Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

31

■

Van a vizitat din nou Palatul Ardis în 1888. A sosit într-o după-amiază înnorată de iunie. Nu îl aştepta nimeni, nu fusese invitat de nimeni, nu era necesar nimănui. în timp ce se apropia dintr-o pajişte laterală, a văzut cum se repeta o scenă dintr-o viaţă nouă oarecare, pentru un film necu­noscut, şi nu se repeta pentru el, ci fără el. Părea sfîrşitul unei petreceri de amploare. Trei doamne tinere în rochii galbene cu albastru şi cu eşarfe curcubeu ultimul răcnet se strînseseră în jurul unui tînăr sclivisit, solid, cu început de chelie, care stătea cu un pahar de şampanie în mînă şi se uita în jos, de pe terasa salonului, la o fată în negru, cu braţele goale. Un şofer cărunt dădea la manivelă, încercînd să pornească un mic automobil, care tremura la fiecare smucitură, iar braţele acelea goale, larg desfăcute, ţineau întinsă capa albă a baroanei von Skull, o soră a bunicii fetei. Pe capa albă, noua silueta longilină a Adei se profila în negru - negrul rochiei sale elegante de mătase, fără mîneci, feră podoabe, fără amintiri. Bătrîna baroană bîjbîia greoaie după ceva cînd sub o subsuoară, cînd sub cealaltă - după ^Ce? o cîrjă? capătul ce se bălăbănea al brăţărilor ei bălmă­jite ? _ şj_{j cum s}._a întors pe jumătate ca să primească pele-^ⁿa (luată acum de la nepoata ei de un lacheu nou, care ^lntîrziase), Ada s-a întors şi ea pe jumătate şi gîtul ei fără ^nesteniate se profila alb în timp ce tînăra urca în fugă ^treptele verandei.

Van a urmat-o în casă printre coloanele holului şi printr-un de oaspeţi, spre o masă îndepărtată pe care se aflau de cristal cu ambrozia de cireşe. Ada nu purta ciorapi

185

lungi; nu era în ton cu moda. Pulpele ei erau puternice şi palide şi (am aici o notă, pentru o schiţă de roman) „decol­teul adînc al rochiei negre permitea stabilirea unui contrast puternic între albul mat al pielii şi brutala coadă de cal neagră a noii sale coafuri".

Sincope personale ce se excludeau reciproc l-au frînt în două: certitudinea devastatoare că, odată ajuns, prin labi­rintul unui coşmar, într-o odăiţă luminoasă, vie în amintirea lui, cu pat şi lavoar pentru copii, ea va veni acolo, lîngă el, în noua ei frumuseţe longilină şi calmă; iar de partea umbrei, strîngerea de inimă şi panica., fiindcă o găsise schimbată, fiindcă ura ceea ce dorea, fiindcă schimbarea i se părea greşită şi o condamna, fiindcă-şi explica noile circumstanţe îngrozitoare - că ei amîndoi erau morţi sau existau numai ca figuranţi într-o casă închiriată pentru turnarea unui film.

Dar mîinile care-i ofereau vin sau migdale sau sufletele lor sincere au blocat căutarea lui imaginară. A insistat să treacă mai departe, în ciuda ocolurilor provocate de faptul că fusese recunoscut - unchiul Dan a arătat spre el, strigînd către un străin care s-a prefăcut surprins de originalitatea trucului optic -, şi în momentul următor Marina, înlăcri­mată, foarte beată, cu perucă roşie şi cu fardul refăcut, îşi lipea buzele încleiate de vişinată de falca lui şi de părţile sale neprotejate, cu sunete materne înăbuşite, jumătate muget, jumătate murmur de dragoste rusească.

