Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

28
Anul 1880 (Aqua era încă în viaţă - cumva, undeva!) ave* să se dovedească a fi cel mai bun pentru memorie şi cel mai talentat din viaţa lui lungă, prea lungă, niciodată destul de lungă. Avea zece ani. Tatăl lui întîrzia în Vest, unde munţii multicolori aveau asupra lui Van aceeaşi influenţă pe care o avuseseră asupra tuturor tinerilor ruşi geniali. Reuşea să rezolve o problemă de tip Euler sau să înveţe pe de rost poemul lui Puşkin Călăreţul fără cap în mai puţin de două­zeci de minute. Cu Andrei Andreevici, care asuda plin de entuziasm, îmbrăcat cu tunica lui albă, hoinărea ore-n şir în umbra violetă a stîncilor roz, studia scriitori ruşi mari şi minori şi descifra în tetrametrii tăiaţi ca nişte diamante ai lui Lermontov aluziile exagerate, dar, în ansamblu, comple­mentare, la zborurile şi iubirile tatălui său dintr-o altă viaţă. Se silea să-şi stăpînească lacrimile, în vreme ce AAA îşi ştergea nasul roşu şi borcănat, cînd i s-a arătat urma piciorului gol, de ţăran, al lui Tblstoi, păstrată în lutul unui motel din Utah, unde scrisese povestea lui Murat, şeful de trib navajo, bastardul unui general 1 ancez, împuşcat de Cora Day în piscina lui. Ce soprană minunată fusese Cora! Dan 1-a dus pe Van la opera de renume mondial din Telluride, în West Colorado, şi acolo el s-a delectat (şi uneori s-a îngreţoşat) cu cele mai mari spectacole internaţionale - piese de teatru englezeşti în versuri albe, tragedii franţuzeşti în cuplete rimate, drame nemţeşti asurzitoare, cu uriaşi şi vrăjitori şi un cal alb care se baliga. A trecut prin diferite mici pasiuni -trucuri de magie de societate, şah, meciuri de box categoria hîrtie, bîlciuri, acrobaţii pe cal - şi, bineînţeles, prin acele

170

L

iniţieri mult prea timpurii şi de neuitat, cînd tînăra şi frumoasa lui guvernantă englezoaică îl dezmierda cu mare pricepere între milkshake şi pat, ea în furou, cu sfîrcuri mici, pe jumătate îmbrăcată pentru vreo petrecere, unde mergea cu sora ei, cu Demon şi cu domnul Plunkett, măsluitorul pocăit, partenerul lui Demon din turneele prin cazinouri, gardă de corp şi înger păzitor, mentor şi povăţuitor.

în perioada de înflorire a anilor săi aventuroşi, domnul Plunkett fusese unul dintre cei mai mari shuleri, numiţi în mod politicos „prestidigitatori ai cărţilor de joc", atît în Anglia, cît şi în America. La patruzeci de ani, în mijlocul unei întîlniri de pocher, fusese trădat de un leşin subit de origine cardiacă (şi vai! mîinile murdare ale unui individ care nu ştia să piardă i-au scotocit prin buzunare), petrecuse cîţiva ani în puşcărie, se reconvertise la credinţa catolică a strămoşilor lui şi, după ce-şi ispăşise pedeapsa, se implicase o vreme în activităţi de misionar, scrisese o carte despre prestidigitaţie, susţinuse rubrici de bridge în diferite ziare şi făcuse muncă de detectiv pentru poliţie (avea doi fii atletici în rîndul forţelor de ordine). Devastările revoltătoare produse de timp şi cîteva corecturi chirurgicale aduse trăsă­turilor sale aspre nu-i făcuseră faţa cenuşie mai atrăgătoare, dar cel puţin îi devenise de nerecunoscut - îl mai recu­noşteau doar cîţiva vechi amici, care acum se fereau de tovărăşia lui demoralizantă. Pentru Van era mai fascinant chiar decît King Wing. Morocănos, dar binevoitor, domnul Plunkett nu s-a putut abţine să nu exploateze această fasci­naţie (tuturor ne place să fim plăcuţi de alţii), iniţiindu-1 pe Van în trucurile unei arte care acum devenise pură şi abstractă Şi, prin urmare, autentică. Domnul Plunkett considera că folosirea mijloacelor mecanice, a oglinzilor şi a vulgarelor «greble din mînecă" duce inevitabil la demascare, aşa cum gelatinele, sifonul, bureţii pentru umezit mîinile şi aşa mai departe pătează şi scurtează cariera profesională a unui ftiedium. L-a învăţat pe Van ce să caute atunci cînd bănuieşte ^că trişorul şi-a plantat în jur obiecte strălucitoare („pomi de Crăciun" sau „licăritori", cum sînt numiţi de profesionişti ^aceşti amatori, unii dintre ei membri respectabili ai clubu-^l). Domnul Plunkett credea doar în iuţeala de mînă.

