Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

23

Lucrurile au mers bine pînă cînd Mademoiselle Lariviere s-a hotărît să stea la pat cinci zile: îşi sucise spinarea în scrînciob la Festivalul Vinului. în plus, povestirea pe care o începuse (despre primarul uimi oraş care strangulează o fetiţă numită Rockette) urma să se desfăşoare în cadrul festivalului şi ştia din experienţă că nimic nu menţine mîn-cărimea inspiraţiei ca la chaleur du Ut. în cursul acestei perioade, a doua slujnică de la etaj, French, capricioasă şi cu o înfăţişare ce nu se putea compara cu firea plăcută şi graţia diafană a lui Blanche, trebuia să aibă grijă de Lucette, iar Lucette făcea tot ce-i stătea în putinţă să scape de supravegherea leneşă a servitoarei pentru a se bucura de compania vărului şi a surorii sale. Cuvintele rău preves­titoare „Mă rog, dacă stăpînul Van te lasă să vii" sau „Da, sînt sigură că domnişoara Ada n-o să se supere dacă vă duceţi să culegeţi ciuperci împreună cu ea" au devenit un fel de dangăt funebru pentru libertatea de a face dragoste, în vreme ce doamna se odihnea confortabil şi descria malul pîrîului unde îi plăcea Rockettei să se zbenguie, Ada stătea şi citea pe un mal asemănător, aruncînd din cînd în cînd priviri nostalgice spre un pîlc de conifere (unde îndră­gostiţii noştri se adăpostiseră adesea) şi spre Van, care, desculţ, cu torsul bronzat şi pantaloni de salopetă suflecaţi, îşi căuta ceasul de mînă. Băiatul credea că îl scăpase printre florile de nu-mă-uita (dar îl purta Ada, însă el uitase). Lucette abandonase coarda de sărit, se ciucise pe malul pîrîului şi făcea să plutească o păpuşă din cauciuc de dimen­siunile unui fetus. Din cînd în cînd, o presa şi storcea un fascinant jet de apă printr-o găurică pe care Ada avusese

142

L

prostul gust să o perforeze în alunecoasa jucărie roşie-por-tocalie. Cu nerăbdarea bruscă a lucrurilor neînsufleţite, păpuşa a reuşit să se lase furată de curent. Van şi-a lepădat pantalonii sub o salcie şi a adus înapoi fugara. După ce a cîntărit situaţia cîteva clipe, Ada şi-a închis cartea şi i-a spus Lucettei, pe care de obicei nu era greu s-o amăgeşti, că ea, Ada, simţea cum se transformă rapid într-un balaur, că solzii începuseră să i se înverzească, că acum ea este un balaur şi că Lucette trebuie să fie legată de un pom cu coarda de sărit, astfel încît Van să o poată salva la timp. Din cine ştie ce motiv, Lucette s-a împotrivit ideii, dar forţa fizică a precumpănit. Van şi Ada au lăsat captiva furioasă, legată strîns de trunchiul unei sălcii, şi, „galopînd" ca să simuleze fuga rapidă şi urmărirea, au dispărut cîteva minute preţioase în dumbrava întunecată a coniferelor. Lucette, care se zvîrcolise, smulsese cumva unul dintre mînerele roşii cu măciulie ale corzii şi aproape că se eliberase cînd balaurul şi cavalerul s-au întors galopînd.

Lucette s-a plîns guvernantei, care a interpretat complet greşit întreaga tărăşenie (ceea ce se putea spune şi despre noua ei compoziţie), 1-a convocat pe Van şi, din patul ascuns după un paravan, printr-o duhoare de alifie şi sudoare, i-a spus să se abţină şi să nu o mai smintească de cap pe Lucette făcînd din ea o fecioară speriată din basme.

A doua zi, Ada a informat-o pe mama ei că Lucette avea nevoie grabnică să facă baie şi că ea se va ocupa de asta, fie că-i plăcea sau nu guvernantei. Jloroşo", a spus Marina (în timp ce se pregătea să primească un vecin, un tînăr actor, protejatul ei, în cel mai bun stil Dama Marina), „dar temperatura trebuie menţinută la douăzeci şi opt de grade fix (cum se obişnuia pe tot parcursul secolului al optspre­zecelea) şi să n-o lăsaţi să stea în cadă mai mult de zece sau douăsprezece minute".

