Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

96

97

patologic incapabilă să observe ceva), dar a constatat că se înşelase - ea îşi pusese bine albumul în care făcuse ultima însemnare. Van, care ştia că Ada era cam „băgăcioasă", descoperit-o pe Blanche în odaia lui. Slujnica se prefăcea că aranjează patul, cu jurnalul descuiat şi deschis pe noptieră.; A plesnit-o uşor peste fund şi a pus cartea legată în şagrir într-un loc sigur. Apoi Van şl Ada s-au întîlnit în pasaj şi poate că într-un stadiu mai timpuriu al Evoluţiei Romanuk în Istoria Literaturii s-ar fi sărutat. Ar fi fost, poate, urmare neînsemnată şi elegantă a incidentului din arborele Shattal. însă fiecare şi-a reluat drumul său separat, is Blanche, cred eu, s-a dus să plîngă în cotlonul ei.

•

10

Primele lor dezmierdări dezlănţuite şi delirante fuseseră precedate de o scurtă perioadă de tăinuire ciudată şi de vicleşug sfios. Vinovatul din umbră era Van, dar faptul că ea îi accepta pasivă purtarea părea să confirme natura dez­onorantă, ba chiar monstruoasă, a conduitei bietului băiat. După cîteva săptămîni, amîndoi aveau să privească faza asta a curţii pe care i-o făcuse el cu un aer de superioritate amuzată. La vremea aceea, totuşi, laşitatea implicită a pur­tării lui a descumpănit-o pe ea şi 1-a îndurerat pe el - în special fiindcă Van îşi dădea foarte bine seama că Ada e descumpănită.

Deşi nu avusese niciodată prilejul să asiste la vreo mani­festare de revoltă virginală din partea Adei - o fată ce nu se speria chiar atît de uşor sau nu era exagerat de pre­tenţioasă {,,Je raffole de tout ce qui rampe") -, el, Van, se putea baza pe două sau trei vise îngrozitoare pentru a şi-o imagina în viaţa ei reală sau cel puţin responsabilă dîndu-se înapoi cu o privire sălbatică în timp ce părăsea dorinţa lui trupească şi pornită să-şi cheme guvernanta sau mama sau un valet-gigant (care nu exista în casă, dar era tocmai bun de omorît în visul lui - bun de pocnit cu boxul băgat pe degete, bun de înţepat ca o băşică de sînge), după care ştia că va fi gonit din Ardis...

(Cu scrisul Adei: Protestez vehement împotriva acelui «nu era exagerat de pretenţioasă". De fapt, e o fantezie mcorectă şi incoerentă. Notă marginală a lui Van: Regret, Pisicuţă, asta aşa rămîne.)

• •.dar chiar dacă ar fi vrut să ia în derîdere imaginea ^aceea, astfel încît să o elimine din întreaga lui conştiinţă,

98

99

n-avea cum să se simtă mîndru de purtarea sa: în relaţiile lui curente şi secrete cu Ada, făcînd ceea ce făcea şi în felul în care o făcea, cu acea plăcere nemărturisită, el îşi apărea sieşi fie ca un ins ce profita de inocenţa ei, fie ca unul ce o] obliga să tăinuiască faţă de el, tăinuitorul, faptul că eraj conştientă de ceea ce tăinuia el.

După ce primul contact - atît de diafan, atît de tăcut -j între buzele lui catifelate şi pielea ei şi mai catifelată se] stabilise - acolo sus, în copacul cu lumini şi umbre, doar cu o veveriţă arizoniană, o ardilla rătăcită care învolbura deli- j cat frunzişul -, într-un sens nimic nu părea schimbat, însă j în alt sens totul era pierdut. Asemenea contacte îşi dezvoltă propria lor textură. Senzaţia tactilă e un punct mort; noi atingem doar silueta. De-atunci încolo, în anumite momente ale zilelor lor, altminteri lenevoase, în anumite circumstanţe ciclice de nebunie controlată, între el şi ea se înălţa un semn secret, se trăgea un văl...

