Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

36

216

Căutarea cuvintelor într-un lexicon pentru alte nevoi în afară de cele ale exprimării - fie pentru instruire sau crea­ţie - se situează, a spus o dată Ada pedanta, undeva între asortarea florilor (care putea fi, admitea ea, întrucîtva roman­tică, în genul înălţării feciorelnice a capului) şi realizarea de picturi-colaje din aripi disparate de fluturi (întotdeauna vulgară şi adesea criminală). Per contra, i-a sugerat lui Van că toate clovneriile verbale, „interpretarea şi reprezentarea cuvintelor", poodle-doodles şi aşa mai departe ar putea fi, eventual, răscumpărate de calitatea activităţii creierului necesară pentru crearea unui logogrif mare sau a unui calambur inspirat şi nu ar trebui să excludă ajutorul unui dicţionar, morocănos sau complezent.

Iată de ce accepta ea „Flavita". Numele venea de la alfavit, un vechi joc rusesc de noroc şi îndemînare, bazat pe amestecarea şi organizarea literelor alfabetului. Pe la 1790 era la modă pe tot cuprinsul Estotiei şi al Canadiei şi a fost reactualizat de „pălărierii nebuni" (cum erau numiţi odi­nioară locuitorii din New Amsterdam) la începutul secolului al nouăsprezecelea. Şi-a redobîndit popularitatea, după un scurt declin, pe la 1860, iar acum, după un secol, pare să fie din nou în vogă - aşa mi se spune - sub numele de „Scrabble", Joc reinventat de vreun geniu, cu totul independent de forma ^sau formele originale.

în principala variantă rusească, curentă în copilăria Adei, ^Se juca în marile conace de la ţară cu 125 de jetoane pe care ^erau notate literele. Scopul era să formezi linii şi coloane d cuvinte pe o tablă cu 225 de pătrăţele. Dintre acestea,

217

24 erau maro, 12 negre, 16 portocalii, 8 roşii şi restul galben-aurii (adică flavide, ca o concesie faţă de numele original al jocului). Fiecare literă a alfabetului chirilic era cotată cu un număr de puncte (F-ul rusesc, rar, era cotat cu 10 puncte, A-ul banal doar cu 1 punct). Maroniul dubla suma de puncte pentru întregul cuvînt, negrul o tripla. Portocaliul dubla suma puncteLor pentru întregul cuvînt, iar roşul o tripla. Mai tîrziu, Lucette îşi amintea cum victoriile surorii ei în dublarea, triplarea şi chiar creşterea de nouă ori a valorii numerice a cuvintelor (cînd treceau prin două pătrăţele roşii) au dezvoltat forme monstruoase în delirul ei, în timpul unei severe malarii streptococice izbucnite în California în septembrie 1888.

Pentru fiecare rundă a jocului, fiecare jucător lua şapte jetoane din caseta unde stăteau cu faţa în jos şi îşi desfăşura cuvîntul pe tabla de joc. în cazul mişcării de deschidere, pe cîmpul gol încă, tot ce trebuia să facă era să alinieze două sau toate cele şapte litere ale sale în aşa fel încît să includă pătrăţelul din centru, marcat cu un heptagon sclipitor. După aceea, catalizatorul uneia dintre literele care se afla pe tabla de joc trebuia folosit pentru a compune alt cuvînt pe orizon­tală ori pe verticală. Cîştiga jucătorul care aduna cel mai mare număr de puncte, literă cu literă şi cuvînt cu cuvînt.

Setul de joc pe care cei trei copii l-au primit în 1884 de la un vechi prieten de familie (aşa cum erau cunoscuţi foştii amanţi ai Marinei), baronul Klim Avidov, se compunea dintr-o tablă mare, pliantă, din saftian, şi o casetă cu dreptunghiuri grele din abanos, incrustate cu litere de platină, dintre care numai una era latină şi anume litera J de pe două jetoane joker (la fel de palpitant de obţinut ca un cec în alb semnat de Jupiter sau Jurojin). întîmplător, era acelaşi binevoitor, dar sensibil şi irascibil Avidov (pomenit în multe memorii picante din epocă) care odinioară, la Gritz, în Venezia Rossa, catapultase cu un upercut un nefericit turist englez în loja portarului, fiindcă acesta din urmă remarcase, în zeflemea, cît de inteligent era să desprinzi prima literă a numele cuiva pentru a o folosi ca particule.