171

Buzunarele secrete erau utile [dar puteau fi întoarse pe dos şi împotriva ta). Esenţial era „simţul" cărţii, subtilitatea palmarii ei şi digitaţia, amestecarea falsă, înlocuirea pache­tului de cărţi, acoperirea pachetului, prefabricarea servi­tului cărţilor şi, mai presus de toate, agilitatea degetului, pe care practica o putea metamorfoza în adevărate acte de dispariţie sau, dimpotrivă, în materializarea unui joker sau în transformarea a două perechi în patru popi. O cerinţă absolută, dacă se foloseşte în mod tainic un pachet de cărţi suplimentar şi dacă mîinile nu sînt aranjate dinainte, era memorarea cărţilor decartate. Van a practicat cîteva luni scamatoriile cu cărţi de joc, apoi s-a îndreptat spre alte distracţii. Era un discipol care învăţa repede şi îşi păstra la rece sticluţele etichetate.

în 1885, după ce a terminat studiile preuniversitare, s-a înscris la Chose University din Anglia, unde studiaseră strămoşii lui, şi din cînd în cînd făcea excursii la Londra sau Lute (cum era numit acest oraş trist şi cenuşiu ca o perlă, de pe partea cealaltă a Canalului, de coloniştii britanici pros­peri, dar nu deosebit de rafinaţi).

O dată, în timpul iernii dintre 1886 şi 1887, în deprimant de recea Chose, în cursul unei partide de pocher cu doi francezi şi un coleg pe care-L vom numi Dick, în aparta­mentul elegant mobilat al acestuia din Serenity Court, Van a observat că gemenii francezi pierdeau nu numai fiindcă erau în mod fericit şi fără speranţă matoli, dar şi pentru că milord era acel „cretin desăvîrşit" din vocabularul lui Plunkett, un om cu multe oglinzi - mici suprafeţe reflectorizante, în diferite înclinaţii şi forme, care proiectau lumina pe ceasul de mînă sau inelul cu sigiliu -, ascunse asemenea licuricilor femele din tufişuri pe picioarele mesei, în manşetă sau la rever şi pe muchiile scrumierelor, a căror poziţie pe posta­mente adiacente Dick o scⁿ imba întruna cu un aer aparent distrat. Aranjamentul, după cum ar fi putut spune orice măsluitor de cărţi, era în întregime tîmpit şi tot atît d«; redundant.

După ce a aşteptat momentul potrivit şi a pierdut cîteva» mii, Van s-a hotărît să pună în practică cîteva lecţii vechi. S-a făcut o pauză în timpul jocului. Dick s-a ridicat şi s-aţ

172

L

dus la tubul acustic din colţul încăperii, să mai comande vin. Gemenii nefericiţi îşi treceau de la unul la altul un stilou, împingîndu-1 şi iar împingîndu-1 cu degetul mare, într-un tranzit dezastruos, în timp ce-şi socoteau pierderile, care le depăşeau pe ale lui Van. Van şi-a strecurat în buzu­nar un pachet de cărţi şi s-a ridicat în picioare, rotindu-şi umerii puternici ca să îi dezmorţească.

„Ascultă, Dick, ai întîlnit vreodată un cartofor din Statele Unite pe nume Plunkett? Un tip cărunt, care avea chelie cînd l-am întîlnit eu?"

„Plunkett? Plunkett? A fost probabil înainte de vremea mea. Cumva tipul care s-a făcut popă sau cam aşa ceva? De ce?"

„E unul dintre prietenii tatălui meu. Mare artist."

„Artist?"

„Da, artist. Eu sînt artist. Presupun că şi tu crezi că eşti artist. Mulţi oameni o cred."

„Da' ce naiba e artistul?"

„Un observator subteran", a replicat prompt Van.

„Asta _ai scos-o din vreun roman modern", a spus Dick, aruncînd ţigara, după ce trăsese cu sete cîteva fumuri.

