Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

1

(e bine, bine)", a spus bătrînul cu blîndeţe şi, ridicînd pistolul automat pe care Percy îl aruncase la pămînt, 1-a examinat cu plăcere naivă şi apoi 1-a împuşcat pe de Prey în tîmplă. (Te întrebi, întotdeauna te întrebi care au fost seriile rapide, scurte, de impresii ale individului executat, impresii păstrate undeva, într-un fel sau altul, în vasta bibliotecă a ultimelor gînduri microfilmate, între două momente: în cazul de faţă, între momentul cînd prietenul nostru a devenit conştient de acele zbîrcituri mici şi sim­patice - oarecum asemănătoare cu ale pieilor roşii -, care-i zîmbeau dintr-un cer senin, nu foarte diferit de cel din Ladore, şi momentul următor, cînd a simţit cum botul de oţel trece violent prin pielea delicată şi face să explodeze osul. Putem presupune că a fost un gen de suită pentru flaut, o serie de „mişcări" ca, de pildă, să zicem: Sînt viu -cine-i ăsta ? - civil - simpatie - mi-e sete - fata cu ulciorul -e puşca mea afurisită - nu -... et cetera sau mai curînd fără cetera... în vreme ce Bill Braţ-Rupt, cuprins de delirul fricii, îşi implora divinitatea papistăşească, aşteptînd ca tătarul să-şi termine treaba şi să plece de-acolo. Dar, fireşte, un detaliu inestimabil din acea bandă a gîndului ar fi fost -poate lîngă zîna cu ulciorul - o licărire, o umbră, lovitura mortală dată de Ardis.)

„Ce straniu, ce straniu!" a murmurat Van cînd Cordula şi-a terminat versiunea ei, mult mai puţin dezvoltată, a rapor­tului pe care Van 1-a primit mai tîrziu de la Bill Fraser.

Ce stranie coincidenţă! Ori lucrau săgeţile mortale ale Adei, ori el, Van, izbutise cumva să-i trimită pe lumea cea­laltă, într-un duel cu o paiaţă, pe cei doi amanţi nenorociţi ai ei.

La fel de ciudat era faptul că în timp ce o asculta pe micuţa Cordula, nu simţea nimic deosebit, în afară, poate, de un gen de uimire neutră. Bărbat obsedat doar de un singur lucru cînd era vorba de pasiune călduţă, ciudatul van, ciudatul fiu al lui Demon, era în momentul acela mult nerăbdător să se bucure de Cordula - de îndată ce va

posibil, omeneşte şi cu omenie, de îndată ce dorinţa se va Putea împlini satanic în timpul călătoriei - decît să tot ^ soarta unui individ pe care aproape că nu-1 cunoş-

şi, deşi ochii albaştri ai Cordulei scînteiau de lacrimi,

309

Van ştia foarte bine că ea îşi văzuse rareori vărul de-al doilea şi, de fapt, nu prea îl pLăcea.

Cordula i-a spus lui Edmond Jirretez preş de, cum se numeşte?... da, Albion, prăvălia pour messieurs din Luga" şi, cînd Van a protestat ţîfnos, i-a spus fermă: „Nu te poţi întoarce în lumea civilizată în pijama. Am să-ţi cumpăr nişte haine în vreme ce Edmond bea o cană de cafea".

I-a cumpărat o pereche de pantaloni şi un impermeabil. El aştepta nerăbdător în automobilul parcat şi acum, sub pretextul că se schimbă în noile lui haine, i-a cerut fetei să tragă maşina într-un loc mai retras, în vreme ce Edmond, acolo unde era, bea a doua cană de cafea.

De îndată ce au ajuns într-o zonă convenabilă, a mutat-o pe Cordula în poala lui şi a posedat-o foarte confortabil, cu asemenea urlete de plăcere, încît ea s-a simţit înduioşată şi flatată.

„Nechibzuită Cordula", a remarcat voioasă nechibzuita Cordula, „asta o să însemne probabil un alt avort - encore un petit enfantome, cum se văita sărmana mea mătuşă ori de cîte ori i se întîmpla aşa ceva. Am greşit cu ceva?"

„Nu, cu nimic", a spus Van şi a sărutat-o cu tandreţe. Şi s-au întors cu automobilul să ia masa de prînz.