(Ada: Acum practic au dispărut de la Ardis. Van: Cine? Aha, înţeleg.)

...care nu putea fi îndepărtat pînă cînd el nu se elibe de ceea ce se degrada întruna şi, din cauza disimulării, devenea o mîncărime infamă.

(Oh, Van!)

După aceea, cînd discuta cu ea despre această necuviinţă j mai degrabă patetică, Van nu putea spune dacă se temea cu adevărat că l'avournine (cum avea să se refere mai tîrziu Blanche la Ada, în franceza ei corcită) ar fi putut reacţiona cu o explozie de indignare autentică sau bine simulată în faţa unei manifestări brutale a dorinţei sau dacă apropierea vicleană şi tenebroasă i-a fost dictată de consideraţii de milă şi decenţă faţă de o copilă castă, al cărei farmec era prea irezistibil ca să nu fie gustat în taină şi prea sacru ca să fie violat făţiş. Dar ceva n-a mers - cel puţin asta era clar. Platitudinile vagi ale modestiei vagi, atît de în vogă cu optzeci de ani în urmă, banalităţile insuportabile despre curtarea sfioasă din vechile romane de dragoste, la fel de nebunatice ca Arcadia, acele stări de spirit, acele toane pîndeau fără îndoială în spatele liniştii ambuscadelor lui şi al toleranţei ei. Nu s-a păstrat nici o însemnare despre ziua j de vară precisă cînd au început răsfăţurile lui prudente şi

complicate, dar, concomitent cu senzaţia Adei că în anumite momente el stătea indecent de aproape în spatele ei, cu respiraţia fierbinte şi buzele lunecoase, fata îşi dădea seama că aproximările acelea tăcute şi exotice începuseră probabil cu mult înainte, într-un trecut indefinit şi infinit, şi ea nu le mai putea opri fără să recunoască acceptarea tacită a repetării lor zilnice în acel trecut.

"în după-amiezile de iulie necruţător de fierbinţi, Adei îi plăcea să stea pe un scaun rece - scaunul de pian, din lemn, cu incrustaţii de fildeş -, la o masă acoperită cu muşama albă din însoritul salon de muzică, cu atlasul botanic preferat deschis în faţa ei, şi să copieze în culori, pe hîrtie crem, o floare deosebită. Putea să aleagă, de pildă, o orhidee ce imita o insectă, pe care se apuca să o mărească cu mare iscusinţă. Sau combina o specie cu alta (neînregistrată, necunoscută, dar posibilă), introducînd cîteva mici schimbări şi distorsiuni ciudate, ce păreau aproape morbide la o fată atît de tînără şi atît de sumar îmbrăcată. Raza lungă ce pătrundea pieziş prin uşa cu geamuri strălucea în paharul cu faţete, în apa colorată şi pe cositorul cutiei cu vopsele şi, în timp ce picta delicat o pată de culoare sau lobii unei petale superioare, concentrarea profundă făcea ca vîrful limbii ei să se ivească în colţul gurii şi, cum soarele privea, copila fenomenală, cu părul negru-albastru-şaten, părea să imite la rîndul ei orhi­deea Oglinda-lui-Venus, Ophrys speculum. Din întîmplare, rochia ei subţire şi largă era atît de adînc croită în spate, încît de cîte ori îşi curba concav spinarea, în vreme ce-şi mişca încoace şi încolo omoplaţii proeminenţi şi îşi înclina capul - cînd, cu pensula suspendată în aer, îşi cerceta reali­zarea umedă sau îşi îndepărta cu exteriorul încheieturii de la mîna stîngă o şuviţă de păr de pe tîmplă -, Van, care îndrăznise să se apropie zdravăn de scaunul ei, putea să vadă graţioasa ei ensellure pînă jos, la coccis, şi putea să inhaleze căldura întregului ei trup. Cu inima zvîcnindu-i şi mîna mizerabilă vîrîtă adînc în buzunarul pantalonilor -unde, ca să-şi ascundă starea, ţinea o pungă cu o jumătate de duzină de monede de aur de zece dolari -, se apleca peste ^ea în timp ce ea se apleca peste lucrarea ei. Lin, foarte lin, îşi lăsa buzele despărţite să călătorească în jos pe părul ei cald şi pe ceafa ei fierbinte. Era senzaţia cea mai dulce, mai