Pînă în iulie, cele zece jetoane cu A se reduseseră la şi cele patru cu D la trei. A-ul care lipsea a apărut din noi* de sub un fotoliu cu husă, dar D-ul s-a pierdut - falsificîn¹

218

soarta dublului său apostrofabil, aşa cum a fost imaginat de _un Walter C. Keyway, esq., chiar înainte ca acesta din urmă _să aterizeze, cu cîteva cărţi poştale netimbrate, în braţele unui poliglot rămas fără grai, în redingotă cu nasturi de alamă. Spiritul, umorul Veenilor (spune Ada într-o notă marginală) nu cunoaşte graniţe.

Van, un excelent jucător de şah - avea să cîştige în 1887 un meci la Chose, cînd 1-a învins pe Pat Rishin, născut la Minsk (campion în Underhill şi Wilson, N.C.) -, fusese intri­gat de incapacitatea Adei de a ridica ştacheta jocului ei de domniţă rătăcitoare (ca să zicem aşa) deasupra celei a unei tinere doamne dintr-un roman vechi sau din acele reclame color împotriva mătreţii, unde un model frumos (făcut pentru alte jocuri, nu pentru şah) priveşte umărul unui rival -altminteri scos ca din cutie - peste un ambuteiaj absurd de piese de şah Lalla Rookh albe şi purpurii, stilizate pînă la deformare, cu care nici măcar cretinii nu ar dori să joace, chiar de ar fi plătiţi regeşte pentru degradarea celui mai simplu gînd de sub scalpul ce provoacă mîncărimi insu­portabile.

într-adevăr, Ada reuşea din cînd în cînd să reconstituie un sacrificiu combinatoriu, oferind, să zicem, regina, cu o victorie subtilă după două sau trei mutări, dacă piesa era luată, dar ea vedea numai o latură a problemei şi prefera să nu ia în seamă, cu ciudata oboseală a cugetării blocate, combinaţia contrară evidentă, care ducea inevitabil la înfrîn-gerea ei dacă marele sacrificiu nu era acceptat. Totuşi, pe tabla de Scrabble aceeaşi Ada vijelioasă şi vulnerabilă se transforma într-un fel de mecanism graţios de socotit, înzes­trat - în plus - cu un noroc fenomenal, şi îl depăşea cu mult ^pe Van în perspicacitate, previziune şi exploatarea şansei ^cmd forma cuvinte lungi şi apetisante din cele mai nepro-"Uţătoare fărîme şi bucăţele.

Lui Van jocul i s-a părut destul de obositor şi spre ^sfîrşitul lui s-a pripit şi a jucat neatent, fără să se mai ostenească să verifice posibilităţile „rare" sau „învechite", ar destul de convenabile, oferite de un dicţionar loial. Cît ^esPre ambiţioasa, nepriceputa şi temperamentala Lucette, ^a trebuia să fie, chiar şi la doisprezece ani, sfătuită cu ^xscreţie de Van, care proceda astfel ca să cîştige timp şi să

219

aducă puţin mai aproape momentul binecuvîntat cînd ea putea fi expediată din camera copiilor, iar Ada devenea disponibilă pentru mica lor acţiune dramatică, a treia sau a patra din dulcea zi de vară. Deosebit de plicticoase erau ciondănelile fetelor în legătură cu legitimitatea cutărui sau cutărui cuvînt: numele proprii şi numele de localităţi erau tabu, dar se iveau cazuri limită, care provocau suferinţe fără de sfîrşit, şi era jalnic să vezi cum Lucette se agăţa de ultimele ei cinci litere (şi fără nici una rămasă în casetă) formînd frumosul ARDIS, despre care guvernanta ei îi spusese că înseamnă „vîrful unei săgeţi" - dar, vai!, numai în limba greacă.