.
43

310
Van a petrecut o lună de convalescenţă în apartamentul Cordulei de pe Alexis Avenue, în Manhattan. De două sau de trei ori pe săptămînă, ea îşi vizita cuminte mama la castelul lor, Malbrook, însă Van nu o însoţea nici acolo, nici la numeroasele „banchete" mondene pe care le frecventa în oraş, întrucît era o dulcică frivolă, iubitoare de distracţii. Dar fata a anulat anumite petreceri şi s-a ferit să-1 mai întîlnească pe ultimul ei amant (psihotehnicianul monden, doctorul F.S. Fraser, vărul norocosului camarad de arme al răposatului P. de R). Van a vorbit de cîteva ori prin dorofon cu tatăl său (care făcea un studiu amplu asupra staţiunilor şi condimentelor mexicane) şi i-a făcut acestuia cîteva comi­sioane prin oraş. O ducea adesea pe Cordula la restaurante franţuzeşti, la filme englezeşti şi tragedii varangiene - toate foarte mulţumitoare, fiindcă ea savura fiecare dumicat, fie­care sorbitură, fiecare vorbă de duh, fiecare suspin, iar el găsea fermecătoare rozul catifelat al obrajilor ei şi irisul azuriu-curat al ochilor rimelaţi festiv, cu gene dese, indigo cu negru, care se lungeau şi se curbau în sus la colţurile exterioare, adăugînd ceea ce moda numea „linie arlechin", într-o duminică, în timp ce Cordula se lăfăia încă în baia parfumată (un spectacol atrăgător şi ciudat de neobişnuit, cu care el se delecta de două ori pe zi), Van, „în nud" (cum înnobila caraghios noua lui amantă expresia „în pielea goală"), a încercat pentru prima dată după o pauză să meargă în mîini. Se simţea puternic şi în formă şi s-a răsturnat nepăsător în «Prima poziţie", în mijlocul terasei scăldate-n soare. în clipa următoare zăcea întins pe spate. A încercat din nou, dar şi-a Pierdut iar, imediat, echilibrul. Avea senzaţia îngrozitoare, ^chiar dacă înşelătoare, că braţul stîng i-era acum mai scurt d cel drept şi s-a întrebat ironic dacă va mai fi vreodată

311

în stare să danseze în mîini. King Wing îl avertizase că două sau trei luni fără exerciţiu pot duce la pierderea irecu­perabilă a acestei arte rare. în aceeaşi zi (cele două mici incidente neplăcute au rămas astfel legate pe vecie în min­tea lui), Van a răspuns întîmplător la dorofon. O voce profundă şi cavernoasă, de bărbat, după cum a crezut el, o voia pe Cordula, dar persoana care sunase s-a dovedit a fi o veche colegă de şcoală şi Cordula s-a prefăcut, cam fără entuziasm, că îi face mare plăcere să o audă, în timp ce căsca ochii mari la Van peste receptor şi născocea nenumărate obligaţii neconvingătoare.

„E o fată îngrozitoare!" a izbucnit ea după cîteva adiouri melodioase. „O cheamă Vanda Broom şi am aflat de puţină vreme ceea ce n-am bănuit niciodată la şcoală - e o tribadka inveterată. Săraca Grace Erminin îmi spunea că Vanda se dădea permanent la ea - şi la o altă fată. Uite aici fotografia ei", a continuat Cordula cu o schimbare rapidă de ton, sco-ţînd un album de absolvire din primăvara anului 1887, tipărit frumos şi legat elegant. Van îl văzuse şi la Ardis, dar nu observase faţa nefericită, cu frunte de gîndac sumbru, a acelei fete deosebite, iar acum oricum nu mai avea impor­tanţă şi Cordula i-a făcut iute vînt volumului înapoi în sertar, dar el îşi amintea foarte bine că, printre contribuţiile mai mult sau mai puţin modeste, albumul conţinea o pastişă inteligentă de Ada Veen, care imita ritmul paragrafului şi finalurile de capitole de la Tolstoi. Vedea clar în mintea sa fotografia ei afectată, sub care adăugase una din strofele ei obişnuite:

In the old manor, I've parodied Every veranda and room, And jacarandas at Arrowhead In supernatural bloom. (în conacul vechi am parodiat Fiecare verandă şi cameră Şi palisandrii de la Arrowhead în floare supranaturală.)

