Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

155

într-o dimineaţă însorită de septembrie, cu arborii încă verzi, dar ochiul-boului şi puricariţa stăpîne pe şanţuri şi pe şesuri, Van a plecat spre Laduga, N.A., ca să petreacă acolo două săptămîni cu tatăl său şi trei preceptori înainte de a se întoarce la şcoală, în recea Luga, Mayne.

Van a sărutat-o pe Lucette pe fiecare gropiţă şi apoi pe gît şi i-a făcut cu ochiul formalistei Mademoiselle Lariviere, care i-a aruncat o privire Marinei.

Venise momentul plecării. L-au condus: Marina în şlafrok, Lucette mîngîind-o (în chip de înlocuitor) pe Dack, Made­moiselle Lariviere, care încă nu ştia că Van uitase să-i restituie o carte înregistrată de ea în ajun, şi vreo douăzeci de servitori dăruiţi cu bacşişuri grase (printre care îl remar­căm pe Kim de la bucătărie, cu aparatul lui de fotografiat) -practic, toţi servitorii casei. Lipseau Blanche şi Ada - pe Blanche o durea capul, iar Ada, care avea simţul datoriei, se scuzase, întrucît promisese să viziteze un sătean infirm (avea o inimă de aur copila asta, zău! - cum observa de obicei, bucuroasă şi înţeleaptă, Marina).

Cufărul negru şi geamantanul negru şi halterele negre şi mari ale lui Van au fost încărcate în portbagajul auto­mobilului familiei. Bouteillan şi-a pus o şapcă de căpitan, prea mare pentru el, şi ochelari cu lentile violete. Jtemouvez votre fund, eu conduc", a spus Van şi vara lui 1884 s încheiat.

„Maşina rulează liniştit, domnule", a remarcat Bouteill în engleza lui demodată şi ciudată. „Tous Ies pneus so neufs, dar, vai, pe drum sînt multe pietre şi tinerii cond

156

cu viteză. Monsieur trebuie să fie prudent. Vînturile din pustietăţi sînt imprevizibile. Tel un lis sauvage confiant au desert..."

„Leit servitorul din vechea comedie, nu-i aşa?" a remar­cat Van pe un ton sec.

„Non, Monsieur", a răspuns Bouteillan, ţinîndu-se de şapcă. „Non. Tout simplement faime bien Monsieur et sa demoiselle."

„Dacă te gîndeşti la micuţa Blanche", a spus Van, „ai face mai bine să nu mi-1 citezi mie pe Delille, ci fiului tău, care o s-o lase cu siguranţă borţoasă".

Bătrînul francez 1-a privit chiorîş pe Van, pojeval gubami (şi-a muşcat buzele), dar n-a zis nimic.

„Oprim aici pentru cîteva minute", a spus Van cînd au ajuns la pădurea Fork, imediat după Ardis. „Vreau să culeg cîteva mînătărci pentru tata, căruia îi voi transmite neapă­rat" (Bouteillan schiţă un gest curtenitor) „salutul tău. Frîna de mînă - dracu' s-o ia! - probabil funcţiona înainte ca Ludovic al Şaisprezecelea să fi emigrat în Anglia."

„Trebuie unsă", a spus Bouteillan şi s-a uitat la ceas. „Da, avem destul timp să prindem trenul de 9.04."

Van s-a afundat în lăstăriş. Purta o cămaşă de mătase, haină de velur, pantaloni bufanţi negri, cizme de călărie cu pinteni stelaţi, şi aceste veşminte nu erau deloc potrivite ca să-şi deschidă klv zdB AoyvBno wkh gwzxm dqg kzwAAqvo a gwttp vq wifhm [his way through the brush and crossing a brook to reach - drum prin tufăriş şi să traverseze un pîrîu... ca să ajungă la] Ada, într-o boltă naturală formată de plopi tremurători. xliC mujzikml [they embraced- s-au îmbrăţişat], după care ea a spus:

„Da, să nu uit. Iată formula pentru corespondenţa noas­tră. O înveţi pe de rost şi apoi înghiţi biletul, ca un mic spion priceput."