Un necaz aparte era căutarea furibundă sau arogantă a cuvintelor dubioase într-un număr de lexicoane, stînd pe scaun, ridicîndu-se sau întinzînchi-şi picioarele pe lîngă fete, pe podea, sub scaunul Lucettei - pe care ea îngenunchease -, pe divan, pe masa mare şi rotundă, cu tabla de joc şi jetoanele, şi pe comoda învecinată. Rivalitatea dintre cretinoidul Ojegov (un volum mare, albastru, prost legat, care conţinea 52.872 de cuvinte) şi micul, dar anostul Edmundson, în versiunea respectuoasă a doctorului Gerşijevski, taciturnitatea dobitoa­celor abreviate şi generozitatea neformalistă a celor patru volume ale lui Dahl („Draga mea dahlie", a suspinat Ada în vreme ce obţinea de la etnograful nobil, cu barbă lungă, un cuvînt argotic învechit), toate astea ar fi fost insuportabil de plicticoase pentru Van dacă n-ar fi fost îmboldit, ca om de ştiinţă, de afinitatea bizară între anumite aspecte ale jocului de Scrabble şi acelea ale planşetei. Şi-a dat seama de aceasta într-o seară de august, în 1884, pe balconul camerei copiilor, sub un cer în amurg al cărui ultim foc a şerpuit peste colţul bazinului, a stimulat ultimii lăstuni mari şi a intensificat nuanţa cîrlionţilor arămii ai Lucettei. Tabla de saftian fusese desfăcută pe o masă de pin cu monogramă, crestată şi foarte pătată de cerneală. Drăgălaşa de Blanche, atinsă şi ea pe lobul urechii şi pe unghia degetului mare de rozul înserării -şi stropită din belşug cu parfumul Mosc de Hermină, cuB* îi spuneau servitoarele -, adusese o lampă de care încă n*< aveau nevoie. Se trăsese la sorţi, Ada cîştigase dreptul tâ a începe şi se apucase să adune unul cîte unul, maşinal Ş*j fără să se gîndească, cele şapte Jetoane norocoase" din casetaj

220

L

deschisă, unde erau aşezate cu faţa-n jos şi nu-şi arătau decît spatele negru şi anonim, fiecare în propriul lăcaş de catifea flavidă. în timp ce le lua, fata vorbea, spunînd cu naturaleţe: „Aş prefera mai degrabă lampa Benten aici, dar nu mai are kerosin. Puiuţule" (adresîndu-i-se Lucettei), „fii o bună cercetaşă, ad-o... Doamne Dumnezeule!"

Luase cele şapte litere, S, R, E, N, O, K, I, le aranja în spektrik-v\ ei (micul jgheab negru, din lemn lăcuit, pe care fiecare jucător îl avea în faţă) şi literele formau acum, într-o rearanjare rapidă şi, ca să zicem aşa, impulsionată de la sine, cuvîntul cheie al propoziţiei întîmplătoare care aşteptase asamblarea lor aleatorie.

Altă dată, în firida bibliotecii, într-o seară prevestitoare de furtună (cu cîteva ore înainte de incendiul fînarului), o succesiune de jetoane ale Lucettei au format cuvîntul nostim VANIADA şi din acesta ea a extras chiar piesa de mobilă la care tocmai se referea cu voce mică şi arţăgoasă: „Dar poate aş vrea şi eu să stau pe divan".

Curînd după aceea, aşa cum se întîmplă adesea cu jocurile şi jucăriile şi prietenjile de vacanţă, care par să promită un viitor de distracţie eternă, Flavita a urmat în negurile toam­nei copacii de bronz şi roşii ca sîngele. Apoi caseta cu jetoane a fost rătăcită, a fost uitată şi redescoperită întîmplător (printre cutiile cu tacîmurile şi vesela de argint) patru ani mai tîrziu, la scurt timp după vizita Lucettei la oraş, unde a petrecut cîteva zile împreună cu tatăl ei la mijlocul lui iulie 1888. Şi atunci au jucat din nou Flavita. Avea să fie ultima Partidă a celor trei tineri Veeni. Fie pentru că s-a întîmplat să se încheie cu un record memorabil realizat de Ada, fie pentru că Van şi-a făcut cîteva însemnări, în speranţa - nu întru totul neîmplinită - că va „zări dublura timpului" (care, ^aŞa cum avea să scrie el mai tîrziu, e „cea mai bună definiţie ⁿeoficială a prevestirilor şi profeţiilor"), ultima rundă a acestui joc deosebit a rămas în mintea lui clară ca un cristal.

»Je ne peux rien faire", s-a văicărit Lucette, ^nais rien, ^cu idiotul meu de Buchstabenl REMNILK, LINKREM..."

„Fii atentă", i-a şoptit Van, „c W tout simple: schimbă locul ^celor două silabe şi obţii o fortăreaţă din vechea Moscovie".

»Oh, nu!" a spus Ada, mişcîndu-şi degetul la înălţimea ^lQlplei într-un mod caracteristic ei. „Oh, nu! Cuvîntul ăla

221

drăgălaş nu există în limba rusă. L-a inventat un francez. Nu există o a doua silabă."

„îndurare pentru un copilaş ?" a intervenit Van.