Van s-a eliberat şi a continuat căutarea. Se îndrepta acum spre salon, dar, după expresia spatelui şi după încor­darea omoplaţilor ei, ştia că Ada îi simţise prezenţa. Şi-a şters urechea udă, care-i tiuia, şi i-a mulţumit, înclinînd capul, unui tip blond şi solid (Percy de Prey? Sau Percy avea un frate mai mare?) care înălţase paharul în direcţia lui. O a patra fată, în „creaţia* de vară porumb-şi-albăstrea a croitoriei canadiene de lux, 1-a oprit pe Van ca să-1 infor­meze, cu o drăgălaşă mină îmbufnată, că el nu o mai ţinea minte, ceea ce era adevărat. „Sînt extenuat", a spus el»; „Calul meu şi-a prins copita într-o gaură din scîndurile putrede ale podului Ladore şi a trebuit să-1 împuşc. Amj mers pe jos zece kilometri. Am senzaţia că visez. Am sen­zaţia că Şi Tu Visezi." „Ba deloc, eu sînt Cordula!" a strigat ea, dar el se îndepărtase.

186

L

Ada se făcuse nevăzută. Van s-a debarasat de sandvişul pe care a observat că-1 ţine ca pe un bilet de călătorie şi, jntrînd în oficiu, i-a spus fratelui lui Bout, un valet nou, să-1 conducă în vechea lui odaie şi să-i aducă una dintre căzile acelea din cauciuc pe care le folosise cu patru ani în urmă, cînd era copil. Plus o pijama disponibilă. Trenul se defectase pe cîmpurile dintre Ladoga şi Ladore, el mersese pe jos trei­zeci de kilometri şi Dumnezeu ştie cînd îi vor sosi bagajele.

„Au sosit adineauri", a spus Bout cel adevărat cu un zîmbet confidenţial şi îndurerat (Blanche îl părăsise).

înainte de a face baie, Van şi-a lungit gîtul pe fereastra lui îngustă pentru a vedea dafinii şi liliecii de pe marginea verandei din faţă, de unde venea zarva plecărilor vesele. A zărit-o pe Ada. A observat că aleargă după Percy, care-şi pusese jobenul gri şi se îndepărta, trecînd peste peluză, iar traversarea lui s-a suprapus pe dată în mintea lui Van cu amintirea evanescentă a padocului unde el şi Van discu­taseră întîmplător despre un cal şchiop şi despre Riverlane. Ada 1-a ajuns pe tînăr pe o pată brusc însorită. El s-a oprit şi ea a discutat cu el, scuturîndu-şi capul în felul în care o făcea cînd era nervoasă sau nemulţumită. De Prey i-a săru­tat mîna. Obicei franţuzesc, dar e-n regulă. I-a reţinut mîna pe care i-o sărutase şi ea a continuat să vorbească şi apoi i-a sărutat-o din nou - ei, nu mai era-n regulă, era ceva groaznic, insuportabil.

După ce şi-a părăsit postul de observaţie, Van cel gol puşcă şi-a pus hainele pe care le lepădase. A găsit colierul. Cuprins de o furie rece, 1-a rupt şi colierul s-a transformat intr-o grindină de treizeci, patruzeci de pietre scînteietoare, dintre care unele au căzut la picioarele Adei cînd ea a năvălit în cameră.

Privirea ei a măturat podeaua.

„Ce păcat..." a început ea.

Van a citat calm poanta din faimoasă povestire a lui Mademoiselle Lariviere, „Mais, ma pauvre amie, elle etait îuusse" - ceea ce era o minciună sfruntată -, dar, înainte de ^a culege diamantele împrăştiate pe jos, ea a încuiat uşa şi '■a cuprins în braţe, plîngînd. Atingerea pielii ei şi a mătăsii ^reprezenta întreaga vrajă a vieţii, dar de ce mă salută toată ^Ul*iea cu lacrimi ? El mai voia să ştie dacă tînărul era Percy

187

de Prey. Da, el era. Care fusese dat afară de la Riverlane ? Ea bănuia că da, fusese dat afară. S-a schimbat, s-a îngrăşat ca un porc. Da, se îngrăşase, nu-i aşa? E noul ei iubit?

„Iar acum", a spus Ada, „Va.n o să înceteze cu vulgarită­ţile - adică o să înceteze pentru totdeauna! Fiindcă eu am avut, am şi voi avea întotdeauna doar un singur iubit, doar o singură bestie, doar o singură întristare, doar o singură | bucurie".