»Poste restante în ambele direcţii. Şi vreau cel puţin trei scrisori pe săptămînă, iubirea mea albă."

O vedea pentru prima oară în rochia aceea aproape la fel

vaporoasă ca şi cămaşa ei de noapte. Fata îşi împletise l şi Van i-a spus că seamănă cu tînăra soprană Măria ţova îⁿ scena scrisorii din opera lui Ceaikov Oneghin

Olga.

157

Ada, care făcea tot ce-i stă în putinţă unei femei ca să-şi înăbuşe suspinele şi să abată atenţia de la ele, transformîn-du-le în exclamaţii emoţionale, L-a arătat o insectă urîcioasă care se instalase pe trunchiul unui plop tremurător.

(Urîcioasă? Urîcioasă? EraNymphalis danaus Nab., vane-siana fantastic de rară descrisă recent, cafeniu-portocalie, cu antene alb-negre, care imită, după cum a constatat desco­peritorul ei, profesorul Nabonidus de la Babylon College, Nebraska, fluturele Monarh, însă nu direct, ci pe Monarh prin Viceroy, Viceregele Limenitis archippus, acesta din urmă fiind una dintre „copiile" cele mai cunoscute ale fluturelui Monarh. Cu scrisul furios al Adei.)

„Mîine, fluturaşul meu, ai să vii aici cu plasa ta verde", a spus cu amărăciune Van.

Ada i-a acoperit faţa cu sărutări, i-a sărutat mîinile, apoi din nou buzele, pleoapele, părul negru şi moale. El i-a săru­tat gleznele, genunchii, părul negru şi moale.

„Cînd, dragul meu, cînd din nou? In Luga? în Kaluga? în Ladoga? Unde, cînd?"

„N-are importanţă unde, alta-i problema!" a strigat Van. „Problema e, problema e, problema e... o să fii credincioasă, o să-mi fii credincioasă?"

„Mă pui la zid, iubitule", a spus Ada, zîmbind palid. „Nu ştiu. Te ador. Nu voi mai iubi niciodată pe cineva aşa cum te ador pe tine, niciodată şi niciunde, nici în eternitate, nici în terrenitate, nici în Ladore, nici pe Terra, unde se spune că se duc sufletele noastre. Dar, sincer, nu ştiu, qu'y puis-je I Oh, Doamne, nu mă-ntreba, în şcoala mea e o fată îndră­gostită de mine, nu ştiu ce spun..."

„Fetele nu contează", a spus Van, „da' pe ţipi am să-i ucid dacă se-apropie de tine. Noaptea trecută am încercat să com­pun pentru tine un poem despre asta, dar nu pot să scriu versuri; începe - doar începe - aşa «Ada, ardorile, arborii noştri», însă restul e ceţos, încearcă să-ţi imaginezi tu restul".

S-au îmbrăţişat pentru ultima oară şi el a fugit fără să privească înapoi.

împiedicîndu-se de pepeni, decapitînd cu sălbăticie feni-culii aroganţi cu cravaşa, Van s-a întos la pădurea Fork. Morio, calul său negru preferat, îl aştepta, ţinut de tînă Moore. I-a mulţumit grăjdarului cu un pumn de galbeni s-a îndepărtat în galop, cu mănuşile ude de lacrimi.

158
26
Pentru corespondenţa din prima lor perioadă de despărţire, Van şi Ada inventaseră un cod pe care l-au perfecţionat întruna în cursul următoarelor cincisprezece luni, după ce Van a părăsit Ardisul. întreaga perioadă a acestei despărţiri avea să cuprindă aproape patru ani („curcubeul nostru negru", cum a numit-o Ada), din septembrie 1884 pînă în iunie 1888, cu două scurte interludii de fericire insuportabilă (în august 1885 şi iunie 1886) şi cîteva întîlniri întîmplătoare („printre gratii de ploaie"). E plicticos să descrii coduri; totuşi, cu părere de rău, cîteva amănunte de bază trebuie date.

