Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

1

ultimă scufundare în piscină, sub privirile majordomului, care contempla meditativ, cu mîinile la spate, apa fals albastră.

„Mă întreb", a spus el, „dacă n-am văzut adineauri un mormoloc".

Tema romanescă a comunicării scrise a intrat acum într-adevăr în ritmul ei obişnuit. Cînd a urcat în camera lui, Van a observat, cu un şoc de premoniţie funestă, o bucată de hîrtie care-i ieşea din buzunarul de la piept al smochingu­lui. Un avertisment anonim cu o caligrafie largă, în care conturul fiecărei litere era tremurat şi vălurit în mod inten­ţionat: „O anumită persoană nu trebuie să te berne". Doar o vorbitoare de franceză putea să folosească acel cuvînt în loc de „a înşela". Dintre servitori, cel puţin cincisprezece erau de origine franceză, urmaşi ai imigranţilor care se stabili­seră în America după 1815, cînd Anglia anexase ţara lor frumoasă şi nefericită. Să-i interogheze pe toţi - să tortureze bărbaţii, să violeze femeile - ar fi, desigur, absurd şi degra­dant. Cu o răsucire puerilă, el a sfărîmat cel mai frumos fluture negru pe roata exasperării sale. Durerea de la muşcă­tura dintelui îi ajungea acum la inimă. A găsit o altă cravată, a terminat cu îmbrăcatul şi s-a dus s-o caute pe Ada.

Le-a găsit pe amîndouă fetele şi pe guvernanta lor în unul dintre „saloanele pentru copii", o cameră de zi încîntă-toare, cu un balcon pe care Mademoiselle Lariviere stătea la o masă Pembroke minunat ornamentată, unde citea cu sentimente amestecate şi adnotări furibunde al treilea scena­riu de regie pentru Les Enfants Maudits. La o masă rotundă şi mai mare din mijlocul camerei interioare, Lucette, sub îndrumarea Adei, încerca să înveţe să deseneze flori. în jur erau împrăştiate cîteva atlase botanice, mari şi mici. Toate lucrurile păreau să fie neschimbate: micuţele nimfe şi capre pe tavanul pictat, lumina suavă a zilei, lumină blîndă ce se maturiza şi se transforma în seară, ritmul îndepărtat, ireal, al vocii lui Blanche, „care împăturea lenjeria" fredonînd „Malbrough" (...ne sait quand reviendra, ne sait quand reviendra), şi cele două capete fermecătoare, negru de bronz Şi roşu de aramă, aplecate deasupra mesei. Van a înţeles că trebuie să-şi recapete sîngele rece înainte de a o consulta pe

279

Ada - sau, de fapt, înainte de ft-i spune că vrea să o consulte. Ea arăta veselă şi elegantă. Purta pentru prima oară diaman­tele dăruite de el, îşi pusese o nouă rochie de seară, cu scînteieri de lignit, şi - tot pentru prima oară - ciorapi de mătase lungi şi transparenţi.

El s-a aşezat pe o sofa mică, a luat la întîmplare unul dintre volumele deschise şi s-a uitat dezgustat la un grup de orhidee indecente, mari, splendid redate, a căror populari­tate în rîndul albinelor depindea, spunea textul, „de diverse miresme atrăgătoare, de la mirosul albinelor lucrătoare moarte pînă la cel al unui motan". Soldaţii morţi ar putea să miroasă chiar mai bine.

între timp, încăpăţînata Lucette insista întruna că modul cel mai lesnicios de a desena o floare era să pui o foaie de hîrtie transparentă peste ilustraţie (în cazul ăsta, o orhidee Pogonia cu barbă roşie, cu detalii de structură indecente, o plantă specifică mlaştinilor din Ladore) şi să-i trasezi contu­rul cu cerneluri colorate. Răbduria Ada voia ca sora ei să nu copieze mecanic, ci „de la ochi la. mînă şi de la mînă la ochi", şi să folosească drept model un specimen viu al altei orhidee, cu o punguţă cafenie zbîrcită şi sepale purpurii, dar, după o vreme, a renunţat veselă şi a dat la o parte vaza mică unde pusese condurul-doamnei pe care îl culesese. Degajată şi dezinvoltă, s-a apucat să-i explice Lucettei cum funcţionau organele orhideii, dar, în stilul ei ciudat, Lucette nu voia să afle decît dacă o albină băiat putea să fecundeze o floare fată prin ceva, prin jambierele lui sau puloverul de lînă sau orice purta el.