„Straşnică idee", a spus Van în timp ce o ajuta pe Ada să mcingă rezervorul, să umple cada veche şi uzată şi să încăl­zească mai multe prosoape.

Deşi era doar în al nouălea an al existenţei ei şi oarecum subdezvoltată, Lucette nu scăpase de pufuleţul amăgitor al fetiţelor cu părul roşu. Subsuorile ei arătau o uşoară punctare de borangic strălucitor, iar obrăjorii îi erau pudraţi cu aramă.

143

Temniţa lichidă era acum pregătită şi ceasul deşteptător a primit un întreg sfert de ora. de trăit.

„Las-o mai întîi să se înmoaie! O săpuneşti după aia", a spus Van cu febrilitate.

„Da-da-da!" a strigat Ada.

„Eu sînt Van", a spus Lucette, stînd în picioare în cadă, cu săpunul purpuriu între coapse, şi scoţîndu-şi în afară burtica lucioasă.

„Dacă faci asta, o să te transformi în băiat", a spus Ada severă, „şi n-o să fie deloc amuzant".

Cu precauţie, fetiţa a început să-şi cufunde şezutul în apă.

„E prea fierbinte", a spus ea, „e groaznică, e mult prea fierbinte!"

„Las' că se răceşte", i-a răspuns Ada. „Hai, bîldîbîc în apă şi relaxează-te. Uite, ia şi păpuşa."

„Ei, haide odată, Ada, pentru numele lui Dumnezeu! Las-o să se-nmoaie", a repetat Van.

„Şi ţine minte", a spus Ada, „nu cumva să-ndrăzneşti să ieşi din apa asta minunat de caldă pînă ce nu sună clopo­ţelul, altminteri o să mori, fiindcă aşa spunea Krolik. Te săpunesc cînd mă-ntorc, dar să nu mă strigi! Noi trebuie să numărăm lenjeria şi să alegem batistele lui Van".

După ce au încuiat pe dinăuntru uşa băii în formă de L, cei doi copii mai mari s-au retras într-un colţ ferit al părţii ei laterale, între o comodă şi un sul de călcat rufele, vechi şi neutilizat, colţ în care ochiul verde ca marea al oglinzii din camera de baie nu ajungea, dar nici nu-şi terminaseră bine caznele violente în ungherul ăla ascuns, cu o sticlă de doctorii goală care bătea ritmul ca o idioată, izbindu-se dej o etajeră, şi Lucette s-a şi pornit să strige strident din cadă, iar servitoarea a bătut la uşă: Mademoiselle Lariviere avea şi ea nevoie de apă fierbinte.

Au încercat tot felul de alte şiretlicuri.

O dată, de pildă, cînd Lucette devenise extrem de ag sântă, îi curgea nasul şi mîna i se agăţa tot timpul de m lui Van, ataşamentul ei smiorcăit faţă de el transformîndu într-o adevărată obsesie, Van şi-a folosit întreaga putere convingere, farmecul şi elocinţa de care dispunea, şi i spus cu un ton conspirativ: „Uite, draga mea, cartea a

maro e una din avuţiile mele păstrate cu sfinţenie. îmi făcusem un buzunar special pentru ea în uniforma de elev. Am dat nenumărate bătălii pentru ea cu băieţi ticăloşi care voiau să mi-o fure. Ceea ce avem aici" (şi întoarse paginile cu respect) „e o culegere a celor mai frumoase poeme scurte în limba engleză. De pildă, poemul ăsta micuţ a fost compus în lacrimi, cu patruzeci de ani în urmă, de Poetul Laureat Robert Brown, gentlemanul bătrîn pe care tatăl meu mi 1-a arătat sus, undeva-n văzduh, pe un ţărm stîncos, sub un chiparos. Poetul privea fluxul turcoaz ce spumega jos, în apropiere de Nisa - o privelişte de neuitat pentru toţi cei implicaţi. Se numeşte «Peter and Margaret». Ai la dispoziţie, să zicem" (întorcîndu-se spre Ada ca s-o consulte în mod solemn), „patruzeci de minute..." („Acordă-i o oră întreagă, ea nu poate memora nici Mironton, mirontaine.") „S-a făcut, ai la dispoziţie o oră întreagă să înveţi aceste opt versuri pe de rost. Tu şi cu mine" (şoptind) „o să-i dovedim surorii tale înfumurate că micuţa şi tîmpita Lucette poate face orice. Dacă" (atingîndu-i uşor cu buzele părul tuns scurt), „deci, scumpa mea, dacă poţi să o reciţi fără greşeală şi să o uimeşti pe Ada - trebuie să ai grijă la «ici şi colo» şi la «asta şi asta» şi la toate celelalte detalii -, dacă poţi face asta, am să-ţi dau această carte valoroasă pentru totdeauna". („Las-o să încerce poezia despre găsirea unei pene şi vederea cîmpiei Peacock", a spus Ada pe un ton sec, „e ceva mai greu".) „Nu, nu, ea şi eu am ales balada aia mică. Perfect. Acum intră aici" (deschise o uşă) „şi să nu ieşi pînă nu te strig eu. Altmin­teri, adio răsplată şi o să regreţi pierderea toată viaţa".