Nu avea importanţă, nu avea importanţă. Distruge ş¹ uită! Dar un fluture în parc sau o orhidee într-o vitrina reînviau totul, cu un uluitor şoc interior de disperare.

Strădania lui principală consta în studiile de la biblioteca publică, cea cu coloane mari de granit, acel palat formidabil situat la cîteva cvartale depărtare de apartamentul plăcut al Cordulei. Sîntem tentaţi irezistibil să comparăm cu naşte­rea năzuinţele stranii şi remuşcările scîrboase care intră în extazele complicate ce însoţesc crearea primei cărţi a unui scriitor tînăr. Van ajunsese doar la stadiul de nuntă. Apoi, ca să dezvoltăm metafora, urmau vagonul de dormit şi deflo­rarea care pătează, apoi primul balcon al micului dejun din luna de miere, cu prima viespe. Cordula nu putea fi com­parată din nici un punct de vedere cu muza unui scriitor, dar plimbarea de seară la apartamentul ei era saturată în mod plăcut cu geana de lumină întîrziată şi gîndul întîrziat al sarcinii îndeplinite şi cu aşteptarea mîngîierilor ei. Van aştepta nerăbdător îndeosebi nopţile acelea cînd luau o masă bogată şi rafinată, trimisă de la „Monaco", un restaurant bun de la mezaninul clădirii înalte, încununată de aparta­mentul ei luxos de la ultimul etaj şi de terasa spaţioasă a acestuia. Banalitatea dulce a micului lor menaj îl susţinea mai sigur decît compania tatălui său, permanent agitat şi aprig, pe care îl întîlnea rar în oraş. De altfel, tot aşa s-au petrecut lucrurile în timpul a două săptămîni petrecute cu Demon la Paris, înainte de semestrul următor la Chose. în afară de flecăreală - flecăreală frivolă -, Cordula n-avea conversaţie, dar şi lucrul ăsta îl ajuta. Ea înţelesese instinc­tiv şi foarte repede că nu trebuie să pomenească niciodată de Ada şi de Ardis. Din partea lui, Van a acceptat faptul evident că ea de fapt nu-1 iubea. Era o încîntare să-i mîngîie trupul rotunjit, bine făcut, catifelat, curat, mignon, şi uimi­rea ei sinceră produsă de diversitatea şi vigoarea sexului făcut cu el oblojeau ceea ce mai rămăsese din mîndria virilă Şi grosolană a bietului Van. Ea aţipea între două îmbrăţişări. Cînd nu putea să doarmă, cum se întîmpla adesea, Van se retrăgea în camera de zi şi stătea acolo, adnotîndu-şi autorii, ^sau, dacă nu, se plimba în sus şi-n jos pe terasa deschisă, ^sub ceaţa stelelor, într-o meditaţie controlată sever, pînă ce Primul tramvai zdrăngănea şi scrîşnea în abisul din zori al °raşului.

La începutul lui septembrie, cînd a părăsit Manhattanul

s-a dus la Lute, Van era gravid.

312

313

p

CD P

P

P

O

P

La aeroportul Goodson, într-una dintre oglinzile cu rame aurite din sala de aşteptare demodată, Van a zărit pălăria de mătase a tatălui său, care stătea într-un fotoliu din imitaţie de persimmon şi îl aştepta în spatele unui ziar ce anunţa în caractere răsturnate: „Crimeea capitulează". In acelaşi moment, Van a fost acostat de un bărbat în impermeabil, cu o faţă roz, plăcută, dar oarecum porcină. Tipul reprezenta o faimoasă agenţie internaţională, cunoscută sub iniţialele SFC, care transmitea Scrisori Foarte Confidenţiale. După o primă tresărire de surprindere, Van a reflectat că Ada Veen, una dintre amantele lui recente, n-ar fi putut alege o modalitate mai deşteaptă (în toate sensurile cuvîntului) de a-i comunica un mesaj. Procedeul de transmitere a mesajului era fantastic de scump şi de stimat şi garanta secretul absolut, pe care nici tortura, nici mesmerismul nu fuseseră în stare să îl dezvăluie în zilele nefaste ale anului 1859. Circula zvonul că şi Gămăliei, în călătoriile lui (acum tot mai rare, vai!) la Paris, şi regele Victor, în cursul vizitelor lui încă destul de regulate în Cuba sau Hecuba, şi, fireşte, voinicul lord Goal, vicerege al Franţei, cînd se delecta cu escapadele sale prin toată Canadia, preferau - pentru a-şi înşela nevestele -infailibilitatea fenomenal de discretă şi, de fapt, cam dătă­toare de fiori a organizaţiei SFC în locul căilor oficiale pe care le aveau la dispoziţie asemenea potentaţi însetaţi de ^s^x. Mesagerul prezent îşi spunea James Jones, formulă lipsită de orice semnificaţie, care servea de pseudonim ideal, ^^eŞi, întîmplător, era chiar numele lui adevărat. în oglindă ^a început o foiala şi o fîlfîire, dar Van a refuzat să acţioneze