„E scoasă din Van Veen", a spus Van Veen.

Dick s-a întors agale la masă. Valetul lui a intrat, aducînd vinul. Van s-a retras în W.C. şi a început să „doftoricească pachetul de cărţi de joc", cum numea bătrînul Plunkett procesul ăsta. Şi-a amintit că ultima oară cînd făcuse scamatorii cu cărţile de joc, îi arătase cîteva trucuri lui Demon - care nu era de acord cu atitudinea lor faţă de Pocher. Da, da, şi cînd 1-a liniştit pe prestidigitatorul nebun din salon, care avea o obsesie favorită - credea că gravitaţia ^a?e o anumită legătură cu circulaţia sîngelui la o Fiinţă Supremă.

Van se simţea destul de sigur de îndemînarea sa - şi de Prostia lui milord -, dar se îndoia că şi-o va putea menţine ^un timp mai îndelungat. îi părea rău de Dick, care era mtr-adevăr un potlogar amator, însă era un camarad indo-^ient, prietenos, cu faţa păstoasă şi corpul flasc. Puteai să-1 dobori cu o pană şi el recunoştea deschis că dacă ai lui ^remză să-i plătească datoriile (imense şi foarte vechi), va fi

173

nevoit să o şteargă-n Australia ca să facă alte datorii şi să falsifice şi cîteva cecuri în timpul drumului.

Acum el constatait avec plaisir, cum le-a spus victimelor lui, că îl mai despărţeau doar cîteva sute de lire sterline de limanul sumei minime de care avea nevoie ca să-1 liniştească pe creditorul cel mai nemilos şi-apoi a continuat să-i jumu­lească pe sărmanii Jean şi Jacques cu o grabă nesăbuită, după care s-a trezit cu trei aşi cinstiţi (pasaţi cu generozitate de Van) împotriva unui careu de nouari strînşi cu agilitate de acelaşi Van. A urmat o cacealma bună împotriva uneia şi mai bune şi, cum Van îi strecura tînărului lord, care licărea şi scînteia cu disperare, cărţi bune, dar nu îndeajuns de bune, martiriul lui Dick s-a încheiat brusc (croitorii din Londra care-şi frîngeau mîinile în ceaţă şi un cămătar, fai­mosul St. Priest din Chose, au solicitat o întrevedere cu tatăl lui Dick). După miza cea mai mare pe care o văzuse pînă atunci Van, Jacques a arătat une couleur nenorocită (cum îi spunea el, şoptind ca un om ce-şi dă sufletul) şi Dick s-a predat cu o chintă în faţa chintei royale a torţionarului său. Van, care pînă atunci ascunsese fără dificultate mane­vrele lui delicate de lentilele imbecile ale lui Dick, a avut acum plăcerea să vadă cum milord aruncă o privire la al doilea joker palmat în mîna sa, a lui Van, în vreme ce mătura şi strîngea la piept „curcubeul de fildeş" - Plunkett era plin de poezie. Gemenii şi-au pus cravatele şi hainele şi au spus că trebuie să se oprească aici.

„Şi eu la fel, Dick", a spus Van. „Păcat că a trebuit să te bizui pe globurile tale de cristal. M-am întrebat adesea de ce cuvîntul rusesc pentru asta - cred că avem un strămoş rus comun - e acelaşi ca termenul german pentru «elev», dar fără umlaut". Şi, în vreme ce sporovăia aşa, Van a dat înapoi banii, cu un cec scris repede, în faţa francezilor uluiţi şi extaziaţi. Apoi a adunat o mînă de cărţi şi de jetoane şi i le-a aruncat lui Dick în faţă. Proiectilele erau încă în zbor cînd Van a regretat acel beau geste crud şi banal, fiindcă nefericitul nu putea să răspundă în nici o manieră imagi­nabilă, ci doar stătea acolo, acoperindu-şi un ochi şi cerce-tîndu-şi ochelarii avariaţi cu celălalt ochi - şi ăsta sîngera puţin -, în vreme ce gemenii francezi insistau să-i ofer©

174

■

două batiste, pe care el le îndepărta cu blîndeţe. Aurora trandafirie tremura peste iarba din Serenity Court. Bătrînul şi sîrguinciosul Chose.

(Ar trebui aici un semn care să indice aplauzele. însem­narea Adei.)