100

101

puternică, mai misterioasă pe care o trăise băiatul - nimic din destrăbălarea lui infectă din iarna trecută nu se putea compara cu acea prospeţime pufoasă, plăcută, cu acea dispe­rare a dorinţei. Ar fi zăbovit o eternitate pe mica protu­berantă a desfătării rotunjite de la mijlocul grumazului ei dacă Ada ar fi ţinut gîtul înclinat pe vecie şi dacă nefericitul băiat ar fi fost în stare să suporte mai mult timp extazul produs de atingerea acesteia cu gura lui de ceară fără să se frece de fată cu nebună uitare de sine. înroşirea puternică a urechii expuse vederii şi toropeala treptată care-i cuprin­dea pensula erau singurele semne - semne teribile - ale faptului că fata simţea presiunea sporită a mîngîierii lui. El pleca pe nesimţite, în tăcere, se furişa în odaia lui, încuia uşa, înhăţa un prosop, se descoperea şi evoca imaginea pe care tocmai o lăsase în urma lui, o imagine la fel de certă şi de luminoasă ca o flacără adăpostită în căuşul palmelor, purtată prin întuneric şi apoi abandonată acolo cu ardoare sălbatică; după care, secat o vreme, cu coapsele tremurînde şi gambele stoarse de vlagă, Van se întorcea la puritatea camerei scăldate-n soare, unde o fetiţă, acum lucind de sudoare, continua să picteze floarea - floarea minunată ce imita un fluture strălucitor, care, la rîndul lui, imita un scarabeu.

Dacă singura grijă a lui Van ar fi fost potolirea - orice fel de potolire - a ardorii unui flăcăiandru, cu alte cuvinte, dacă nu ar fi fost implicat nici un sentiment de dragoste, prietenul nostru ar fi putut suporta - într-o vară ca atîtea altele - scîrboşenia şi ambiguitatea purtării lui. Dar Van o iubea pe Ada şi această eliberare complicată nu putea fi un scop în sine sau, mai degrabă, era doar o fundătură, fiindcă iubirea lui nu era împărtăşită, fiindcă era înspăimîntător de ascunsă, fiindcă nu exista posibilitatea să se topească într-o fază ulterioară de extaz incomparabil mai mare, care, ase­menea unui pisc înnegurat de dincolo de o trecătoare mun­toasă sălbatică, promitea să fie adevărata culme a relaţiei lui periculoase cu Ada. în cursul acelei săptămîni - sau a acelor două săptămîni din miez de vară -, în pofida săru­turilor zilnice de fluture pe părul acela, pe gîtul acela, Van se simţea şi mai departe de ea decît fusese în ajunul zilei, cînd gura lui venise întîmplător în contact cu trei centimet

din pielea ei, pe care însă n-o percepuse senzual în labirintul arborelui Shattal.

Dar natura e mişcare şi dezvoltare. într-o după-masă, el a venit în spatele ei în salonul de muzică. De data asta se apropiase de ea fără să facă nici un zgomot, fiindcă, întîm­plător, era în picioarele goale, şi micuţa Ada a întors capul, a închis ochii şi şi-a apăsat buzele ei pe ale lui, într-un sărut de trandafir gingaş care 1-a vrăjit şi buimăcit pe Van.