Cuvintele de o literă rămîneau nemascate. în orice cuvînt mai lung, fiecare literă era înlocuită de litera a doua, a treia, a patra din alfabet şi aşa mai departe, după numărul de litere din acel cuvînt. Astfel, „Iove", cuvînt din patru litere, devenea „pszi" („p" fiind a patra literă după „1" în seria alfabetică, „s" a patra după „o" et cetera), pe cînd, să zicem, „lovely" (în care întinderea mai mare impunea în două cazuri reluarea alfabetului după ce fusese epuizat) devenea „ruBkrE", unde literele care se revărsau în noile serii ale alfabetului erau scrise cu majusculă: B, de pildă, ⁰ reprezenta pe „v", al cărei înlocuitor trebuia să fie cea de-a Şasea literă ce venea după ea („lovely" se compune din şase "tere), wxyzAB, iar „y" trecea mai adînc în seria următoare -zABCDE. Cărţile de popularizare consacrate teoriilor cos-^ce încep dezinvolte cu paragrafe neconvenţionale simple, ^clare, însă există un moment îngrozitor cînd se pornesc să pasară brusc formule matematice care îţi orbesc pe loc creierul, ^i nu mergem atît de departe. Dacă abordează descrierea

159

codului îndrăgostiţilor noştri (acest „noştri" poate constitui o sursă de iritare prin el însuşi, dar n-are importanţă) cvţ ceva-ceva mai multă atenţie şi ceva mai puţină antipatie, cititorul cel mai naiv va înţelege, sperăm, ce înseamnă acea „revărsare" în următoarea serie ABC.

Din păcate, au apărut complicaţii. Ada a propus anumite îmbunătăţiri, de pildă, să înceapă fiecare mesaj în franceză cifrată, apoi să treacă la engleză cifrată după primul cuvînt de două litere şi să revină la franceză după primul cuvînt cu trei litere, apoi să refacă naveta cu variaţii suplimentare. Datorită acestor îmbunătăţiri, mesajele au devenit chiar mai greu de citit decît de scris, mai ales că ambii corespondenţi,; în exasperarea pasiunii lor focoase, inserau gînduri întîrziate, ştergeau formulări, reformulau inserţii şi puneau la loc ceea ce şterseseră, cu scrieri greşite şi codări greşite, datorate la fel de mult luptei lor cu suferinţa indescriptibilă, ca şi faptu­lui că amîndoi complicau în mod exagerat criptograma durerii.

In a doua perioadă a despărţirii lor, începînd cu 1886, codul a suferit modificări radicale. Şi Van, şi Ada ştiau încă pe de rost cele şaptezeci şi două de versuri ale poeziei lui; Marvel „The Garden" şi cele patruzeci de versuri ale poemu-i lui lui Rimbaud „Memoire". Aşa că alegeau literele cuvin­telor de care aveau nevoie din aceste două texte. De pildă,; 12.11. 11.2.20. 12.8. însemna „Iove", compus din litera „1*1 primul număr, care arăta versul din poezia lui Marvel, plus numărul următor, care stabilea poziţia literei în acel vers (de pildă, 12.11 însemna „litera a unsprezecea din versul al' doilea".) Susţin că procedeul e destul de clar. Iar atunci cînd, de dragul diversităţii înşelătoare, era folosit poemul lui Rimbaud, litera ce desemna versul era pur şi simplu scrisă cu majusculă. Şi iarăşi există aici un inconvenient cej trebuie explicat şi explicaţia e amuzantă la lectură doar ca scopul (zădărnicit, mă tem) de a căuta erori în exemple. Oricum, s-a dovedit curînd că al doilea cod avea defecte mai grave decît cele ale primului. Siguranţa cerea ca ei să n« aibă poemele tipărite sau scrise de mînă pentru consultară şi, oricît de miraculoasă ar fi fost puterea lor de memorizarea era inevitabil ca erorile să sporească.