317

pripit. Ca să cîştige timp (căci i se arătase blazonul Adei p_e o carte de vizită separată şi simţise că trebuie să hotărască dacă să accepte sau nu scrisoarea), el a examinat atent insigna ce semăna cu un as de cupă şi pe care J.J. o etala cu o semeţie scuzabilă. Acesta L-a rugat pe Van să deschidă scrisoarea, să se convingă de autenticitatea ei şi să semneze cartea de vizită, care a dispărut tntr-o bolgie sau bortă secretă din costumul sau corpul tînărului detectiv. în cele din urmă, strigătele de bun venit şi nerăbdarea tatălui său (care-şi pusese pentru zborul spre Franţa o capă neagră, cu găitane de mătase stacojie) l-au obligat pe Van să întrerupă convor­birea cu James şi să bage-n buzunar scrisoarea (pe care a citit-o cîteva minute mai tîrziu, în closet, înainte de a urca la bordul avionului).

„Acţiunile", a spus Demon, „cresc vertiginos. Ştii, cuce­ririle noastre teritoriale et cetera. Un guvernator american, prietenul meu Basborodko, va fi instalat în Basarabia şi unul britanic, Armborough, va cîrmui Armenia. Am văzut că te îmbrăţişai lîngă parcare cu mica ta contesă. Dacă te-nsori cu ea, te dezmoştenesc. Ai ei ne sînt inferiori ca rang".

„Peste cîţiva ani", a spus Van, „o să am milioanele mele" (se referea la averea pe care i-o lăsase Aqua). „Dar nu fi îngrijorat, sir, am întrerupt legătura noastră deocamdată -pînă data viitoare, cînd mă voi întoarce în sa girliniere" (argou de Canadia).

Demon, fudulindu-se cu flerul său, dori să i se spună dacă Van ori sa poule avuseseră, necazuri cu poliţia (şi arătă cu capul spre Jim sau John, care avea de făcut o altă livrare şi stătea aşa, lecturînd pe fugă articolul „Nelegiuirile năpă­desc Basarmenia").

J?oule, va să zică", a replicat Van morocănos şi evaziv, precum rabinul roman care-1 apăra pe Barabas.

„De ce gri ?" a întrebat Demon, referindu-se la mantaua lui Van. „De ce croială militară? E prea tîrziu să te înrolezi"

„Nici n-aş fi putut. Centrul de recrutare m-ar fi respins cu siguranţă."

„Cum stai cu rana?"

JComsi-komsa. Chirurgul din Kalugano a fost un cîrpaci-Cicatricea rămasă de la intervenţia lui e roşie şi a făcut muguri fără nici un motiv, iar la subsuoară s-a format o

318
1

gîlcă. O să mă internez pentru o nouă operaţie, de data asta la Londra, unde casapii taie mult mai bine. Unde-i mesteciko aici ? Gata, l-am văzut. Adorabil" (o genţiană pictată pe o uşă, o spinarea-lupului pe cealaltă - trebuia să intre în ierbar).

N-a răspuns la scrisoare şi, după două săptămîni, John James, deghizat acum în turist neamţ, în costum cadrilat din imitaţie de tweed, i-a înmînat un al doilea mesaj în Luvru, chiar în faţa pînzei lui Bosch Le Băteau ivre, cea cu un saltimbanc care bea în velatură (bătrînul Dan, sărmanul, credea că are legătură cu poemul satiric al lui Brant!). Nu va fi nici un răspuns - deşi răspunsurile şi avizul de primire erau incluse în preţ, aşa cum a subliniat cinstitul mesager.

