Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

18
E drept, ei s-au delectat savant, căutînd să stabilească evoluţia trecută (vara anului 1884) a iubirii lor - stadiile iniţiale ale dezvăluirilor, nepotrivirile ciudate din cronogra-fiile pline de goluri -, cînd au ajuns la vîrsta cornetului acus­tic, dar poate că au făcut-o mult mai insistent în perioada adolescenţei lor (vara anului 1888). Ea păstrase doar cîteva pagini de jurnal - în special botanice şi entomologice -, fiindcă atunci cînd îl recitise, constatase că tonul era fals şi afectat. El îl distrusese în întregime pe al său, din cauza stilului stîngaci şi şcolăresc, combinat cu cinism nechibzuit şi fals. Aşadar, au fost obligaţi să se bizuie pe tradiţia orală, pe corectarea reciprocă a amintirilor comune. „Şi mai ţii minte, a ti pomniş, et te souviens-tu" (în mod invariabil cu acea implicită codetta „şi", care introducea mărgeaua ce trebuia înşirată în colierul rupt) a devenit pentru ei, în discuţiile lor intense, procedeul standard pentru începerea oricărei fraze. Dezbăteau datele calendaristice, cerneau şi schimbau secvenţele temporale, comparau însemnările sen­timentale, analizau cu pasiune ezitările şi deciziile. Dacă uneori amintirile lor nu se potriveau, asta se datora adesea mai degrabă diferenţelor de sex decît temperamentului indi­vidual. Amîndoi erau amuzaţi de bîjbîielile tinere ale vieţii, amîndoi întristaţi de înţelepciunea timpului. Ada avea ten­dinţa să vadă în acele stadii iniţiale o maturizare treptată şi difuză, poate nefirească, probabil unică, dar cu totul încîn-tătoare în desfăşurarea ei fără poticneli, ceea ce excludea orice impulsuri brutale sau şocuri provocate de ruşine. Memo­ria lui Van nu se putea stăpîni să nu scoată la iveală episoade

specifice, stigmatizate pe vecie de înfiorări fizice bruşte, amare şi uneori regretabile. Ea avea impresia că delectările nesăţioase la care ajunsese, fără să le fi sperat sau invocat, au fost trăite de Van doar în momentul cînd ea ajungea la ele, adică după săptămîni de dezmierdări cumulate. Ada şi-a îndepărtat cu răceală din minte primele ei reacţii fiziologice la mîngîieri, considerîndu-le legate de răsfăţurile copilăreşti pe care şi le permisese, răsfăţuri fără legătură cu splen­doarea şi aroma puternică a fericirii. Dimpotrivă, Van putea nu numai să catalogheze toate spasmele intime pe care le ascunsese de ea înainte de a deveni amanţi, ci - mai mult -sublinia distincţiile filosofice şi morale dintre forţa distru­gătoare a masturbaţiei şi dulceaţa copleşitoare a iubirii mărturisite şi împărtăşite.

Cînd ne reamintim eurile noastre anterioare, există întot­deauna acea mică siluetă, cu umbra ei lungă, siluetă care se opreşte asemenea unui vizitator întîrziat şi nesigur în pragul luminat de la capătul îndepărtat al unui coridor ce se îngustează impecabil. Ada se vedea pe sine ca pe un copil al nimănui, cu ochi minunaţi şi un buchet de flori tîrît prin noroi; Van se vedea pe sine ca pe un tînăr satir nesuferit, cu copite grosolane şi un tub de orgă ambiguu. „Dar aveam doar doisprezece ani", striga Ada cînd se menţiona vreun amănunt indecent. „Eu eram în al cincisprezecelea an al vieţii", spunea Van întristat.

Şi îşi amintea doamna, a întrebat el, scoţînd metaforic cîteva însemnări din buzunar, primul moment cînd a ghicit că tînărul şi sfiosul ei „văr" (gradul lor oficial de rudenie) se excita fizic în prezenţa ei, deşi înfăşurat decent în straturi de olandă şi lînă şi nu în contact cu tînăra domniţă?

Ea a spus sincer că nu, nu-şi amintea - într-adevăr, nu putea să-şi aducă aminte -, fiindcă la unsprezece ani încer­case de nenumărate ori toate cheile din casă şi nu reuşise să descuie dulapul în care Walter Daniel Veen ţinea „Jap. & Ind. Erot. Prints", cum se vedea clar pe eticheta colecţiei, prin uşa cu geam (cheia era lipită în spatele frontonului şi Van a găsit-o într-o clipită), şi de aceea era derutată în Privinţa modalităţii de împerechere a oamenilor. Fireşte, fata avea un puternic spirit de observaţie şi examinase atent diverse insecte in copula, dar la perioada în discuţie nu

no

m

sesizase decît foarte rare exemple manifeste de masculinitate la mamifere şi rămăsese străină de orice idee sau posibilitate a funcţiei sexuale (ca, de pildă, momentul cînd contemplase îndelung moţul bej al băiatului negru, fiul portarului, care urina cîteodată în closetul fetelor la prima ei şcoală, în 1883).

Două alte fenomene observate de ea mai înainte se dove­deau ridicol de înşelătoare. Avea probabil nouă ani cînd gentle­manul acela mai bătrîior, un pictor important al cărui nume nu poate şi nu vrea să-1 dea, a renit de cîteva ori să ia masa la Palatul Ardis. Profesoara ei de desen, Miss Wintergreen, îl respecta foarte mult, deşi în realitate ses natures mortes au fost considerate (în 1888 şi, din nou, în 1958) net supe­rioare operelor faimosului nemernic bătrîn, care picta nudu-rile sale mititele exclusiv din spate - nimfete cu fese de piersică întinzîndu-se în sus să culeagă smochine ori cerce­tase escaladînd stînci în pantaloni scurţi, ce plesneau pe ele.

„Ştiu exact la cine te referi", a întrerupt-o Van supărat, „şi aş vrea să se consemneze că, deşi talentul lui minunat e acum în dizgraţie, Paul J. Gigment a avut tot dreptul să picteze grupuri de eleve şi fete la ştrand din orice parte voia. Continuă".