Şi-au scris în cursul lui 1886 la fel de des ca mai înainte niciodată mai puţin de o scrisoare pe săptămînă -, dar, deşt

160

de ciudat, în a treia perioadă de despărţire, din ianuarie 1887 pînă în iunie 1888 (după o convorbire telefonică internaţio­nală şi o întîlnire foarte scurtă), scrisorile lor s-au împuţinat, scâzînd la numai douăzeci în cazul Adei (doar două sau trei în primăvara lui 1888) şi aproximativ de două ori mai multe de la Van. Nu putem da aici pasaje din corespondenţă, întrucît toate scrisorile au fost distruse în 1889.

(îţi propun să omiţi cu totul capitolaşul ăsta. Nota Adei.)

161
27

„Marina mi-a trimis o scrisoare în care vorbeşte foai frumos despre tine şi spune uje ciuvstvuetsia osen. Ceea e foarte rusesc. Bunica ta avea obiceiul să repete cu regula ritate, în fiecare an, remarca «acum-o-să-se-simtă-toamna» în aceeaşi perioadă, chiar în ziua cea mai toridă a şederii] la Vila Armina (Marina nu şi-a dat niciodată seama că] numele nu era anagrama ei, ci a mării). Arăţi splendid,! sînok moi, dar îmi închipui foarte bine că trebuie să te fii săturat pînă peste cap de cele "ouă fetiţe ale ei. De aceea] am o propunere..."

„Oh, mi-au plăcut enorm", a tors Van. „Mai ales micaj Lucette, scumpa de ea!"

„îţi propun să vii astăzi cu mine la un cocteil. E dat de văduva minunată a unui obscur maior de Prey, vag înrudit cu răposatul nostru vecin, un bun ţintaş, dar lumina erai proastă în parc şi un gunoier a ţipat la momentul nepotrivit.] Ei, această doamnă influentă şi minunată, care doreşte săi ajute o prietenă de-a mea" (dregîndu-şi glasul), „are, dupăj cum mi s-a spus, o fată de cincisprezece primăveri numită! Cordula, care va fi cu siguranţă o răsplată bună pentru] faptul că toată vara te-ai jucat de-a baba oarba cu bebeluşele] din Pădurea Ardis".

„Am jucat mai ales Scrabble şi snap", a spus Van. „Prie-j tena în nevoie e cumva din grupa mea de vîrstă?"

„E un muguraş de Duse", a replicat Demon auster, „ia petrecerea e strict «o încurajare din partea profului». Tu lipeşti de Cordula de Prey, eu de Cordelia O'Leary".

„D'accord", a spus Van.

162

Mama Cordulei, o actriţă de comedie lăudată în mod exagerat, îmbrăcată în mod exagerat şi exagerat de matură, 1-a prezentat pe Van unui acrobat turc cu păr roşcat pe mîinile-i frumoase de urangutan şi cu priviri agere, de şar­latan - deşi nu era şarlatan, ci un mare artist în domeniul lui circular. Van avea să fie atît de captivat de discuţia cu turcul, de sfaturile discrete privind antrenamentul, care l-au impresionat pe băiatul entuziast şi interesat, de invidie, ambiţie, respect şi alte emoţii tinereşti, încît a avut puţin timp pentru Cordula, fata bondoacă şi cu faţa rotundă, îmbrăcată într-un pulover cu guler pe gît, din lînă grena, sau chiar pentru tînăra doamnă superbă pe al cărei spate gol se sprijinea uşor şi permanent mîna paternă în vreme ce Demon o conducea printre convivi. Dar chiar în aceeaşi seară, Van a întîlnit-o pe Cordula într-o librărie, iar ea i-a spus: „Apropo, Van - pot să-ţi spun aşa, da ? Verişoara ta, Ada, e colega mea de şcoală. Ei, da! Acu' explică-mi, te rog, ce i-ai făcut capricioasei noastre Ada? Chiar în prima scri­soare de la Ardis, ea mi-a relatat, copleşită de admiraţie -Ada noastră copleşită de admiraţie! -, cît de dulce, deştept, deosebit, irezistibil..."

„Ce fată năroadă! Cînd a fost asta?"

„în iunie, cred. A scris din nou mai tîrziu, dar răspunsul ei, fiindcă eram foarte geloasă pe tine - zău, am fost! - şi i-am scris imediat, punîndu-i o groază de întrebări, ei bine, răspunsul ei a fost evaziv şi, practic, golit de Van."