„Vai, Van, ce frumos din partea ta", a spus Lucette, intrînd încet în odaia ei şi scrutînd cu ochii uimiţi forzaţul fascinant, ^cu numele lui pe el, înfloritura lui îndrăzneaţă şi desenele ^i minunate în cerneală - un ochiul-boului negru (dezvoltat dintr-o pată), o coloană dorică (coloana masca un desen mai obscen), un copac delicat, fără frunze (văzut de la fereastra ^Ul*ei săli de clasă), şi cîteva profile de băieţi (Cheshcat, ^ogdog, Fancytart şi Van însuşi, semănînd cu Ada).

Van s-a grăbit să o ajungă pe Ada în pod. Pe moment s-a ^Slmţit foarte mîndru de stratagema lui. Avea să şi-o amin­tească, cu o înfiorare rău prevestitoare, şaptesprezece ani mai

144

145

tîrziu, cînd Lucette, în ultimul bilet pe care i 1-a expediat prin poştă de la Paris pe adresa lui din Kingston, pe 2 iunie 1901, „pentru orice eventualitate", scria:

„Am păstrat mulţi ani antologia pe care mi-ai dat-o cîndva - acum e probabil în camera copiilor de la Ardis. Micul poem pe care voiai să-1 învăţ pe de rost e încă intact, i într-un loc sigur din mintea mea învălmăşită, unde hamalii îmi calcă-n picioare lucrurile şi răstoarnă lăzi şi vocile strigă: j e vremea să pleci, e vremea să pleci. Găseşte-1 în Brown şi I laudă-mă din nou pentru inteligenţa mea de la opt ani, aşa 1 cum aţi făcut tu şi fericita Ada în ziua aceea îndepărtată, ] ziua aceea care scoate clinchete undeva, pe raftul ei, ca o| sticluţă goală. Acum citeşte :

«Here, said the guide, was the field, There, he said, was the wood. This is where Peter kneeled, That's where the Princess stood.» (Aici, a spus călăuza, era cîmpul, Aici, a spus el, era pădurea. Aici e locul unde a îngenuncheat, Aici e locul unde stătea Prinţesa.)

«No, the visitor said,

You are the ghost, old guide.

Oats and oaks may be dead,

But she is by my side.»

(Nu, a spus oaspetele,

Tu eşti fantoma, bătrînă călăuză.

Cîmpurile de ovăz şi stejarii sînt, poate,

Dar ea e lîngă mine.)"

morţi,

O /

Van regreta că Lettrocalamitatea (vechea glumă a lui Vanvitelli!) a fost interzisă în toată lumea şi chiar numele ei a devenit un „cuvînt murdar" în familiile din cele mai înalte clase sociale (în sensul brazilian şi englez), din care, întîmplător, făceau parte şi Veenii, şi Durmanovii, şi că a fost înlocuită de surogate doar în acele „echipamente utile" foarte importante - telefoane, motoare - şi altceva ? - ei, şi un număr de dispozitive după care oamenii obişnuiţi tînjesc cu limba scoasă, respirînd mai agitat decît cîinii de vînătoare (fiindcă fraza e destul de lungă) - şi că, din cauza asta, fleacuri de genul magnetofoanelor, jucăriile preferate ale strămoşilor lui şi ai Adei (prinţul Zemski avea cîte unul pentru fiecare pat al haremului său de şcolăriţe), nu se mai produceau decît în Tartaria, unde s-au transformat în„mini-rechi" („minarete vorbitoare") de fabricaţie necunoscută. Dacă li s-ar fi permis, prin proprietate comună şi cutumă, să pună în funcţiune cutia misterioasă pe care o descoperiseră odinioară în podul fermecat, îndrăgostiţii noştri erudiţi ar fi putut descoperi (astfel încît să asculte din nou, opt decenii "nai tîrziu) ariile lui Giorgio Vanvitelli, precum şi discuţiile dintre Van Veen şi iubita lui. Iată, de exemplu, ce ar fi auzit Probabil astăzi - cu amuzament, jenă, tristeţe, uimire.