Ningea şi totuşi James, într-un acces de nonşalanţă abstractă, îşi făcea vînt cu o a treia scrisoare la uşa din faţă a vilei lui Van, le cottage orne de pe Ranta River, aproape de Chose, iar Van l-a rugat să nu-i mai aducă mesaje.

în cursul următorilor doi ani, a mai primit încă două scrisori, amîndouă în Londra şi amîndouă în holul hotelului Albania Palace. I le-a înmînat un alt agent SFC, un tip mai bătrîior, cu gambetă, a cărui înfăţişare prozaică de antre­prenor putea să-1 irite mai puţin pe domnul Van Veen decît aceea a detectivului particular romanesc, după cum s-a gîndit modestul şi sensibilul Jim. A şasea a sosit, prin mijloace obişnuite, la Park Lane. Toate (minus ultima, care relata în exclusivitate aventurile Adei pe scenă şi în studiourile de filmare) sînt redate mai jos. Ada nu dădea atenţie datelor, care pot fi însă stabilite cu oarecare aproximaţie.

[Los Angeles, începutul lui septembrie, 1888] Scuză-mă că folosesc asemenea poştă (şi totodată poşlli) mondenă pentru ca o scrisoare să ajungă la tine, dar nu sînt în stare să găsesc un serviciu mai sigur.

Cînd ţi-am spus că nu puteam să-ţi vorbesc şi o să-ţi scriu, m-ain gîndit că nu puteam să rostesc imediat vorbele potri­vite. Te implor. Simţeam că nu le pot produce şi aranja oral în ordinea cuvenită. Te implor. Simţeam că un singur cuvînt greşit sau prost plasat ar fi fatal, că tu pur şi simplu îmi vei întoarce spatele, aşa cum ai fâcut-o, şi vei pleca iarăşi şi iarăşi şi iarăşi. Te implor pentru respiraţia [sic! Ed.] înţe-^legerii. Dar acum cred că ar fi trebuit să-mi asum riscul şi

319

să vorbesc, să mă bîlbîi, fiindcă acum văd că e la fel de îngrozitor să-mi încredinţez sufletul şi onoarea unei foi de hîrtie, cu atît mai mult cu cît atunci cînd vorbeşti, poţi folosi o poticneală ca perdea şi poţi susţine că a fost vorba de o bolboroseală întîmplătoare, ca un iepure ce sîngerează, cu o jumătate de gură sfărîmată de un glonţ, sau să o întorci şi să o dregi, dar pe un fundal de zăpadă - chiar zăpada albastră a acestei hîrtii pentru scrisori. Gafele sînt roşii şj definitive. Te implor.

Trebuie să stabilim o dată pentru totdeauna şi irevocabil un lucru. Te-am iubit, te iubesc şi te voi iubi numai pe tine. Te implor şi te iubesc cu pătimire şi pasiune eterne, dragul meu. Tî tut stoial (tu ai rămas aici), în acest karavansarai, tu în mijlocul tuturor, întotdeauna, cînd eu aveam, poate, şapte sau opt ani, nu-i aşa?

[Los Angeles, mijlocul lui septembrie, 1888] Acesta e al doilea urlet iz ada (din Hades). Ciudat, foarte ciudat, în aceeaşi zi am aflat, din trei surse diferite, de duelul tău din K., de moartea lui P. şi de convalescenţa ta în apartamentul verişoarei lui {verii, cum spuneam eu şi ea de obicei). Am sunat-o, dar ea mi-a spus că plecaseşi la Paris şi că murise şi R. - însă nu prin intervenţia ta, aşa cum am crezut cîteva momente, ci prin aceea a nevestei lui. Nici el, nici P. nu au fost în realitate amanţii mei, dar amîndoi se află acum pe Terra, aşa că nu mai contează.

[Los Angeles, 1889]

Sîntem încă la hotelul roz-bombon şi verde-pisang unde ai stat cîndva cu tatăl tău. Apropo, el e teribil de amabil cu mine. îmi place să merg împreună cu el în diverse locuri-Şi el, şi eu am jucat jocuri de noroc în Nevada, oraşul-rimă la numele meu, dar şi tu eşti acolo, ca şi fluviul legendar al Vechiului Rus. Da. Rogu-te, scrie-mi măcar un bileţel, nxă străduiesc din răsputeri să-ţi intru în graţii! Doreşti ceva mai multe subiecte mărunte (disperate)? Noul director de conştiinţă artistică al Marinei defineşte infinitul ca punctul cel mai îndepărtat de aparatul de filmat care se vede în<^ destul de limpede cînd e în cadru. Marina a fost distribuit* în rolul călugăriţei surde Varvara (care, în unele privinţ^e>