A privit-o mai atent decît o făcuse înainte. Citise undeva (dacă am încerca, am putea să ne amintim titlul exact, nu era Tiltil, asta-i în Barbă Albastră...) că un bărbat poate recunoaşte o lesbiană tînără şi singură (fiindcă o pereche bătrînă, în taior, nu poate păcăli pe nimeni) cu ajutorul unei combinaţii de trei caracteristici: mîini ce tremură uşor, o voce guturăiată şi priviri în care se strecoară panica dacă ^Se întîmplă să examinezi cu admiraţie vizibilă nurii pe care unprejurarea o sileşte să-i dezvăluie (umerii frumoşi, de Pildă). Absolut nimic din toate astea (da, Mytilene, petite isle ~^e Louis Pierre) nu părea să i se aplice Cordulei, care era ^lRibrăcată cu un „garbotoş" (impermeabil cu cordon) peste Puloverul lipsit complet de eleganţă şi îşi ţinea mîinile Afundate adînc în buzunare în vreme ce-i înfrunta privirea.

163

Părul ei tuns scurt avea o nuanţă neutră, ceva între pai; uscat şi pai umed. Irisul albastru deschis putea fi întîlnit la milioane de ochi asemănători, în familiile sărace-n pigment din Estotia Franceză. Avea gura frumoasă, ca de păpuşică; atunci cînd şi-o strîngea conştient într-un botic afectat, astfel încît să scoată în evidenţă ceea ce portretiştii numescj cele două „cute seceră", care în cel mai bun caz sînt gropiţe lunguieţe şi, în cazul cel mai rău, brazdele de pe obrajif îngheţaţi zdravăn ai fetelor cu pîslari din căruţele cu mere.* Cînd i se despărţeau buzele, aşa cum se-ntîmpla acum, ele dezvăluiau dinţii prinşi într-un aparat corector, pe care,¹! totuşi, şi-a adus repede aminte să-i oblonească.

„Verişoara mea Ada", a spus Van, „e o fetiţă de unşpe sau doişpe ani şi mult prea mică pentru a se îndrăgosti de' cineva, în afară de oamenii din cărţi. Da, şi eu o găsesc dulce. Probabil înclinată puţin spre pedanterie şi totodată necuviincioasă şi capricioasă, dar... da, dulce".

„Oare aşa să fie ?" a murmurat Cordula, cu o nuanţă atît de agreabilă a tonului melancolic, încît Van nu şi-a putut da seama dacă ea intenţiona să închidă subiectul, să-1 lase întredeschis sau să deschid? unul nou.

„Cum aş putea să iau legătura cu tine?" a întrebat el. „Vrei să vii la Riverlane? Eşti virgină?"

„Nu mă întîlnesc cu golanii", a replicat ea calm, „dar poţi să mă «contactezi» oricînd prin Ada. Nu facem parte din aceeaşi clasă, din mai multe puncte de vedere" (rîse). „Ea e un mic geniu, eu sînt o banală americancă ambivertă, dar, sîntem înscrise în aceeaşi grupă de franceză pentru avansaţi, şi celor din grupa de franceză pentru avansaţi li s-a repar* tizat acelaşi dormitor, astfel că o duzină de blonde, tre^ brunete şi o roşcată, La Rousse, pot şopti în franceză cînd dorm" (rîse singură).

„Vai, ce nostim! Bine, mulţumesc. Numărul par în­seamnă sporovăială, bănuiesc. Bine, ne mai vedem, cum spun golanii."

în următoarea scrisoare codată trimisă Adei, Van se întreba dacă nu cumva Cordula era acea lezbianocika men-i ţionată de Ada cu un sentiment de vinovăţie inutilă. Ini curînd voi fi gelos pe mînuşiţa ta! „Ce nărozie! Scoate-o

164

cum-o-cheamă din asta", i-a răspuns Ada, dar, deşi încă _nu ştia cu cîtă mincinoasă înverşunare îşi acoperea ea un complice, Van a rămas sceptic.