„Nici o îndurare!" a ţipat Ada.

„Bine", a spus Van, „poţi întotdeauna să faci puţină cremă, KREM sau KREME, sau, mai bine chiar, există KREMLI, care înseamnă închisori din Yukon. Cercetează atent ORHI-DEYa ei".

„Orhideea ei imbecilă", a spus Lucette.

„Iar acum", a spus Ada, „Adocika o să facă un lucru şi mai imbecil". Şi, profitînd de o literă cu valoare mică, semă­nată imprudent ceva mai înainte în al şaptelea compar­timent al rîndului cel mai fertil, Ada a oftat adînc de plăcere compunînd adjectivul TORFYaNUYu, care trecea printr-un pătrat maro la F şi prin două pătrate roşii (37 x 9 = 333 de puncte), şi a obţinut un bonus de 50 de puncte (pentru plasarea celor şapte jetoane dintr-o dată), ceea ce făcea în total 383, scorul cel mai bun obţinut vreodată pentru un cuvînt de un jucător rus de Scrabble. „Asta e!" a spus ea. „Uuf! Pas facile." Şi, îndepărtîndu-şi cu încheieturile tran­dafirii ale degetelor mîinii ei albe bronzul negru al părului de pe tîmplă, a socotit din nou punctele ei monstruoase pe un ton melodios, infatuat, ca o prinţesă care povesteşte uciderea cu o cupă de otravă a unui amant inutil, în vreme ce Lucette l-a fixat pe Van cu un protest mut, exasperat, împotriva nedreptăţii vieţii şi apoi, privind din nou tabla de joc, a emis deodată un urlet de speranţă:

„E nume de loc! Nu se poate folosi! E numele primei gări mici după Ladore Bridge!"

„Ai dreptate, puiuţule", a intonat Ada. „Of, of, of, puiuţu', ai atîta dreptate! Da, da, Torfyanaya sau, cum spune Blanche, La Tourbiere e într-adevăr satul drăguţ, dar destul de depri­mant, unde locuieşte familia cenuşăresei noastre. Dar, mon petit, în limba noastră maternă - que dis-je, în limba unei bunici din partea mamei, care e şi a ta, şi a mea, şi a lui Van, o limbă frumoasă şi bogată pe care puiuţul meu nu trebuie s-o neglijeze de dragul unui soi canadian de limba franceză - acest adjectiv destul de comun înseamnă «de turbă», genul feminin, cazul acuzativ. Buun! Lovitura ast

222

unică mi-a adus un cîştig de aproape 400 de puncte. Păcat -ne dotaniula (n-am reuşit pe deplin)".

„Ne dotaniula!" i s-a plîns Lucette lui Van, cu nările dilatate şi umerii zguduindu-se de indignare.

El i-a înclinat scaunul ca s-o facă să lunece de pe el şi să plece. Scorul total al sărmanei copile în vreo cincisprezece partide nu se ridica nici măcar la jumătatea ultimei lovituri de maestru a surorii ei şi nici lui Van nu-i mersese mai bine, dar cui ce-i păsa! Pufuşorul ce lăsa dîre de culoare pe braţul Adei, albastrul pal al venelor în şanţurile lor, mireasma de cărbune de lemn a părului ei, care strălucea în nuanţe cafenii lîngă pergamentul abajurului (peisaj translucid al unui lac cu dragoni japonezi) înscriau infinit mai multe puncte decît ar putea să adauge vreodată în trecut, prezent sau viitor degetele acelea încordate, strînse, înmănunchiate pe ciotul de creion.

„Cine a pierdut se duce şi se bagă direct în pat", a spus Van cu veselie, „şi rămîne acolo, iar noi coborîm şi-i aducem puiuţului - în fix zece minute - o ceaşcă mare (ceaşca de culoare albastru închis!) de cacao (cacao Cadbury, dulce, închisă la culoare, fără pieliţă!)".

„Ba nu mă duc nicăieri", a spus Lucette, încrucişîndu-şi braţele. „Mai întîi fiindcă e doar opt jumate şi în al doilea rînd fiindcă ştiu foarte bine de ce vreţi să-mi daţi papucii."

„Van", a spus Ada după o scurtă pauză, „fii bun şi cheam-o pe Mademoiselle. Lucrează cu mama la un scenariu care nu poate fi mai prost decît copila asta nesuferită".

„Aş vrea să ştiu", a remarcat Van, „ce-a vrut să spună cu remarca ei interesantă. întreab-o, scumpă Ada".