„Ştii ceva", a spus Ada cu o voce nazală şi comică, întor-cîndu-se spre Van, „copila asta are mintea cea mai murdară ce se poate imagina şi acum o să se-nfurie pe mine fiindcă spun asta şi o să suspine la pieptul lui Lariviere şi o să se vaite că a fost polenizată stînd pe genunchiul tău".

„Dar eu nu pot să-i vorbesc lui Belle despre lucruri urîte", a spus Lucette, delicată şi raţională.

„Ce te supără, Van ?" s-a interesat Ada cea cu ochii ageri.

„De ce mă-ntrebi?" s-a interesat Van.

„Ţi se mişcă urechile şi-ţi dregi glasul."

„Ai terminat cu florile astea oribile?"

„Da. Mă duc să mă spăl pe mîini. Ne întîlnim jos. Cravata ta e complet răsucită."

„E-n regulă, e-n regulă", a spus Van.

„Afon page, mon beau page,

- Mironton-mironton-mirontaine -

Mon page, mon beau page..."

La parter, Jones lua din cîrligul din hol gongul care anunţa cina.

„Hai, spune-mi ce te supără", a insistat ea un minut mai tîrziu, cînd s-au întîlnit pe terasa salonului.

„Am găsit asta în smochingul meu", a spus Van.

Frecîndu-şi dinţii mari din faţă cu arătătorul nervos, Ada a citit şi recitit biletul.

„De unde ştii că e pentru tine?" a întrebat ea, resti-tuindu-i bucata de hîrtie de caiet.

„Uite că ţi-o spun ţie!" a strigat el.

„Tise (sst!)" a spus Ada.

„Da' îţi spun că l-am găsit aici", (arătă spre inima lui).

„îl distrugi şi-1 uiţi", a spus Ada.

„Sluga dumitale preaplecată", i-a răspuns Van.

280

1

281

) . ■■'.. :'■

■■:.,h .^h.uv- t>Q-^,-

,'.- .:,:.!'W.<' , ■>»■

41
Pedro nu se întorsese încă din California. Guturaiul şi ochelarii fumurii nu au îmbunătăţit înfăţişarea lui G.A. Vronski. Adorno, vedeta din Hate, a venit cu noua sa nevastă, care - întîmplător - fusese una dintre fostele (şi mult iubitele) neveste ale altui oaspete, un comedian cu mult mai important. După cină, comedianul 1-a mituit pe Bouteillan să simuleze sosirea unui mesaj care-1 obliga să plece imediat. Grigorii Akimovici s-a dus împreună cu el (întrucît veniseră împreună, în aceeaşi limuzină închiriată) şi i-a lăsat pe Marina, Ada, Adorno şi pe Mariana lui, care pufnea dispreţuitoare, la masa de joc. Jucau biriuk, un gen de whist, pînă cînd s-a putut obţine un taxi din Ladore, ceea ce s-a întîmplat mult după 1 noaptea.

între timp, Van s-a schimbat, şi-a pus din nou şortul, s-a înfăşurat în pledul în carouri şi s-a retras în boschetul lui, unde lămpile de bergamasc nu au fost deloc aprinse în noaptea aceea, care n-a fost atît de festivă cum se aşteptase Marina. S-a căţărat în hamacul lui şi a început să treacă în revistă, somnoros, servitorii vorbitori de franceză care ar fi putut să-i strecoare biletul rău prevestitor, dar lipsit de noimă - potrivit Adei. Prima opţiune, evident, era isterica şi capricioasa Blanche - de nu ar fi fost timiditatea ei, teama ei că ar putea fi „dată afară" (şi-a amintit scena îngrozitoare cînd ea s-a tîrît, cerînd îndurare, la picioarele lui Lariviere, care o acuzase că a „furat" un bibelou, şi pîⁿ* la urmă bibeloul a fost găsit chiar în pantofii lui Lariviere)-Apoi, în focarul închipuirii lui au apărut faţa rumenă a l* Bouteillan şi rînjetul fiului său, dar a adormit repede şi ^s*^a

282

văzut pe un munte acoperit cu zăpadă, cu oameni, copaci şi o vacă duşi la vale de o avalanşă.

Ceva 1-a trezit din starea de toropeală nefastă. întîi a crezut că e răcoarea nopţii ce se încheia, apoi a recunoscut un uşor scîrţîit (care fusese un urlet în coşmarul lui confuz) şi, ridicîndu-şi capul, a văzut o lumină slabă între arbuşti, în locul unde uşa magaziei de scule se crăpase puţin, fiind împinsă dinăuntru. Ada nu venise niciodată acolo decît după ce plănuiau fiecare pas al rarelor lor întîlniri nocturne. A coborît anevoie din hamac şi s-a dus spre cadrul luminat al uşii. în faţa lui stătea figura palidă, şovăitoare, a lui Blanche. Era o imagine ciudată: cu braţele goale, în furou, cu un ciorap prins cu jartiera, celălalt lăsat pe gleznă, fără papuci, subsuorile lucindu-i de sudoare şi părul despletit într-un simulacru de seducţie ticăloasă.

„Cest ma derniere nuit au château", a spus ea încet şi a formulat propoziţia din nou, în engleza ei pitorescă, elegiacă şi bombastică, aşa cum se vorbea doar în romanele demo­date. „E ultima noapte cu tine."

„Ultima noapte? Cu mine? Cum adică?" O cerceta cu jena ciudată pe care o simţim cînd ascultăm exprimarea delirului sau a beţiei.

Dar, în ciuda înfăţişării sale demente, Blanche era perfect lucidă. Se hotărîse cu cîteva zile în urmă să plece de la Palatul Ardis. Tocmai îşi strecurase demisia sub uşa lui Madame, însoţită de o notă de subsol despre purtarea tinerei domnişoare. Va pleca peste cîteva ore. îl iubea, era „nebunia Şi nostalgia" ei şi voia să petreacă totuşi cîteva momente tainice cu el.

, El a intrat în magazia de scule şi a închis cu grijă uşa. încetineala îşi avea motivaţia ei neplăcută. Blanche pusese felinarul pe o treaptă a scării mobile şi începuse să-şi adune ?^x să-şi ridice fusta foarte scurtă. Compasiunea, politeţea şi °arece ajutor din partea ei l-ar fi ajutat, eventual, să obţină ^lnipulsul pe care ea îl lua drept sigur şi a cărui absenţă totală Van o ascundea cu grijă sub pledul în carouri, dar, ^iasînd complet deoparte teama de îmbolnăvire (Bout făcuse ^a'uzie la unele necazuri ale fetei), îl preocupa o problemă ^^ult mai gravă. Van i-a îndepărtat mîna îndrăzneaţă şi s-a ^a§^ezat pe bancă, lîngă ea.

283

Ea pusese biletul ăla în vesta lui?

Da, ea. Nu ar fi în stare să înfrunte plecarea dacă el urma să rămînă înşelat, amăgit, trădat. Ea a adăugat, în paranteze naive, că fusese sigură că el o dorise dintotdeauna şi că puteau să discute după aceea. Je suiş ă toi, c'est bientât l'aube, visul tău s-a adeverit.

„Pariez pour vous", a răspuns Van. „N-am nici un chef să fac dragoste acum. Şi te strîng- de gît, te asigur, dacă nu-mi spui toată povestea, cu toate detaliile, imediat."

Blanche a dat din cap. în ochii ei împăienjeniţi se citeau teama şi adoraţia. Cînd şi cum a început asta ? Anul trecut, în august, a spus ea. Votre demoiselle culegea flori, el o însoţea prin iarba înaltă, cu un flaut în mînă. Care el? Ce flaut? Mais le musicien allemand, Monsieur Rack. Infor­matoarea zeloasă îşi avea propriul păstor întins peste ea, de partea cealaltă a gardului viu. Informatoarea nu putea nici­decum să priceapă cum putea cineva să facă asta cu l'im-monde Monsieur Rack, care şi-a uitat o dată jiletca într-o căpiţă de fin. Poate fiindcă el făcea cîntece pentru ea, unul foarte frumos fusese interpretat o dată la un bal public, la Cazinoul Ladore, era despre... N-are importanţă despre ce era, dă-i mai departe cu povestirea. Monsieur Rack, într-o noapte înstelată, într-o barcă pe rîu, a fost auzit de informa­toare şi de doi cavaleri din tufişurile de salcie cum îi spunea povestea melancolică a copilăriei lui, a anilor de foame şi muzică şi singurătate şi iubita lui a plîns, şi-a dat capul pe spate şi el s-a hrănit cu gîtul ei gol, ii la mangeait de baisers degoutants. A posedat-o probabil de cel mult douăsprezece ori, nu era la fel de puternic ca gentilomul celălalt - ei, treci peste asta, a spus Van -, şi în timpul iernii domnişoara a aflat că el e însurat şi o ura pe nevasta lui plină de cruzime şi în aprilie, cînd el a început să-i predea lecţii de pian Lucettei, povestea a reînceput, dar atunci...

„Ajunge!" a strigat el şi, dîndu-şi cu pumnii în cap, ^a dispărut în lumina soarelui, clătinîndu-se.

Ceasul brăţară atîrnat de plasa hamacului arăta şase fără un sfert. Picioarele îi erau îngheţate. A bîjbîit după mocasini şi a rătăcit o vreme în neştire printre copaci¹ dumbrăvii, unde sturzii cîntau cu atîta vivacitate, cu ase­menea forţă sonoră, cu asemenea înflorituri, încît era greu s&

284

suporţi chinul conştiinţei, mizeria vieţii, pierderea, pierderea, pierderea. Totuşi, treptat, şi-a redobîndit o aparenţă de autocontrol prin metoda magică de a nu permite ca imaginea Adei să se apropie pe undeva de conştiinţa lui de sine. Astfel s-a creat un vid în care s-au năpustit numeroase reflecţii banale. O pantomimă a gîndirii raţionale.

A făcut un duş călduţ în baraca de la marginea piscinei -totul cu chibzuială comică, foarte încet şi cu grijă, ca nu cumva să-1 zdrobească pe noul, necunoscutul şi fragilul Van născut cu cîteva clipe în urmă. Urmărea cum gîndurile lui se rotesc, dansează, calcă ţanţoş, se maimuţăresc puţin. Şi-a imaginat, încîntat de idee, că, de pildă, o bucată de săpun e probabil ambrozie solidă pentru furnicile care mişună peste ea - şi ce şoc ar fi să fie înecate în mijlocul acelei orgii! Codul, a reflectat el, nu permitea să provoci la duel o persoană care nu se născuse gentleman, dar se putea face excepţie pentru artişti, pianişti, flautişti şi, dacă laşul refuza, puteai să-i umpli gingiile de sînge pălmuindu-1 temeinic sau, şi mai bine, să-1 îmblăteşti cu un baston tare - să nu uit să aleg unul din debaraua din vestibul înainte de a pleca pentru totdeauna, pentru totdeauna. A naibii distracţie! I-a plăcut în mod deosebit felul în care ţopăie într-un picior un tip în pielea goală cînd se concentrează şi vrea să-şi pună pantalonii scurţi. S-a plimbat prin galeria laterală. A urcat pe scara principală. Casa era pustie şi rece şi mirosea a garoafe. Bună dimineaţa şi rămas-bun, dormitor mic. Van s-a bărbierit, Van şi-a tăiat unghiile de la picioare, Van s-a îmbrăcat cu deosebită grijă: şosete gri, cămaşă de mătase, cravată gri, costum gri-închis proaspăt călcat, pantofi, ah, da, pantofi, să nu uit pantofii, şi, fără să-şi bată capul cu restul lucrurilor sale, a îndesat vreo douăzeci de monede de aur de douăzeci de dolari într-o pungă de şamoa, a repartizat batistă, carnet de cecuri, paşaport, altceva?, nimic altceva, Pe persoana lui rigidă şi a prins cu acul de pernă un bilet în care ruga să i se împacheteze lucrurile şi să-i fie trimise la adresa tatălui său. Fiu ucis de avalanşă, nu s-a găsit nici măcar o pălărie, anticoncepţionalele donate Casei Bătrînilor Ghizi. După trecerea a aproape opt decenii, lucrurile astea Par foarte amuzante şi stupide, dar în momentul acela el era ^un om mort care executa mişcările unui visător imaginar.

285

S-a aplecat cu un geamăt, blestemîndu-şi genunchiul, să-şi fixeze schiurile în zăpada în derivă care înainta pe mar­ginea povîrnisului, dar schiurile dispăruseră, legăturile erau şireturi, iar povîrnişul - o scară.

A coborît la grajduri şi i-a spus unui rîndaş tînăr, care era aproape la fel de adormit ca şi el, că vrea să plece la gară în cîteva minute. Rîndaşul părea uluit şi Van 1-a înjurat.