Regulile şcolii ei erau demodate, învechite şi atît de stricte, încît frizau nebunia, dar Marinei îi aminteau nostal­gic de Institutul Rus pentru Fetele Nobile din Yukonsk (unde ea le-a încălcat întruna cu mult mai mare uşurinţă şi succes decît puteau să o facă Ada sau Cordula sau Grace la Brownhill). Fetelor li se permitea să întîlnească băieţi la ceaiuri groaznice cu prăjituri roz, organizate în camera de oaspeţi a directoarei de trei sau patru ori pe trimestru, şi, din trei în trei duminici, orice fată de doisprezece sau trei­sprezece ani putea să se întîlnească cu fiul unui gentleman într-un lactobar acceptat de şcoală, care se afla la cîteva cvartale depărtare, însoţită de o fată din clasele mai mari, o fată cu un comportament moral ireproşabil.

Van şi-a adunat toate puterile şi s-a încumetat să o întîl­nească în acest fel pe Ada, sperînd să-şi folosească bagheta magică şi să o transforme pe tînăra domnişoară însoţitoare, oricine ar fi fost ea, într-o lingură sau un nap. „Intîlnirile" trebuiau aprobate de mama victimei cu cel puţin două săp-tămîni înainte. Domnişoara Cleft, directoarea cu voce catife­lată, a sunat-o pe Marina, care i-a spus că Ada s-ar putea să nu aibă deloc nevoie de însoţitoare pentru a ieşi în oraş cu un verişor, fiindcă acesta fusese singurul ei partener în hoinărelile lungi din vara trecută. „Tocmai asta e", i-a expli­cat Cleft, „doi tineri hoinari sînt foarte predispuşi să se combine şi ghimpele e întotdeauna aproape de boboc".

„Dar ei sînt practic frate şi soră!" a exclamat Marina, crezînd, aşa cum fac mulţi oameni proşti, că „practic" func­ţionează în ambele sensuri - reduce adevărul unei afirmaţii Şi face ca un truism să sune asemenea adevărului. „Ceea ce ⁿu face decît să sporească pericolul", a spus blînda Cleft. »Fie, am să fac un compromis şi am să-i spun scumpei Cordula de Prey, draga de ea, să fie a treia persoană. Ea îl ^admiră pe Ivan şi o adoră pe Ada, prin urmare poate doar ^să adauge fervoare la fermoar" (argou răsuflat - răsuflat ^chiar şi atunci).

«Doamne sfinte, ce fîgli-migli", a spus Marina după ce a receptorul în furcă.

165

într-o dispoziţie proastă, neştiind la ce să se aştepte (previziunea strategică l-ar fi ajutat, poate, să facă faţă calvarului), Van a aşteptat-o pe Ada pe aleea şcolii, un drum lăturalnic sinistru, cu băltoace care oglindeau cerul mohorît şi gardul unui teren de hochei. Un elev de la liceul dini localitate, „îmbrăcat trăsnet", stătea lîngă poartă, ceva mai încolo - un tovarăş de aşteptare.

Van se pregătea să se ducă înapoi la gară cînd Ada şi-a făcut apariţia - însoţită de Cordula. La bonne surprise! Van le-a întîmpinat cu o manifestare de entuziasm oribilă („Şi cum ţi se potriveşte asta, verişoară ? Ah, Cordula! Cine e însoţitoarea, tu sau domnişoara Veen?"). Dulcea verişoară purta cu ostentaţie un impermeabil negru, lucios, şi o pălă­rie din muşama cu boruri lăsate în jos, ca şi cum urma să fie salvată de pericolele vieţii sau ale mării. Un plasture micuţ şi rotund ascundea parţial un coş de pe o latură a bărbiei. Respiraţia îi mirosea a eter. Era într-o dispoziţie şi mai proastă decît el. Van a prezis vesel că o să plouă. Şi a j plouat - a plouat cu găleata. Cordula a remarcat că trenciul lui era şic. Ea nu credea că merită să se întoarcă după ; umbrele - ţinta lor plăcută era imediat după colţ. Colţurile nu sînt niciodată imediate, a spus Van - un sarcasm pasabil. Cordula a rîs. Ada nu: după cîte se părea, nu scăpase nimeni. ]