„Las' că-ţi adunăm lacrimile mai tîrziu", a spus el, „nul mai pot să aştept".

Sărutul ei sincer a fost fierbinte şi sfios, dar cînd el a încercat să-i scoată rochia, ea s-a tras înapoi, murmurînd fără tragere de inimă un fel de refuz, fiindcă uşa căpătase viaţă: se auzea cum doi pumni mici băteau toba pe partea dinafară a ei, într-un ritm pe care amîndoi îl cunoşteau bine.

„Bună, Lucette!" a strigat Van, apoi: „Acum mă schimb, pleacă!"

„Bună, Van! Pe Ada o vor, nu pe tine. Vor să cobori, Ada!"

Unul din gesturile Adei - folosit cînd voia să exprime într-o clipă mută toate faţetele situaţiei penibile („Vezi, am avut dreptate, aşa stau lucrurile, nicego ne podelaeş") -consta în modelarea unui bol invizibil cu ajutorul ambelor mîini, de la buză pînă la bază, însoţită de o plecăciune tristă. Asta a făcut ea acum, înainte de a ieşi din cameră.

Cîteva ore mai tîrziu, situaţia s-a repetat într-o tonalitate mult mai plăcută. Pentru cină, Ada şi-a pus altă rochie, din bumbac purpuriu, şi noaptea, cînd s-au întîlnit (în vechea magazie de scule, la lumina unei lămpi cu carbid), el i-m deschis fermoarul cu asemenea forţă pătimaşă, încît aproape i-a sfîşiat rochia în două pentru a-i expune întreaga frumu­seţe. Erau încă încleştaţi cu înverşunare (pe aceeaşi bancă aşternută cu acelaşi pled în carouri - prevăzătoare ideea de a-1 aduce) cînd uşa care dădea în exterior s-a deschis cu zgomot şi Blanche s-a strecurat în încăpere ca o nălucă imprudentă. Avea cheia ei, se întorcea de la o întîlnire cm bătrînul Sore, paznicul de noapte burgund, şi s-a oprit ca o năroadă, holbîndu-se cu gura căscată la tînăra pereche»! „Data viitoare să baţi la uşă", a spus Van, zîmbind cu gur»^ pînă la urechi, şi n-a vrut să se oprească - de fapt, păreai

188

să savureze apariţia fermecătoare: Blanche purta mantia din hermină pierdută de Ada în pădure. Oh, fata se făcuse teribil de atrăgătoare şi elle le mangeait des yeux, dar Ada a stins cu zgomot felinarul şi, cu gemete de scuză, paţachina şi-a dibuit drumul spre pasajul interior. Iubita lui credin­cioasă nu s-a putut abţine să nu chicotească, iar Van şi-a reluat activitatea pătimaşă.

Şi au stat în continuare acolo, incapabili să se despartă, ştiind că dacă s-ar fi întrebat cineva de ce camerele lor rămăseseră goale pînă-n zori, orice explicaţie va fi acceptată. Prima rază a dimineţii a întins un verde proaspăt pe o trusă cu scule, iar ei, împinşi de foame, s-au ridicat şi s-au îndrep­tat spre cămară.

„Şto, vîspalsia, Van (ei, ai dormit pe săturate, Van)?" a spus Ada, imitînd perfect vocea mamei sale, şi a continuat în englezeasca mamei ei: „By your appetite, I judge. And, I think, it is only the first brekfest (După pofta ta de mîncare, cred că aşa-i. Şi mi se pare că e de-abia primul mic dijun)".

„Oh", a mormăit Van, „rotulele mele! Crudă a fost banca aceea. Şi mor de foame".

Au stat faţă-n faţă la o masă, la micul dejun, mestecînd pîine cu unt proaspăt şi şuncă de Virginia şi felii de brînză Emmenthaler originală - ah, iată şi un borcan cu miere transparentă! -, doi verişori voioşi „care dădeau iama prin răcitor" precum copiii din vechile basme, iar sturzii fluierau dulce în grădina verde şi luminoasă, în vreme ce umbrele verzi-întunecate îşi retrăgeau ghearele.

