Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

53

odaia copiilor. Acolo, păsăretul nebun şi soarele strălucitor ajungeau la el printr-o fereastră îngustă. Se simţea foarte bine, foarte-foarte bine! Cînd a coborît scara somptuoasă, tatăl generalului Durmanov 1-a salutat cu ochi gravi, auto­ritari, şi 1-a pasat bătrînului prinţ Zemski şi altor strămoşi, toţi la fel de rezervaţi şi de atenţi, asemenea paznicilor de muzeu care-1 supraveghează pe singurul turist dintr-un vechi palat sumbru.

Intrarea principală era zăvorită şi legată cu lanţ. A încer­cat uşa laterală, cu geamuri şi grilaj, a unei galerii împo­dobite cu ghirlande albastre. N-a cedat nici ea. Cum nu ştia că, sub scară, o firidă discretă ascundea un set variat de chei de rezervă (unele foarte vechi şi anonime, atîrnate în cîrlige de alamă) şi comunica printr-o magazie de scule cu o zonă mai retrasă a grădinii, Van a rătăcit prin cîteva saloane, căutînd o fereastră îndatoritoare. într-o încăpere de pe colţ a găsit-o stînd în picioare la o fereastră înaltă pe tînăra cameristă zărită în seara precedentă (şi pe care îşi promisese să o cerceteze). Era îmbrăcată cu ceea ce tatăl lui denumea, cu privire aparent pofticioasă, „negru soubret şi volănaş frissonet". Pieptenele din baga prindea în părul ei castaniu lumina de chihlimbar. Uşa cu geamuri era deschisă şi fata îşi ţinea mîna înstelată de un acvamarin delicat destul de sus pe coapsă şi se uita la o vrabie ce ţopăia pe poteca pavată, spre firimitura de pişcot pe care i-o aruncase. Profilul de camee, nara ei roz adorabilă, gîtul lung, franţuzesc, alb ca un crin, conturul rotund şi totodată delicat al siluetei ei (lascivitatea masculină se mulţumeşte să descrie cîteva tră­sături plăcute!) şi îndeosebi sentimentul primitiv al unei bine venite libertăţi de acţiune l-au impresionat pe Van atît de tare, încît nu s-a putut stăpîni şi i-a prins încheietura mîinii peste mîneca strimtă, mulată pe braţul ridicat. Fata şi-a eliberat braţul şi a confirmat prin răceala atitudinii că îl simţise cînd se apropiase, apoi şi-a întors spre el faţa atrăgătoare, deşi aproape lipsită de sprîncene, şi 1-a întrebat dacă ar dori o cană cu ceai înainte de micul dejun. Nu, n-ar dori. Cum o cheamă ? Blanche, dar Mademoiselle Lariviere îi spune „Cendrillon", Cenuşăreasa, fiindcă ciorapii i se deşiră foarte uşor şi fiindcă sparge şi rătăceşte lucruri şi încurcă florile. Halatul lui larg îi dezvăluia dorinţa; asta nu putea

să-i scape fetei chiar dacă ar fi fost daltonistă şi, cînd el s-a apropiat şi mai mult, uitîndu-se peste capul ei, cu speranţa că o canapea convenabilă va prinde contur în vreo parte a acestui conac fermecat - unde orice loc, ca în amintirile lui Casanova, putea fi preschimbat ca prin vis în ungher de harem izolat -, s-a smucit uşor, a ieşit complet din raza lui de acţiune şi a rostit un mic solilocviu în franceza ei lado-rană, domoală şi plăcută:

Jdonsieur a quinze ans, je crois, et moi, je sais, j'en ai dix-neuf. Monsieur e nobil; eu sînt fiica unui biet săpător de turbă. Monsieur a tâte, sans doute, des filles de la viile; quant ă moi, je suiş vierge, ou peu s'en faut. De plus, dacă m-aş îndrăgosti de tine, adică m-aş îndrăgosti de-adevă-ratelea - şi aş putea, vai, dacă tu m-ai avea rien qu'une petite fois -, pentru mine ar însemna numai durere şi foc al iadului şi disperare şi chiar moarte, Monsieur. Finalement, aş putea adăuga că am leucoree şi în prima mea zi liberă trebuie să mă duc să mă consulte le Docteur Chronique, vreau să spun Crolique. Acum trebuie să ne despărţim, văd că vrabia a dispărut. Şi Monsieur Bouteillan a intrat în camera de alături şi ne poate vedea foarte bine în oglinda de deasupra sofalei, de după paravanul ăla de mătase."

„Iartă-mă, fată", a murmurat Van, căruia tonul ei tragic şi straniu îi tăiase elanul, ca şi cum ar fi fost actorul prin­cipal într-o piesă din care îşi amintea doar scena aceea.