Ceasul brăţară! S-a întors la hamac, unde 1-a găsit agăţat de plasă. Cînd se întorcea la grajduri, ocolind casa, şi-a înălţat întîmplător privirile şi a văzut o fată de aproximativ şaisprezece ani, cu părul negru, în pantaloni galbeni şi bolerou negru, care stătea în picioare în balconul de la etajul al treilea şi îi făcea semne. îi semnaliza telegrafic, cu gesturi lineare largi, arătînd cerul fără nori (cer fără nori!), vîrful palisandrului în plină floare (albastră! floare!) şi piciorul ei gol ridicat sus şi pus pe balustradă (trebuie doar să-mi pun sandalele!). Van, spre groaza şi ruşinea lui, 1-a văzut pe Van cum o aşteaptă să coboare.

S-a îndreptat rapid spre el, traversînd peluza care scîn-teia iridiscent. „Van", a spus ea, „trebuie să-ţi povestesc ce vis am avut înainte să-1 uit. Tu şi cu mine eram undeva sus, în Alpi... Da' de ce dracu' te-ai pus la ţol festiv?"

„Răbdare, am să-ţi spun", a vorbit el tărăgănat. „Am să-ţi spun de ce. De la o umilă, dar sigură ursă, sursă, scuză-mi bîlba, am aflat de puţin timp qu'on vous culbute în dosul fiecărui gard viu. Unde-1 pot găsi pe răsturnătorul tău?"

„Nicăieri", a răspuns ea destul de calm, ignorînd sau chiar fără să sesizeze grosolănia lui, fiindcă ştiuse dintotdeauna că dezastrul se va produce astăzi sau mîine, o problemă de timp sau mai degrabă de cronometrare din partea sorţii.

„Dar el există, există", a mormăit Van, privind în jos, la o ţesătură de curcubeu de pe gazon.

„Să zicem că da", a spus trufaşă copila. „Dar el a plecat, s-a dus într-un port grecesc sau turcesc. în plus, avea de gînd să facă tot ce trebuie pentru a fi ucis, dacă această informaţie îţi e de folos. Şi-acu' fii atent, fii atent! Plimbările alea prin pădure n-au însemnat nimic. Stai şi ascultă, Van! Am fost slabă doar de două ori, cînd tu l-ai rănit atît de oribil, sau poate de trei ori cu totul. Te rog! Nu-ţi pot explica dintr-o răsuflare, dar în cele din urmă o să înţelegi. Nu-i

286

oricine atît de fericit precum sîntem noi. El e un biet băiat pierdut, stîngaci, greoi. Toţi sîntem condamnaţi, dar unii sînt mai condamnaţi decît alţii. El nu înseamnă nimic pen­tru mine. N-am să-1 mai văd niciodată. E un nimic, jur. Mă adoră ca un nebun."

„Cred că povestim de amantul greşit", zise Van. „Eu te întrebam de Herr Rack, cel care are nişte gingii atît de încîntătoare şi care te zboară pînă-n pragul nebuniei."

Apoi s-a răsucit, cum se zice, pe călcîie şi s-a îndreptat spre casă.

Putea să jure că n-a privit înapoi. Nu putea - prin nici un fenomen optic întîmplător, prin nici o prismă - s-o vadă fizic în timp ce se îndepărta şi totuşi, cu o claritate înspăi-mîntătoare, a reţinut pentru totdeauna tabloul compozit al Adei, aşa cum stătea în locul unde o părăsise. Scena - care a pătruns în el printr-un ochi din spatele capului, prin canalul spinal vitros, şi n-a putut fi uitată niciodată, nici­odată - se compunea dintr-o selecţie şi un amestec de ima­gini de-ale ei şi de expresii întîmplătoare care-1 afectaseră, producîndu-i remuşcări insuportabile, în diverse momente ale trecutului. Ciondănelile dintre ei fuseseră foarte rare, foarte scurte, dar suficiente pentru a alcătui mozaicul dura­bil. A fost o vreme cînd ea stătea cu spatele lipit de trunchiul unui copac şi înfrunta soarta unui trădător; vremea cînd el refuzase să-i arate nişte fotografii stupide cu nişte cocote, făcute la Chose, şi le rupsese într-un acces de furie, iar ea se uitase în altă parte, încruntînd sprîncenele şi mijindu-şi ochii spre o privelişte nevăzută din fereastră. Sau momentul acela cînd ea ezitase, clipind, formînd un cuvînt fără sunet, bănuindu-1 de o revoltă neaşteptată împotriva straniei afec­tări a vorbirii ei, cînd el a provocat-o brusc să găsească o rimă la „patio" şi ea nu era foarte sigură dacă el avea în minte un anumit cuvînt scabros şi, dacă da, cum se pronunţa corect. Şi, poate - cel mai rău moment -, vremea aceea cînd ^ea se agita cu un buchet de flori sălbatice, cînd ochii îi surî-deau discret şi destul de neutru şi îşi ţuguiase buzele, cînd ^capul ei făcea mişcări mici şi imprecise, ca şi cum puncta cu înclinări adresate sieşi hotărîri tainice şi propoziţii tăcute, mtr-un fel de contract încheiat cu sine, cu el, cu părţi necu-ⁿoscute, numite după cum urmează: Neconsolate, Inutile,