De fiecare dată cînd venea Pig Pigment (a spus impertur­babilă Ada), ea se pitea cînd îl auzea cum urcă anevoie scările, fornăind şi gîfîind, şi se apropie tot mai mult, ase­menea Musafirului Marmorean, moroiul imemorial care o căuta pe ea, o striga cu voce subţire, plîngăreaţă, ce nu se armoniza defel cu marmura.

„Bietul bătrîn", a murmurat Van.

Metoda lui de contact, a spus ea, jiuisqu'on aborde ce theme-lă - şi sînt sigură că nu fac comparaţii jignitoare", era să insiste, cu energie maniacală, să o ajute să ajungă la ceva, la orice: un mic dar adus de el, bomboane sau pur şi simplu vreo jucărie veche, ridicată de pe podeaua camerei copiilor şi atîrnată sus, pe perete, ori o luminare roz cu flacără albastră dintr-un pom de Crăciun, pe care îi comanda să o stingă şi, în pofida protestelor ei delicate, o ridica pe fetiţă, ţinînd-o de coate, fără să se grăbească, împingînd, grohăind, spunînd „Ah, cît de grea şi de drăgălaşă e ea!", şi dă-i, şi dă-i, pînă cînd bubuitul gongului anunţa masa sai pînă cînd intra Bona cu un pahar cu suc de fructe. Atun<

toţi cei implicaţi şi îngrijoraţi răsuflau uşuraţi cînd, în cursul acelei înălţări frauduloase, bietul ei funduleţ ajungea în cele din urmă la zăpada scîrţîitoare a plastronului, iar el o lăsa jos şi îşi încheia smochingul. Şi ea îşi amintea...

„Ex-a-ge-ra-re, exagerare stupidă", a comentat Van. „De asemenea, presupun, colorată din nou, în mod artificial, în lumina lămpii unor evenimente ulterioare, dezvăluite încă şi mai tîrziu."

Şi ea şi-a amintit, roşind jenată, cînd cineva a spus că Pig are o minte foarte bolnavă şi „o învîrtoşare a arterei", aşa a auzit ea, sau poate era „vîrtarteroşare", dar ea ştia chiar şi atunci că artera putea să devină înfiorător de lungă, fiindcă îl văzuse pe Drongo, un cal negru, care părea, trebuia să recunoască, foarte deprimat şi stînjenit de ceea ce i se întîmpla în mijlocul unui cîmp nelucrat, unde toate marga­retele îl priveau. Ea credea, a spus Ada cea abilă (cît de sincer, e altă problemă), că din burta lui Drongo atîrna liber piciorul din cauciuc negru al unui mînz, fiindcă nu înţelesese că Drongo nu era defel iapă şi nu avea pungă, aşa cum avea cangurul dintr-o ilustraţie pe care o adora, dar atunci bona englezoaică i-a explicat că Drongo e un cal foarte bolnav şi toate lucrurile şi-au găsit explicaţia.

„în ordine", a spus Van, „e cu siguranţă fascinant, dar eu mă gîndeam la acea primă dată cînd ai fi putut bănui că şi eu eram un porc sau un cal bolnav. îmi aduc aminte", a continuat el, „de masa rotundă şi strălucirea trandafirie şi rotundă din jurul ei şi că tu ai îngenuncheat lîngă mine, pe un fotoliu. Eu mă căţărasem pe braţul umflat al fotoliului şi tu construiai un castel din cărţi de joc şi fiecare mişcare a ta era amplificată, desigur - ca în transă, lent ca-n vis -, dar totodată teribil de prudentă, iar eu mă delectam pur şi simplu cu mireasma de fată a braţului tău gol şi cu cea a părului tău, mireasmă ucisă acum de vreun parfum la modă. Eu plasez evenimentul în jurul zilei de 10 iunie - o seară plo­ioasă, la mai puţin de o săptămînă de la sosirea mea la Ardis".

„Ţin minte cărţile de joc", a spus ea, „şi lumina, şi zgomo­tul ploii, şi puloverul tău albastru din caşmir, dar nimic ^altceva, nimic ciudat sau deplasat sau necuviincios. Aia s-a Petrecut mai tîrziu. De altminteri, doar în povestirile de dragoste franţuzeşti Ies messieurs hument doamnele tinere".

112

113

„Ei bine, eu am făcut-o în timp ce tu îţi continuai lucr; migăloasă. Magie tactilă. Răbdare infinită. Vîrfuri de degei pîndind gravitaţia. Unghii îngrozitor de roase, dragosi mea. Iartă-mi aceste însemnări, fiindcă nu pot exprima adevărat jena dorinţei umflate, lipicioase. înţelegi, eu S] ram că atunci cînd castelul înălţat de tine se va răsturna, tu vei face rusescul gest de lehamite şi renunţare şi te v< aşeza pe mîna mea."

„Nu era castel. Era o vilă pompeiană cu mozaicuri picturi în interior, fiindcă foloseam doar cărţile cu figuri vechile pachete de cărţi de joc ale bunicului. M-am aşezi eu pe mîna ta fierbinte şi tare?"

„Pe palma mea deschisă, draga mea. O cută de paradii Ai stat o clipă nemişcată, aşezată în cupa mea. Apoi ţi-ai aranjat iar membrele şi ai îngenuncheat din nou."

„Repede, repede, repede, adunînd cărţile de joc străluci­toare şi plate ca să construiesc din nou, din nou lent? Vai-vai, ce depravaţi eram! Dezgustător de depravaţi, nu-i aşa?"

„1bţi copiii sclipitori sînt depravaţi. Văd că îţi reaminteşti cu adevărat..."

„Nu acel prilej deosebit, ci mărul şi clipa cînd m-ai săru­tat pe gît et tout le reste. Şi apoi... zdrastvuite, apofeoz, Noaptea Fînarului în Flăcări!"

19

Un fel de ghicitoare străveche (Les Sophismes de Sophie de Mademoiselle Stopşin, în seria Bibliotheque Vieux Rose): Fînarul în Flăcări a fost înainte de Pod sau Podul a fost mai întîi. Oh, mai întîi! Eram de mult timp veri ce se sărutau cînd a început incendiul. De fapt, făcusem rost de la Ladore de nişte cremă de faţă Château Baignet, pentru sărmanele mele buze crăpate. Şi amîndoi am fost treziţi în odăile noas­tre separate de strigătul ei au feu\ 28 iulie? 4 august?

