Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

L

How oft we sat together in a corner And what harm might there be in that ? (Ce des am stat noi într-un colţ Şi ce e rău în asta?)

227

Dar în limba rusă sună puţin ambiguu... mai vrei puţin ceai, Van?" (el a scuturat din cap şi, în acelaşi timp, a ridicat mîna, asemenea tatălui său), „fiindcă, vezi tu... nu, oricum n-a mai rămas nimic... al doilea vers, / kajetssia şto v etom, poate fi interpretat şi aşa - «Şi în acela, mi se pare», arătînd cu degetul spre un coLţ al încăperii. închipuie-ţi, cînd repetam scena asta cu Kacialov la Seagull Theater, în Yukonsk, Stanislavski, Konstantin Sergheevici, a vrut de fapt să facă el acest mic gest drăguţ {uiutnenki jest)."

„Foarte, foarte amuzant", a spus Van.

Cîinele a intrat, şi-a ridicat un ochi cafeniu şi lăcrimos spre Van, s-a dus cu paşi mărunţi spre fereastră, a privit ploaia ca un om mai scund şi s-a întors la perna lui soioasă din camera alăturată.

„N-am putut suporta niciodată rasa asta", a remarcat Van. „Teckelofobie."

„Dar fetele - îţi plac fetele, Van ? Ai multe prietene ? Nu eşti pederast, ca unchiul tău, nu-i aşa ? Avem cîţiva perverşi îngrozitori în neamul nostru, dar... Ei, de ce rîzi?"

„Ei, de nimic", a spus Van. „Vreau doar să se reţină că ador fetele. Am avut prima fată la paisprezece ani. Mais qui me rendra mon Helene ? Avea păr negru ca pana corbului şi o piele ca laptele smîntînit. Mai tîrziu am avut o mulţime, de calitate mult mai bună. / kajetsia şto v etom ?"

„Ce straniu, ce trist! Trist, fiindcă nu prea ştiu nimic despre viaţa ta, dragul meu (moi duşka). Cei din familia Zemski au fost teribil de destrăbălaţi (razvratniki), unul dintre ei iubea fetiţe foarte-foarte mici şi altul raffolait d'une de ses juments şi a pus să fie legată într-un fel aparte - să nu mă-ntrebi cum" (gest de ignoranţă scandalizată cu ambele mîini) „- cînd i-a dat întîlnire în strana ei. Kstati (apropo), n-am putut înţelege niciodată cum transmit burlacii eredita­tea, în afară de cazul cînd genele pot sări precum caii la şah. Cît pe ce să te bat ultima oară cînd am jucat, trebuie să jucăm din nou, nu azi totuşi — azi sînt tristă. Aş fi dorit foarte mult să ştiu totul, totul despre tine, dar acum e prea tîrziu. Amintirile sînt, întotdeauna puţin «stilizate» (stilizovanDt cum spunea mereu tatăl tău, un bărbat irezistibil şi îngrozii tor, iar acum, chiar dacă mi-ai. arăta vechile tale jurnale

228
_n-aş mai putea să am nici o reacţia emoţională adevărată la ele, deşi actriţele pot vărsa lacrimi, aşa cum fac eu acum. Vezi" (scotoci după batistă pe sub perna ei), „cînd copiii sînt încă foarte micuţi (takie maliutki), nu putem să ne imagi­năm că am putea trăi fără ei nici măcar pentru cîteva zile, iar mai tîrziu putem, şi e vorba de cîteva săptămîni, iar mai tîrziu e vorba de luni de zile, ani cenuşii, decenii negre şi apoi l'opera bouffe a veşniciei creştinilor. Cred că şi cea mai scurtă despărţire e un fel de pregătire pentru Jocurile Elizee -cine a spus asta? Eu am spus-o. Şi costumul tău, deşi îţi vine foarte bine e, într-un anumit sens, traurnîi (de doliu). Debitez numai prostii. Scuză-mi lacrimile astea idioate... Spune-mi, ce aş putea să fac pentru tine? Orice. Să te gîn-deşti neapărat la ceva anume! Ţi-ar plăcea o eşarfă peru-viană, practic nouă, pe care a uitat-o aici băiatul ăla nebun ? Nu ? Nu-i stilul tău ? Acu' gata, pleacă! Şi nu uita: nici un cuvînt de reproş sărmanei Mademoiselle Lariviere, care are cele mai bune intenţii!"