Van a spumegat de furie toată dimineaţa şi, după ce a stat îndelung în baia fierbinte (cel mai bun sfetnic şi sufleor şi inspirator din lume, cu excepţia, desigur, a scaunului de la W.C.), a hotărît să compună - compună e cuvîntul potri­vit -, un bilet de scuze adresat trişorului trişat. în timp ce se îmbrăca, un curier i-a adus un bilet de la lordul C. (vărul unuia din colegii lui Van de la şcoala din Riverlane), în care mărinimosul Dick îi propunea ca, în schimbul datoriei, să-1 prezinte pe Van în Clubul Vila Venus, din care făcea parte tot clanul lui. Nici un băiat de optsprezece ani nu putea spera să obţină un cadou atît de generos. Era un bilet pentru paradis. Van s-a luptat cu conştiinţa sa uşor supraîncărcată (rînjind amîndoi ca nişte vechi amici în vechea lor sală de sport) şi a acceptat oferta lui Dick.

(Cred că ar trebui să explici clar de ce tu, Van, bărbatul cel mai mîndru şi mai curat - nu mă refer la abjectele aspecte fizice, căci aici toţi sîntem structuraţi la fel -, dar de ce tu, Van cel pur, ai putut accepta propunerea unui potlogar care, fără îndoială, a continuat să „scînteieze şi să licărească" după acel fiasco. Cred că ar trebui să explici, primo, că erai îngrozitor de surmenat şi, secundo, că nu Puteai suporta gîndul că potlogarul ştia, fiindcă era potlogar, că nu puteai să-1 provoci la duel, aşa că era în siguranţă, ca să spunem aşa. Corect? Van, auzi ce-ţi spun? Eu cred...)

Dick n-a mai „licărit" mult timp după întîmplarea rela­tată. După cinci sau şase ani, aflat în Monte Carlo, Van trecea pe lîngă un restaurant în aer liber, cînd o mînă 1-a Whăţat de cot şi Dick C, relativ respectabil, rumen şi radios, ^s~a aplecat spre el peste petuniile balustradei cu zăbrele:

„Van", a strigat el, „am renunţat la tot rahatul ăla de °glinzi, merit felicitări! Ascultă: singura cale sigură e să '^e marchezi! Răbdare, asta nu-i totul! închipuie-ţi că s-a un punct microscopic — subliniez, microscopic — euphorion, un metal preţios care se introduce sub

175

unghia degetului mare şi nu poţi să-1 vezi cu ochiul liber, dar o minusculă secţiune a monoclului tău e construită să mărească marcajul făcut cu el, care se vede ca un semn mic, ca şi cum ai fi omorît un purice, carte după carte, după cum apar în joc. Iată fumuseţea noii metode - nu pregătiri, nu accesorii, nu nimic! Marchează-le! Marchează-le!" a con­tinuat să strige bunul Dick în timp ce Van se îndepărta.

■

176

29

La mijlocul lui iulie 1886, în vreme ce Van cîştiga turneul de tenis de masă la bordul unui vas de pasageri „de lux" (care acum făcea o săptămînă din Dover pînă în Manhattan, navigînd cu albă demnitate!), Marina, amîndouă fiicele ei, guvernanta lor şi două servitoare dîrdîiau în faze mai mult sau mai puţin simultane ale gripei ruseşti, influentsa, la diferitele opriri pe drumul lor cu trenul de la Los Angeles la Ladore. O hidrogramă din Chicago, care-1 aştepta pe Van în casa tatălui său pe 21 iulie (scumpa ei zi de naştere!), spunea: „pacient dadaist impacientat soseşte între douăzeci şi patru şi şapte sună doris poate întîlni complimente vicinity".

„Ceea ce-mi aminteşte dureros de golubianki {petits bleus) pe care mi le trimitea Aqua", a remarcat Demon cu un sus­pin (după ce deschisese în mod mecanic mesajul). „E cumva gingaşa Vicinity o fată pe care-o cunosc? Fiindcă tu n-ai decît să te uiţi chiorîş cît vrei, dar asta nu-i o telegramă de la un doctor la alt doctor."

Van şi-a înălţat privirile spre tavanul Boucher al camerei pentru micul dejun şi, clătinînd din cap cu admiraţie ironică, ^a comentat perspicacitatea lui Demon. Da, aşa era. Trebuia ^sa se ducă numaidecît la Garders (anagrama lui „regards", complimente, vezi?), într-un cătun aflat în direcţia opusă '^aţă de Letham (vezi?), să vadă o tînără artistă nebună ⁿumită Doris sau Odris, care desena numai căluţi du-duu Şi bătrînei libidinoşi.