„Acu' gata, şterge-o", a spus ea, „hai, iute-iute, sînt ocu­pată !", şi, cum el zăbovea ca un idiot, i-a miruit cu pensula fruntea înroşită, pictînd un vechi „semn al crucii" estotian. „Trebuie să termin asta", a adăugat ea, arătînd cu pensula subţire, înmuiată în purpură violetă, spre un amestec de Ophrys scolopax şi Ophrys veenae, „şi în cîteva clipe trebuie să ne îmbrăcăm decent, fiindcă Marina vrea să fim foto­grafiaţi de Kim - ţinîndu-ne de mînă şi rînjind" (a rînjit şi apoi s-a întors la floarea ei hidoasă).

102

103

17

Dicţionarul cel mai voluminos din bibliotecă spunea la articolul Buză: „Fiecare dintre cele două cute cărnoase ce înconjoară un orificiu".

Mileişîi Emile, cum îl numea Ada pe Monsieur Littre, spunea astfel: „Pârtie exterieure et charnue qui forme le con-tour de la bouche... Les deux bords d'une plaie simple" (noi vorbim pur şi simplu prin rănile noastre; rănile procreează) „...Cest le membre qui leche." Oh, Emile, dragul de el!

O enciclopedie rusească mică şi dolofană se ocupa exclu­siv âeguba, buză, cu sensul de tribunal districtual în vechea Lyaska sau în golful arctic.

Buzele lor semănau în mod absurd prin stil, nuanţă şi ţesut. Buza superioară a lui Van avea forma unei păsări de mare cu aripi lungi, care se-ndreaptă direct spre tine, în vreme ce buza inferioară, cărnoasă şi ursuză, adăuga expre­siei lui obişnuite o tentă de brutalitate. Buzele Adei nu aveau nici urmă de brutalitate, dar arcuirea buzei supe­rioare şi generozitatea celei inferioare, cu proeminenţa ei trufaşă şi rozul opac, reitera gura lui Van în tonalitate feminină.

în cursul fazei sărutărilor copilăreşti (două săptămîni nu prea sănătoase de îmbrăţişări confuze şi îngălate), un stra­niu ecran pudibond i-a separat, ca să spunem aşa, de tru­purile ce se stîrniseră reciproc. Dar le-a fost imposibil să nu perceapă contacte şi reacţii la contacte, ca nişte vibrat îndepărtate ale unor semnale disperate. Necontenit, cor stant, cu gingăşie, Van îşi atingea uşor buzele de buzele aţîţînd floarea lor fierbinte, înainte şi înapoi, dreapta, stînga

viaţă, moarte, delectîndu-se cu contrastul dintre delicateţea eterică a idilei evidente şi congestia ordinară a cărnii ascunse.

Erau şi alte săruturi. „Aş vrea să gust", a spus el „interio­rul gurii tale. Doamne, ce-aş mai vrea să fiu un Gulliver pitic şi să explorez peştera aia!"

„Pot să-ţi împrumut limba mea", a spus ea şi aşa a făcut.

O căpşună mare, fiartă, încă foarte caldă. A sorbit-o cît a putut de tare. O ţinea strîns pe Ada şi îi lingea cerul gurii. Bărbiile li s-au udat complet. „Batista", a spus ea şi şi-a strecurat mîna cu naturaleţe în buzunarul pantalonului lui, dar şi-a retras-o rapid şi 1-a pus pe el să i-o dea. Fără comentarii.

(„Ţi-am apreciat tactul", i-a spus el cînd şi-au amintit, amuzaţi şi înfioraţi, extazul şi jena de-atunci. „Dar am pierdut o groază de timp - opale de neînlocuit.")