Ada s-a întors cu puţin înainte de ora prînzului. Neca­zuri? A întîlnit-o pe cînd urca, destul de obosită, scara principală, tîrînd poşetuţa după ea, de curea, pe trepte. Necazuri ? Mirosea a tutun, fie pentru că (după cum a spus ea) petrecuse o oră într-un compartiment pentru fumători sau fumase (a adăugat) ea însăşi o ţigară sau două în sala de aşteptare a doctorului, fie pentru că (asta ea n-a spus-o) amantul ei necunoscut era fumător înrăit, iar gura lui roşie Şi deschisă era plină de o ceaţă albastră şi vălătucită.

„Ei? Tout est bienT' a întrebat Van după ce a sărutat-o într-o doară. „Nici un fel de necazuri?"

L-a privit sau s-a făcut că-1 priveşte.

«Van, n-ar fi trebuit să-1 suni pe Seitz! Nici măcar nu-mi Ştie numele! Ai promis !"

Pauză.

»Nu, n-am promis", a răspuns Van calm.

,,Tant mieux", a spus Ada cu aceeaşi voce falsă, în timp ^Ce el o ajuta să-şi scoată haina, pe coridor. „Oui, tout est °ien. Nu vrei să nu mă mai adulmeci, dragă Van? De fapt, ^crul binecuvîntat a început în drum spre casă. Dă-mi voie

trec, te rog."

229

Necazuri pe care şi le-a produs ea însăşi? Pe care i le-_a produs maşinal mama ei ? Ceva banal şi întîmplător ? „N_Oj toţi avem supărările noastre"?

„Ada!" a strigat el.

S-a uitat în spate înainte de a descuia uşa de la camera ei (întotdeauna încuiată): „Ce e?"

„Tuzenbah, neştiind ce să spună: «N-am luat azi cafeaua... te rog să spui să mi-o pregătească...» Pleacă în grabă."

„Foarte nostim!" a spus Ada şi s-a încuiat în camera ei.

230


38

•

Pe la mijlocul lui iulie, unchiul Dan a dus-o pe Lucette la Kaluga, unde urma să rămînă cinci zile cu Belle şi French. în oraş se aflau baletul lyaskan şi un circ german, iar copiii nu voiau cu nici un chip să piardă meciurile de hochei pe iarbă ale elevelor şi concursurile de înot la care Dan, suflet de copil, asista cu religiozitate în fiecare an. în plus, fata trebuia să facă o serie de „teste" la spitalul Tarus pentru a-i determina cauza fluctuaţiei atît de anormale a greutăţii şi a temperaturii corpului, deşi ea mînca cu poftă şi se simţea atît de bine.

Dan plănuia să se întoarcă vineri după-amiază împreună cu ea la Ardis, unde avea să vină şi Demon, eveniment ieşit din comun, şi spera totodată să aducă un avocat din Kaluga. Voiau să discute despre o afacere, vînzarea unui teren „albas­tru" (o turbărie), proprietate comună a celor doi veri, de care amîndoi doreau să scape, dar, fireşte, din motive diferite. Aşa cum se întîmpla de obicei cu planurile cele mai minuţioase ale lui Dan, ceva n-a funcţionat, avocatul n-a putut promite că va veni pînă seara tîrziu şi, chiar înainte de sosirea lui Demon, vărul său a trimis o aerogramă în care o ruga pe Marina să-1 „ospăteze pe Demon" fără să-i mai aştepte pe Dan şi pe Miller.

Un astfel de kontretan (termenul haios folosit de Marina Pentru o surpriză, nu neapărat dezagreabilă) îi plăcea la nebunie lui Van. în anul acela se întîlnise rareori cu tatăl ^său. îl iubea cu devotament vesel, îl divinizase în copilărie Şi adolescenţă, iar acum, în perioada de tinereţe - mai tolerantă şi mai bine informată -, nutrea pentru el un