Mîna majordomului din oglindă a pus jos o carafă luată de nicăieri şi s-a retras. Van şi-a reînnodat cordonul hala­tului şi a trecut prin uşa cu geamuri în realitatea verde a grădinii.

54

55

										-
						8

în aceeaşi dimineaţă sau după vreo două zile, pe terasă:

„Mais va donc jouer avec lui", spuse Mademoiselle Lariviere, împingînd-o pe Ada, ale cărei coapse s-au smucit dezarticulat din cauza şocului. „Nu-1 lăsa pe vărul tău să se morfondre cînd vremea e atît de frumoasă! Ia-1 de mînă. Du-te şi arată-i-o pe doamna alb ă de pe cărarea ta preferată şi muntele şi stejarul cel mare."

Ada s-a întors spre el, ridicînd din umeri. Atingerea degetelor ei reci şi a palmei umede, ca şi siguranţa de sine cu care şi-a dat părul pe spate în timp ce coborau pe aleea principală a parcului, 1-a făcut şi pe el să se simtă sigur de sine şi, sub pretextul că ridică un con de brad, şi-a eliberat mina. A aruncat conul spre o femeie din marmură, aple-cîndu-se peste un vas de stamnos, dar n-a reuşit decît să sperie o pasăre ce se cocoţase pe buza vasului ei spart.

„Ce poate fi mai banal pe lume", a spus Ada, „decît să arunci cu pietre într-un botgros".

„Scuze", îi zise Van, „n-am avut intenţia să sperii pasărea. Dar ţine cont că nu-s băiat de la ţară, deci nu ştiu să deosebesc un con de o piatră. Au fond, ce jocuri speră ea să jucăm?"

„Je l'ignore", a replicat Ada. „Pe mine, să-ţi spun drept, nu mă prea interesează cum funcţionează sărmana ei minte. Cache-cache, cred, sau de-a căţăratul în copaci."

„Oh, la asta mă pricep", a spus Van. „De fapt, pot chiar sări de pe o creangă pe alta, ca un gibon."

„Ei bine, nu", i-a zis ea, „o să jucăm jocurile mele. Jocuri inventate de mine. O să le jucăm pe toate. Jocuri pe care

Lucette, sper, va fi în stare să le joace cu mine la anu', biata maimuţică. Hai să-ncepem. Seria prezentă face parte din grupul umbră-şi-strălucire, din care o să-ţi arăt două jocuri". „Aha", a spus Van.

„O să vezi într-o clipită", i-a replicat fermecătoarea pedantă. „Mai întîi şi mai întîi trebuie să găsim un băţ zdravăn."

„Uite", îi zise Van, făcînd puţintel pe deşteptul, „iată trece un alt bot de botgros".

între timp, ajunseseră la rond-point - o mică arenă încer­cuită de straturi de flori şi tufe de iasomie în plină floare. Deasupra capului, braţele unei teiţe se întindeau spre cele ale unui stejar, ca ale frumoasei presărate cu paiete verzi, care zboară să-şi întîlnească puternicul ei tată, agăţat cu picioarele de trapez. Atunci am înţeles într-adevăr amîndoi acel fel de esenţă sublimă - chiar atunci, în momentul acela. „Ramurile de-acolo de sus au ceva acrobatic, ce zici?" întrebă el, arătînd cu degetul deasupra lui.

„Da", răspunse ea. „Am descoperit asta demult. Teiţa e doamna italiană zburătoare de la trapez şi bătrînul stejar e îndurerat, bătrînul îndrăgostit e îndurerat şi totuşi o prinde de fiecare dată" (mi-e imposibil să reproduc intonaţia corectă şi să redau în acelaşi timp întregul sens - după opt decenii! -, dar, cînd au privit în sus şi apoi în jos, ea a spus într-adevăr ceva extravagant, ceva în discordanţă cu vîrsta ei fragedă).

Privind în jos şi gesticulînd cu un arac verde şi ascuţit împrumutat de la bujori, Ada a explicat primul joc.

Umbrele frunzelor pe nisip sînt întrerupte în diferite feluri de cerculeţe de lumină vie. Jucătorul îşi alege cerculeţul -cel mai bun şi mai strălucitor pe care-1 poate găsi - şi îi trasează cu fermitate conturul cu băţul, după care lumina rotundă şi galbenă pare că devine convexă, ca suprafaţa mărginită a unei vopsele aurii. Apoi jucătorul scobeşte deli­cat pămîntul, cu băţul sau cu degetele, în interiorul cercu-leţului. Nivelul strălucirii acestei infusion de tilleul se va cufunda ca prin farmec în pocalul ei de pămînt şi, în cele din urmă, se va transforma într-o singură picătură preţioasă. Cîştigă jucătorul care face cele mai multe pocale în, să zicem, douăzeci de minute.

Van a întrebat bănuitor dacă asta e totul.