El i-a învăţat chipul. Nas, obraz, bărbie - toate aveau o asemenea dulceaţă a conturului (asociată retrospectiv cu suveniruri şi pălării elegante, cu boruri largi, şi mici curte­zane îngrozitor de scumpe din Wicklow), încît un admirator excesiv de sentimental ar fi putut foarte bine să-şi închipuie că profilul îi e trasat de pana galbenă a unei trestii, omul acela ce nu gîndeşte, pascaltrezza, pe cînd unui digitus mai copilăresc şi mai senzual i-ar fi plăcut - şi i-a plăcut într-ade­văr - să palpeze nasul, obrazul, bărbia aceea. Rememorarea e întunecată, dar festivă, ca Rembrandt. Cei reamintiţi se îmbracă pentru ocazie şi stau nemişcaţi. Memoria e un studiou fotografic de lux pe o infinită Fifth Power Avenue. Bentiţa de catifea neagră care-i strîngea părul în ziua aceea (ziua imaginii mentale) îşi dezvăluia luciul la mătasea tîm-plei şi de-a lungul cretei cărării. Părul atîrna lins şi lung peste gît, revărsarea lui fiind despărţită de umăr, astfel încît albul mat al gîtului se dezvăluia în eleganţă triunghiulară prin Şuvoiul de bronz negru.

Dacă uşoara înclinare a nasului Adei se accentua, se obţinea nasul Lucettei; dacă înclinarea se îndulcea, se obţi-ⁿea un samoan. La amîndouă surorile, dinţii din faţă erau ⁰ idee cam mari şi buza de jos prea cărnoasă pentru frumu-^Seţea ideală a morţii de marmură şi, cum nasurile lor erau ^ln permanenţă înfundate, ambele fete (îndeosebi mai tîrziu, *a cincisprezece şi doisprezece ani), privite din profil, păreau

104

105

puţin visătoare sau ameţite. Albul lipsit de strălucire al pielii Adei (la doisprezece, şaisprezece, douăzeci, treizeci şi trei de ani et cetera) era incomparabil mai rar decît floarea de aur a Lucettei (la opt, doisprezece, şaisprezece, douăzeci şi cinci de ani, finis). La amîndouă, linia pură şi lungă a gîtului, moştenită direct de la Marina, chinuia simţurile cu promisiuni inefabile şi neştiute (care nu au fost ţinute de mama lor).

Ochii. Ochii căprui, întunecaţi, ai Adei. în definitiv (în­treabă Ada), ce sînt ochii? Două găuri în masca vieţii. Ce (întreabă ea) ar însemna ei pentru o creatură de pe un alt corpuscul sau bulă de lapte, al cărei organ de vedere ar fi (să zicem) un parazit intern asemănător cuvîntului scris „îndumnezeit"? într-adevăr, ce ar însemna o pereche de ochi frumoşi (de om, de lemurian, de bufniţă) dacă ar fi găsiţi pe bancheta unui taxi? Totuşi, eu trebuie să îi descriu pe ai voştri. Irisul: cafeniu închis, cu picăţele de chihlimbar sau spiţe plasate în jurul pupilei grave, dispuse ca pe un cadran al orelor identice. Pleoapele: oarecum cutate, v skladociku (care rimează în ruseşte cu diminutivul numelui ei în cazul acuzativ). Forma ochilor: languroasă. Codoaşa din Wicklow, în noaptea aceea satanică de lapoviţă neagră, în punctul cel mai tragic şi aproape fatal al vieţii mele (Van, slavă Domnului, are acum nouăzeci de ani! - cu scrisul Adei), a insistat cu deo­sebită forţă asupra „ochilor alungiţi" ai nepoatei ei patetice şi adorabile. Vai, cum mai căutam eu în toate bordelurile din lume, cu ce suferinţă statornică, urme şi dovezi ale iubirii mele de neuitat!

El i-a descoperit mîinile (să trecem peste rosul unghiilor). Patosul carpului, graţia falangelor, care cereau îngenuncheri neputincioase, o pîclă de lacrimi, chinuri ale adoraţiei irezol-vabile. I-a atins încheietura mîinii ca un doctor muribund. Nebun liniştit, a mîngîiat liniile paralele ale pufului delicat care umbrea antebraţul brunetei. S-a întors la articulaţiile degetelor. Degete, vă rog.