Cine a strigat? A strigat Stopşin? A strigat Lari viere? Lariviere ? Răspunde ! Ţipa că fînarul flambait ?

Nu, ea arsese... vreau să spun, adormise repede. Ştiu, a spus Van, a fost slujnica sulemenită, ea folosea acuarelele tale ca să-şi pună-n valoare ochii sau aşa spunea Lariviere, care le învinuia pe ea şi pe Blanche de păcate extravagante.

Ah, fireşte! Dar nu franceza săracă a Marinei - a fost Blanche, gîsculiţa noastră. Da, ea s-a năpustit pe coridor şi * pierdut pe scara principală un papuc împodobit cu blană de hermină, asemenea Ashettei în versiunea englezească.

Şi mai ţii tu minte, Van, ce noapte caldă era?

„Eşcio bî! (cum altfel?). în noaptea aceea, din cauza scînteierii..."

în noaptea aceea, din cauza scînteierii supărătoare a unui fulger îndepărtat şi difuz prin inimile negre ale arborelui în ^care dormea, Van îşi părăsise cei doi tulipieri şi se culcase fa odaia lui. Zarva din casă şi zbieretul slujnicei au întrerupt ^un vis dramatic, splendid, rar, al cărui subiect n-a fost în ^stare să şi-1 amintească mai tîrziu, deşi îl păstra încă într-o casetă de bijuterii salvată. Ca de obicei, dormea gol puşcă

114

115

şi acum nu se hotăra ce să facă : să-şi tragă pe el o perech de pantaloni scurţi sau să se înfăşoare într-un pled în carouri. A ales a doua variantă, a zornăit o cutie de chibrituri, a apri: luminarea de lîngă pat şi a ieşit falnic din odaie, hotărît s o salveze pe Ada, cu tot cu larvele ei. Coridorul era în beznă, iar undeva căţeluşa lătra extatic. Din strigătele care acum se mai potoleau, Van a înţeles că luase foc aşa-numitul „fînar baronial", o construcţie uriaşă şi îndrăgită, aflată la vreo cinci kilometri. Dacă s-ar fi întîmplat mai tîrziu în acel anotimp, cincizeci de vaci ar fi rămas fără fîn, iar Lariviere fără cafeaua cu frişca de la amiază. Van s-a simţit desconsi­derat. Plecaseră cu toţii şi pe el îl lăsaseră acolo, cum mormăie bătrînul Firs la sfîrşitul Livezii cu vişini (Marina era o Madame Ranevskaia perfectă).

înfăşurat în toga lui în carouri, Van 1-a însoţit pe dublul său negru, coborînd scările auxiliare spiralate ce duceau spre bibliotecă. Apoi şi-a pus genunchiul gol pe divanul miţos de sub fereastră şi a dat la o parte draperiile roşii şi grele.

Unchiul Dan, cu trabucul între dinţi, şi Marina, cu eşarfa la gît şi ţinînd-o strîns pe Dack, care-i persifla pe cîinii de j pază, porniseră în automobilul lor mic - roşu ca o maşină de pompieri! - printre braţele ridicate şi felinarele ce se legănau. Au fost depăşiţi la curba scrîşnită a aleii de trei valeţi englezi, călare pe cai, cu trei servitoare franţuzoaice en croupe. Se părea că întregul personal de serviciu al casei pleca în mare grabă să se delecteze cu pîrjolul (un eveniment I destul de rar în regiunea noastră umedă şi fără vînturi), I utilizînd orice dispozitiv disponibil sau imaginabil: teleguţe J telescaune, remorci, biciclete tandem şi chiar transportoare | mecanice de bagaje, oferite familiei de şeful de gară în amin- I tirea lui Erasmus Veen, inventatorul lor. Doar guvernanta (cum a descoperit la vremea aceea Ada, nu Van) a dormit neîntoarsă cînd s-au petrecut evenimentele, sforăind cu şuierături şi horcăituri în camera alăturată vechii odăi a copiilor, unde mica Lucette a stat un minut trează înainte de a alerga după visul ei şi de a sări în ultima furgonetă.

Van, în genunchi la fereastra largă, urmărea cum ochiul injectat al unei ţigări se îndepărtează şi dispare. Ehe, pleca­rea cu repetiţie... E rîndul tău, continuă tu acum.

Plecarea cu repetiţie oferea într-adevăr o privelişte fasci­nantă pe fundalul firmamentului înţesat de stele pale al unui Ardis aproape subtropical, colorată între copacii negri, în punctul unde Fînarul era în Flăcări, de o îndepărtată roşeaţă de flamingo. Ca să ajungi acolo, trebuia să ocoleşti un bazin mare, pe care puteam să-1 zăresc ici şi colo în lumina slabă de fiecare dată cînd un rîndaş sau un chelar aventuros îl traversa pe schiuri acvatice sau într-o barcă Rob Roy sau cu ajutorul unei plute - pluta tipică face valuri ce seamănă cu şerpii de foc din Japonia -, iar acum puteai să urmăreşti cu ochi de artist farurile şi lămpile din spate ale automobilului care înaintează spre est, de-a lungul malu­lui AB al lacului dreptunghiular, apoi virează strîns cînd ajunge în colţul B al acestuia, se îndepărtează greoi, urcînd pe latura scurtă, şi se tîrăşte înapoi spre vest, împuţinat şi tot mai întunecat, spre un punct median de pe marginea îndepărtată, unde ei au cotit spre nord şi au dispărut.

în vreme ce doi ultimi servitori, bucătarul şi paznicul de noapte, traversau în fugă peluza, îndreptîndu-se spre o cabrio­letă sau trăsurică cu hulubele ridicate, fără cal, care îi îmbia să vină (Sau era o ricşă? Unchiul Dan avusese cîndva un valet japonez.), Van a fost încîntat şi surprins cînd a zărit-o acolo, pe aleea de cerneală, pe Ada. Fata trecea în cămaşă de noapte lungă, cu o luminare aprinsă într-o mînă şi un pantof în cealaltă, ca şi cum s-ar fi furişat după ignicoliştii întîrziaţi. Era doar reflectarea ei în geam. Ada a dat drumul pantofului găsit şi i s-a alăturat lui Van pe divan.