Van a închiriat o cameră sub un nume fals (Boucher) la singurul han din Malahar, un sat mizer de pe rîul Ladore,

la

circa treizeci de kilometri depărtare de Ardis. Şi-a petrecut

177

noaptea luptîndu-se cu renumitul ţînţar sau cu cousin-n lui, care-1 plăcea mai mult decît bestia din Ardis. Toaleta de pe palier era o gaură neagră, cu urmele unei explozii dej fecale între cele două tălpi uriaşe pe care trebuia să stai pe vine. Pe 25 iulie, la 7 dimineaţa, a sunat la Palatul Ardis de la oficiul poştal din Malahar şi i s-a făcut legătura cu Bout. Bout era cuplat cu Blanche şi a confundat vocea lui Van cu aceea a majordomului.

„Ce dracu', tată", a spus el în dorofonul de pe noptieră, „sînt ocupat!"

„Vreau să vorbesc cu Blanche, idiotule!" a mîrîit Van.

„Oh, pardon", a strigat Bout, „un moment, Monsieur".

S-a auzit cum se destupă o sticlă (să bei vin alb de Rin la şapte dimineaţa!) şi Blanche a luat receptorul, dar nici n-a început bine Van să transmită un mesaj pentru Ada, un mesaj formulat cu mare grijă, cînd Ada însăşi, care fusese în qui vive toată noaptea, i-a răspuns din camera copiilor, unde aparatul cel mai bun din casă vibra şi hîrîia sub un barometru stricat.

„Pădurea Fork în patruzeci şi cinci de minute. Scuze pentru laconism."

„Turn!" a replicat vocea ei clară şi dulce, aşa cum ar spune un zburător în văzduhul albastru „O.K."

El a închiriat o motocicletă, o maşină venerabilă, cu şaua tapisată cu postav pentru masa de biliard şi minere preten­ţioase, din sidef, la ghidon, şi a mînat, derapînd pe rădăcini de copaci, de-a lungul unui „drum forestier" îngust. A văzut mai întîi scînteierea de stea a bicicletei concediate. Ea stătea lîngă bicicletă, într-un halat pluşat şi papuci de casă, cu mîinile-n şold, îngerul alb cu păr negru, privind în depăr­tare, uluită şi timidă. A dus-o în desişul cel mai apropiat şi a simţit cum îi arde trupul, dar a înţeles cît e de bolnavă doar cînd, după două spasme pătimaşe, ea s-a ridicat plină de furnici cafenii, micuţe, s-a clătinat şi aproape s-a prăbu­şit, murmurînd ceva despre ţiganii care le fură jeepurile.

A fost o întîlnire bestială, dar frumoasă. Van nu-şi putea aminti...

(Aşa e. Nici eu nu pot. Ada)

...nici un cuvînt spus de ei, nici măcar o întrebare sau un răspuns. El a dus-o repede cît mai aproape de casă, pîn&i

178

unde a îndrăznit (după ce-i împinsese bicicleta între ferigi), _si în seara aceea, cînd a sunat-o pe Blanche, aceasta a şoptit dramatic: Mademoiselle are une belle pneumonie, monpauvre Monsieur.

Trei zile mai tîrziu, Ada se simţea mult mai bine, însă el a trebuit să se-ntoarcă la Man ca să prindă aceeaşi navă care se-ntorcea în Anglia - Van trebuia să ia parte la turneul unui circ şi nu voia să-i dezamăgească pe oamenii implicaţi.

L-a însoţit tatăl lui. Demon îşi vopsise părul într-o nuanţă şi mai neagră de negru. Purta un inel cu diamant, care scînteia ca un pisc caucazian. Aripile lui lungi, negre, cu oceli albaştri, se tîrau şi tremurau în briza oceanului. Liudi ogliadîvalis (oamenii se-ntorceau să privească). O Tamara temporară, dată cu fard de ochi roşu kasbek şi cu un boa flamingo, n-a putut să-şi dea seama ce i-ar plăcea mai mult iubitului ei daimon - să ofteze doar şi să nu-i dea atenţie fiului său chipeş ori să recunoască virilitatea lui de Barbă Albastră, aşa cum se reflecta ea în posacul Van, care nu-i putea suferi parfumul caucazian, Granial Maza, şapte dolari sticla.