(Naratorul: în acea zi de vară, curînd după ce povestea lor de dragoste mult prea prematură şi în multe feluri fatală intrase în faza sărutatului, Van şi Ada erau în drum spre Pavilionul Armelor, alias Poligonul de Tir, unde reperaseră, P^e platforma superioară, o încăpere micuţă în stil oriental ^ln care se păstraseră cutii de sticlă opacă, odinioară pline

146

147

cu pistoale şi pumnale - judecind după forma urmelor întunecate imprimate pe catifeaua decolorată -, un cotlon încîntător şi melancolic destul de colbăit, cu o banchetă cu perne în perete, lîngă fereastră, şi bufniţa parluggiană împăiată pe un raft lateral, lîngă o sticlă de bere goală lăsată de vreun bătrîn grădinar mort, anul mărcii vechi fiind 1842.)

„Nu le mai zornăi", a spus ea, „că ne pîndeşte Lucette, pe care într-o bună zi am s-o s-trîng de gît".

S-au plimbat printr-o dumbravă şi pe lîngă o grotă.

Ada a zis: „Oficial, sîntem veri după mamă şi verii se pot căsători printr-un decret special dacă se angajează să-şi sterilizeze primii cinci copii. în plus, socrul mamei mele era fratele bunicului tău. Aşa e?"

„Aşa mi s-a spus", a răspuns Van senin.

„Rude nu suficient de îndepărtate", a reflectat ea. „Sau nu e aşa?"

„Destul de îndepărtate, destul de corect."

„Nostim - am văzut versul ăsta scris cu litere mici, vio­lete, înainte ca tu să-1 exprimi cu unele portocalii, exact cu o secundă înainte ca tu să vorbeşti. Vorbeşti, pufăieşti. Asemenea norişorului care precede bubuitul unui tun aflat la mare depărtare."

„Din punct de vedere fizic", a continuat ea, „noi ne ase­mănăm mai mult cu gemenii decît cu verii şi, fireşte, geme­nii sau chiar fraţii vitregi nu se pot căsători, altminteri sînt băgaţi la închisoare şi «jugăniţi» dacă perseverează".

„Doar dacă", a spus Van, „nu sînt veri cu decret special".

(Van se apucase să descuie uşa - uşa aceea verde în care aveau să bată cu pumni fără oase în visele lor separate de j mai tîrziu.)

Altă dată, la o plimbare cu bicicletele (cu cîteva pauze) pe poteci de pădure şi drumuri de ţară, curînd după noapte Fînarului în Flăcări, dar înainte de a fi dat peste ierbar din atic şi de a fi descoperit confirmarea unui anumit lucrul pe care amîndoi îl presimţiseră în mod obscur, amuzant mai degrabă fizic decît moral, Van a pomenit întîmplător cî s-a născut în Elveţia şi că în copilărie făcuse două călător în străinătate. Ea fusese doar o dată în străinătate, a spi Ada. Petrecuse cele mai multe veri la Ardis şi cele mai mult

ierni în casa lor din oraşul Kaluga - două etaje superioare din fostul certog (palazzo) al lui Zemski.

în 1880, la vîrsta de zece ani, Van călătorise cu trenuri argintii cu duşuri, însoţit de tatăl său, de frumoasa secretară a tatălui său, de sora de optsprezece ani, cu mănuşi albe, a secretarei (cu o slujbuliţă de guvernantă de engleză şi mulgătoare) şi de castul şi angelicul preceptor rus, Andrei Andreevici Aksakov („AAA") în staţiuni vesele din Louisiana şi Nevada. îşi amintea că AAA i-a explicat unui băiat negru, cu care Van se încăierase, că Puşkin şi Dumas aveau sînge african, iar băiatul îi arătase lui AAA limba, şmecherie pe care Van a căutat să o utilizeze cu prima ocazie şi a fost pălmuit de cea mai tînără dintre domnişoarele Fortune, bag-o la loc în gură, domnule, a spus ea. îşi mai amintea că a auzit cum un olandez din hotel, un tip încins cu centură, îi spunea altuia că tatăl lui Van, care tocmai trecuse fluie-rînd una dintre cele trei arii ale lui, era un faimos „cornacor" (conducător de elefanţi - s-a importat de curînd asemenea marfă? Nu-nu, „cartofor".).

Pînă să înceapă perioada de la internat, casa frumoasă, în stil florentin, a tatălui său, plasată între două parcele libere (Park Lane nr. 5, în Manhattan), fusese casa de iarnă a lui Van (doi paznici uriaşi aveau să se înalţe curînd de ambele părţi ale casei, gata să o salte şi să o ducă de-acolo), cu excepţia cazului cînd călătoreau în străinătate. Verile în Radugalet, „celălalt Ardis", erau mult mai reci şi mai plicti­coase decît cele petrecute aici, în Ardisul Adei. O dată şi-a petrecut acolo şi iarna, şi vara - probabil în 1878.

Sigur-sigur, fiindcă atunci a fost prima oară cînd îl văzuse în treacăt, şi-a amintit Ada. în costumul lui mic şi ^alb de marinar şi cu beretă albastră de marinar. (Un regulier ^angelocek, a comentat Van în jargonul din Raduga.) El avea °pt ani, ea şase. Unchiul Dan îşi exprimase pe neaşteptate dorinţa de a vizita din nou vechiul domeniu. în ultima clipă, Marina spusese că va veni şi ea, în ciuda protestelor lui ^^an, şi o ridicase pe micuţa Ada, hopa sus, cu tot cu cercul ^cu care se juca, în caleaşca. Au luat, presupunea ea, trenul Pentru Raduga din Ladoga, fiindcă ţinea minte felul în care ^lDlPiegatul mergea de-a lungul peronului, cu fluierul legat ^e gît, pe lîngă vagoanele de pasageri ale cursei locale

148

149

staţionate, trîntind şi închizînd, uşă după uşă, toate cele şase uşi ale fiecărui vagon, care consta fiecare din şase com­partimente îngemănate de origine bostaniană, cu o fereas­tră. A fost, a propus Van, „un turn în ceaţă" (aşa cum numea ea orice amintire autentică) şi apoi un controlor a umblat pe scara fiecărui vagon în vreme ce trenul gonea şi a deschis din nou toate uşile ca să dea, să composteze, să adune bilete şi să-şi lingă degetul mare şi să schimbe bani, nenorocită slujbă, dar încă un „turn mov". Au închiriat un moto-landou pînă la Radugalet ? Zece mile, credea ea. Zece verste, a spus Van. Ea şi-a recunoscut greşeala. El credea că ieşise na progulke (la plimbare) în brădetul întunecos, ieşise cu Aksakov, pre­ceptorul lui, şi cu nepotul lui Bagrov, băiatul unui vecin, pe care-1 necăjea şi-1 ciupea şi se distra copios făcînd glume oribile pe seama lui, un tip micuţ, liniştit şi simpatic care masacra calm cîrtiţe şi orice dihanie cu blană - pesemne ceva patologic. Totuşi, cînd au ajuns, a devenit deodată clar că Demon nu se aşteptase să vină şi doamne. Era pe terasă şi bea goldwine (whisky dulce) cu o orfană pe care o adop­tase, spunea el, o graţioasă roză sălbatică irlandeză. Marina a recunoscut-o pe dată: era o fostă servitoare neruşinată care lucrase o scurtă perioadă la Palatul Ardis, spăla vase la bucătărie, şi fusese răpită de un gentleman necunoscut -acum însă foarte-foarte cunoscut. In zilele acelea, unchiul Dan copia imaginea de băiat de viaţă a vărului său şi de aceea purta şi un monoclu pe care şi 1-a înşurubat în orbită ca să o studieze pe Roza, căreia, probabil, îi promisese că, la rîndul ei... (Aici Van şi-a întrerupt interlocutoarea, spu-nîndu-i să-şi perie vocabularul.) Sindrofia a fost un dezastru. Orfana şi-a scos fără tragere de inimă cerceii cu perle şi i-a dat Marinei să-i evalueze. Bunicul Bagrov, care trăsese un pui de somn în budoar, a intrat şchiopătînd şi a confundat-o pe Marina cu o grande cocotte, aşa cum a presupus mai tîrziu doamna furibundă, cînd a avut prilejul să pună mîna pe bietul Dan. în loc să rămînă acolo noaptea, Marina a ieşit ţanţoşă şi a strigat-o pe Ada - fata fusese trimisă „să se joace în grădină" şi mormăia, numerotînd cu un roşu ca de carne crudă trunchiurile albe ale unui şir de mesteceni tineri, folosind rujul de buze furat de la Roza, preambul la un joc pe care acum nu şi-1 mai amintea, ce păcat, a spus Van.

150

L

ei a expediat-o rapid înapoi, direct la Ardis, cu acelaşi taxi, lăsîndu-1 pe Dan să se descurce - cu mecanismele şi metehnele, a intervenit Van -, şi Ada a ajuns acasă la răsă­ritul soarelui. Dar, a adăugat Ada, chiar înainte de a fi luată rapid de-acolo şi deposedată de rujul ei (aruncat de Marina k certiam sobacim, la cîinii dracului - asta îi amintea că terierul Rozei încercase insistent să îmbrăţişeze piciorul lui Dan), i s-a dăruit pentru o clipă imaginea fermecătoare a micuţului Van, cu un alt băiat dulce şi cu Aksakov cel cu barbă blondă şi tunică albă, care se îndreptau spre casă şi, vai, da, ea îşi uitase cercul - ba nu, era încă în taxi. Dar Van personal nu avea nici cea mai mică amintire despre vizita aia sau, bineînţeles, despre vara aia, fiindcă viaţa tatălui său era oricum tot timpul o grădină de roze, iar el însuşi fusese mîngîiat de mai multe ori de mîini frumoase şi neînmănu-şate, lucru care nu o interesa pe Ada.

Acum să vorbim despre 1881, cînd fetele de opt-nouă şi, respectiv, de cinci ani au fost duse la Riviera, în Elveţia şi la lacurile italiene cu prietenul Marinei, marele mahăr din lumea teatrului, Gran D. du Mont („D"-ul era abrevierea lui Duke [„duce"], numele de domnişoară al mamei lui, des hobereaux irlandais, quoi), călătorind apoi discret cu Medi-terranean Express, apoi cu Simplon Express sau, după aceea, cu Orient Express sau cu orice alt train de luxe care le trans­porta pe cele trei femei Veen, împreună cu o guvernantă englezoaică, o infirmieră rusoaică şi două slujnice, în vreme ce semi-divorţatul Dan s-a dus într-un loc oarecare din Africa ecuatorială să fotografieze tigri (pe care a fost sur­prins că nu-i întîlneşte) şi alte animale sălbatice renumite, instruite să iasă în calea automobilistului, precum şi cîteva negrese tinere şi dolofane din casa luxoasă a unui agent de turism, în locurile sălbatice ale Mozambicului. Desigur, cînd s-a jucat cu sora ei de-a „compararea însemnărilor", Ada a putut să-şi amintească mult mai bine decît Lucette lucruri ca itinerarii, floră pitorescă şi impresionantă, mode, galerii acoperite, cu tot felul de prăvălii, un frumos bărbat bronzat, cu o mustaţă neagră, care o privea insistent din colţul său din restaurantul de la Manhattan Palace din Geneva, dar Lucette, deşi atît de mică, ţinea minte o mulţime de fleacuri, «turnuri" şi „butoiaşe", mici biriulki proşlogo. Cette Lucette

151

era ca fata din Ah, cette Line (un roman popular), „uni amestec de intuiţie, lipsă de raţiune, naivitate şi viclenie". Apropo, Ada a făcut-o să mărturisească - şi Lucette a recu­noscut - că lucrurile se petrecuseră invers, adică aşa cum ■ bănuise Van, că atunci cînd ei s-au întors la fecioara dezo­lată, ea era teribil de grăbită, dar nu să se elibereze, ci, de fapt, să se lege la loc, după ce-şi desfăcuse legăturile şi îi spionase printre molizi. „Dumnezeule mare", a spus Van, „iată cum se explică unghiul săpunului!" Ei, ce conta, cui îi păsa ? Ada spera doar că biata mititică va fi la fel de fericită la vîrsta Adei aşa cum era Ada acum, dragostea mea, dra­gostea mea, dragostea mea, dragostea mea. Van nădăjduia^ că bicicletele parcate în tufişuri nu-şi vor arăta metalul strălucitor vreunui trecător de pe drumul forestier.

Apoi au încercat să stabilească dacă drumurile lor s-au contopit într-un loc oarecare sau dacă au fost foarte apro­piate şi paralele vreo scurtă perioadă din anul acela în Europa. In primăvara lui 1881, Van, care avea unsprezece ani, şi-a petrecut cîteva luni cu preceptorul rus şi cu valetul englez la vila bunicii de lîngă Nisa, în vreme ce Demon se distra mult mai bine în Cuba decît Dan la Macumba. în iunie, Van a fost dus la Florenţa şi Roma şi Capri, unde, pentru; un scurt interval de timp, a apărut tatăl lui. Apoi s-au despărţit din nou: Demon s-a întors cu vaporul în America şi Van cu preceptorul lui s-au dus mai întîi la Gardone, pe Lacul Garda, unde Aksakov i-a arătat plin de respect urmele în marmură ale paşilor lui Goethe şi d'Annunzio, şi apoi toamna au stat o vreme la un hotel, pe un povîrniş muntos deasupra Lacului Leman (pe unde au hoinărit Karamzin şi contele Tolstoi). A bănuit Marina că Van se afla pe undeva în aceeaşi zonă ca şi ea în cursul anului 1881? Probabil că nu. Amîndouă fetele sufereau de scarlatină în Cannes, în vreme ce Marina era în Spania cu grandele ei. După ce şi-au confruntat minuţios amintirile, Van şi Ada au tras concluzia că pe undeva, de-a lungul drumului şerpuitor spre Riviera, au trecut unul pe lîngă altul în trăsuri verzi, trăsuri închiriate şi trase de cai cu hamurile verzi, după cîte-şi aminteau amîn-doi, sau poate în două trenuri diferite. Trenurile mergeau, poate, în aceeaşi direcţie, cu fetiţa la fereastra unui vagon de•] dormit privindu-1 pe somnorosul bronzat din trenul paralel,

152

_ce se abătea treptat spre întinderile strălucitoare ale mării, pe care băieţelul le putea vedea pe partea cealaltă a căii ferate. Probabilitatea era prea redusă ca să fie romantică şi _nici posibilitatea ca ei să fi mers sau să fi trecut unul pe lîngă celălalt pe cheiul unui oraş elveţian nu oferea nici un fior concret. Dar, în timp ce îşi îndrepta la întîmplare proiectorul gîndului spre labirintul trecutului, unde cărările trasate-n oglindă descriau diferite cotituri, ba, mai mult, foloseau niveluri diferite (aşa cum o cotigă trasă de măgar trece pe sub arcada unui viaduct de-a lungul căruia un automobil goneşte ca o săgeată), Van s-a pomenit că abor­dează, într-o manieră încă vagă şi fără un scop precis, ştiinţa care avea să-i obsedeze anii maturităţii - problemele timpului şi spaţiului, spaţiul în opoziţie cu timpul, spaţiul deformat de timp, spaţiul ca timp, timpul ca spaţiu şi spaţiul ce se desprinde de timp, în tragicul triumf final al cugetării umane : Sînt fiindcă mor.

„Dar asta", a exclamat Ada, „e sigură, e o realitate, e faptul pur - pădurea asta, muşchiul ăsta, buburuza de pe piciorul meu, astea nu ne pot fi luate, nu-i aşa? (Vor fi, au fost luate.) Asta s-a unit în întregime aici, indiferent cum ni s-au răsucit cărările şi s-au înşelat una pe alta şi s-au încurcat. Ele s-au întîlnit în mod inevitabil aici!"

„Acu' trebuie să ne găsim bicicletele", a spus Van, „căci ne-am rătăcit «în altă parte a pădurii»".

„Oh, să nu ne întoarcem încă!" a strigat ea. „Oh, mai stai!"

„Dar vreau să ştiu sigur în ce loc şi timp ne aflăm", a spus Van. „E o nevoie filosofică."