Lactobarul era atît de aglomerat, încît s-au hotărît să meargă pe sub Arcade, spre restaurantul gării. El ştia (dar 1 nu putea să mai schimbe nimic) că va regreta toată noaptea ] fiindcă scăpase din vedere faptul - principalul, chinuitorul fapt - că el nu o mai văzuse pe Ada lui de aproape trei luni şi că în ultimul ei bilet arsese atîta pasiune, încît himera criptogramei explodase în sărmanul ei mesaj de făgăduinţă \ şi speranţă, dezgolind un rînd provocator, divin, de iubire necodată. Acum se purtau ca şi cum nu se mai întîlniseră niciodată, ca şi cum se aflau la o întîlnire aranjată de însoţi­toarea lor. Prin minte i se învîrteau gînduri ciudate, rele. Ce anume făcuseră - de fapt, n-avea importanţă, dar erau în j joc mîndria şi curiozitatea lui - cele două fete prost îmbră-1 cate trimestrul trecut, acest trimestru, noaptea trecută, în'| fiecare noapte, în bluzele lor de pijama, printre murmurele şi gemetele dormitorului lor anormal ? Să le întrebe ? Pute oare găsi cuvintele potrivite, care să nu o rănească pe Ada

166

dar în acelaşi timp să o facă pe tovarăşa ei zburdalnică de pat să-şi dea seama că el o dispreţuia fiindcă aţîţase o copilă cu părul negru şi palidă, cărbune şi mărgean, mlădioasă şi cu picioare lungi, care scîncea şi se topea în culmea plăcerii ? Acum o clipă, cînd le văzuse cum înaintau împreună, Ada indiferentă, îngreţoşată, dar făcîndu-şi datoria, şi Cordula ca un măr viermănos, dar neînfricată, ca două prizoniere în lanţuri aduse în faţa cuceritorului, Van îşi promisese să răzbune înşelătoria relatînd politicos, cu detalii, cel mai recent scandal homosexual sau mai degrabă pseudo-homo-sexual de la şcoala lui (un băiat din clasele mari, vărul Cordulei, fusese prins cu o fetişcană deghizată în flăcău în odăile unui monitor eclectic). Va urmări cum fetele se cutre­mură, le va cere să spună şi ele o poveste la fel cu a lui. însă impulsul s-a stins. Spera încă să se descotorosească pentru cîteva clipe de obtuza Cordula şi să găsească ceva crud, cîinos, care să o facă pe obtuza Ada să se topească în lacrimi sclipitoare. Dar ideea i-a fost inspirată de son amour-propre, nu de leur sale amour. O să moară cu un vechi calambur pe buze. Şi de ce „murdar"? Simţea el cumva remuşcări proustiene ? Nu! Dimpotrivă: o imagine personală a momen­tului cînd ele se giugiuleau continua să-1 chinuie, oferindu-i o satisfacţie perversă. în faţa ochiului său interior conges­tionat, Ada apărea dedublată şi înfrumuseţată, îngemănată prin împletire, dînd ceea ce dădea el, luînd ceea ce lua el: Corada, Adula. L-a izbit faptul că micuţa contesă bondoacă semăna cu prima lui tîrfuliţă, ceea ce-i înteţea dorinţa. Au vorbit despre materiile şi profesorii lor şi Van a spus : „Aş vrea să ştiu părerea ta, Ada, şi a ta, Cordula, despre următoarea problemă literară. Profesorul nostru de litera­tură franceză susţine că în tratarea aventurii amoroase a lui Marcel şi a Albertinei există o greşeală, un viciu filosofic -Şi, prin urmare, artistic - grav. Are logică dacă cititorul ştie că naratorul era homosexual şi că frumoşii obraji bucălaţi ^ai Albertinei sînt doar frumoasele buci grase ale lui Albert. N-are nici o logică dacă nu se presupune şi nu i se cere cititorului să ştie ceva despre acest obicei sau oricare alte obiceiuri sexuale ale autorului pentru a gusta pînă la ultima Picătură o operă de artă. Profesorul meu susţine că dacă citi­torul nu ştie nimic despre perversiunea lui Proust, descrierea