„S-a mai văzut aşa ceva, oh, s-a mai văzut?" o ţinea întruna copila cu părul negru şi o sută de fînare ardeau cu vîlvătăi în ochii ei de chihlimbar întunecat, în timp ce ea radia de fericire şi scruta curioasă depărtările. A eliberat-o de sfeşnic : 1-a aşezat pe pervazul ferestrei, lîngă al lui, care era mai lung. „Eşti gol, eşti teribil de indecent", a remarcat ea, fără să se uite şi fără nici o intonaţie deosebită, fără nici o dojana, iar el s-a înfăşurat mai strîns în halat, Ramses Scoţianul, în timp ce ea a îngenuncheat lîngă el. Au contemplat cîteva clipe romanticul peisaj nocturn înrămat în fereastră. El înce-Puse să o dezmierde, înfiorîndu-se, privind fix în faţă, urmă­rind prin batist, cu mînă de orb, depresiunea spinării ei.

116

117

„Uite, ţigani!" a şoptit ea, arătînd spre trei forme fanto­matice - doi bărbaţi, din care unul cu o scară, şi un copil sau pitic - care traversau cu precauţie peluza cenuşie. Ei au văzut fereastra luminată de luminări şi au luat-o la sănă­toasa, cel mai mic umblînd d reculons, ca şi cum ar fi făcut fotografii.

„Am rămas intenţionat acasă, fiindcă am sperat că o să rămîi şi tu. E o coincidenţă inventată", i-a spus ea - ori a spus mai tîrziu că-i spusese - în vreme ce el continua să-i mîngîie şuvoiul părului, să-i maseze şi să-i şifoneze cămaşa de noapte, dar nu se încumeta încă să intre dedesubt şi în sus, îndrăznind totuşi să-i modeleze fesele, pînă cînd, şuierînd uşor, ea s-a aşezat pe mîna lui şi pe călcîiele ei, iar castelul din cărţi de joc în flăcări s-a prăbuşit. Ada s-a întors spre el şi, în clipa următoare, el îi săruta umărul gol şi se-mpingea în ea ca soldatul acela de la coada rîndului.

Aud pentru prima oară de el. Credeam că bătrînul domn Nimfofunduleţ a fost singurul meu predecesor.

Primăvara trecută. Excursie în oraş. Matineu la teatrul francez. Mademoiselle rătăcise biletele. Biata fiinţă credea probabil că „Tartuffe" e o tîrfă sau o stripteuză.

Ce qui n'est pas si bete, au fond. Ceea ce nu e o tîmpenie chiar atît de mare, la urma urmelor. în scena aceea a Fîna-rului în Flăcări...

Spune, spune.

Nimic. Continuă.

Oh, Van, în noaptea aia, în momentul ăla cînd noi îngenuncheat unul lîngă altul în lumina lumînărilor, ase­menea „Copiilor ce se Roagă" dintr-o pictură foarte proastă, arătînd două perechi de tălpi uşor încreţite, de animal odini­oară trăitor în copaci, nu Bunicii care primeşte ilustrata de Crăciun, ci Şarpelui surprins şi încîntat, ţin minte că voiam tare, tare mult să-ţi cer o fărîmă de informaţie strict ştiin­ţifică, fiindcă privirea mea piezişă...

Nu acum, în momentul de faţă nu e o privelişte frumoasă şi într-o clipă va fi şi mai urîtă (sau alte cuvinte cu sensi ăsta).

Van nu putea să-şi dea seama dacă ea era într-adevă complet neştiutoare şi pură cum e cerul noaptea - golit

acum de culoarea lui de foc - sau dacă experienţa ei extinsă o sfătuia să se complacă într-un joc rece.

Aşteaptă, nu chiar acum, a replicat el cu un murmur pe jumătate înăbuşit.

Ea insista: Vreau să-ntreb, vreau să...

El o dezmierda şi despărţea cu faldurile lui cărnoase, parties tres charnues în cazul pătimaşilor noştri fraţi, mătă-surile negre despletite, lungi pînă la noadă (cînd îşi dădea capul pe spate, ca acum), în vreme ce încerca să ajungă la muşchii ei cervicali, ce păstrau căldura patului. (Nu-i nevoie, aici sau în altă parte unde există vreun pasaj asemănător, să pătezi un stil destul de curat cu termeni anatomici vagi, pe care un psihiatru şi-i aminteşte din perioada studenţiei. Cu scrisul recent al Adei.)

„Aş vrea să-ntreb", a repetat ea în timp ce el atingea nesăţios ţinta lui palidă şi fierbinte.

„Vreau să te întreb", a spus ea foarte clar, pierzîndu-şi totodată stăpînirea de sine, fiindcă acum palma lui năval­nică răzbise pînă la subsuoară şi degetul lui mare, ajuns pe un sfîrculeţ, îi făcea cerul gurii să zbîrnîie... Parcă suna şi chema o servitoare din romanele epocii georgiene, fapt de neconceput fără prezenţa del elettricită...

(Protestez. Nu poţi. E interzis chiar şi în lituaniană şi latină. însemnarea Adei.)

„...să te întreb..."

„întreabă", a strigat Van, „dar nu strica totul" (de pildă, să mă hrănesc cu tine, să mă zvîrcolesc lipit de tine).

„Bine-bine, dar de ce", a întrebat ea (a cerut, 1-a somat, o flacără a sfîrîit, o pernă a căzut pe podea), „de ce devii atît de gros şi brutal acolo cînd...?"

„Devin unde? Cînd ce?"

Pentru a-1 lămuri, cu tact, tactil, ea a dansat din buric, lipită de el, încă în genunchi - mai mult sau mai puţin -, şi părul ei lung îi stătea în cale, un ochi se holba în urechea lui (în momentul acela poziţiile lor reciproce se cam încurcaseră).

„Repetă!" a strigat el, ca şi cum ar fi fost la mare dis­tanţă, o oglindire într-o fereastră întunecată.

„Să-mi arăţi imediat", a spus neînduplecată Ada.

El şi-a dat la o parte fustanela improvizată şi glasul ei Şi-a schimbat numaidecît tonalitatea.

118

119

„Oh, Doamne!" i-a spus ea ca un copil altui copil. „E jupuită toată de piele, ca o rană! Te doare? Doare îngrozitor?"

„Atinge-o repede", a implorat-o el.

„Van, bietul Van", a continuat ea cu vocea subţiată pe care fetiţa dulce o folosea cînd vorbea cu pisicile, omizile şi căţeluşii de-abia fătaţi, „da, sînt sigură, te arde, ustură, te-ar ajuta dacă aş atinge-o, eşti sigur?"

„Sigur-sigur", a spus Van, „ on n'est pas bete ă ce point" („stupiditatea are şi ea limite", colocvial şi grosolan).

„Hartă în relief", a spus primula pedantă, „rîurile Africii". Arătătorul ei a urmărit Nilul albastru pînă în jungla lui şi a făcut cale-ntoarsă. „Ei, ce-i asta? Pălăria bureţilor roşii nu-i nici pe jumătate atît de catifelată. De fapt" (turuind, pur şi simplu), „îmi aminteşte de floarea de geranium sau mai degrabă de cea de muşcată."

„Dumnezeule, aşa sîntem cu toţii!" a spus Van.

„Oh, îmi place textura asta, Van, îmi place! Zău că-place!"

„Apasă, găgăuţă, nu vezi că-mi dau duhul?"

Dar tînăra noastră botanistă habar n-avea cum să mani vreze lucrul acela în mod adecvat - şi acum Van, in extremis, 1-a frecat cu brutalitate de tivul cămăşii ei de noapte şi a gemut nestăpînit în timp ce se dizolva într-o băltoacă a plăcerii.

Ada a privit îngrozită în jos.

„Nu-i ce crezi tu", a remarcat calm Van. „Nu e treaba mică. în realitate, e la fel de curată ca şi seva ierbii. Bine, acum Nilul s-a liniştit, gata cu bolboroseala."

(Mă-ntreb, Van, de ce faci tot ce-ţi stă-n putinţă să trans­formi trecutul nostru poetic şi unic într-o farsă murdară? Pe bune, Van! Oh, sînt sinceră, uite cum s-au petrecut lucrurile. Simţeam că-mi fuge pămîntul de sub picioare, de aici insolenţa şi zîmbetul afectat. Ah, pariez pour vous; eu, dragul meu, pot afirma că acele călătorii ale degetelor în susul Africii tale şi spre marginile lumii au venit mult, mult mai tîrziu, cînd deja ştiam itinerarul pe de rost. De fapt, nu... Iartă-mă. Dacă şi-ar aminti aceleaşi lucruri, oamenii n-ar mai fi diferiţi. Iată, deci, cum s-a-ntîmplat. Dar noi nu sîntem „diferiţi"! A gîndi şi a visa sînt identice în franceză. Gîndeşte-te la douceur, Van! Oh, mă gîndesc la ea, fireşte,

eu sînt... a fost în întregime douceur, copila mea, rima mea. Aşa-i mai bine, a spus Ada.)

Te rog, continuă tu.

Van s-a întins gol puşcă în lumina - acum imobilă - a luminărilor.

„Hai să dormim aici", a spus el. „Nu se-întorc ei înainte ca zorile să reaprindă trabucul unchiului."

„Cămaşa mea de noapte e trempee", a şoptit ea.

„Scoate-o, sub pledul ăsta pot dormi doi."

„Van, să nu te uiţi."

„Nu-i corect", a spus el şi a ajutat-o să şi-o scoată, tră-gînd-o în sus, peste capul care-şi scutura părul. Ea era haşurată discret cu cărbune în punctul cel misterios al trupului alb precum creta. Un furuncul ticălos lăsase o cicatrice roz între două coaste. El i-a sărutat cicatricea şi s-a întins la loc pe mîinile împreunate. Ea cerceta de deasupra trupul lui bronzat, caravana de furnici spre oaza buricului. Era, categoric, cam păros pentru un băiat atît de tînăr. Sînii ei tineri şi rotunzi erau exact deasupra feţei lui. Ca doctor şi ca artist, denunţ ţigara postcoitală a filistinului. Drept e, totuşi, că Van nu uitase de caseta de sticlă cu Turkish Traumatis, care era însă pe o consolă prea îndepărtată şi nu putea ajunge la ea cu o întindere leneşă. Pendula înaltă a bătut un sfert de oră anonim şi Ada a urmărit, cu obrazul în palmă, mişcările impresionante, deşi ciudat de ursuze, zvîcniturile slabe, lansarea constantă în sensul acelor de ceasornic şi înălţarea greoaie a revigorării virile.

Stofa aspră a culcuşului gîdila precum cerul spuzit cu stele. înainte de a se petrece ceva nou, Ada a mers în patru labe ca să rearanjeze pledul în carouri şi pernele. Fată băştinaşă care imită iepurele. El a bîjbîit, căutînd micul şi fierbintele ei smîrc, pe care 1-a prins în căuşul mîinii, apoi ^a trecut, frenetic, în poziţia băiatului care face castele de ⁿisip, dar ea s-a răsturnat, pregătită cu naivitate să-1 îmbră­ţişeze în felul în care i se recomandă Julietei să-1 primească Pe Romeo al ei. Ea avea dreptate. Pentru prima dată în Povestea lor de dragoste, fericirea şi geniul discursului liric ^au pogorît peste flăcăul necioplit, iar el murmura şi gemea, ^sărutîndu-i faţa cu tandreţe volubilă, strigînd în trei limbi -^Cele mai mari limbi ale lumii - cuvinte drăgăstoase pe care

120

121

avea să se bazeze un dicţionar de diminutive secrete, dicţionar ce a suferit multe revizuiri pînă la ediţia definitivă, cea din 1967. Cînd devenea prea zgomotos, ea îl şîşîia, respirînd şîşîit, şi acum cele patru membre ale ei erau într-adevăr în jurul lui, ca şi cum ar fi făcut dragoste de ani şi ani în toate visele noastre, însă pasiunea tînără şi zorită (plină pînă-n vîrf, precum cada care dă pe-afară în timp ce Van, vechi mînuitor al cuvintelor, capricios şi cărunt, revizuieşte textul pe marginea unui pat de hotel) n-a supravieţuit primelor împunsături oarbe; a făcut explozie la buza orhideei şi un sturz a scos un ciripit de avertizare, iar acum luminile se întorceau pe furiş sub o dimineaţă colţuroasă, semnalele licuricilor delimitau bazinul, punctele luminoase ale lanter­nelor de la trăsuri au devenit stele, roţi scrîşneau pe pietriş, toţi cîinii se reîntorceau, satisfăcuţi de desfătarea ce le fusese oferită în timpul nopţii, Blanche, nepoata bucăta­rului, sări din furgonul poliţiei, de culoarea dovleacului, cu picioarele în ciorapi lungi (mult, mult după miezul nopţii, vai!), şi cei doi copii ai noştri, în pielea goală, înhăţînd pledul în carouri şi cămaşa de noapte şi dîndu-i culcuşului o pălmuţă de despărţire, şi-au luat sfeşnicele şi s-au dus, tropăind mărunt, înapoi în dormitoarele lor nevinovate.