(Ştii, Van, pînă acum ăsta-i capitolul meu preferat. Nu ştiu de ce, dar îmi place. Şi poţi s-o păstrezi pe Blanche în îm­brăţişarea iubitului ei, fiindcă n-are importanţă. Cu scrisul cel mai afectuos al Adei.)



L

179

; . .t •• -• fr ,, r- >-/■«,, * '. '': *■

'■ • • jî i • / ^ .fi,.' - w ».7 i »-

' j , i , o'^:' i j ' ' i;r^'«r ■ > . ,'-■

Pe 5 februarie 1887, un editorial nesemnat din The Ranter (săptămînalul de obicei foarte sarcastic şi cîrcotas din Chose) descria reprezentaţia dată de Mascodagama drept „acrobaţia cea mai fantezistă şi mai neobişnuită oferită unui public obosit de music-hall". Spectacolul s-a reluat de cîteva ori la Rantariver Club, dar programul şi anunţurile publicitare n-au dat indicii despre natura exactă a „acrobaţiei" sau despre identitatea artistului, în afară de precizarea „Excentric străin". Zvonurile răspîndite cu grijă şi inteligenţă de prietenii lui Mascodagama îndreptau speculaţiile spre ideea că era un vizitator misterios de dincolo de Cortina de Aur, mai ales că o jumătate de duzină de membri ai marii Good-will Circus Company, care sosiseră chiar atunci (adică, în ajunul Răz­boiului Crimeii) din Tartaria - trei tinere dansatoare, un bătrîn clovn bolnav cu bătrîna lui capră vorbitoare şi unul dintre soţii dansatoarelor, un machior (agent multiplu, fără îndoială) -, părăsiseră circul între Franţa şi Anglia, undeva în „Cantunelul" nou construit. Succesul spectaculos repurtat de Mascodagama într-un club de teatru care de obicei se limita la piesele elizabetane, cu regine şi zîne interpretate de băieţi frumoşi, a avut mai întîi de toate un mare impact asupra caricaturiştilor. Feţe bisericeşti, politicieni locali, oameni de stat şi, fireşte, conducătorul actual al Hoardei de Aur erau înfăţişaţi de umoriştii din domeniu ca Mascodagama. Un imitator grotesc (care era de fapt Mascodagama însuşi, într-o parodie ultrasofisticată a propriului său număr!) a fost huiduit la Oxford (un colegiu pentru fetele din vecină­tate) de către zurbagiii din localitate. Un reporter ager,

180

care-1 auzise cum înjura o cută a covorului de pe scenă, a comentat în ziar „nazalizarea lui yankee". Stimatul domn „Vascodagama" a primit o invitaţie la Castelul Windsor de la proprietarul acestuia, descendent bilateral al străbunilor lui Van, dar el a refuzat-o, bănuind (incorect, aşa cum s-a aflat mai tîrziu) că greşeala de tipar ar sugera că incognitoul său fusese dat în vileag de unul dintre detectivii particulari din Chose - poate acelaşi care 1-a salvat recent pe psihiatrul P.O. Tiomkin de pumnalul prinţului Potiomkin, un tînăr zărghit din Sebastopol, Idaho.

în cursul primei lui vacanţe de vară, Van a lucrat în renumita clinică din Chose, sub îndrumarea lui Tiomkin, la o dizertaţie ambiţioasă care a rămas neterminată, „Terra -realitate eremitică sau vis colectiv ?" A intervievat numeroşi nevrotici - artişti de varieteu, oameni de litere şi cel puţin trei cosmologi lucizi din punct de vedere intelectual, dar „pierduţi" din punct de vedere spiritual - care sau erau în complicitate telepatică (nu se întîlniseră niciodată şi nici măcar nu ştiau unii de alţii), sau descoperiseră, nu se ştia cum ori unde, poate prin mijlocirea unor „ondulas" interzise, o lume verde ce se roteşte în spaţiu şi se mişcă-n spirală în timp, o lume ca a noastră în ce priveşte materia şi mintea, pe care o descriau cu aceleaşi amănunte specifice, aşa cum ar descrie-o trei oameni ce urmăresc de la trei ferestre diferite desfăşurarea unui carnaval pe aceeaşi stradă.

Timpul liber şi-1 petrecea într-o destrăbălare colosală.