231

respect trainic. Pînă nu demult, o nuanţă de repulsie (aceeaşi repulsie pe care o simţea faţă de propria-i imoralitate) se com­bina cu iubirea şi stima, dar, pe de altă parte, cu cît înainta în vîrstă, simţea din ce în ce mai ferm că şi-ar da viaţa pentru tatăl său, cu mîndrie şi plăcere, în orice clipă şi în orice împrejurare imaginabilă. Spre sfîrşitul deceniului nouă, 1890-1900, cînd Marina, în ramolismentul ei jalnic, bătea cîmpii şi relata detalii jenante şi dezgustătoare despre „crimele" răposatului Demon, lui Van îi era milă şi de el, şi de ea, dar indiferenţa faţă de Marina şi adoraţia pentru tatăl său au rămas neschimbate - şi au rămas nealterate chiar şi acum, în anii O Mie Nouă Sute Şaizeci, o epocă de neimaginat din punct de vedere cronologic. Nici o persoană afurisită şi pusă pe generalizări, cu minte de doi bani şi suflet de smochină uscată, n-ar fi în stare să explice (şi asta e revanşa mea cea mai dulce pentru toate detractările cu care s-a confruntat munca mea de o viaţă) ciudăţeniile individuale dezvoltate în asemenea chestiuni şi în altele asemănătoare. Nici o artă şi nici un geniu nu ar exista în absenţa unor asemenea ciudăţenii şi aceasta e o sentinţă definitivă, care osîndeşte toţi bufonii şi buimacii.

Cînd vizitase Demon Ardisul în ultimii ani? Pe 23 aprilie 1884 (ziua cînd fusese propusă, plănuită şi promisă prima vacanţă de vară a lui Van acolo). De două ori în vara lui 1885 (în vremea aceea Van se căţăra pe munţii din statele din vest, iar fetele Veen erau în Europa). Un dineu în 1886, în iunie sau iulie 1886 (unde se afla Van ?). Cîteva zile în mai 1887 (Ada botaniza împreună cu o nemţoaică în Estotia sau California. Van preacurvea în Chose.).

Profitînd de absenţa lui Lariviere şi a Lucettei, Van se giugiulise în voie cu Ada în camera plăcută a copiilor, iar acum se orientase greşit şi se postase la o fereastră de unde nu se vedea bine aleea - şi deodată a auzit torsul puternic al automobilului tatălui său. S-a năpustit pe scări în jos. Viteza coborîrii a încins balustrada şi i-a ars palma într-un mod vesel, amintindu-i de ocazii asemănătoare din copilărie, în hol nu era nimeni. Demon intrase în casă printr-o galerie laterală şi se instalase în salonul de muzică, iar acum îş^J ştergea monoclul cu o zamşinka („piele de căprioară") spe^J cială în vreme ce aştepta brandy-ul său „prebrandial" (o veche

232

L

poantă sarcastică). Faţa lui smeadă, lucioasă şi fără riduri, cu mustaţa tunsă îngrijit şi ochi negri şi umezi, radia dra­goste pentru fiul său şi Van răspundea cu o afecţiune la fel de radiantă; era însă o dragoste pe care amîndoi se stră­duiau în zadar s-o ascundă sub politeţurile obişnuite.

„Salut, tată."

„Oh, salut, Van."

Tres Americain. Ca în curtea şcolii. Iată-1 cum trînteşte portiera maşinii, iată-1 cum înaintează prin zăpadă. întot­deauna cu mănuşi, niciodată cu palton. Vrei să te duci la „baie", tată? Pămîntul meu, pămîntul meu drag.

„Vrei să te duci la «baie»?" a întrebat Van şi ochii i-au sclipit.

„Mulţumesc, nu, am făcut baie de dimineaţă." (Oftat prompt, mărturisind trecerea timpului. Şi el îşi amintea fie­care amănunt al acelor prînzuri tată-şi-fiu de la Riverlane, oferta îndatoritoare a W.C-ului, profesorii inimoşi, mîncarea infectă, tocăniţă cu smîntînă, Dumnezeu să izbăvească America, fiii stingheriţi, taţii vulgari, granzi britanici şi greci nobili care se delectează cu iahturi şi iaci şi iodlere şi petreceri potrivite rangului lor în insulele Bahamude. Pot transfera discret această sinteză delicioasă de glazură roz din farfuria mea în a ta, fiule ? „Vai, tăticule, nu-ţi place !" (prefăcîndu-se profund jignit). Dumnezeu să izbăvească săr­manele şi micuţele papile gustative americane.

„Maşina ta cea nouă zumzăie splendid", spuse Van.

„îţi place, da? Sună într-adevăr bine." (Să-1 întreb pe Van despre gornişon - cuvînt argotic franco-rus de cea mai proastă speţă pentru o kameristocika nurlie). „Ei, dragul meu fiu, cum îţi mai merg treburile? Ultima oară te-am văzut în ziua cînd te-ai întors de la Chose. Ne irosim viaţa în despărţiri! Sîntem jucăriile sorţii! Hai să petrecem o săptămînă împreună, la Paris sau Londra, înainte de semes­trul întîi!"