_e cea mai interesantă dintre cele Patru surori ale lui Cehov). Ea respectă principiul lui Stanislav de a face ca tradiţia şi rolul să i se reverse în viaţa cotidiană, insistă să-1 joace şi la restaurantul hotelului, bea ceai v prikusku („muşcînd zahăr între sorbituri") şi se preface că înţelege greşit fiecare nuanţă din felul bizar în care Varvara simulează prostia -un dublu imbroglio, care-i agasează pe străini, dar mă face cumva să simt, mult mai clar decît în era Ardis, că sînt fiica ei. în general, aici ea se bucură de mare succes. I-au dat în Universal City (mă tem că nu pe gratis) un bungalow doar pentru ea, pe care scrie Marina Durmanova. Cît despre mine, am un rol episodic, sînt chelneriţă într-un western de mîna a patra, îmi leagăn şoldurile între beţivi care bat cu mîinile-n masă, dar mie îmi plac într-o oarecare măsură atmosfera Houssaie, arta conştiincioasă, pătrunsă de simţul datoriei, drumurile de munte şerpuitoare, reconstrucţia stră­zilor, cu scuarul obligatoriu şi o firmă de prăvălie, o firmă mov pe o faţadă de lemn bogat împodobită, şi toţi figuranţii în haine de epocă făcînd coadă pe la amiază în faţa unei cabine din sticlă, dar eu n-am pe cine să sun.

Fiindcă tot vorbeam de sunat, am văzut acum cîteva seri cu Demon un minunat film ornitologic. Nu sesizasem pînă atunci faptul că Nectariniidele paleotropicale (caută-le în enciclopedie!) sînt „mimotipuri" ale păsărilor colibri din Lumea Nouă şi toate gîndurile mele, oh, dragul meu, sînt mimotipuri ale gîndurilor tale. Ştiu, da, ştiu! Ştiu şi că te-ai oprit la „sesizasem" şi n-ai citit mai departe - tot aşa cum făceai odinioară.

[California,?, 1890]

Te iubesc numai pe tine, sînt fericită numai cînd te visez Pe tine, tu eşti bucuria mea şi lumea mea! Asta e certitu­dinea şi realitatea celui ce ştie că e viu, că trăieşte, dar... ^vai, nu te învinovăţesc! Dar, Van, tu porţi răspunderea (ori Soarta, prin intermediul tău, poartă răspunderea, ce qui ^revient au meme) fiindcă ai dezlănţuit ceva nebunesc în ^mine cînd eram o biată copilă - o dorinţă fizică, o sete, o Pasiune nesăţioasă. Focul pe care l-ai zgîndărit şi-a pus ^amprenta pe punctul cel mai gingaş şi mai sălbatic al trupu­ri meu. Acum sînt silită să plătesc pentru că tu ai zgîndărit

320

X

321

prea tare, prea devreme, spuzeala roşie, tot aşa cum lemnul carbonizat trebuie să plătească pentru că a ars. Cînd rămîn fără mîngîierile tale, nervii îmi scapă de sub control, nu mai există nimic altceva decît extazul frecării, efectul statornic al înţepăturii tale, al otrăvii tale delicioase. Nu te învino­văţesc, dar iată de ce tînjesc cu ardoare şi nu pot rezista impactului cu carnea străini; iată de ce trecutul nostru comun radiază unde de trădări fără limită. Eşti liber să pui diagnosticul de erotomanie aransată, dar e mai mult decît atît, fiindcă există o cură simplă pentru toate maux şi chinu­rile mele şi asta e un extract de arii stacojiu, carnea de tisă, doar de tisă. Je realise, aşa cum spunea de obicei dulcea ta Cenuşăreasă din Torf (acum Madame Trofim Fartukov), că sînt sfioasă şi obscenă. Dar toate astea duc la o propunere importantă, da, importantă! Van, je suiş sur la verge (din nou Blanche) unei aventuri amoroase revoltătoare. Ia cea mai rapidă maşină zburătoare pe care o poţi împrumuta şi vino la El Paso, Ada ta e acolo şi te aşteaptă, agitînd mîna ca o nebună, şi noi vom continua, cu New World Express, într-un apartament pe care-1 voi obţine, spre vîrful de foc al Patagoniei, Capul Horn al căpitanului Grant, o vilă în Verna, giuvaerul meu, suferinţa mea. Trimite-mi o aerogramă cu un singur cuvînt rusesc - sfîrşitul numelui şi al spiritului meu.