„Şi mai ţii minte", a spus Van cel cu mustaţa căruntă în timp ce a luat o ţigară Cannabina de pe masa de lîngă pat şi a zornăit o cutie de chibrituri galbenă cu albastru, „cît eram de nesăbuiţi şi cum s-a oprit din sforăit Lariviere şi cum, după cîteva clipe, a continuat să zguduie casa şi cît de reci erau treptele de fier şi cît de tulburat eram eu de... cum să-i spun?... lipsa ta de reţinere".

„Idiot", a spus Ada de lîngă perete, fără să-1 privească.

Vara lui 1960? Hotelul aglomerat, undeva între Ex şi Ardez?

Ar trebui să încep să trec data pe fiecare pagină a manu­scrisului. Trebuie să fiu mai binevoitor cu necunoscuţii mei visători.

- ' i ♦'«./ ,' -i j s»x "■. . . t.3 lei £%

.< A u^i-,.-ţ ^vy -nov i. 'ihrcj'ou^¹ \e /, >

A doua zi dimineaţa, cu nasul încă în tolba cu vise a unei perne mari, contribuţia la patul lui - altminteri auster -adusă de dulcea Blanche (cu care, conform regulilor jocurilor de societate ale somnului, se ţinuse de mîini într-un coşmar sfîşietor - sau poate a fost doar parfumul ei ieftin), băiatul şi-a dat dintr-o dată seama că fericirea bătea la uşă şi cerea să intre. S-a silit dinadins să prelungească ardoarea incogni-toului acesteia, stăruind asupra ultimelor rămăşiţe de iaso­mie şi lacrimi dintr-un vis stupid, dar tigrul fericirii a făcut un salt şi a luat fiinţă.

Oh, euforia libertăţii recent dobîndite! El pare să fi păs­trat o umbră a acesteia în somn, în acea ultimă parte a visului său recent, în care îi spunea lui Blanche că învăţase să leviteze şi că deprinderea de a călca aerul cu uşurinţă magică îi va permite să bată toate recordurile la săritura în lungime, plimbîndu-se, cum s-ar spune, la cîţiva centimetri deasupra solului pe o întindere de, să zicem, nouă sau doi­sprezece metri (o lungime prea mare ar da naştere la bănuieli), în vreme ce tribunele amuţesc şi Zambovski din Zambia se holbează, cu mîinile-n şolduri, consternat şi neîncrezător.

Tandreţea rotunjeşte adevăratul triumf, amabilitatea lubri- eliberarea autentică - emoţii ce nu diagnostichează glo­ria sau pasiunea din vise. Jumătate din bucuria fantastică Pe care Van avea să o guste de acum înainte (pentru totdea-^Una, spera el) îşi datora forţa certitudinii că putea să o ^c°pleşea"scă pe Ada, făţiş şi în tihnă, cu toate răsfăţurile copilăreşti pe care ruşinea socială, egoismul bărbătesc şi ^eania de morală îl împiedicaseră pînă atunci să le imagineze.

122

123

La sfîrşit de săptămînă, cele trei mese erau vestite de trei gonguri - un gong mic, unul mediu şi unul mare. Primul anunţa acum micul dejun în sufragerie. Vibraţia lui suscita gîndul că, în douăzeci şi şase de trepte, Van îşi va întîlni tînăra complice, a cărei delicată aromă de mosc persista încă în căuşul mîinii lui şi-1 afecta pe Van cu un fel de uimire radiantă: S-a întîmplat cu adevărat ? Sîntem cu ade- j vărat liberi? Anumite păsări ţinute-n colivie, spun amatorii chinezi, zguduindu-se voios, ca toţi grăsanii, de îndată ce se trezesc, se izbesc violent de gratii, continuîndu-şi parcă visul (şi zac inconştiente cîteva minute) în fiecare dimineaţă lăsată de Dumnezeu, deşi aceste prizoniere viu colorate sînt destul de vioaie şi docile şi vorbăreţe în restul timpului.

Van şi-a băgat piciorul goL într-un pantof de tenis şi, între timp, a recuperat perechea lui de sub pat şi a coborît în grabă, trecînd pe lîngă un prinţ Zemski încîntat şi un posomorit Vincent Veen, episcop de Balticomore şi Como. i

Dar ea nu coborîse încă. în sufrageria strălucitoare, plină de ciorchinii pletoşi ai florilor galbene de lumină solară, unchiul Dan se hrănea. Purta haine adecvate pentru o zi potrivit de călduroasă la ţară, adică un costum dungat ca un drops peste cămaşa din flanel mov şi o jiletcă din pichet, cu j papion albastru cu roşu şi guLer moale, foarte înalt, cu ac | de siguranţă din aur (toate dungile şi culorile lui cochete erau totuşi puţin dislocate în procesul imprimării benzii desenate, fiindcă era duminică). Tocmai terminase prima felie de pîine prăjită cu unt, cu un strat subţire de marme­ladă de portocale veche, şi scotea sunete de curcan în timpi ce îşi clătea protezele dentare pe cale bucală, cu o gură de^: cafea, înainte de a o înghiţi împreună cu resturile plăcute la gust. Fiind, după cum am motive să cred, îndrăzneţ, puteam să privesc direct faţa roz a bărbatului cu „mustăcioară" roşie (răsucită), dar nu eram obligat (medita Van în 1922, cînd a] văzut din nou acele flori de baguenaudier) să-i suport pro­filul fără bărbie, cu perciunul roşu şi creţ. Aşa că Van a cer-ij cetat pofticios cănile albastre cu ciocolată fierbinte şi feliilea de pîine tăiate geometric pregătite pentru copiii flămînzi.! Marina îşi luase micul dejun în pat, majordomul şi Pricej mîncau într-un colţ al cămării (un gînd plăcut, oricum), iarl Mademoiselle Lariviere nu se atingea de nici un fel de

124

mîncare pînă la amiază, fiind o „midinette" (secta, nu magazinul) cu frică de Judecata de Apoi, care, de fapt, îşi convinsese duhovnicul să treacă în tabăra ei.