Demon şi-a lăsat monoclul să cadă şi s-a şters la ochi cu batista lui la modă, împodobită cu dantelă şi scoasă din "uzunarul de la piept al hainei de seară. Glandele sale ^acrimale intrau repede în funcţiune atunci cînd vreo supă­rare veritabilă nu-1 silea să se controleze.

233

„Eşti într-o formă satanică, tată. în special cu acest ceillet proaspăt de la rever. Presupun că n-ai prea fost prin Man-hat-fan în ultima vreme... şi totuşi de unde ai căpătat ultima lui silabă, tan (bronzul)?"

Calambur cam grosier, în spiritul veenez.

„Mi-am oferit en effet o excursie la Akapulkovo", a răs­puns Demon, care şi-a amintit, inutil şi fără nici o plăcere (cu acel impact special al detaliului stăruitor care i-a afectat şi pe copiii săi), de un peşte cu dungi violete şi negre într-un bol, o canapea dungată în mod identic, soarele subtropical dezvăluind vinele unei scrumiere din onix scăpate pe podeaua de piatră, un teanc de reviste Povesa (Playboy) vechi şi pătate cu suc de portocale, bijuteriile aduse de el, fonograful care cînta cu vocea unei fetiţe visătoare „Petit negre, au champ qui fleuronne" şi abdomenul admirabil al unei creole, o tînără foarte scumpă, foarte necredincioasă, dar cu totul adorabilă.

„A fost şi cum-o-cheamă cu tine ?"

„Ei, băiete, sincer să fiu, terminologia devine din ce în ce mai confuză pe an ce trece. Hai să vorbim despre lucruri mai obişnuite. Unde-s băuturile? Mi le-a promis un înger pe-aicea trecător."

(înger trecător?)

Van a tras de cordonul verde al unui clopoţel, care a transmis un mesaj melodios spre cămară şi a făcut ca micul acvariu demodat, cu ramă de bronz, cu ciclidul lui prizonier şi însingurat, să bolborosească antifonic într-un colţ al salo­nului de muzică (probabil o reacţie de autoaerisire, una sinistră, pe care o înţelegea doar Kim Beauharnais, băiatul de la bucătărie). „S-o cheme oare cu clopoţelul după cină?" se întreba Demon. Pe la ce oră să fie acolo? Nu-i de prea mare folos, face rău la inimă.

„Nu ştiu dacă ştii", a spus Van, cocoţîndu-se din nou pe braţul gros al fotoliului tatălui său. „Unchiul Dan va ajunge aici, cu avocatul şi Lucette, de-abia după cină."

„Capital!" a răspuns Demon.

„Marina şi Ada trebuie să coboare în cîteva clipe - ce sera un dîner ă quatre."

„Capital", repetă Demon. „Arăţi splendid, dragul meu, dragul meu tovarăş, şi nu trebuie să folosesc complimente

234

exagerate, cum fac unii faţă de un om care îmbătrîneşte şi are părul cănit. Haina ta de seară e foarte frumoasă - sau, mai degrabă, e foarte plăcut să-ţi recunoşti mîna bătrînului croitor în hainele fiului tău, ca şi cum l-ai prinde repetînd un manierism ancestral... de pildă, gestul ăsta" (îşi mişcă de trei ori arătătorul mîinii stîngi în dreptul tîmplei), „pe care mama mea îl făcea într-un refuz paşnic, degajat. Gena asta ţi-a lipsit, dar am văzut-o în oglinda frizerului meu, cînd am refuzat să-mi pună Cremlin pe locul unde-s chel. Şi ştii cine o mai avea ? Mătuşa mea Kitty, care s-a măritat cu bancherul Bolenski după ce a divorţat de craiul ăla bătrîn, Liovka Tolstoi, scriitorul."

Demon îl prefera pe Walter Scott lui Dickens şi n-avea o părere prea bună despre romancierii ruşi. Ca de obicei, Van a considerat că se cuvine să facă un comentariu corectiv:

„Un scriitor cu un simţ artistic formidabil, tăticule."