287

Nedrepte, în timp ce el se lansa într-o explozie brutală, declanşată de faptul că ea prop-unea - destul de suav şi cu dezinvoltură (tot aşa cum propunea să meargă pe un dru­meag de pe marginea unei mlaştini ca să vadă dacă a răsărit o anumită orhidee) - ca ei să viziteze mormîntul răposatului Krolik într-un cimitir pe lîngă care treceau, iar el începuse deodată să zbiere („Tu ştii că detest cimitirele, dispreţuiesc, denunţ moartea, trupurile moarte sînt burleşti, refuz să mă holbez la o piatră sub care putrezeşte un bătrîn polonez rotofei, să-1 lăsăm în pace să-şi hrănească larvele, entomo-logiile morţii mă lasă rece, detest, dispreţuiesc...") şi a con­tinuat să se răţoiască în felul ăsta cîteva minute şi apoi a căzut literalmente la picioarele ei, implorînd-o să-1 ierte, şi timp de cîteva clipe lungi ea a continuat să se uite ţintă la el, gînditoare.

Acelea erau fragmente ale teselării şi mozaicarii şi erau şi altele, încă şi mai banale, dar, strîngîndu-se laolaltă, părţile inofensive constituiau o entitate letală şi fata în pantaloni galbeni şi vestă galbenă, ce stătea cu mîinile la spate şi îşi legăna uşor umerii, rezemîndu-şi spinarea cînd mai puternic, cînd mai slab, de trunchiul copacului şi scu-turîndu-şi părul - un tablou clar, pe care nu-1 văzuse nici­odată în realitate - a rămas în interiorul lui mai reală decît amintirea autentică.

Marina, în chimonou şi cu părul pus pe bigudiuri, stătea înconjurată de servitori în faţa verandei şi punea întrebări la care se părea că nu răspunde nimeni.

Van a spus:

„Nu fug cu servitoarea ta, Marina. E o iluzie optică. Nu ştiu şi nu mă interesează de ce pleacă ea. Am amînat ca prostul rezolvarea unei mici afaceri, dar acum trebuie să mă ocup de ea înainte de a pleca la Paris."

„Ada îmi dă multă bătaie de cap", a spus Marina, încrun-tîndu-se posomorită şi cu o scuturare rusească a obrajilor. „Ite rog să te întorci cît poţi de curînd. Ai o influenţă buna asupra ei. Au revoir. Sînt foarte supărată pe toată lumea.

Ţinîndu-şi mantia, a urcat apoi scările verandei. Dra­gonul de argint domesticit de pe spatele ei avea o limbă d^e furnicar, potrivit fiicei celei mai mari, o savantă. Ce şti^a sărmana mamă despre P sau R? Mai nimic.

288

Van a dat mîna cu bătrînul majordom trist, i-a mulţumit lui Bout pentru bastonul cu măciulie de argint şi o pereche de mănuşi, i-a salutat, înclinînd capul, pe ceilalţi servitori şi s-a îndreptat spre trăsura cu doi cai. Blanche, care stătea alături, într-o rochie gri, lungă, şi cu o pălărie de pai, cu valiza ieftină vopsită într-un roşu stins şi legată în cruciş cu un şnur, arăta exact ca o tînâră doamnă care pleacă să fie învăţătoare, într-un film despre Vestul Sălbatic. Ea a propus să stea pe capră, lîngă vizitiul rus, dar el a băgat-o în caleche.