„Ai fi putut să ne iei şi pe noi să vedem incendiul, dragă unchiule", a remarcat Van, umplîndu-şi o cană cu ciocolată.

„îţi povesteşte Ada totul", a replicat unchiul Dan, ungîndu-şi afectuos cu unt şi marmeladă felia de pîine pră­jită. „I-a plăcut enorm excursia."

„Aha, a mers cu dumneata, aşa-i?"

„Da, în căruţa neagră, cu toţi majordomii. O distracţie pă cinste, pă bune!"

„Dar poate a fost una din fetele de la bucătărie, nu Ada", a spus Van. „Nu mi-am dat seama", a adăugat el, „că avem aici mai mulţi... vreau să zic, majordomi".

„Oh, aşa presupun", a spus ezitant unchiul Dan. A repetat procesul de clătire internă şi, tuşind uşor, şi-a pus ochelarii, dar apoi şi i-a scos din nou, fiindcă nu sosise nici un ziar de dimineaţă.

Deodată, Van a auzit-o cum striga supărată pe scări cu glasul ei frumos, adresîndu-se cuiva de la etaj, „Je Vai vu dans une des corbeilles de la bibliotheque", referindu-se pesemne la vreo floare de geranium, la vreun toporaş sau la o orhidee papuc. A urmat o „pauză de balustradă", cum spun fotografii, şi, după ce din bibliotecă s-a auzit strigătul bucuros şi îndepărtat al slujnicei, glasul Adei a adăugat: „Je me demande, mă-ntreb, qui l'a mis la, cine 1-a pus acolo". Aussitot apres, ea a intrat în sufragerie.

Deşi nu în complicitate cu el, era îmbrăcată cu pantaloni scurţi, negri, jerseu alb şi pantofi de tenis. Părul ei era dat pe spate de pe fruntea mare şi rotundă şi-i era strîns într-o coadă groasă. Spuzeala roz de sub buza inferioară lucea de glicerina prin pudra aplicată ca un petic peste ea. Era prea palidă ca să fie cu adevărat frumoasă. Avea în mînă un volum de poezii. Cea mare e destul de banală, dar are păr frumos, iar cea mică e drăguţă, dar roşie ca o vulpe, spunea de obicei Marina. Vîrstă ingrată, lumină ingrată, artist ingrat, dar nu şi iubit ingrat. Un adevărat val de adoraţie pornit din groapa stomacului îl înălţă, legîndu-1 de cer. Emoţia Provocată de vederea ei - ştiind că ea ştie şi ştiind că nimeni ^altul nu ştie la ce acte se dedaseră ei fără pic de jenă,

125

mişeleşte şi cu delicii, cu mai puţin de şase ore în urmă -s-a dovedit a fi prea mult pentru îndrăgostitul nostru novice, în ciuda străduinţei sale de a o banaliza prin corectivul moral al unui adverb injurios. După ce a îngăimat stînjenit, cu jumătate de gură, un „Hello" - nu era salutul matinal obişnuit (şi, în plus, ea nu i-a dat nici o atenţie) -, Van s-a aplecat deasupra farfuriei, urmărind cu un organ polifemic secret fiecare mişcare a fetei. Cînd a trecut prin spatele dom­nului Veen, ea 1-a plesnit uşor cu cartea peste chelie şi şi-a mutat cu zgomot scaunul de lîngă el pe partea opusă celei unde stătea Van. Clipind elegant cu genele ei de păpuşă, şi-a umplut o cană mare cu ciocolată. Deşi ciocolata fusese bine îndulcită, copila şi-a pus o bucată de zahăr în lingură şi a slobozit-o în cană, delectîndu-se la vederea felului în care lichidul fierbinte şi cafeniu a înghiţit şi dizolvat un colţ cu grăunţe de cristal, ce se fărîmiţa, iar apoi întreaga bucată.

între timp, unchiul Dan, într-o acţiune întîrziată, şi-a alungat o insectă imaginară de pe scăfîrlie, şi-a înălţat privirile, s-a uitat în jur şi, în cele din urmă, i-a răspuns la salut nou-venitei.

„Ah, da, Ada", a spus el, „Van, pe care-1 vezi aici, e nerăbdător să afle un lucru. Ce făceai tu, draga mea, în vreme ce el şi cu mine ne ocupam de incendiu?"

Reflexia focului a năpădit-o. Van nu văzuse niciodată o fată (cu o piele la fel de albă şi de translucidă ca a ei) sau vreo altă persoană, piersică sau porţelan, care să roşească atît de tare în mod obişnuit şi obiceiul îl întrista, fiindcă i se părea mult mai indecent decît orice act pe care l-ar fi putut provoca. Ada a tras cu ochiul la băiatul sumbru şi a început să îndruge că focul a prins-o în dormitorul ei.

„Ba n-ai fost acolo", a întrerupt-o Van aspru, „ai fost cu mine şi am privit vîlvătăile de la fereastra bibliotecii. Unchiul Dan s-a udat rău de tot".

„Menagez vos americanismes", a spus acesta şi apoi şi-a desfăcut larg braţele, urîndu-i un bun venit patern neprihă­nitei Lucette, care a intrat în încăpere tropăind şi ţinînd în pumnişorul ei, ca pe o flamură, o plasă de prins fluturi, o plasă roz şi rigidă, pentru copii.

Van a clătinat dezaprobator din cap spre Ada. Ea i-a arătat petala ascuţită a limbii şi iubitul ei a simţit că roşeşte

126
şi el de indignare. Cam atît despre francheţe. El şi-a rulat şerveţelul de masă şi s-a retras la mesteciko („locşorul") din faţa holului central.