In august i s-a oferit un contract pentru o serie de mati-nee şi seri într-un vestit teatru din Londra, pe timpul unei vacanţe de Crăciun şi la sfîrşiturile de săptămînă din stagiu­nea de iarnă. Van a acceptat bucuros, fiindcă avea mare nevoie de o distragere serioasă de la studiile lui periculoase : Pacienţii lui Tiomkin erau chinuiţi de o obsesie deosebită, care putea să-i contamineze pe tinerii cercetători.

Faima lui Mascodagama a ajuns, inevitabil, pînă în locu-^le uitate de lume din America: o fotografie de-a lui - mascat, ^e adevărat, dar care nu putea să înşele o rudă iubitoare sau ^u servitor credincios - a fost reprodusă de ziarele din Ladore,

dga, Laguna, Lugano şi Luga în prima săptămînă a lui , dar reportajul care o însoţea n-a fost. Opera unui poet

doar a unui poet („în special din grupul «Clopotniţa

181

Neagră»", cum a spus un oarecare om de spirit) ar fi putut' descrie adecvat un anumit freamăt macabru care marca numărul extraordinar al lui Van.

Cînd cortina se ridica, scena era goală. Apoi, după cinci bătăi de inimă de suspans teatral, în acompaniamentul tobelor dervişe, din culise ieşea, ceva enorm şi negru. Şocul intrării în forţă şi abrupte îi afecta atît de profund pe copiii din sală, încît multă vreme după aceea, în bezna insomniilor întretăiate de suspine, în lumina orbitoare a coşmarurilor violente, băieţei şi fetiţe nervoase retrăiau, cu amplificări personale deosebite, ceva asemănător „neliniştii primordiale", o urîţenie diformă, un vîrtej de aripi de nenumit, creşterea insuportabilă a febrei, care intra într-o cavernă adîncă din scena incredibilă. în lumina nemiloasă a spaţiului acoperit excesiv cu covoare ţîşnea un uriaş mascat, înalt de vreo doi metri şi jumătate, ce alerga viguros în cizme moi, cum sînt cele purtate de dansatorii cazaci. O manta miţoasă neagră, mare, de tipul burka, înfăşură silhouette inquietante (potrivit unei corespondente de la Sorbona - noi am păstrat toate tăieturile din ziare) de la gît pînă la genunchi - sau ceea ce păreau a fi acele secţiuni ale trupului său. Avea pe creştet o cuşmă caracul. O mască neagră îi acoperea partea superioară a feţei, împodobită cu o barbă fioroasă. Colosul neplăcut continua să meargă o vreme semeţ în lungul şi-n latul scenei, apoi mersul semeţ i se transforma în plimbarea agitată a unui nebun întemniţat, după care insul se învîrtejea şi, la o izbire a talgerelor din orchestră şi un strigăt de groază (poate simulat) de la galerie, Mascodagama s-a rostogolit în aer şi a stat în cap.

în această poziţie bizară, în care cuşma funcţiona ca un tampon pseudopodal, el sărea în sus şi-n jos, precum dl cataligă cu arc, şi deodată se dezmembra. Faţa lui Van, i strălucind de sudoare, rînjea între picioarele cizmelor care încălţau încă braţele lui ridicate rigid. Brusc, picioarele lui j adevărate azvîrleau şi respingeau capul fals, cu masca băr-j boasă şi cuşma boţită. Răsturnarea magică „lăsa sala fără] suflare". Aplauze frenetice („asurzitoare", „delirante", „o ade-1 vărată furtună") urmau momentului de uluire. Van sărea,! ieşind din scenă, şi în momentul următor se întorcea, acufli| băgat în teaca unor colanţi negri, şi dansa stînd în mîini-1

182

Consacram un spaţiu atît de mare descrierii acestui număr _nu numai fiindcă artiştii de varieteu din speţa „excentricilor" sînt sortiţi să fie daţi uitării deosebit de repede, dar şi fiindcă dorim să analizăm înfiorarea produsă de acesta. Nici o recu­perare miraculoasă pe cîmpul de crichet, nici un gol superb înfipt cu forţă în poartă la fotbal (Van era vedeta colegiului la aceste două sporturi splendide), nici succesele fizice mai timpurii, ca, de pildă, momentul cînd 1-a făcut knock-out pe cel mai mare bătăuş al şcolii în prima lui zi la Riverlane, nu i-au dat vreodată lui Van satisfacţia trăită de Mascodagama. Satisfacţia nu era legată direct de respiraţia caldă a ambiţiei împlinite, deşi ca om foarte bătrîn, care-şi contemplă o viaţă de strădanii nerecunoscute, Van a salutat într-adevăr încîn-tat şi amuzat - cu o încîntare mai mare decît simţise el la vremea aceea - ovaţiile banale şi invidia vulgară ce s-au rotit în jurul lui pentru scurt timp, în tinereţe. Esenţa satisfacţiei făcea parte mai degrabă din aceeaşi categorie ca şi aceea obţinută mai tîrziu de la obiectivele autoimpuse, obiective aparent absurde, extravagant de dificile, cînd V.V. a căutat să exprime acel ceva care, pînă cînd avea să fie exprimat, avea doar o existenţă crepusculară (sau chiar nu avea deloc - nimic, în afară de iluzia umbrei proiectate în spate a exprimării sale iminente). Era castelul din cărţi de joc al Adei. Era întoarcerea metaforei cu susul în jos, dar nu de dragul dificultăţii trucului, ci pentru a percepe o cascadă ascendentă sau un răsărit de soare răsturnat - un triumf, într-un sens, asupra ardisului timpului. Astfel, încîntarea trăită de Mascodagama cînd biruia gravitaţia se asemăna cu aceea a revelaţiei artistice în sensul absolut, complet necu­noscut, cum e şi firesc, celor ce nu cunosc evaluarea critică, comentatorilor scenei sociale, moraliştilor, neguţătorilor de idei şi aşa mai departe. Pe scenă, Van realiza organic ceea ce figurile sale de stil aveau să împlinească ulterior în viaţă -minunăţii acrobatice nesperate, care înspăimîntau copiii.

Dar nici plăcerea pur fizică a mersului în mîini nu era ^un factor neglijabil, iar petele de păun imprimate de covorul ^scenei pe palmele mîinilor sale în timpul rutinei dansului fără mănuşi păreau să fie reflectările unei lumi inferioare, ⁰ lume bogat colorată pe care el o descoperea primul. Pentru tangoul care încheia numărul lui în ultim tur de scenă, i s-a

183

dat o parteneră, o dansatoare de cabaret din Crimeea, costumată într-o rochie foarte scurtă, scînteietoare şi cu decolteu adînc în spate. Ea cînta melodia tangoului în ruseşte:

Pod znoinîm nebom Argentinî, Pod strastnîi govor rnandolinî...

'Neath sultry sky of Argentina, To the hot hum of mandolina...

Sub bolta-ncinsă a Argentinei

In zumzetul fierbinte-al mandolinei...

Roşcata, delicata „Rita" (nu i-a aflat niciodată numele adevărat), o charaită fermecătoare din Chufut Kale, unde, spunea ea cu nostalgie, cornul crimean, kizil, înflorea galben printre stîncile aride, semăna cu Lucette, aşa cum avea să arate aceasta zece ani mai tîrziu. Cînd dansau, Van îi vedea doar papucii argintii, care se înrîrteau şi mergeau sprinteni în ritm cu tălpile mîinilor lui. El o vedea însă la repetiţii şi într-o seară i-a propus o întîlnire. Rita 1-a refuzat cu indig­nare, spunînd că-şi adoră soţul (machiorul) şi detestă Anglia.

Chose era de multă vreme la fel de vestită pentru demni­tatea regulilor sale ca şi pentru strălucirea poznaşilor ei. Identitatea lui Mascodagama nu se putea sustrage curiozi­tăţii - şi apoi cunoaşterii - autorităţilor. îndrumătorul lui de la colegiu, un homosexual decrepit şi dur, lipsit complet de simţul umorului şi cu un respect înnăscut pentru toate convenţiile vieţii academice, i-a arătat unui Van furios şi nu prea politicos că în al doilea an al său la Chose nu i se cerea să combine studiile universitare cu circul şi că, dacă insista să devină artist de varieteu, va fi exmatriculat. Bătrînul gentleman i-a trimis o scrisoare şi lui Demon, rugîndu-1 să-şi convingă fiul să renunţe la scamatorii fizice de dragul filosofiei şi psihiatriei, mai ales că Van era primul american care cîştigase (la şaptesprezece ani!) premiul Dudley (pentrttj un eseu asupra demenţei şi vieţii veşnice). Cînd a plecat în) America, la începutul lui iunie 1888, Van încă nu ştia sigurI la ce compromis ar putea ajunge mîndria şi prudenţa.

184