„Crede că o să jucăm Scrabble fără ea", a spus Ada, „sau ⁰ să facem exerciţiile alea de gimnastică orientală pe care, ţii minte, Van, ai început să mă înveţi să le execut".

„Ei, cum să nu ţin minte ! Şi tu ţii minte că ţi-am arătat ^ce m-a învăţat profesorul meu de atletism, ţii minte numele lui, Ring Wing."

„Vai, cîte mai ţineţi voi minte, ha-ha", a spus Lucette, Postată în faţa lor în pijamaua ei verde, cu pieptul bronzat ޹ gol, picioarele depărtate şi mîinile-n şolduri.

„Probabil cel mai simplu..." a început Ada.

223

„Răspunsul cel mai simplu", a spus Lucette, „e că voi doi nu puteţi să-mi spuneţi exact de ce vreţi să vă descotorosiţi de mine".

„Probabil răspunsul cel mai simplu", a continuat Ada, „e ca tu, Van, să-i tragi o chelfăneală zdravănă şi răsunătoare".

„Hai, daţi, loviţi-mă!" a strigat Lucette şi s-a răsucit, îmbiindu-i.

Van şi-a trecut uşor mîna peste creştetul mătăsos al capului ei, a sărutat-o după ureche şi, izbucnind într-o fur­tună de suspine îngrozitoare, Lucette a ieşit în fugă din cameră. Ada a încuiat uşa după ea.

„E o nimfetă ţigancă, nebună de legat şi, bineînţeles, complet depravată", a spus Ada. „Totuşi, trebuie să fim mai prudenţi ca oricînd... oh, teribil, teribil, teribil... oh, teribil de prudenţi, dragul meu drag!"

				-

224

37

Ploua. Pajiştile păreau mai verzi şi bazinul mai cenuşiu în perspectiva mohorîtă din faţa ferestrei boltite a bibliotecii, îmbrăcat într-un trening negru, cu două perne galbene proptite sub cap, Van stătea lungit şi citea cartea lui Rattner despre Terra, o lucrare dificilă şi deprimantă. Din cînd în cînd, îşi arunca privirea spre pendula înaltă, ce ticăia a toamnă deasupra căpăţînii chele a Tartariei arămii, aşa cum era reprezentată pe un glob vechi şi mare, în lumina leşinată a unei după-amiezi care ar fi fost mai potrivită începutului de octombrie decît primelor zile din iulie. Ada, îmbrăcată într-un impermeabil demodat, încins cu un cordon, imper­meabil care lui Van nu-i plăcea, cu taşca prinsă de umăr, se dusese pentru o zi la Kaluga - oficial ca să probeze nişte haine, neoficial ca să o consulte vărul doctorului Krolik, ginecologul Seitz (sau „Zaiaţ", cum îl translitera ea în gînd, fiindcă în pronunţia rusească făcea parte, ca şi dr. „Rabbit", din grupul iepuresc). Van ştia sigur că, în cursul unei luni de dragoste, uitase de mai multe ori de toate măsurile de precauţie necesare - uneori destul de bizare, dar, fără doar Şi poate, demne de toată încrederea - şi achiziţionase recent dispozitivul anticoncepţional în formă de teacă, pe care în ţinutul Ladore, din motive ciudate, dar cutumiare, doar bărbierii aveau dreptul să îl vîndă. Totuşi, era îngrijorat şi ^era înciudat pe îngrijorarea lui, iar Rattner, care în textul lui contesta cam ezitant existenţa obiectivă a unei planete surori, dar o accepta în silă în note obscure (plasate nepo­trivit între capitole), părea la fel de mohorît ca ploaia ce se desluşea piezişă, în linii de creion paralele, pe fundalul mai

225

întunecat al unei plantaţii de molizi, împrumutată, susţinea Ada, din Parcul Mansfield.

La cinci fără zece, Bout a intrat fără zgomot cu o lampă de petrol aprinsă şi cu o invitaţie din partea Marinei, care-1 poftea în odaia ei pentru o discuţie amicală. în timp ce trecea pe lîngă glob, Bout 1-a atins uşor şi s-a uitat dezapro­bator la degetul său murdărit de praf. „Lumea e prăfuită", a spus el. „Blanche trebuie să fie trimisă înapoi în satul ei natal. Elle est foile et mauvaise, cette fille."

„Okay, okay", a mormăit Van, reluîndu-şi lectura. Bout a ieşit din încăpere, clătinînd încă din capul său tuns scurt şi idiot, şi Van, căscînd, 1-a lăsat pe Rattner să alunece de pe divanul negru pe covorul negru.