„Sînt sentimentală", i-a spus ea. „Pot diseca un koala, dar nu şi puiul lui. îmi plac cuvintele demoazelă, măceş, elegant. îmi place cînd îmi săruţi mîna albă şi prelungă."

Avea pe dosul mîinii stîngi mica pată cafenie care se vedea şi pe dreapta lui. Era sigură, spunea ea - fie cu

făţărnicie, fie din frivolitate -, că pata provenea de la un semn din naştere, îndepărtat de Marina pe cale chirurgicală din exact acelaşi loc, cu ani în urmă, cînd se iubea cu un mîrlan care se plîngea că aluniţa semăna cu o ploşniţă.

în după-amiezile foarte liniştite se putea auzi claxonul de intrare în tunel, tu-tu spre Toulouse, dinspre deal, unde poate fi localizat schimbul acesta de sunete.

„Mîrlan e prea tare", a observat Van.

„L-am folosit cu tandreţe."

„Chiar şi aşa. Cunosc omul. Are mai puţin suflet decît spirit, ăsta-i adevărul."

în timp ce el o priveşte, palma ţiganului cerşetor se preface în aceea a filantropului care cerşeşte o viaţă lungă. (Cînd vor ajunge producătorii de film la stadiul la care am ajuns noi?) Clipind în lumina verde a soarelui, sub un mes­teacăn, Ada îi explica ghicitorului ei pasionat că marmoră-rile circulare pe care le aveau şi ea, şi Katia lui Turgheniev, o altă fată inocentă, erau numite „valsuri" în California („fiindcă senorita va dansa toată noaptea").

La a douăsprezecea zi de naştere, pe 21 iulie 1884, copila a încetat să-şi mai roadă unghiile de la degetele mîinii (dar nu şi de la unghiile picioarelor), într-un măreţ act de voinţă (cum avea să fie renunţarea la ţigări, douăzeci de ani mai tîrziu). E drept, se puteau enumera şi unele compensaţii, ca, de pildă, o fericită cădere în dulcele păcat de Crăciun, cînd Culex chateaubriandi Brown nu zboară. în ajunul Anului Nou, după ce Mademoiselle Lariviere ameninţase să ungă vîrfurile degetelor sărmanei Ada cu muştar franţuzesc şi să le acopere cu glugi din lînă verde, galbenă, portocalie, roşie (arătătorul galben era une trouvaille), a fost luată o hotărîre nouă şi definitivă.

Curînd după picnicul aniversar, cînd pentru Van săru-tatul mîinilor micuţei sale iubite devenise o obsesie tandră, unghiile ei, deşi încă pătrăţoase, au devenit suficient de Puternice ca să se ocupe de mîncărimea insuportabilă de care sufereau copiii din partea locului în timpul verii.

In cursul ultimei săptămîni din iulie şi-au făcut apariţia, ^cu regularitate diabolică, femelele ţintarului Chateaubriand. Chateaubriand (Charles), care nu fusese primul om muşcat ^c*^e ele, ci... primul care îl închisese pe agresor într-un borcan

106

107

şi, cu strigăte de jubilaţie vindicativă, îl dusese la profesorul Brown, iar profesorul scrisese acea Descriere Originală des­tul de exactă („mici antene negre... aripi transparente... gălbui în anumite lumini... care trebuie distrus dacă ţineţi deschise Verestrele [tipar german!]...", în Boston Entomo-logist din luna august, raport, 1840), nu avea legătură marele poet şi memorialist născut între Paris şi Tagne (deş mai bine ar fi avut, a spus Ada, căreia îi plăcea să încru­cişeze orhidee).

Mon enfant, ma sceur, Songe ă l'epaisseur Du grand chem ă Tagne; Songe ă la montagne, Songe ă la douceur...