„Profesorul meu de la Şcoala de Teatru", a spus ea, „crede ^că-s mai bună în farse decît în tragedii. Ei, dac-ar şti ei!"

„Nu-i nimic de ştiut", a replicat Van. „Nimic, nimic nu s-a schimbat! Dar asta-i impresia generală, lumina acolo, jos, ^era prea slabă pentru detalii, o să le examinăm mîine pe mica noastră insulă: «Sora mea, ţi-aduci aminte...?»"

„Oh, taci!" a spus Ada. „Am renunţat la toate nimicurile ^alea - petits vers, vers de soie..."

„Haida-de!" a strigat Van. „Unele rime erau acrobaţii

^Sublime produse de mintea unui copil: «Oh! Qui me rendra,

^a Lucile, et le grand chene and zee big hill». Mica Lucile",

^a adăugat el, străduindu-se să împrăştie încruntările ei

^riste cu o glumă, „mica Lucile a devenit atît de apetisantă,

189

încît cred că o să virez spre ea dacă o să-ţi tot ieşi din fire ca acum. îmi amintesc cum te-ai înfuriat prima oară pe mine cînd am aruncat cu o piatră într-o statuie şi am speriat un botgros. Asta da memorie!"

Ea nu stătea bine cu memoria. Ea credea că servitorii se vor trezi foarte curînd şi atunci vor putea să mănînce ceva fierbinte. în răcitorul ăsta erau numai nimicuri, zău aşa.

„De ce eşti dintr-o dată tristă?"

Da, era tristă, a replicat ea., se afla într-o încurcătură groaznică, iar impasul ar putea să o înnebunească dacă n-ar şti că e cu inima curată. Putea explica situaţia cel mai bine printr-o parabolă. Ea semăna cu o fată dintr-un film pe care o să-1 vezi în curînd. Fata e muncită de chinurile întreite ale unei tragedii pe care trebuie să o ascundă, de teamă să nu-şi piardă singura ei iubire adevărată, vîrful săgeţii, ascu­ţişul suferinţei. în taină, se luptă simultan cu trei suplicii: încearcă să scape de o aventură amoroasă trenantă şi depri­mantă cu un bărbat căsătorit, de care îi e milă, încearcă să înăbuşe în mugur - în mugurul roşu, lipicios - o aventură nebună cu un tînăr nesăbuit şi atrăgător, de care îi e şi mai multă milă, şi încearcă să păstreze neatinsă iubirea singu­rului bărbat care înseamnă totul în viaţa ei şi care este mai presus de milă, mai presus de jalnica ei milă de femeie, fiindcă, după cum spune scenariul, are şinele mai bogat şi mai mîn-dru decît orice ar putea să-şi imagineze cei doi bieţi viermi.

Ce a făcut ea, de fapt, cu bieţii viermi după dispariţia prematură a lui Krolik?

„Oh, i-am pus în libertate" (gest larg şi vag), „i-am scos afară, i-am aşezat din nou pe plantele potrivite, i-am înmor-mîntat în starea de pupă, le-am spus să plece cîtă vreme nu-i văd păsările sau, vai, se prefac că nu-i văd."

„Deci, ca să lămurim parabola aia, fiindcă tu te pricepi să întrerupi şi să-mi distragi atenţia, într-un sens, eu însămi sînt sfîşiată între trei chinuri personale, principalul chin fiind ambiţia, fireşte. Ştiu că nu voi ajunge niciodată bioloagă -pasiunea mea pentru creaturile tîrîtoare e mare, dar nu mă absoarbe cu totul. Ştiu că voi adora întotdeauna orhideele şi ciupercile şi viorelele şi o să mă vezi cum plec afară singură, cum hoinăresc singură prin pădure şi mă întorc singură, ci* un mic crin singuratic, dar florile, oricît de irezistibile;

190
trebuie şi ele părăsite de îndată ce voi avea tăria s-o fac. Rămîne marea ambiţie şi marea spaimă - visul celor mai albastre, mai îndepărtate, mai dure căţărări dramatice - şi probabil voi ajunge pînă la urmă una dintr-o sută de fete bătrîne păianjen care le predau studenţilor de la artă dra­matică, ştiind, aşa cum insişti tu, sinistru insistent, că noi doi nu ne putem căsători şi avînd întotdeauna în faţă exemplul înspăimîntător al pateticei actriţe de mîna a doua, exemplul bravei Marina."

„Piesa asta despre fete bătrîne e o prostie", a spus Van. „O s-o înlăturăm cumva, vom deveni rude din ce în ce mai îndepărtate în ziare artistic contrafăcute şi, în cele din urmă, ne vom împuţina şi vom ajunge doar nişte omonime sau, în cazul cel mai rău, vom trăi discret, tu ca menajeră, eu ca epilepticul tău şi apoi, ca în Cehovul tău, «vom vedea cum întregul cer e năpădit de diamante»".

„Le-ai găsit pe toate, unchiule Van?" s-a interesat ea, suspinînd şi punîndu-şi capul întristat pe umărul lui. îi spusese totul.

„Mai mult sau mai puţin", a replicat el, fără să-şi dea seama că ea îi spusese într-adevăr totul. „Oricum, am făcut cel mai bun studiu al podelei celei mai pline de praf, cel mai bun studiu realizat de un personaj romantic. Un hoţoman strălucit s-a rostogolit sub pat, unde creşte o pădure virgină de fulgi şi fungi. O să asamblez totul din nou în Ladore într-una din zilele astea, cînd mă voi duce acolo cu automo­bilul. Am de cumpărat o mulţime de lucruri - un halat de baie superb în onoarea noului tău bazin de înot, o cremă numită Crizantema, o pereche de pistoale de duel, o saltea de plajă pliantă, preferabil neagră - ca să te scot undeva, dar nu pe plajă, ci pe banca aia şi pe isle de Ladore a noastră."

«Atîta doar", a spus ea, „că nu-s de acord ca tu să te faci de rîs căutînd pistoale în magazine de suveniruri, mai ales ^cînd Palatul Ardis e plin de puşti de vînătoare, flinte şi revolvere vechi şi de arcuri cu săgeţi. Ţii minte, ne-am ^antrenat de multe ori cu ele cînd tu şi eu eram copii".

Oh, da, da, îşi amintea. Copii, da. De fapt, ce derutant era ^s^ continui să vezi trecutul recent din perspectiva grădiniţei! fiindcă nu se schimbase nimic - eşti atentă, nu-i aşa? -, nimic,

191

dacă nu punem la socoteală micile îmbunătăţiri la terenuri şi la guvernantă.

Da! N-a fost amuzant? Lariviere a înflorit, a înflorit, devenind o mare scriitoare! Autor canadian senzaţional al unui bestseller! Povestirea ei „Colierul" (La riviere de dia-mants) devenise o proză clasică în şcolile de fete şi pseudo­nimul ei fastuos, „Guillaume de Monparnasse" (renunţarea la „t" îl făcea mai intime), era bine cunoscut din Quebec pînă-n Kaluga, cum se exprima chiar ea în engleza ei exo­tică: „Fame struck and the roubles rolled and the dollars poured", faima a lovit şi rublele s-au rostogolit şi dolarii au curs gîrlă (în vremea aceea, în Estotilandul de Est circulau ambele monede). Dar Ida cea bună nu numai că nu a părăsit-o pe Marina, pe care o iubea platonic şi irevocabil de cînd o văzuse în Bilitis, ci s-a învinuit pe sine că o neglijează pe Lucette, delectîndu-se exagerat cu literatura. în consecinţă, acum ea îi acorda copilei, în accese de zel de vacanţă, mult mai multă atenţie decît îi acordase sărmanei şi micuţei Ada (spunea Ada) cînd avea doisprezece ani, după primul ei tri­mestru de şcoală (jalnic). Van fusese atît de idiot: o bănuise pe Cordula! Neprihănita, nobila, tăcuta, micuţa Cordula de Prey! Doar Ada îi explicase de două ori, de trei ori, în coduri diferite, că ea inventase o colegă tandră şi indecentă, într-o perioadă cînd fusese literalmente ruptă de el, şi a simulat doar - cu anticipaţie, ca să spunem aşa - existenţa unei asemenea fete. Un fel de cec în alb pe care-1 voia de la el. „Perfect, ţi l-am dat", i-a spus Van, „dar acum e distrus şi nu va mai fi reînnoit. Dar de ce ai alergat după umflatul de Percy? Ce era atît de important aici?"

„O, chiar foarte important", a spus Ada, prinzînd un strop de miere de pe buza inferioară, „mama lui era la dorofon, iar el mi-a zis te rog spune-i că sînt în drum spre casă şi eu, am uitat cu totul de asta şi am venit în fuga mare la tine să te sărut!"

„La Riverlane", a spus Van, „noi numim asta un Adevăr Gogoaşă: adevărul şi doar adevărul, cu o gaură în adevăr.

„Te urăsc", a strigat Ada şi a făcut ceea ce ea nume mutră ameninţătoare de broască, fiindcă Bouteillan se ivis prag, cu mustaţa rasă, fără haină, fără cravată, cu bre

192

purpurii care îi săltau pînă la piept pantalonii negri, bine umpluţi- El a dispărut, promiţînd să le aducă urgent cafeaua.

„Dar dă-mi voie să te întreb, iubite Van, dă-mi voie să te întreb ceva. De cîte ori a fost necredincios faţă de mine Van după septembrie 1884?"

„De şase sute treisprezece ori", a răspuns Van. „Cu cel puţin două sute de tîrfe, care însă doar m-au mîngîiat. Ţi-am rămas cu totul credincios ţie, fiindcă alea erau doar «obmanipulări» (dezmierdări lipsite de importanţă, false, făcute de mîini reci, uitate)."

Majordomul, acum complet îmbrăcat, a adus cafeaua şi pîinea prăjită. Şi Ladore Gazette. Ziarul conţinea o poză a Marinei, pe lîngă care se gudura un tînăr actor latino-ame-rican.

„Bah!" a exclamat Ada. „Era să uit. Tipul vine astăzi cu un cineast şi după-amiaza noastră va fi compromisă. Dar eu mă simt reconfortată şi în formă", a adăugat ea (după a treia ceaşcă de cafea). „Acum e şapte fără zece. Ce-ai zice să facem o plimbare plăcută prin parc ? Sînt vreo două locuri pe care ai putea să le recunoşti."

„Scumpa mea", a spus Van, „orhideea mea spectrală, graţioasa mea floare galbenă de salcîm! N-am dormit de două nopţi - pe una mi-am petrecut-o imaginîndu-mi-o pe cealaltă şi asta s-a dovedit a fi cu mult peste ce-mi imagi­nasem. Deocamdată sînt sătul de tine".

„Nu-i un compliment prea delicat", a spus Ada şi a sunat tare să i se mai aducă pîine prăjită.

„Ţi-am făcut opt complimente, aşa cum un anumit ve-neţian..."

„Nu mă interesează vulgarii veneţieni. Ai devenit atît de grosolan, dragă Van, atît de ordinar..."

„Regret", a spus el, ridicîndu-se. „Nu mai ştiu ce spun. kînt frînt de oboseală. Ne vedem la prînz."

„Azi n-o să fie nici un prînz", a spus Ada. „O să fie o Sistare bramburită pe marginea piscinei şi băuturi lipi-^ci°ase toată ziua."

Van a vrut să o sărute pe capul mătăsos, dar în acel a intrat Bouteillan şi, în timp ce Ada îl mustra în-^ludată pentru provizia slabă de pîine prăjită, Van a evadat.

193
32

Acum scenariul filmului era pregătit. Marina, în mantie dorică şi pălărie de culi, stătea într-un şezlong din curtea interioară şi citea. G.A. Vronski, bătrîior, chel, cu o blăniţă sură pe pieptul gras, îşi sorbea votca lui cu apă tonică şi, între timp, o alimenta pe Marina cu pagini dactilografiate scoase dintr-o mapă. în partea cealaltă a Marinei stătea pe un covoraş, cu picioarele încrucişate, Pedro (numele de fami­lie necunoscut, numele de scenă uitat), un tînăr actor aproape în pielea goală, respingător de frumos, cu urechi de satir, ochi oblici şi nări de linx, pe care Marina îl adusese din Mexic şi îl ţinea la un hotel din Ladore.