„Tu eşti un băiat formidabil de fermecător", a spus Demon, vărsînd o altă lacrimă de apă dulce. A lipit de obrazul său mîna puternică şi bine proporţionată a lui Van. Van a săru­tat pumnul păros al tatălui său, care acum ţinea un pahar cu tărie, ce nu se vedea încă. în ciuda impactului viril al naturii lor irlandeze, toţi Veenii care aveau sînge rusesc arătau multă delicateţe şi sensibilitate în revărsările rituale de afecţiune, deşi rămîneau oarecum incapabili să o exprime verbal.

„Ei", exclamă Demon, „ce s-a întîmplat ? Ai mînă de dul­gher. Să-ţi văd mîna cealaltă. Vai, vai, vai!" (bombănind:) «Muntele lui Venus desfigurat, linia vieţii zgîriată, însă monstruos de lungă..." (trecînd brusc la o psalmodiere ţigă­nească :) „O să trăieşti s-ajungi pe Terra şi să te-ntorci mai înţelept şi mai vesel, omule!" (revenind la vocea lui obiş­nuită :) „Sînt chiromant şi ceea ce mă derutează e condiţia bizară a surorii vieţii tale. Şi asprimea."

„Mascodagama", a şoptit Van, înălţîndu-şi sprîncenele.

»Da, da, fireşte. Vai, ce obtuz (prost) am fost! Acum ^sPune-mi: îţi place Palatul Ardis ?"

„îl ador", spuse Van. „Pentru mine e le château que baignait 'a Dore. Mi-aş petrece bucuros aici toată viaţa mea cicatri­zată şi ciudată. Dar e o fantezie fără speranţă."

„Fără speranţă ? Oare ? Ştiu că Dan vrea să i-1 lase Lucilei, ^lnsă Dan e lacom şi afacerile mele mi-ar permite să satisfac

235
marea lăcomie. Cînd eram de vîrsta ta, credeam că - în limbă - cuvîntul cel mai dulce rimează cu „biliard", iar acum ştiu că aveam dreptate. Dacă tu, fiule, doreşti cu tot dinadinsul să ai proprietatea asta, aş putea încerca să o cumpăr. Pot face anumite presiuni asupra Marinei mele. Ea oftează aşa cum oftează un taburet cînd te aşezi pe el, ca să spunem aşa. Ce naiba, servitorii de aici nu sînt Mercuri! Mai trage o dată de cordonul ăla.. Da, poate l-aş convinge pe Dan să vîndă."

„Eşti negru-n cerul gurii, tăticule", spuse încîntat Van, folosind o expresie argotică pe care o învăţase de la doica lui tînără şi sensibilă, Ruby, născută în regiunea Mississippi, unde cei mai mulţi magistraţi, binefăcători publici, înalţi prelaţi de diferite aşa-numite „confesiuni" şi alţi bărbaţi generoşi şi onorabili aveau pielea neagră sau închisă la culoare a strămoşilor lor vest-africani - primii navigatori care ajunseseră în Golful Mexic.

„Mă-ntreb şi eu", cugetă Demon. „N-ar costa mai mult de două-trei milioane. Din astea scădem ce îmi datorează vărul Dan, scădem şi păşunile complet compromise din Ladore, de care trebuie să ne descotorosim treptat dacă proprietarii de pămînt din partea locului nu aruncă-n aer noua distilerie de kerosen, stîd i sram (ruşinea) ţinutului nostru. Nu ţin în mod deosebit la Ardis, dar n-am nimic împotriva lui, deşi îi detest împrejurimile. Oraşul La.dore e foarte rău famat, iar jocurile de noroc nu mai sînt ca altădată. Ai tot soiul de vecini foarte ciudaţi. Bietul lord Erminin e nebun de-a bine-lea. Deunăzi, la curse, discutam cu o femeie sedusă de mine cu ani în urmă, mult înainte ca Moses de Vere să-i pună coarne soţului ei în absenţa mea şi să-1 împuşte mortal în prezenţa mea, epigramă pe care ai mai auzit-o, fără îndoială, chiar de pe buzele astea..."

(Urmează, fără doar şi poate, „repetitivitatea paternă".)

„...dar un fiu bun trebuie să suporte puţină repeţi ti vi tate paternă... Şi ea îmi spune că băiatul ei şi Ada se văd adesea et cetera. E-adevărat?"

„Nu chiar", zise Van. „Se-ntîlnesc din cînd în cînd la. sindrofiile obişnuite. Amîndoi iubesc caii şi cursele, dar cam atît. Nu există nici un et cetera. Nu se pune problema."