Cînd şi-a înălţat din nou privirile, pendula îşi aduna forţele să anunţe ora. S-a ridicat în grabă de pe canapea, amintindu-şi că Blanche venise puţin mai înainte să-1 roage să se plîngă Marinei că Mademoiselle Ada refuzase iarăşi să o ia în maşină pînă la „Turnul Berii", cum numeau glumeţii locului satul ei amărît. Cîteva momente, scurtul vis întu­necat s-a contopit atît de strîns cu evenimentul real, încît şi atunci cînd şi-a amintit cum a pus Bout degetul pe peninsula romboidală unde aliaţii tocmai debarcaseră (cum anunţa ziarul din Ladore, cu foile desfăcute ca nişte aripi de vultur pe masa bibliotecii), el o vedea încă foarte clar pe Blanche, care ştergea Crimeea cu una dintre batistele pierdute ale Adei. A urcat în fugă scara spiralată şi s-a dus la closetul din camera copiilor, a auzit din depărtare cum guvernanta şi eleva ei nefericită recitau monologuri din oribila Berenice (un croncănit de contralto alterna cu o voce mică şi complet lipsită de expresie) şi a hotărît că Blanche - sau mai curînd Marina - dorea probabil să ştie dacă vorbise serios cînd spusese deunăzi că se va înrola în armată cînd va împlini nouăsprezece ani, vîrsta minimă pentru voluntari. Totodată, s-a gîndit cîteva momente la faptul trist că (după cum ştia bine din studiile sale) amestecarea a două realităţi, una între semne ale citării simple, cealaltă între ghilimele fran­ceze, era simptomul ameninţător al nebuniei iminente.

Cu faţa nefardată şi părul în dezordine, înfăşurată în chimonoul cel mai vechi (Pedro al ei plecase pe neaşteptate la Rio), Marina stătea culcată, sprijinindu-se în cot pe patul j

226

_ei din mahon, sub o cuvertură galben-aurie, şi bea ceai cu lapte de iapă, una dintre fanteziile sale.

„Stai jos şi ia o gură de ciaiku", a spus ea. „Laptele de vacă e în ibricul cel mic, aşa cred. Da, aşa e." Şi, cînd Van, după _ce i-a sărutat mîna pistruiată, s-a aşezat jos pe ivanilici (un fel de pernă veche şi suspinîndă, îmbrăcată-n piele): „Van, dragule, vreau să-ţi spun ceva, fiindcă ştiu că nu va trebui sâ o mai repet vreodată. Belle, cu flerul ei obişnuit pentru expresia potrivită, mi-a citat cousinage-dangereux-voisinage adage - vreau să spun «adagiu», pocesc întotdeauna cuvîntul ăsta - şi s-a plîns qu'on s'embrassait dans tous Ies coins. E adevărat?"

Mintea lui Van a luat-o fulgerător înaintea răspunsului. Marina, e vorba de o exagerare fantastică. Guvernanta smin­tită observase asta o dată, cînd el o trecea pe Ada în braţe peste un pîrîu şi o sărutase, fiindcă fata se lovise la degetul mare de la picior. Sînt bine cunoscutul cerşetor din cea mai tristă dintre toate povestirile.

JErunda (prostii)", a spus Van. „M-a văzut o dată cînd o treceam pe Ada peste pîrîu şi a interpretat anapoda învăl­măşeala produsă de poticnire {spotîkaiuşcisia sliianie)."

„Nu mă refer la Ada, prostuţule", a spus Marina, pufnind uşor, în vreme ce se agita fără rost pe lîngă ceainic. „Azov, un umorist rus, derivă erunda din expresia germană hier und da, care înseamnă «nici aici, nici acolo». Ada e o fată mai mare şi fetele mai mari, vai, au propriile lor griji. Mademoiselle Lariviere se referea la Lucette, bineînţeles. Van, jocurile alea agreabile trebuie să înceteze. Lucette are doisprezece ani şi e naivă şi eu ştiu că e o distracţie nepri­hănită, totuşi (odnako) niciodată nu poţi fi prea delikatno cînd e vorba de o mică femeie care înmugureşte. Â propos de coins: în comedia lui Griboedov Gore ot urna, «Prea multă minte strică», o piesă în versuri scrisă, cred, pe vremea lui Puşkin, eroul îi aminteşte Sofiei de jocurile lor din copilărie Şi spune: