrus. Dacă pielea mea ar fi canava şi buzele ei pensulă, n-ar rămîne nepictat nici măcar un centimetru din mine - şi reciproca e valabilă. Eşti îngrozit, Van? Ţi-e silă de noi?"

„Dimpotrivă", a replicat Van, reuşind să scoată nişte sunete ce imitau acceptabil o veselie obscenă. „Dacă n-aş fi fost un mascul heterosexual, aş fi fost cu siguranţă lesbiană."

Reacţia lui banală la scena ei pregătită, la viclenia ei dis­perată, a făcut-o pe Lucette să renunţe, să tacă, cum se spune, în faţa unei gropi negre, cu oameni care tuşesc sinistru ici şi colo, în auditoriul etern şi invizibil. El şi-a aruncat privirea pentru a o suta oară spre plicul albastru: latura lungă dinspre ei nu era perfect paralelă cu aceea a mahonului lustruit, colţul din stînga sus era pe jumătate ascuns în spatele tăvii cu brandy şi apă minerală, iar colţul din dreapta jos arăta spre romanul preferat al lui Van, The Slat Sign, ce stătea pe bufet.

„Vreau să te văd din nou cît mai curînd", a spus Van, muşcîndu-şi degetul mare şi meditînd, blestemînd pauza, tînjind să afle ce conţine scrisoarea. „Trebuie să vii să stai la mine, în apartamentul pe care-1 am pe Alex Avenue. Am mobilat camera de oaspeţi cu bergeres şi torcheres şi balan­soare ; seamănă cu budoarul mamei tale."

Lucette i-a mulţumit strîngînd a zîmbet din colţurile gurii sale triste, d l'americaine.

„Vrei să vii pentru cîteva zile ? Promit să mă port cum se cuvine. S-a făcut?"

„S-ar putea să existe o deosebire între ce înţeleg eu prin cum se cuvine şi ce înţelegi tu. Şi Cordula de Prey? Cu ea cum rămîne? N-o să se supere?"

„Apartamentul e al meu", a spus Van, „şi, în plus, Cordula e acum doamna Ivan G. Tobak. Ei fac nebunii în Florenţa. Uite ultima ilustrată primită de la ea. Portretul lui Vladimir Christian al Danemarcei, care, susţine ea, seamănă leit cu Ivan Giovanovici al ei. Hai, uită-te".

„Cui îi pasă de Sustermani", a observat Lucette, dînd un răspuns specios, ca o mutare a calului pe tabla de şah sau ^rovesciata unui fotbalist latino-american, aşa cum proceda Şi sora ei uterină.

367

Nu, e un ulm. Acum o jumătate de mileniu.

„Strămoşul lui", a turuit mai departe Van, „a fost faimo­sul sau le fameux amiral rus. Amiralul a avut un duel epee cu Jean Nicot şi astfel insulele au primit numele lui, Tobago sau Tobakoff, dar nu mai ştiu exact care din cele două, a trecut mult timp de-atunci, jumătate de mileniu".

„Am pomenit de ea doar fiindcă o fostă iubită trage cu uşurinţă concluzii greşite şi apoi se supără ca mîţa care nu izbuteşte să sară un gard. Se-ndepărtează-n fugă, fără să mai încerce o dată, şi se opreşte să privească înapoi."

„Cine ţi-a spus despre obscenul cordeludiu... vreau să spun interludiu?"

„Tatăl tău, mon cher - ne-am întîlnit deseori cu el în vest. La început, Ada a presupus că Tapper e un nume inventat, că tu ai duelat cu o altă persoană, dar asta a fost înainte să se fi aflat de moartea celeilalte persoane în Kalugano. Demon a spus că trebuia să-1 fi ciomăgit bine şi gata."

„Nu puteam", a spus Van, „şobolanul se stingea pe un pat de spital".

„Mă refeream la adevăratul Tapper", a strigat Lucette (care reuşise să compromită întreaga vizită), „nu la sărma­nul şi inocentul profesor de muzică, otrăvit, trădat, pe care nici măcar Ada, dacă nu minte, n-a putut să-1 vindece de impotenţă".