236

L

„Bun! Aha, aud cum se-apropie paşii grei şi rău preves­titori. Prascovie de Prey are cea mai mare meteahnă a unui _snob: exagerarea. Bonsoir, Bouteillan. Eşti rumen ca vinul din ţara ta de baştină; dar noi nu întinerim, cum spun americănaşii noştri, şi acest mesager drăguţ al meu a fost probabil atras într-o cursă de un oarecare admirator mai norocos şi mai tînăr."

fîroşu, papocika (te rog, tăticule)", murmură Van, care se temea întotdeauna că spiritele tatălui său ar putea să jignească un servitor, măcar că el însuşi păcătuia prin aceea că uneori era prea sec.

Dar - ca să folosim un model naraţional arhicunoscut -bătrînul francez îl cunoştea prea bine pe fostul lui stăpîn şi umorul său manierat nu îl supăra. Mîna îl furnica încă în mod plăcut de la palma pe care i-o aplicase lui Blanche pe fundul tînăr şi tare fiindcă fata pricepuse aiurea cererea simplă a domnului Veen şi spărsese o vază de flori. După ce a aşezat tava pe o masă joasă, s-a retras cîţiva paşi, degetele i-au rămas curbate în poziţia de cărat tava şi de-abia atunci a răspuns salutului lui Demon cu o plecăciune afectuoasă. A fost sănătatea lui Monsieur întotdeauna bună ? într-ade­văr, a fost.

„Aş vrea pentru cină", a spus Demon, „o sticlă din vinul ăla al tău, Château Latour d'Estoc", iar majordomul a înde­părtat era passant o batistă mică şi mototolită de pe capacul pianului şi a părăsit încăperea după ce a făcut o altă plecă­ciune. „Cum te înţelegi cu Ada? Ea are acum... aproape Şaisprezece ani ? Are simţ muzical şi e romantică ?"

„Sîntem prieteni foarte buni", a spus Van (îşi pregătise ^cu grijă răspunsul la întrebarea pe care se aşteptase să-i fie Pusă, într-o formă sau alta). „Avem de fapt mai multe lucruri ^1Ji comun decît, de pildă, îndrăgostiţii obişnuiţi sau verişorii sau fraţii vitregi. Adică sîntem într-adevăr nedespărţiţi, ^itim foarte mult. Ea e o autodidactă absolut impresionantă, atorită. bibliotecii bunicului ei. Ştie numele tuturor florilor *' ^Clntezoilor din împrejurimi. într-un cuvînt, e o fată foarte ⁿ°stimă."

..Van..." a început Demon, dar s-a oprit, aşa cum începuse ^{Ş s}e oprise de cîteva ori în decursul ultimilor ani. într-o zi

237

va trebui să-i spună; acum însă nu era momentul potrivit. Şi-a fixat monoclul în orbită şl a cercetat sticlele. „Apropo, fiule, ai vreo preferinţă pentru vreunul dintre aperitivele astea? Tatăl meu îmi permitea să iau Lilletovka şi acel Illinois Braţ - idei prăfuite, autranou svadi, cum ar spune Marina. Cred că unchiul tău are o ascunzătoare în spatele imitaţiilor de cărţi din biroul său şi ţine acolo un whisky mai fin decît acest usque ad Russkum. Şi-acum să bem un coniac, cum am plănuit, asta dacă nu cumva eşti filius aquae."

(N-a vrut să facă un calambur, dar 1-a luat valul şi a gafat.)

„Oh, eu prefer vinul roşu. Am să mă concentrez (naliagu) pe Latour ceva mai tîrziu. Nu, categoric, nu sînt absolutist şi, de altminteri, apa de la robinetul din Ardis nu e recoman­dabilă !"