Ziua se înnegura. Vestigii ale strălucirii soarelui zăbo­veau într-o fîşie vestică a cerului acoperit de nori. Am văzut ^cu toţii cum o persoană traversează strada cu zîmbetul acela mcă proaspăt pe faţă, după ce a salutat voioasă un prieten, ^Ca să fie eclipsată de privirea străinului care, poate, nu a observat cauza şi a confundat efectul cu rînjetul pieziş şi strălucitor al nebuniei. După ce au imaginat această meta-toră, Van şi Ada au hotărît că e într-adevăr timpul să se mtoarcă acasă. Pe cînd pedalau prin Gamlet, vederea unui ^raktir rusesc a dat un asemenea ghiont foamei lor, încît au ^aescălecat şi au intrat în taverna mică şi întunecoasă. Un

153

surugiu care bea ceai dintr-o farfurioară ţinînd-o sus, la buzele zgomotoase, cu laba lui mare, descindea direct din: firul împletit al vechilor romane. în bîrlogul plin de aburi se mai afla doar o femeie cu basma care se ruga (ugovari-vaiuşdaia) de un flăcău în cămaşă roşie şi cu picioarele bălăbănind să-şi vadă de supa lui de peşte. Era patroana tractirului. Ea s-a ridicat, „ştergîndu-şi mîinile de şorţ", ca să-i aducă Adei (pe care o recunoscuse imediat) şi lui Van! (care bănuia ea, absolut corect, că e „tînărul cavaler" al micuţei castelane) cîţiva „hamburgheri" de tip rusesc, numiţi bitociki. Fiecare a înfulecat o jumătate de duzină, apoi şi-au j recuperat bicicletele de sub iasomii şi au pedalat mai de­parte. Au fost nevoiţi să-şi aprindă lămpile cu carbid. Au făcut o ultimă pauză înainte de a ajunge la întunericul din Parcul Ardis.

Printr-un soi de coincidenţă, lirică, le-au găsit pe Marina şi pe Mademoiselle Lariviere bîndu-şi ceaiul de seară pe veranda închisă, cu geamuri în stilul rusesc, rareori folosită. Romanciera, care acum era aproape refăcută, dar umbla încă într-un neglige înflorat, îi citise Marinei noua ei poves­tire în prima formă corectată (urma să fie dactilografiată mîine) în timp ce aceasta sorbea Tokay, avea le vin triste şi era foarte marcată, fiindcă un anumit gentleman „au cou rouge et puissant de veuf encore plein de seve" se sinucisese, după ce, înspăimîntat de spaima victimei lui, ca să zicem aşa, gentlemanul strînsese prea tare gîtul fetiţei violate de el într-un moment de gloutonnerie impardonnable.

Van a băut un pahar cu lapte, a simţit cum un val de epuizare încîntătoare îi cuprinde mădularele şi s-a gîndit să se bage direct în pat. „Tant pis", a spus Ada, întinzîndj lacomă mîna spre keks (prăjitură cu fructe englezească). „Hamac?" s-a interesat ea, dar Van, care se clătina, a dat din cap şi, după ce a sărutat mîna melancolică a Marinei, s-a retras.

„Tant pis", a repetat Ada şi, cu un apetit de neînfrînt, aj început să ungă unt pe suprafaţa aspră, colorată cu gălbenuş de ou şi cu incrustaţii bogate - struguri, angelică, cireşe glasate, cedrat -, a unei felii groase de prăjitură.

Mademoiselle Lariviere, care urmarea mişcările Adei teamă şi dezgust, a spus:

154

„Je reve. II n'est pas possible qu'on mette du beurre par-dessus toute cette pate britannique, masse indigeste et irnmonde."

„Et ce n'est que la premiere tranche", a spus Ada.

„Vrei să presari praf de scorţişoară peste ton lait caille ?" a întrebat Marina. „Ştii, Belle" (întorcîndu-se spre Made­moiselle Lariviere), „cînd era copil mic, Ada îi spunea «zăpadă nisipoasă»."

„Ada n-a fost niciodată copil mic", a spus Belle apăsat. „Putea să rupă spinarea poneiului ei înainte de a putea să meargă."

„Mă întreb", a zis Marina, „cîţi kilometri aţi parcurs cu bicicleta de s-a istovit în aşa hal atletul nostru".

„Doar zece", a replicat Ada, zîmbind în timp ce mesteca.

						.