„Dribleţi", a spus Van.

„Nu neapărat ai lui", a răspuns Lucette. „Amantul nevestei lui a făptuit triplul viol. Uite ce e, am să împrumut o carte" (scana poliţa cea mai apropiată: The Gitanilla, Clichy Cliches,^ Mertvago Forever, The Ugly New Englander) „şi o să mă ghemuiesc, komondi, în camera de alături cîteva minute, în vreme ce tu... Oh, ador The Slat Signl"

„Nu-i nici o grabă", a spus Van.

Pauză (cam cincisprezece minute pînă la sfîrşitul actului)'

„La vîrsta de zece ani", a spus Lucette doar aşa, ca sa spună ceva, „mă aflam la stadiul Vieux-Rose Stopşin, dar sora noastră" (în acea zi, în acel an, cînd îi vorbea lui Van despre ea, folosise pluralul posesiv interzis, vag din pune de vedere concret, glumeţ, auctorial, trufaş, neaştepta / „citise la vîrsta aceea, în trei limbi, mult mai multe căi, decît citisem eu la doisprezece ani. Şi totuşi! După o boa

cumplită în California, am recuperat decalajul: Pionierii i-au învins pe Piogeni. Nu vreau să mă laud, dar îl ştii din întîmplare pe scriitorul meu preferat, Herodas?"

„Oh, da", i-a răspuns Van neglijent. „Un contemporan libertin al lui Justinus, romanul erudit. Nu-i cine ştie ce de capul lui. Amestec ameţitor de subtilitate şi bădărănie sclipi­toare. L-ai citit, drăguţă, în traducere literală în franceză, cu limba greacă en regard - nu-i aşa? -, dar unul dintre prietenii mei de aici mi-a arătat un fragment dintr-un text găsit de curînd - tu n-aveai cum să-1 fi văzut -, despre doi copii, frate şi soră, care o făceau atît de des, încît în cele din urmă au murit cu membrele încîlcite, împletite, şi n-au mai putut fi despărţiţi - treaba aia se întindea şi iar se întindea şi, de fiecare dată cînd părinţii le dădeau drumul, îi lipea la loc cu un plesnet. Totul e foarte obscen şi foarte tragic şi teribil de amuzant."

„Nu, nu cunosc pasajul ăsta", a spus Lucette. „Dar, Van, de ce..."

„Alergie l_a polen, alergie la polen!" a strigat Van, căutînd în cinci buzunare deodată o batistă. Privirea ei compătimi­toare şi căutarea inutilă au provocat o asemenea amplificare a durerii, încît el s-a repezit să iasă din cameră, a înhăţat scrisoarea, a scăpat-o pe jos, a ridicat-o şi s-a retras în camera cea mai îndepărtată (amintindu-şi de parfumul ei Degrasse) ca să o citească dintr-o privire.

„O, dragă Van, e ultima încercare pe care o fac. Poţi să

numeşti scrisoarea un document al nebuniei sau iarba

remuşcării, dar eu doresc să vin să trăiesc cu tine, oriunde

eşti, în vecii vecilor. Dacă dispreţuieşti fata care bate la

fereastra ta, voi trimite o aerogramă cu acceptarea imediată

^a cererii în căsătorie, care i-a fost făcută sărmanei tale Ada

^acum o lună, în statul Valentine. E un rus din Arizona,

decent şi nobil, nu deosebit de strălucit şi nici monden.

singurul lucru pe care-l avem în comun e interesul viu

Pentru numeroasele plante cu aspect milităros din deşert,

^lndeosebi diverse specii de agave, gazde ale larvelor celor

oi nobile animale din America, acele Hesperiade uriaşe

^^rolik, după cum vezi, scormoneşte din nou). Are cai şi

Jeturi cubiste şi «puţuri de ţiţei» (orice or fi alea - tatăl

°^stru din iad, care are şi el cîteva, nu-mi spune şi se

368

369

sustrage cu aluzii dubioase, aşa cum îi stă în obicei). I-am spus valentinianului meu răbdător că am să-i dau un răs­puns definitiv după ce mă voi consulta cu singurul bărbat pe care l-am iubit sau am să-l iubesc mereu. încearcă să mă suni la noapte. S-a întîmplat ceva pe linia cu Ladore, dar m-au asigurat că vor găsi locul unde s-a produs defecţiunea şi o vor elimina pînă spre seară. Tvoia, tvoia, tvoia (a ta). A."