„Trebuie să o avertizez pe Marina", a spus Demon după o clătire a gingiilor şi o înghiţitură lentă, „că, după ce a suferit acea uşoară congestie cerebrală, soţul ei ar trebui să înceteze să tragă la măsea gin şi să rămînă la vinurile franţuzeşti şi califranţuzeşti. L-am întîlnit recent în oraş-, în apropiere de Mad Avenue, l-am văzut cum se îndreaptă spre mine destul de normal, dar apoi, cînd m-a zărit, cam la un cvartal distanţă, mecanismul de ceasornic a început să înce­tinească şi el s-a oprit - oh, neajutorat! - înainte de a ajunge la mine. Nu e deloc normal. Okay. Fie ca iubitele noastre să nu se întîlnească niciodată, cum spuneam noi acolo, la Chose. Doar yukonienii cred că brandy-ul face rău la ficat, fiindcă ei n-au altceva decît votcă. Bun, sînt bucuros că te înţelegi atît de bine cu Ada. E minunat. Cu cîteva clipe mai înainte, în galeria aceea, am întîlnit o subretă foarte frumuşică. Nu şi-a ridicat nici măcar o dată genele şi mi-a răspuns în franceză cînd eu... te rog, dragul meu, mută puţin paravanul ăla, atît, aşa-i bine, împunsătura apusului de soare, mai ales de sub un munte de nori cumulus, nu e pentru săr­manii mei ochi. Sau sărmanele mele ventricule. îţi place genul, Van... căpşor plecat, grumaz gol, pantofi cu toc înalţ» paşi mărunţi, unduirea, îţi place genul, hai, recunoaşte!

„Păi, domnule..."

(Să-i spun că sînt cel mai tînăr Venusian? E şi el mei»' bru? Să-i arăt semnul? Mai bine nu. Să inventez.)

238

L

„...păi, eu mă odihnesc după aventura amoroasă toridă din Londra, cu partenera de tango cu care m-ai văzut dansînd cînd ai zburat să ajungi la ultima reprezentaţie - ţii minte?"

„într-adevăr, îmi amintesc. Curios că tu îi spui în felul ăsta."

„Cred, sir, că ai băut destul brandy."

„Desigur, desigur", spuse Demon, luptîndu-se cu o pro­blemă subtilă, pe care doar inepţia unei presupuneri înrudite o storsese din mintea Marinei, admiţînd că asta putuse intra acolo printr-o uşă dosnică, fiindcă inepţia e întotdeauna sino­nimă cu mulţimea şi nimic nu-i mai plin decît o minte goală.

„Fireşte", continuă Demon, „sînt atît de multe lucruri de spus despre o vară odihnitoare petrecută la ţară..."

„Viaţă în aer liber şi toate celelalte", răspunse Van.

„E de necrezut ca un tinerel să controleze raţia de tărie a tatălui său", remarcă Demon, turnîndu-şi al patrulea păhă­rel. „Pe de altă parte", continuă el, mîngîind cupa cu buza aurită şi picior subţire, „viaţa în aer liber poate fi deprimantă fără o aventură romantică şi prin vecinătate nu mişună multe fete decente, sînt de acord. Era fata aceea încîntătoare din familia Erminin, une petite juive tres aristocratique, dar înţeleg că s-a logodit. Apropo, soţia lui de Prey îmi spunea că fiul ei s-a înrolat şi va lua parte curînd la treaba aia deplorabilă de peste hotare, pe care ţara noastră ar fi trebuit să o ignore. Mă-ntreb dacă nu lasă acasă nişte rivali".

„Nu, Doamne Sfinte !" a replicat Van cu sinceritate. „Ada e o tînără domnişoară serioasă. Nu are cavaleri - în afară de mine, ga va sein dur. Doamne, cine, cine, cine, tată, cine ^a spus aşa în loc de «sans dire»T

„Oh! King Wing! Cînd am vrut să ştiu dacă-i place soţia lui franţuzoaică. Ei da, veşti minunate despre Ada. Zici că-i Plac caii ?"

„O încîntă", a spus Van. „O încîntă balurile, orhideele şi Livada cu vişini - ca pe toate frumoasele noastre."

Iată cum însăşi Ada intră alergând în încăpere. Da-da-^da-da, iată-mă. Radioasă!

Bătrînul Demon, cu aripile iridiscente pliate, s-a ridicat P^e Jumătate, dar s-a lăsat din nou în fotoliu, cuprinzînd-o ^pe Ada cu o mînă şi ţinînd paharul cu mîna cealaltă, apoi ^Sarutat-o pe fată pe gît, pe păr, cufundîndu-se-n dulceaţa

239

ei cu o fervoare neobişnuită pentru un unchi. „Mamă Doamne!" a exclamat ea (cu o izbucnire de argou copilăresc care 1-a afectat pe Van cu mai multă umilenie, attendris. sement, cu mai multă exaltare înduioşătoare decît părea să simtă tatăl lui). „Ce încîntare să te văd! Făcîndu-ţi loc printre nori cu ghearele! Coborînd fulgerător peste castelul Tamarei!"