...de a-ţi scărpina cu ghearele sau unghiile punctele vizi­tate de insecta cu picioare pufoase, caracterizată printr-o poftă nesăţioasă şi nechibzuită pentru sîngele (sporit de mîncărime) al Adei şi Ardeliei, al Lucettei şi Lucilei.

„Flagelul" apărea brusc şi dispărea la fel de brusc. Ateriza din senin, fără să schiţeze nici un bîzîit, pe braţe şi picioare goale şi încîntătoare, într-un soi de linişte recueilli, care -prin contrast - făcea ca introducerea proboscidei lui absolut infernale să semene cu bubuitul de alămuri al unei fanfare militare. La cinci minute după atacul din amurg, între treapta verandei şi grădina înnebunită de greieri, se instala o irita-ţie violentă. Cei puternici şi flegmatici nu o luau în seamă (încrezători că va dura doar o oră), dar cei slabi, cei adora­bili, cei senzuali, profitau de situaţie şi se scărpinau, se tot scărpinau şi se scărpinau în draci (jargon de cantină). JSladko! (Suav!)" exclama Puşkin în legătură cu o specie diferită din Yukon. în cursul săptămînii de după ziua ei de naştere, nefericitele unghii ale Adei au căpătat culoarea granatului şi, după o sesiune de scărpinaturi deosebit de extatică, pierdută-pentru-lume, sîngele îi şiroia literalmente pe fluie­rul picioarelor - o privelişte jalnică, a cugetat admiratorul ei îndurerat, dar în acelaşi timp fascinantă, ruşinos de fasci­nantă, fiindcă noi sîntem vizitatori şi cercetători într-un univers straniu, într-adevăr, într-adevăr.

Pielea palidă a fetei, pielea mată şi atît de excitantă în ochii lui Van, dar atît de vulnerabilă la acul bestiei, a fost totuşi la fel de tare ca o bucată de satin de Samarkand şi a rezistat tuturor încercărilor de autojupuire ori de cîte ori Ada, cu ochii ei negri voalaţi, ca în transele erotice pe care Van începuse să le observe cînd se sărutau nebuneşte - ea, cu buzele desfăcute şi dinţii mari lăcuiţi cu salivă -, rîcîia cu cele cinci degete ale ei movilele roz provocate de muşcă­tura insectei, pentru că e într-adevăr un ţînţar foarte rar şi interesant (descris - nu chiar concomitent - de doi bătrîni furioşi - al doilea a fost Braun, dipteristul din Philadelphia, mult mai bun decît profesorul bostonian), şi rară şi răpitoare a fost imaginea iubitei mele cînd încerca să-şi potolească patima pielii, lăsînd mai întîi dungi sidefii, apoi rubinii, de-a lungul piciorului ei fermecător şi atingînd rapid o beatitu­dine stupefiantă în care, ca într-un vid, apărea brusc şi cu forţe noi mîncărimea feroce.

„Atenţie!" a spus Van, „dacă nu încetezi acum, cît zic unu, doi, trei, am să deschid briceagul ăsta" (deschizînd bricea­gul) „şi am să-mi ciopîrţesc piciorul, ca să fie ca picioarele tale. Vai, te rog, devorează-ţi unghiile! Orice e mai potrivit".

Fiindcă, probabil, şuvoiul vieţii lui Van era prea amar -chiar în acele vremuri vesele -, ţînţarul lui Chateaubriand nu prea îi dădea atenţie. în prezent, ţînţarul ăsta pare să fi dispărut, din cauza climatului mai rece şi a asanării imbecile a mlaştinilor foarte bogate din regiunea Ladore, precum şi din zonele învecinate, Kaluga, în Connecticut, şi Lugano, în Pennsylvania. (Mi s-a spus că într-un habitat secret, destul de departe de staţiunile amintite mai sus, au fost capturate recent cîteva exemplare, toate femele, supra­saturate cu sîngele preafericitului care le-a prins. însem­narea Adei.)

108

109