Van a luat o batistă curată ie pe un maldăr curat dintr-un sertar, acţiune pe care a analogi zat-o imediat, smulgînd o coală din blocul cu foi de scris. E uimitor cît de utile pot fi aseme­nea ritmuri repetitive din partea unor obiecte întîmplătoare (albe, dreptunghiulare) în astfel de momente de confuzie. A scris o aerogramă scurtă şi a revenit în salonaş. Acolo Lucette îşi punea haina de blană, înconjurată de cinci studenţi bizari -introduşi în salonaş de valetul lui idiot -, care asistau în picioare, tăcuţi, la prezentarea unui model graţios şi amabil al modei pentru iarna viitoare. Bernard Rattner, un tînăr voinic, roşu în obraji, cu părul negru şi ochelari cu multe dioptrii, 1-a salutat pe Van cu o uşurare afabilă.

„Măi omule", a exclamat Van, „înţelesesem că ne întîlnim la unchiul tău acasă!"

Cu un gest rapid, i-a centrifugat pe scaunele din anti­cameră şi, în ciuda protesteLor frumoasei verişoare („E o plimbare de douăzeci de minute; nu mă însoţi!"), a cam-pofonat, cerînd să i se trimită maşina. Apoi a tropăit pe urmele Lucettei, coborînd cascada scării înguste, katrakatra {quatre ă quatre). Vă rog, copii, nu katrakatra (Marina).

„Ştiu şi cine e el", a spus Lucette, ca şi cum ar fi continuat discuţia lor recentă.

A arătat spre inscripţia „Voltemand Hali" de pe frontonul clădirii din care ieşeau acum.

Van i-a aruncat o privire - dar ea se referea pur şi simp'^u la curteanul din Hamlet.

Au trecut printr-un gang întunecos şi în timp ce ieşeau afară, în atmosfera colorată a amurgului delicat, el a oprit'" şi i-a dat biletul pe care-1 scrisese. în el îi spunea Adei s< închirieze un avion şi să fie la apartamentul lui din Manhatt^ a doua zi dimineaţa, la orice oră. El va pleca din Kingston P la miezul nopţii, cu automobilul. Van tot mai spera că dor fonul din Ladore va fi pus iar în funcţiune înainte de pleca

370

lui. Le château que baignait le Dorophone. Oricum, presupunea că aerogramă va ajunge la ea în cîteva ore. Lucette a spus „înh-înh", mai întîi va zbura la Mont-Dore - scuze, Ladore -şi, dacă are stampila „Urgent", va ajunge în zori, printr-un mesager orbit de soare, galopînd spre est pe poneiul bălţat al dirigintelui de poştă, fiindcă duminica nu se puteau folosi motocicletele - o veche lege locală, l'ivresse de la vitesse, conceptions dominicales. Dar, chiar şi aşa, ea va avea timp berechet să-şi facă bagajele, să dea de cutia cu pasteluri olandeze, pe care Lucette voia ca ea să i le aducă dacă venea, şi să ajungă la timp ca să ia micul dejun în dormitorul recent al Cordulei. Nici unul dintre fraţii vitregi nu era în formă în ziua aceea.

„Apropo", _a spus el, „hai să stabilim data vizitei tale. Scrisoarea ei îmi schimbă programul. Eu zic să luăm masa la Ursus în următorul weekend. Voi lua eu legătura cu tine".

„Am ştiut că e fără speranţă", a spus ea, uitîndu-se în altă pante. „Am făcut tot ce puteam. I-am imitat micile ştuciki (trucuri). Sînt o actriţă mai bună decît ea, dar nu-i de-ajuns, ştiu. Acum întoarce-te, or să se îmbete îngrozitor cu coniacul tău."

El şi-a băgat mîinile în vulvele calde ale mînecilor moi de cîrtiţă şi, în interiorul lor, a ţinut-o cîteva clipe de coatele ei subţiri şi goale, privind în jos, cu o dorinţă meditativă, la buzele ei rujate.

„ Un baiser, un seul!" s-a rugat ea.

„Promiţi să nu deschizi gura? să nu ne îmbăloşăm? să nu faci flic-flacuri cu limba?"

„Promit, jur!"

El a ezitat. „Nu", a spus Van, „e o ispită nebună, dar nu trebuie să cedez. N-aş suporta un alt dezastru cu o altă ^Soră, chiar dacă o soră vitregă".

„Takoe otciaianie (o asemenea disperare)!" a gemut Lucette, mfăşurîndu-se strîns în haina pe care o desfăcuse instinctiv ^Ca să-l primească.

»Te-ar putea consola să ştii că mă aştept ca întoarcerea ^{1 s}ă-mi aducă numai chin ? Că pentru mine eşti ca pasă-^rea-paradisului?"

*a a clătinat din cap.

»Că admiraţia mea pentru tine e dureros de puternică?"

371

„îl vreau pe Van", a strigat ea, „nu admiraţie intangibilă..." „Intangibilă? Gîsculiţă! Poţi s-o masori, poţi s-o atingi ₀ dată foarte uşor, cu încheieturile degetelor mîinii tale înmă-nuşate. Am spus cu încheieturile. Am spus o dată. E de-ajuns. Nu te pot săruta. Nici măcar faţa ta fierbinte. La revedere, puiuţ. Spune-i lui Edmond să tragă un pui de somn după ce se întoarce. Am nevoie de el la două dimineaţa."

6

372

Acea discuţie importantă îşi propunea să compare însemnările privind o problemă pe care Van avea să încerce să o rezolve în alt mod mulţi ani mai tîrziu. La clinica din Kingston fuseseră examinate foarte minuţios cîteva cazuri de acrofobie pentru a stabili dacă ele se combinau cu urme sau aspecte de spaimă de timp. Testele produseseră rezultate complet negative, dar ceea ce părea în special curios era faptul că singurul caz disponibil de cronofobie acută se deosebea prin însăşi natura sa - savoarea metafizică, amprenta psiho­logică şi aşa mai departe - de frica de spaţiu. E drept, un singur pacient înnebunit de atingerea texturii timpului repre­zenta un eşantion prea mic pentru a putea concura cu grupul numeros de acrofobi guralivi, iar cititorii care-1 acuzau pe Van de pripeală şi nesăbuinţă (în terminologia politicoasă a tînărului Rattner) vor avea o părere mult mai bună despre el cînd vor afla că tînărul nostru cercetător a făcut tot ce a putut şi nu a permis ca domnul T.T. (cronofobul) să fie vindecat prea repede de boala lui rară şi importantă. Van se convinsese că spaima de timp nu avea nici o legătură cu ceasurile sau calendarele sau cu alte măsurători sau conţi­nuturi ale timpului, ci bănuia şi spera (cum numai un des­coperitor pur şi pasionat şi profund inuman putea spera) că spaima de înălţimi, aşa cum vor constata colegii lui, depinde î principal de aprecierea greşită a distanţelor şi că domnul , acrofobul lor cel mai reprezentativ, care nu era capabil coboare de pe un scăunel pentru picioare, putea fi deter­minat să coboare în spaţiu de pe vîrful unui turn dacă era convins prin vreun truc optic că plasa pompierilor, întinsă

373

cu vreo cincizeci de metri mai jos, era un preş aflat la trei centimetri sub el.

Van avea pentru ei gustări reci şi patru litri de bere tare Gallows Ale, dar mintea lui era în altă parte şi n-a strălucit în cursul dezbaterii, care i-a rămas în minte pentru totdeauna ca o pictură în tonuri cenuşii a acediei neconcludente.

Au plecat pe la miezul nopţii. Tropăitul şi trăncăneala lor se auzeau încă pe scări cîni Van a început să sune la Palatul Ardis - în van, în van. A sunat cu intermitenţe pînă în zori, a renunţat, a avut un scaun perfect din punct de vedere structural (simetria lui cruciformă i-a amintit de dimineaţa dinaintea duelului) şi, fără să se ostenească să-şi pună o cravată (cele pe care le prefera el îl aşteptau în noul său apartament), a pornit cu automobilul spre Manhattan şi a trecut la volan cînd a constatat că Edmond avusese nevoie de patruzeci şi cinci de minute în loc de jumătate de oră pentru a acoperi o pătrime a drumului.

Voise să-i spună Adei, prin dorofonul mut, doar trei cuvinte în engleză, ce se puteau contracta în două vorbe ruseşti şi în una şi jumătate în italiană, dar Ada avea să susţină că încercările lui frenetice de a lua legătura cu ea la Ardis avuseră ca efect o rapsodie atît de violentă de „val de flux", încît în cele din urmă boilerul din subsol cedase şi gata, n-a mai fost apă caldă - de fapt, n-a mai fost apă deloc - cînd s-a sculat ea din pat, astfel că s-a îmbrăcat cu haina de blană cea mai groasă şi 1-a pus pe Bouteillan (se bucura discret hătrînul Bouteillan!) să-i care jos valizele şi să o ducă la aeroport cu maşina.

Intre timp, Van ajunsese pe Alexis Avenue, stătuse întins în pat o oră, apoi se bărbierise, făcuse duş şi aproape că smulsese cu brutalitatea năpustirii lui clanţa uşii care dădea pe terasă, întrucît de acolo venea sunetul unui motor celest.

în pofida forţei atletice a voinţei, a ironizării emoţiei excesive şi a dispreţului pentru slăbănogii smiorcăiţi, Van ştia că, de cînd ruptura lui cu Ada dusese la suferinţe pe care amorul propriu şi autocontrolul nu le prevăzuseră nici-cînd în trecutul hedonist, e predispus să sufere crize de plîns incurabile (atingînd uneori intensităţi ca ale epilepsiei, cu urlete violente care-i zguduiau trupul şi fluide inepuizabile care-i înfundau nasul). Un monoplan mic (închiriat, dacă

judecăm după aripile sidefii şi tentativele ilegale, dar nereuşite, de a se aşeza pe ovalul verde central din Park, după care s-a topit în ceaţa dimineţii ca să găsească o poziţie sigură în altă parte) i-a smuls un prim suspin lui Van în timp ce stătea în slipul lui sumar pe terasa acoperişului (înfrumuseţată acum cu arbuşti de spirea albastră, în înflo­rire invincibilă). A stat în soarele rece pînă cînd a simţit cum pielea de sub halat i se transformă în placa pelviană a unui tatu. înjurînd şi agitîndu-şi amîndoi pumnii la nivelul pieptului, s-a întors în căldura apartamentului şi a băut o sticlă de şampanie, apoi a sunat după Rose, slujnica negresă sportivă pe care o avea - nu doar într-un singur mod -împreună cu renumitul criptogramatist recent decorat, domnul Dean, un gentleman perfect care locuia cu un etaj mai jos. Cu sentimente amestecate şi cu o poftă impardonabilă, Van urmărea cum fundul ei frumos se roteşte şi se încordează sub aplecarea sa dantelată în timp ce fata făcea patul, iar amantul ei de la etajul inferior putea fi auzit prin ţevile caloriferului cum fredonează fericit pentru sine (decodase din nou o dorogramă tătară, care-i informa pe chinezi unde plănuiserăm noi să aterizăm data viitoare!). Rose a ter­minat curînd de făcut ordine în cameră şi a şters-o repede, iar fredonatul pandean (destul de firesc pentru o persoană cu profesia lui Dean) nu avusese timp să fie înlocuit de un crescendo de ţîrîituri internaţionale, pe care le putea descifra şi un copil, cînd a sunat clopoţelul din hol şi, în clipa urmă­toare, Ada, cu faţa mai albă, gura mai roşie şi patru ani mai în vîrstă, stătea în faţa unui Van etern adolescent, care suspina, profund tulburat, iar părul ei flutura, ameste-cîndu-se cu blănurile ei întunecate, încă şi mai bogate decît ale surorii ei.