167

detaliată a unui bărbat heterosexual care urmăreşte atent şi gelos o femeie homosexual» e fără noimă, fiindcă un bărbat normal va fi doar amuzat, ba chiar stîrnit de zben­guielile iubitei lui cu o parteneră. Profesorul trage concluzia că un roman preţuit doar de quelque petite blanchisseuse care a cercetat rufele murdare ale autorului este ratat di: punct de vedere artistic."

„Ada, despre ce naiba vorbeşte el ? Vreun film italian care 1-a văzut?"

„Van", a spus Ada cu o voce obosită, „tu nu înţelegi că grupa de franceză pentru avansaţi din şcoala mea nu a avansat mai departe de Răcan şi Racine".

„S-o lăsăm moartă", a spus Van.

„Dar tu chiar ai citit prea mult Marcel", a murmurat Ada.

Gara avea o ceainărie semi-particulară, supravegheată de nevasta şefului de staţie, sub auspiciile idioate ale şcolii. In încăperea aproape goală se afla doar o doamnă subţirică, în catifea neagră, cu pălărie elegantă, frumoasă, cu boruri mari din catifea neagră, care stătea cu spatele la ei la un „bar cu băuturi răcoritoare" şi n-a întors nici măcar o dată capul spre ei, dar lui i-a trecut prin minte că e o cocotă din Toulouse. Trioul nostru udat de ploaie a găsit o masă plăcută pe colţ şi, cu oftaturi banale de uşurare, cei trei şi-au scos impermeabilele. Van spera ca Ada să-şi scoată pălăria ei bună pentru o furtună pe mare, dar ea nu şi-a scos-o, fiindcă îşi tăiase părul din cauza migrenelor îngrozitoare şi fiindcă nu voia ca el s-o vadă în 1 ilul unui Romeo muribund.

(On fait son grand Joyce după ce a realizat un petit Proust. Cu scrisul frumos al Adei.)

(Dar citeşte mai departe: e V.V. pur. Observ-o pe doamna aceea! în scrisul mîzgălit ca pe sugativă al lui V.V, cînd stătea în pat.)

în timp ce Ada a vrut să guste frişca, el i-a prins şi i-a cer­cetat mîna, care părea fără vlagă. Ne amintim de Nymphalia antiopa, fluturele multicolor, care stă un moment cu aripile strînse în palma noastră şi deodată mîna rămîne goală. El a văzut mulţumit că unghiile ei erau acum lungi şi ascuţite.

„Nu prea ascuţite, nu-i aşa, draga mea ?" a întrebat el, ca să audă şi să înţeleagă şi dura Cordula, care ar fi trebuit să se ducă la „baie" - speranţă zadarnică!

„De ce nu?" a spus Ada.

„Tu nu", a continuat el, incapabil să se oprească, „tu nu zgîrii persoanele mici cînd le mîngîi ? Uită-te la mîna micuţei tale prietene" (îi luă mîna Cordulei), „uită-te la aceste unghii scurte, drăgălaşe" (lăbuţă docilă, inocentă, rece!). „Ea n-ar putea să şi le agate în satinul elegant, o, nici vorbă, ce zici, Ardula?... vreau să spun Cordula."

Amîndouă fetele au chicotit, iar Cordula a sărutat-o pe Ada pe obraz. Van nu prea ştia la ce reacţie să se aştepte, dar a constatat că acel sărut simplu e dezarmant şi dezamă­gitor. Sunetul ploii s-a pierdut într-un huruit tot mai puter­nic de roţi. Van şi-a privit ceasul; şi-a ridicat privirile spre ceasul de pe perete. A spus că-i pare rău - era trenul lui.

„N-ai pentru ce", a scris Ada (parafrazat aici) ca răspuns la scuzele lui infame, „noi chiar am crezut că erai beat. Dar n-am să te mai invit niciodată la Brownhill, dragostea mea".

■

168

169