Au trecut de lanuri unduitoare de grîu, presărate cu confetti de maci şi albăstrele. Ea a vorbit tot drumul despre tînăra castelană şi cei doi amanţi de dată recentă în tonuri joase, melodioase, ca şi cum ar fi fost în transă, ca şi cum ar fi fost en rapport cu spiritul unui menestrel mort. Mai deunăzi, din spatele rîndului ăsta de brazi stufoşi, uitaţi-vă aici, la dreapta dumneavoastră (dar el nu s-a uitat - a stat tăcut, cu ambele mîini pe măciulia bastonului), ea şi sora ei, Madelon, cu o sticlă de vin între ele, au văzut cum Monsieur le Comte îi făcea curte tinerei domnişoare pe stratul de muşchi, strivind-o ca un urs mormăitor, aşa cum tot el o strivise şi pe Madelon - de nenumărate ori! -, care a spus că ea, Blanche, trebuie să-1 prevină pe el, Van, fiindcă era un pic geloasă, dar ea a mai spus - fiindcă avea suflet bun -mai bine las-o pînă cînd „Malbrook" s'en va t'en guerre, altminteri ei se vor bate, căci el trăsese cu pistolul într-o sperietoare de ciori toată dimineaţa şi de aceea ea a aşteptat • atît de mult timp, fiindcă nu depindea de ea, ci de Madelon. A turuit întruna pînă ce au ajuns la Tourbiere: două şiruri de colibe şi o bisericuţă neagră cu vitralii. Van i-a făcut loc ^să coboare. Cea mai mică dintre cele trei surori, o fetiţă frumoasă, cu bucle castanii, ochi parşivi şi sîni obraznici (unde o văzuse el înainte? - destul de recent, dar unde?), ^a cărat valiza şi colivia lui Blanche într-o cocioabă amărîtă, învelită de trandafiri căţărători, dar în rest într-o stare Jalnică, de nedescris în cuvinte. Van a sărutat mîna sfioasă ^a lui Cendrillon, şi-a reluat locul în trăsură, şi-a dres glasul ?^l Şi-a potrivit dunga de la pantaloni înainte de a-şi pune Picior peste picior. Vanitosul Van Veen.

«Expresul nu opreşte la Torfianka, nu-i aşa, Trofim?"

289

„Vă duc cinci verste peste mlaştină", a spus Trofim. „Cea mai apropiată gară e Volosianka."

Cuvîntul rusesc vulgar pentru Maidenhair; o haltă; tre­nul probabil aglomerat.

Maidenhair. Ce idiot! Pînă acum, Percy ăla ar putea fi deja mort şi-ngropat! Maidenhair! Numită aşa din cauza copacului chinezesc cu o coroană uriaşă de la capătul pero­nului. Odinioară, nu se ştie de ce, confundat cu feriga numită Venus'-hair, părul lui Venus. în romanul lui Tolstoi ea se duce la capătul peronului. Primul reprezentant al mono­logului interior, exploatat mai tîrziu de francezi şi de irlan­dezi. N'est vert, n'est vert, n'est vert. L'arbre aux quarante ecus d'or, cel puţin toamna. Niciodată, niciodată n-am să mai aud cum vocea ei „botanică" coboară la biloba, „scuze, latina mea şchioapătă". Ginkgo, ink, inkog. Cunoscut şi ca Salisbury's adiantofolia, infolioul Adei, sărmana Salisburia, scufundată, sărmanul flux al conştiinţei, acum maree noire. Eh, cui îi trebuie Palatul Ardis!

JBarin, un bariu", a spus Trofim, întorcîndu-şi faţa cu barbă blondă spre pasagerul lui.

„Dar

„Daje skvoz kojanîi fartuk ne stal bv ia trogat etu franţuzskuiu devku."

Bârin: stăpîn. Dâje skvoz kojanîi fartuk : chiar printr-un şorţ de piele. Ne stal bî ia trogat: nu m-aş gîndi să ating. Etu : asta (aia). Franţuzskuiu: franţuzoaică (adj., ac.) Devku: servitoare tînără. Ujas, otciâianie: oroare, disperare. Jâlost: milă. Konceno, zagâjeno, rasterzano: terminată, pîngărită, zdrenţuită. - «■• •> ■■< •■ '< [ -• ' ^i!ţ1 '< ' •
■« - ^

■ .'j^, . ■,.' c - .j.: ■ < ■■•- i