El îşi pregătise una dintre frazele acelea care sună perfect în vise, dar fals în viaţa lucidă: „Am văzut cum te roteai deasupra mea pe aripi de libelulă". S-a blocat la „...ulă" şi a căzut la picioarele ei - la labele picioarelor ei goale, în papuci Glass -, exact în aceeaşi atitudine, acelaşi morman de tandreţe fără speranţă, de jertfă de sine, de denunţare a vieţii demonice, atitudine în care el se prăbuşea cînd revedea trecutul în pavilionul cel mai tainic al creierului său, de cîte ori îşi amintea de semi-zîmbetul ei insuportabil,

374

375

revoltător, de atunci cînd îşi mula omoplaţii pe trunchiul copacului final. Mîna invizibilă a unui maşinist a împins un scaun sub ea şi Ada a plîns şi i-a mîngîiat buclele negre, în vreme ce el îşi trăia criza de mîhnire adîncă, gratitudine şi regret. Situaţia s-ar fi prelungit mult dacă nu ar fi apărut o diversiune binecuvîntată, oferită de o altă frenezie, una fizică, frenezie care începuse să-i agite sîngele cu o zi mai înainte.

Şi, ca şi cum de-abia scăpase dintr-un palat în flăcări şi dintr-un regat care pierea, Ada purta peste cămaşa de noapte şifonată o haină de blană maro închis din lutru de mare, lucind de chiciură, faimoasa kamciatski bobr a vechilor neguţători estotieni, cunoscută pe ţărmul Lyaskăi şi sub numele de „lutromarina", „blana ce mi se potriveşte", cum spunea Marina cu amabilitate despre capa ei moştenită de la o strămoaşă cînd, la terminarea unui bal de iarnă, vreo nobilă doamnă care purta vizon, nutrie sau un modest manteau de castor (biber, nemetski bobr) vorbea cu un suspin entuziast despre bobrovaia şuba. „Starenkaia (bătrînica)", adăuga Marina cu dezaprobare afectuoasă (corespondentul obişnuit al timidului „mulţumesc" al doamnei din Boston, care vorbea ca o ventrilocă despre nurca sau nutria ei banală, ca răspuns la aprecierea politicoasă - ceea ce n-o împiedica după aceea să condamne „lăudăroşenia" acelei „actriţe arogante" care, la drept vorbind, era sufletul cel mai puţin vanitos). Blana Adei, bobrî (pluralul princiar de la bobr), îi fusese dăruită de Demon, care, după cum ştim, în ultima vreme se întîlnise cu ea în statele din vest mult mai des decît în Estotilandul estic, cînd ea era copilă. Bizarul entuziast îi arătase fetei aceeaşi tendresse pe care o avusese întotdeauna faţă de Van. Manifestarea mai nouă a tandreţei faţă de Ada părea destul de ferventă, aşa încît i-a făcut pe imbecilii la pîndă să-1 bănuiască pe Demon că „dormea cu nepoata lui" (în realitate, el era tot mai ocupat cu fete spaniole, care erau cu fiecare an din ce în ce mai tinere, pînă cînd, spre sfîrşitul secolului, cînd el avea şaizeci de ani şi părul vopsit albastru ca miezul de noapte, marea lui pasiune devenise o nimfetă dificilă de numai zece ani). Oamenii sesizau atît de puţin starea reală a lucrurilor, încît chiar Cordula Tobak, născută de Prey, ޹ Grace Wellington, născută Erminin, sugerau că Demon Veen,

376

^

cu barbişonul lui elegant şi plastronul extravagant, ar fi „succesorul lui Van".

Nici fratele, nici sora n-au putut să reconstituie (şi acestea, inclusiv lutrul de mare, nu trebuie văzute ca divagaţii ale naratorului - noi am făcut, la vremea noastră, lucruri mult mai dificile) ceea ce şi-au spus, cum s-au sărutat, cum şi-au stăpînit lacrimile, cum el a dus-o spre culcuş, mîndru, curte­nitor, ca să-şi manifeste reacţia lui imediată faţă de felul sumar în care era îmbrăcată (sub blănurile ei fierbinţi), aşa cum fusese ea cînd purta luminarea prin acea fereastră lată şi vrăjită.