După ce Van s-a ghiftuit cu unt dulce, Ada şi-a terminat şi ea micul dejun. Van a pîndit-o pe palier. Au aranjat lucrurile în cîteva clipe şi totul se petrecea, din punct de vedere istoric, în zorile romanului care se afla încă în mîinile doamnelor din casa parohială şi ale academicienilor francezi, astfel că asemenea momente erau preţioase. Ea stătea şi îşi scărpina genunchiul ridicat. Au convenit să iasă la plimbare înainte de prînz şi să găsească un loc ferit. Ea trebuia să termine o traducere pentru Mademoiselle Lariviere. I-a ară­tat ciorna. Francois Coppee? Da.

Their fall is gentle. The woodchopper Can teii, before they reach the mud, The oak tree by its leaf of copper, The maple by its leaf of blood.

(Căderea li-e blîndă. Iar tăietorul îi poate ghici, 'nainte de-a se frînge: Stejarul - după frunza-i de-aramă, Arţarul - după frunza-i de sînge.)

„Leur chute est lente", a spus Van, „on peut Ies suivre du regard en reconnaissant. Acea nuanţă parafrastică a lui «chopper», tăietor de lemne, şi a lui «mud», noroi, e, bine­înţeles, curat Lowden (poet şi traducător minor, 1815-1895). Ai trădat prima jumătate a strofei pentru a o salva pe a doua, aşa cum s-a întîmplat cu nobilul rus care şi-a aruncat vizitiul la lupi şi apoi a căzut din sanie".

„Eu zic că eşti şi brutal, şi idiot", a spus Ada. „Asta nu vrea să fie nici operă de artă, nici parodie strălucită. E răs­cumpărarea pretinsă de o guvernantă sărită de pe fix de la o biată elevă surmenată. Aşteaptă-mă la tufele de baguenaudier, în Umbrarul Salcîmului Galben", adăugă ea. „Cobor în exact Şaizeci şi trei de minute."

Mîinile îi erau reci, gîtul fierbinte. Băiatul poştaşului sunase la sonerie. Bout, valetul tînăr, bastardul majordomu­lui, a traversat dalele sonore ale holului.

Duminica dimineaţa poşta venea tîrziu, din cauza supli­mentelor voluminoase ale ziarelor din Balticomore şi Kaluga

127

şi Luga, pe care Robin Sherwood, bătrînul poştaş, în uniforma lui verde strălucitoare, le distribuia călare în tot ţinutul somnolent. în vreme ce fredona, cîntecul şcolii lui - singura melodie pe care a reuşit să o înveţe în toată viaţa -, Van a coborît în salturi treptele terasei şi 1-a văzut pe Robin pe murgul său bătrîn, ţinînd armăsarul negru şi mai focos al ajutorului său de duminică, un flăcău englez frumos pe care, spuneau gurile rele din spatele gardurilor vii din trandafiri, bătrînul îl iubea mai viguros decît îi cerea serviciul.

Van a ajuns la a treia peluză şi la Umbrar şi a cercetat cu grijă scena pregătită pentru desfăşurarea acţiunii, „ca un provincial care vine cu o oră mai devreme la operă, după ce a colindat toată ziua cîmpurile cu maci şi albăstrele ce se prindeau şi licăreau, unindu-se în roţile cabrioletei sale" (Ursula lui Floeberg).

Fluturii albaştri, apropiaţi de mărimea fluturilor albi, de varză, şi, ca şi aceştia, de origine europeană, zburau repede în jurul arbuştilor şi se aşezau pe ciorchinii pletoşi ai florilor galbene. în împrejurări mai puţin complicate, peste patru­zeci de ani, îndrăgostiţii noştri aveau să vadă din nou, cuj uimire şi bucurie, aceeaşi insectă şi acelaşi salcîm galben de-a lungul drumului forestier de lîngă Susten, în Valais. în prezent, el aştepta să adune ceea ce îşi va reaminti mai tîrziu şi îi urmărea cu privirea pe Albaştrii mari şi îndrăz­neţi în vreme ce se întindea pe gazon, mistuit de viziunea evocată în memorie a membrelor palide ale Adei în lumina pestriţă a umbrarului, şi îşi spunea apoi cu răceală că realita­tea nu poate egala niciodată imaginaţia. A înotat în pîrîul adînc şi lat de dincolo de dumbravă şi, cînd s-a întors, cu părul ud şi pielea înfrigurată, a avut plăcerea rară de a găsi reprodus corect fildeşul viu ce i se revelase în minte, doar că ea îşi despletise părul şi se schimbase într-o rochie scurtă din bumbac ce strălucea în soare, rochie dragă lui şi pe care^ într-un trecut atît de recent, năzuise cu ardoare să o pătezeJ

Se hotărîse să se ocupe mai întîi de picioarele ei, pe ca: simţea că nu le sărbătorise îndeajuns în noaptea precedent să le acopere cu săruturi de la A-ul arcuitei labe a piciorul la V-ul velurului - şi asta a înfăptuit Van de îndată ce Ai şi cu el au pătruns destul de adînc în pădurea de molizi

128

închidea parcul pe latura povîrnită a dealului stîncos dintre Ardis şi Ladore.

N-au putut stabili retrospectiv şi nici n-au stăruit să determine cum, cînd şi unde de fapt a „deflorat-o" - un cuvînt vulgar pe care, întîmplător, Ada în Ţara Minunilor îl găsise explicat în Phrody's Encyclopedia astfel: „a sparge membrana vaginală a unei virgine cu mijloace bărbăteşti sau mecanice", cu exemplul „Dulceaţa sufletului său a fost deflorată (Jeremy Taylor)". S-a întîmplat în noaptea aceea, pe pledul în carouri? Sau în ziua aceea din pădurea de molizi? Sau mai tîrziu, în poligonul de tir sau în atic sau pe acoperiş sau în balconul izolat sau în baie sau (nu foarte comod) pe Covorul Magic? Nu ştim şi nu ne pasă.

(Tu m-ai sărutat şi m-ai ronţăit şi m-ai împuns şi m-ai străpuns şi m-ai frămîntat acolo atît de mult şi atît de des, încît fecioria mea s-a pierdut în învălmăşeală, dar îmi amin­tesc exact că pe la mijlocul verii mecanismul pe care străbu­nii noştri l-au numit „sex" funcţiona la fel de lin ca mai tîrziu, în 1888 etc, dragule. Notă marginală, cu cerneală roşie.)

129