[Arizona, vara, 1890]

Mila, doar mila, acea jalost a unei fete rusoaice, m-a atras spre R. (pe care acum criticii muzicali l-au „descope­rit"). Ştia că va muri tînăr şi, de fapt, era întotdeauna mai ales un cadavru şi nu s-a ridicat aici măcar o dată la înălţimea momentului, chiar cînd i-am arătat deschis lipsa mea milostivă de rezistenţă, fiindcă eu, vai, dădeam în clocot în lipsa vitalităţii lui Van şi chiar mă gîndisem şi la posibilitatea de a cumpăra serviciile unui tînăr mujic primitiv - cu cît mai primitiv, cu atît mai bine. în ce-1 priveşte pe P, aş putea să explic supunerea mea la săruturile lui (delicate şi obişnuite la început, apoi experte, agresive, aprige şi în cele din urma savurîndu-mă cînd se întorcea la gura mea - un cerc vicios ce a pornit să se învîrtească în timpuriul Thargelion, în 1888) prin ameninţarea lui că dacă refuzam să mă mai întîlnes^c cu el, îi va dezvălui mamei relaţia mea cu vărul meu. Spunea chiar că ar putea să aducă martori, ca, de pildă, pe sora

322

Blanche, febleţea ta, şi un rîndaş de la grajduri care, am eu bănuiala, era întruchipat de fapt de cea mai mică dintre demoazelele de la Tourbe, toate nişte vrăjitoare... dar gata, mă opresc. Van, aş putea face mare caz de ameninţările alea ca să-mi justific, să explic purtarea mea faţă de tine. Fireşte, n-aş pomeni că de fapt ele erau făcute mai mult în zeflemea şi n-aveau tonul dur al şantajistului adevărat. N-aş pomeni că, în cazul cînd ar fi trecut la fapte, recrutînd mesageri şi informatori anonimi, treaba ar fi dus fatalmente la distru­gerea propriei sale reputaţii de îndată ce s-ar fi aflat moti­vele şi acţiunile lui, aşa cum trebuia să se întîmple în cele din urnă [sic! „urmă" în ciorapul ei lung şi albastru. Ed.]. într-un cuvînt, aş ascunde că ştiam că tachinarea lui gro­solană urmărea doar să o bage-n sperieţi pe sărmana şi fragila ta Ada, fiindcă, în pofida grosolăniei, el avea un puternic simţ al onoarei, oricît de ciudat ni s-ar părea, ţie şi mie. Nu. Mă voi concentra în întregime asupra efectului ameninţării asupra cuiva decis mai degrabă să suporte orice infamie decît să se confrunte cu umbra divulgării, fiindcă (şi asta, fireşte, nu o puteau şti nici el, nici informatorii lui), oricît de şocantă ar fi putut să-i pară unei familii cu respect faţă de lege relaţia de dragoste între doi veri primari, eu am refuzat să-mi imaginez (lucru pe care de fapt l-am refuzat dintotdeauna, amîndoi) cum ar fi reacţionat Marina şi Demon în cazul „nostru". După hurducăturile şi derapajele sintaxei mele, vei înţelege că nu-ţi pot explica logic comportamentul meu. Nu neg că am simţit o bizară slăbiciune în cursul întîlnirilor periculoase pe care i le-am acordat, ca şi cum dorinţa lui sălbatică, violentă, mi-ar fi fascinat întruna nu numai simţurile mele iscoditoare, ci şi intelectul meu ezi­tant. Pot să jur, totuşi, Ada poate să jure solemn că, în cursul „întîlnirilor noastre silvestre", am evitat, dacă nu Poluţia, cel puţin posedarea înainte şi după întoarcerea ta *^a Ardis - cu excepţia unei singure ocazii îngălate, cînd el, Prea-nesăţiosul tînăr defunct, m-a avut oarecum cu forţa.

Iţi scriu de la ranchul Marinei, nu foarte departe de mica ^ravenă unde a murit Aqua şi în care mă tentează şi pe mine ^Sa mă tîrăsc într-o zi. Deocamdată mă întorc pentru cîtva ^tln\P la Pisang Hotel.