După ce s-a desfătat cu gîtul şi sfîrcurile sinilor ei, Van s-a pregătit să treacă la stagiul următor al nerăbdării lui demente, dar ea 1-a oprit, explicîndu-i că mai întîi trebuie să-şi facă baia de dimineaţă (asta, într-adevăr, era o nouă Ada) şi că, în plus, aştepta ca mocofanii de jos, din hol, să-i aducă din clipă-n clipă bagajele (ea greşise intrarea - totuşi Van îl mituise pe administratorul devotat al Cordulei să o aducă pe sus pe Ada). „Repede, repede", a spus Ada, „da, da, Ada va ieşi din spumă în două secunde!" Dar răul, căpă-ţînosul de Van şi-a dat jos slipul şi a urmat-o în camera de baie, unde ea se întindea peste cada joasă, căznindu-se să deschidă amîndouă robinetele deodată, şi apoi s-a aplecat în cadă ca să introducă dopul de bronz legat cu lănţişor. Dopul a fost totuşi absorbit de la sine, iar Van i-a fixat lira fru­moasă şi în momentul următor s-a dus la rădăcina moale ca pielea de căprioară, a fost atras, a pătruns adînc între buzele bine cunoscute, incomparabile, purpurii. Ea s-a prins de crucile robinetelor gemene, sporind astfel fără să vrea volu­mul plin de simpatie al zgomotului făcut de apă, şi Van a ^emis un geamăt prelung de eliberare şi acum cei patru ochi ai lor priveau din nou în pîrîul azuriu de Pinedale şi Lucette ^a deschis uşa, după ce a ciocănit de formă cu încheietura ^unui deget, şi s-a oprit, hipnotizată de imaginea fundului Păros al lui Van şi de cicatricea teribilă de pe partea stingă ^a torsului său.

Mîinile Adei au oprit apa. Bagajele erau trîntite cu zgomot Prin tot apartamentul.

>,Nu mă uit", a spus ca o idioată Lucette. „Am intrat doar ^s^ văd dacă mi-ai adus cutia."

377

„Te rog, dă-le bacşiş, puiuţ", a spus Van, care oferea bacşişuri irezistibile. „Şi aruncă-mi prosopul ăla", a adăugat Ada, dar supusa lor aduna monedele pe care le împrăştiase pe jos din cauza grabei şi acum Ada a văzut la rîndul ei scara de suturi stacojii... „Vai, dragul meu drag!" a strigat ea şi, din pură compasiune, i-a permis să repete acţiunea pe care intrarea Lucettei ameninţase să o întrerupă.

„Nu sînt sigură că i-am adus pastelurile alea Cranach", a spus Ada după cîteva clipe, făcînd o figură înspăimîntată, ca de broască. El o privea cu un sentiment de beatitudine perfectă, cu mireasmă de pin, în vreme ce ea storcea în apa din cadă ţîşnituri de lichid cu aspect de gemă dintr-un tub de loţiune Pennsilvestris.

Lucette plecase (lăsînd un bilet scurt cu numărul camerei ei de la Winster Hotel for Young Ladies) cînd cei doi îndră­gostiţi ai noştri, acum cu picioarele slăbite şi îmbrăcaţi decent, în halate, s-au aşezat la un mic dejun apetisant (şunca proaspătă de la Ardis! mierea translucidă a Ardisului!), adus sus cu liftul de Valerio, un papistaş mai în vîrstă, cu părul roşcat, întotdeauna prost bărbierit şi posomorit, dar un bătrînel drăguţ (tot el o adusese pe Rose, fata ordonată, în iunie anul trecut şi era plătit să o ţină numai şi numai pentru Veen şi Dean).