Ada era întinsă pe marginea piscinei şi se străduia din răsputeri s-o facă pe sfioasa Dack să stea ridicată şi într-o poziţie decentă în faţa aparatului de fotografiat, în vreme ce Philip Rack, un tînăr muzician insignifiant, dar altmin­teri destul de plăcut, se chinuia să facă o poză a animalului îndărătnic, preocupat să lingă un cotlet, şi a sînilor despăr­ţiţi ai fetei, pe care poziţia ei pe jumătate culcată pe burtă o ajuta să-i expună prin deschizătura costumului de baie. Pantalonii lui de baie scurţi şi largi îl făceau să pară mai deprimat şi mai stîngaci decît costumul de catifea verde p* care îl considera potrivit pentru orele de pian cu Lucette-

Dacă acum s-ar face un travelling la un alt grup, care stătea în picioare cîţiva paşi mai departe, sub ghirlandei^ purpurii ale arcadei curţii, s-ar putea realiza o fotografie dl la distanţă medie a soţiei gravide a tînărului maestru, îflj brăcată într-o rochie cu buline, şi a distinsei noastre romall ciere, splendidă în volane mov, pălărie mov, pantofi

Soţia lui Rack umplea din nou pocalele cu migdale sărate, j_ar romanciera o presa pe Lucette să-şi pună o flanelă de corp zebrată. Fetiţa refuza să o îmbrace, o refuza cu vorbe obraznice, învăţate de la o slujnică, dar rostite pe un ton ce ieşea din cîmpul auditiv al lui Mademoiselle Lariviere, fiindcă guvernanta era cam fudulă de urechi.

Lucette a rămas goală pînă la brîu. Pielea ei catifelată şi netedă avea culoare siropului gros de piersici, funduleţul ei în chiloţi verzi ca salcia se rostogolea caraghios, soarele lucea pe părul ei roşcat şi scurt şi pe torsul dolofan, care prezenta doar o circumlocuţie vagă de feminitate, iar Van, într-o dispoziţie sumbră, îşi amintea cu sentimente ameste­cate cît de dezvoltată - mult mai dezvoltată - fusese sora ei la nici doisprezece ani împliniţi.

îşi petrecuse cea mai mare parte a zilei dormind buştean în odaia lui şi un vis lugubru, dezlînat, lung, repetase într-un fel parodic, dar fără haz, noaptea „casanovică" aprigă şi epuizantă petrecută cu Ada, precum şi discuţia oarecum rău prevestitoare pe care o avusese cu ea dis-de-dimineaţă. Acum, cînd scriu, după atîtea goluri şi culmi ale timpului, nu mi se pare deloc uşor să delimitez conversaţia noastră, aşa cum a fost ea consemnată, într-o formă inevitabil stilizată, de zumzetul suferinţelor produse de trădările mîrşave care-1 obsedau în coşmarul lui dezolant. Nu cumva acum visa că visase ? Scrisese într-adevăr o guvernantă caraghioasă roma­nul intitulat Les Enfants Maudits ? Ca să fie filmat de nişte Paiaţe frivole, care discută acum despre adaptarea lui ? Ca ^să-l facă mai banal decît Caietul original de regie al celor Două Săptămîni şi decît prezentările-reclamă susurate? O Atesta pe Ada aşa cum o detestase în visul lui ? Da!

Acum, la cincisprezece ani, ea era o frumuseţe provoca­toare, fără speranţă şi mai degrabă neîngrijită. Doar în ^Urmă cu douăsprezece ore, în întunecoasa magazie de scule, ^e* îi şoptise la ureche o ghicitoare: ce începe cu un „de" şi ^ruiiează mai mult sau mai puţin cu o furnică de rîu sile-^^ană? Avea îmbrăcăminte şi obiceiuri excentrice. Stătea ^ră nici o grijă la soare, iar pe albul neruşinat al membrelor ale Adei şi pe omoplaţii ei uscăţivi nu se vedea nici