II salut pe preabunul ascultător.

323

în 1940, cînd a regăsit acest pachet subţire de cinci scrisori - fiecare în plicul ei SFC din hîrtie de mătase roz -în seiful lui de la banca elveţiană unde fuseseră păstrate exact o jumătate de secol, Van a fost deconcertat de numărul lor mic. Dilatarea trecutului şl creşterea luxuriantă a memo­riei le mărise numărul la cel puţin cincizeci. îşi amintea că folosise ca ascunzătoare şi biroul din apartamentul de o cameră de pe Park Lane, dar el ştia că acolo păstrase doar cele şase scrisori nevinovate (Vise ale Dramei) din 1891, care pieriseră împreună cu notele ei codate (din 1884-1888) în 1919, cînd micul palazzo de neînlocuit arsese. Zvonurile atribuiau isprava asta strălucită consilierilor municipali (trei bătrînei bărboşi şi un primar tînăr şi cu ochi albaştri, înzestrat cu un număr fabulos de dinţi din faţă), care nu şi-au mai putut stăpîni dorinţa de acaparare a spaţiului ocupat de piticul solid dintre cei doi coloşi din alabastru. Dar, în loc să le vîndă zona înnegrită, Van a înălţat acolo cu mare bucurie faimoasa lui Vila Lucinda, un muzeu miniatu­ral cu numai două etaje, cu o colecţie în continuă creştere de picturi microfotografiate din galeriile particulare şi publice din lumea întreagă (inclusiv din Tartaria) la unul dintre etaje şi un fagure de celule de proiecţie pe celălalt, un mic memo­rial foarte interesant din marmură de Păros, administrat de un personal considerabil, păzit de trei huidume înarmate pînă-n dinţi şi deschis pentru public doar lunea, pentru un preţ de intrare simbolic de un dolar de aur, indiferent de vîrstă sau de stare socială.

înmulţirea retrospectivă a acelor scrisori s-ar putea explica, fără îndoială, prin faptul că fiecare proiecta o umbră înfioră­toare, asemănătoare celei aruncate de un vulcan lunar, peste cîteva luni din viaţa sa şi prin aceea că se îngustau şi deve­neau punctiforme doar cînd începea să mijească viziunea anticipată şi la fel de dureroasă a următorului mesaj. Dar mulţi ani mai tîrziu, cînd lucra la cartea sa Textura timpului, Van a găsit în fenomenul acesta o dovadă în plus că timp¹" real nu este conectat cu „trecerea sau petrecerea" eveni­mentelor, nu este conectat cu îmbinarea lor, nu este conectat nici cu faptul că evenimentele umbresc, ascund breşa i*¹ care se infiltrează textura pură şi de nepătruns a timpului-Nu! Timpul real e conectat cu intervalul dintre evenimente •

324

Şi-a spus că va fi ferm şi va suferi în tăcere. Respectul de sine a fost satisfăcut: spadasinul în agonie moare fericit, aşa cum nu va fi niciodată duşmanul lui rămas în viaţă. Totuşi, să nu-1 blamăm pe Van pentru că n-a reuşit să-şi respecte hotărîrea, fiindcă nu-i greu de înţeles de ce o a şaptea scrisoare (i-a fost transmisă prin sora vitregă a Adei şi a lui, la Kingston, în 1892) 1-a putut face să cedeze. Fiindcă ştia că e ultima din serie. Fiindcă venise de la arborii erable roşii ca sîngele de la Ardis. Fiindcă o perioadă sacramentală de patru ani era egală cu aceea a primei lor despărţiri. Fiindcă Lucette s-a arătat a fi, împotriva oricărei raţiuni sau voinţe, paranimfa perfectă.

^M"' -ii ,;r<$ rr oii-

-"-n-i ..* f'.jfi/i . r> .i in*¹'*( i < * •< ; \

•i^/'^fi '-,,; y.' <,',-■'• t. ,-„ i ■,■> „1

1\L£ >*>~. »• Sf'« K'Cl-JJi -,t,t>' : ,<• ^u

i- if i-if " - j" ,.-;_t • >t ' {^-«~. • .

*»••>' / „;S- os? . ' ' >'

, H. • - r _t ... ,' ' ,,