Ce rîsete, ce lacrimi, ce săruturi lipicioase, ce tumult de planuri diverse! Şi ce siguranţă, ce libertate a dragostei! Două curtezane ţigănci fără nici o legătură între ele, o fată zurlie cu o lolită stridentă, cu gura ca un mac şi cu tuleie negre, agăţată într-un restaurant între Grasse şi Nisa, şi alta, un model cu normă redusă (aţi văzut-o dezmierdînd un ruj de buze viril în reclamele Fellata), poreclită, pe bună dreptate, Coadă-de-rîndunică de patroanele unui floramor de la Norfolk Broads, ambele îi explicaseră eroului nostru -explicaţie ce nu se poate consemna într-o cronică de familie -de ce îl consideră complet steril, în ciuda virilităţii l^ul-Amuzat de diagnosticul hecatean, Van a făcut anumite teste şi, deşi respingeau, pufnind, simptomul ca fiind întîmplăt°^r> toţi doctorii au căzut de acord că Van Veen putea fi ^un amant robust şi rezistent, dar nu putea spera să aibă urnia޹-Vai, cu cîtă bucurie a aplaudat Ada!

378

I-ar plăcea să rămînă în apartamentul lui pînă la semestrul de primăvară (acum Van gîndea în funcţie de semestre) şi apoi să-1 însoţească la Kingston sau ar prefera să plece în străinătate pentru cîteva luni - oriunde, în Patagonia, Angola, Gululu, în munţii Noii Zeelande ? Aşadar, îi plăcea aici ? Doar că unele obiecte ale Cordulei trebuiau aruncate - ca, de pildă, acel vizibil Brown Hill Alma Mater din Almehs, lăsat deschis pe portretul sărmanei Vanda. O împuşcase mortal prietena unei prietene, într-o noapte înstelată, taman în Ragusa. A avut un sfîrşit sinistru, a spus Van. Micuţa Lucette îi spusese, fără îndoială, despre o escapadă ulterioară ? Făcînd calambururi într-o frenezie ofeliană despre glandul feminin ? înnebunindu-se după delectările clitorismului ? „N'exagerons pas, tu sais", a spus Ada, lovind uşor aerul în jos cu ambele palme. „Lucette a afirmat", a spus el, „că ea (Ada) imita pumele, leii de munte".

El era omniscient. Mai bine zis, omni-incest.

„E-adevărat", a spus celălalt a-toate-evocator.

Şi, apropo, Grace - da, Grace - a fost cu adevărat prefe­rata Vandei, pas petite moi şi mica mea creastă. Ea (Ada) avea, nu-i aşa, un mod de a netezi întotdeauna cutele trecu­tului, făcîndu-1 pe flautist practic impotent (doar cu nevasta nu era impotent) şi permiţîndu-i fermierului gentleman doar o singură îmbrăţişare, cu o prematură eiakuliaţia, unul dintre acele cuvinte hidoase împrumutate în limba rusă? Păi da, nu-i aşa că era hidos ? Dar ei îi va plăcea să joace Scrabble din nou cînd se vor instala definitiv. Dar unde, cum ? N-ar duce-o domnul şi doamna Ivan Veen foarte bine oriunde? Dar ce te faci cu acel „necăsătorit" de pe fiecare Paşaport? Se vor duce la cel mai apropiat consulat şi, cu ^făgete de indignare şi/sau o mită fabuloasă, se va opera o corectură - căsătorit pe vecie.

„Eu sînt o fată bună-bună. Uite şi creioanele ei speciale. A fost foarte frumos din partea ta şi totodată încîntător să ⁰ inviţi pentru weekend-ul următor. Cred că e îndrăgostită " tine mai nebuneşte decît mine, bietul puiuţ. Demon le-a

it în Strasbourg. în definitiv, acum e o semi-virgină" („Te

l pe tine şi pe tăticu..." a început Van, dar introducerea ^Ullui nou subiect s-a împotmolit) „şi nu trebuie să ne fie ^teamă dacă asistă la ale noastre ebats" (pronunţă intenţionat

379

prima vocală ă la russe, cu huliganism triumfător, pentru care e lăudată şi proza mea).

„Tu faci pe puma", a spus el, „dar ea interpretează - l_a perfecţie! - preferata mea viola sordina. E o imitatoare uimitoare, apropo, şi dacă tu eşti şi mai bună..."

„Despre talentele şi trucurile mele vorbim altă dată", a spus Ada. „E un subiect dureros. Acum să ne uităm la aceste fotografii."

■
■

■
380