(Lermontov parafrazat de Lowden).

„Ultima dată cînd m-am bucurat de tine", a spus Demon, „a fost în aprilie, cînd purtai un impermeabil cu o eşarfa neagră şi pur şi simplu trăsneai a ceva cu arsenic, după ce fuseseşi la dentist. Doctorul Pearlman s-a căsătorit cu secre­tara lui - cred că te bucuri să afli asta. Acum să trecem la treburi serioase, draga mea. Privesc cu ochi buni rochia ta" (rochia neagră, fără mîneci, strînsă pe corp), „tolerez coafura ta romantică, nu-mi pasă prea mult de balerinii tăi na bosu nogu (pe picioarele goale), parfumul tău Beau Masque -passe encore, dar, scumpa mea, rujul tău livid e detestabil. E, poate, moda în bunul şi bătrînul Ladore. Nu se mai poartă în Man şi Londra".

J^adno (Okay)", a spus Ada, dezgolindu-şi dinţii mari şi frecîndu-şi violent buzele cu o batistă mică, scoasă de la piept.

„Şi gestul ăsta-i provincial. Ar trebui să ai o pungă de mătase neagră. Acum am să-ţi arăt că sînt un adevărat ghicitor: visul tău e să fii pianistă de concert!"

„Da' de unde", a spus Van indignat. „E o aiureală fără seamăn! Nu ştie să cînte o notă!"

„Ei, ce contează", a spus Demon. „Observaţia nu e întot­deauna mama deducţiei. Totuşi, nu e deloc indecent să laşi batista pe un Bechstein. Nu trebuie, draga mea, să roşeşti ca focul. Am să-ţi citez, pentru alinare comică:

Lorsque son fi-ance fut parti pour la guerre Irene de Grandfief, la pauvre et noble enfant Ferma son pi-ano... vendit son elephant...

Bolboroseala cu enfant e originală, dar elefant e contri­buţia mea."

„Nu mă-nnebuni", a rîs Ada.

„Marele nostru Coppee", a spus Van, „e groaznic, fireşte, totuşi are o mică piesă foarte seducătoare, pe care Ada de Grandfief, aici de faţă, a răsucit-o şi împletit-o în engleză de cîteva ori, cu mai mult sau mai puţin succes".

„Vai, Van!" a exclamat ea cu o cochetărie neobişnuită şi a înhăţat un pumn de migdale sărate.

„A-a, s-o auzim, s-o auzim!" a strigat Demon în timp ce împrumuta o migdală din palma ei făcută căuş.

Efectul combinat al mişcărilor armonioase, voioşia can­didă a întîlnirilor de familie, firele marionetelor, firele care nu se încurcă, nu se-ncîlcesc niciodată - totul e mai uşor de descris decît de imaginat.

„Procedeele vechii arte a naraţiunii", a spus Van, „pot fi parodiate doar de artişti foarte mari şi inumani, dar numai rudele apropiate pot fi iertate cînd parafrazează poeme cele­bre, îngăduiţi-mi să prefaţez efortul unei verişoare - verişoara oricui - printr-un fragment din Puşkin, de dragul rimei..."

„De dragonul rimei!" a strigat Ada. „O parafrază, chiar parafraza mea, e asemănătoare coruperii lui snakeroot, iarba-şarpelui, în snagrel, tot ce rămîne din birthwort, mărul-lupului cel mic şi delicat."

„E mai mult decît suficient", a spus Demon, „pentru micile mele nevoi şi cele ale micilor mei prieteni".

„Aşa că fiţi atenţi", a continuat Van (fără să ţină seama că, de fapt, ceea ce simţea el era o aluzie indecentă, întrucît nefericita plantă era considerată de obicei de locuitorii din vechime ai regiunii Ladore nu atît de leac pentru muşcătura unei reptile, cît drept simbol al naşterii uşoare la o femeie foarte tînără; dar n-are importanţă). „întîmplător, acel poem chiar s-a păstrat. Iar eu îl am. Iată-1: Leur chute est lente Şi o poţi şti..."

»Oh, o ştiu!" 1-a întrerupt Demon:

„Leur chute est lente. On peut Ies suivre Du regard en reconnaissant Le chine ă sa feuille de cuivre L'erable ă sa feuille de sang...

240