56

57

Nu, nu, mai e ceva. în vreme ce săpa un cerculeţ ferm în jurul unui strop de aur foarte frumos, Ada s-a lăsat pe vine şi s-a deplasat, stînd aşa, cu părul negru căzîndu-i peste genunchii de ivoriu şlefuit, ce se mişcau în timp ce coapsele şi mîinile îi lucrau. O mînă ţinea băţul, cealaltă peria înapoi şuviţele de păr enervante. O adiere slabă a eclipsat pe neaşteptate stropul de soare. Cînd se întîmplă asta, jucătorul pierde un punct, chiar dacă frunza sau norul se grăbesc să se dea la o parte.

Perfect. Cum e celălalt joc ?

Celălalt joc (cu voce cîntătoare) poate să pară niţeluş mai complicat. Ca să-1 joci ca lumea trebuie să aştepţi ca după-amiaza să nască umbre mai Lungi. Jucătorul...

„Nu mai spune «jucătorul». Sîntem doar noi doi."

„Fie, tu. Trasezi pe nisip conturul umbrei mele, din spa­tele meu. Eu mă deplasez. Tu trasezi din nou conturul. Apoi marchezi hotarul următor" (îi dă băţul). „Dacă acum eu mă deplasez înapoi, pe poziţia din care am plecat..."

„Ştii ce", spuse Van, aruncînd băţul, „eu personal cred că astea sînt cele mai plicticoase şi mai stupide jocuri inventate pînă în prezent, oriunde, la orice oră, dimineaţa sau după-amiaza".

Ada n-a spus nimic, dar i s-au îngustat nările. A recupe­rat băţul şi 1-a înfipt furioasă adînc, în locul de unde-1 luase, în pămîntul argilos şi fertil, Lîngă o floare recunoscătoare, de care 1-a legat, dînd tăcută din cap. Van se întreba dacă umbletul ei va fi mai graţios cînd o să mai crească.

„Sînt un băiat brutal, grosolan şi te rog să mă ierţi", a spus el.

Ea a înclinat capul, fără să privească înapoi. în semn de reconciliere parţială, i-a arătat două cîrlige solide, petrecute prin inele de fier şi prinse pe două trunchiuri de tulipier. Un alt băiat - îl chema tot Ivan, fratele mamei ei - atîrna de ele hamacul în care dormea în miezul verii, cînd nopţile deveneau într-adevăr sufocante - în definitiv, aici e latitu­dinea Siciliei.

„Splendidă idee!" exclamă Van. „Apropo, licuricii te ard cînd se izbesc de tine ? întreb şi eu ca să mă aflu-n treabă, întrebarea idioată a unui băiat de la oraş."

Apoi Ada i-a arătat locul unde era depozitat hamacul -un întreg set de hamacuri, un sac din pînză groasă plin de plase moi şi puternice. Se afla în colţul unei magazii de scule de la demisol, în spatele tufelor de liliac. Cheia era ascunsă în gaura de aici, unde anul trecut o pasăre - nu-i nevoie să-i spun numele - şi-a făcut cuibul, înfundînd-o. Lumina soarelui mîzgălea cu arătătorul, cu vopsea şi mai verde, o cutie lungă şi verde unde se ţineau instrumentele de crochet, dar bilele fuseseră rostogolite la vale de pe un deal de nişte copii zvăpăiaţi, micuţii Erminin, care acum erau de vîrsta lui Van şi deveniseră foarte drăguţi şi potoliţi.

„Cum sîntem cu toţii la vîrsta aia", a spus Van şi s-a aplecat să culeagă de jos un pieptene de baga curbat - genul de pieptene folosit de fete ca să-şi prindă părul la spate. Văzuse unul exact ca ăsta foarte recent, dar cînd, în a cui coafură ?

„Una dintre slujnice", a spus Ada. „Şi cărţulia aia de povestiri hărtănită e, probabil, tot a ei. Les Amours du docteur Mertvago, un roman mistic scris de un pastor."

„Să joc crochet cu tine", a spus Van, „trebuie să fie mai degrabă ca şi cum ai folosi păsări flamingo şi arici".

„Listele noastre de lecturi diferă", a replicat Ada. „Ches­tia aia cu Palace in Wonderland a fost pentru mine genul de carte pe care toţi mi-au promis atît de des că am s-o ador, încît am căpătat o prejudecată de neînvins împotriva ei. Ai citit vreuna din istorioarele scrise de Mademoiselle Lariviere? Nu-i nimic, o să citeşti. Ea crede că într-o stare hindusă anterioară a fost bulevardier în Paris şi, în conse­cinţă, scrie. De aici ne putem furişa, printr-o trecere secretă, în holul din faţă, dar cred că se presupune să ne ducem în grădină şi să admirăm le grand chene, care e de fapt ulm." Ii plac ulmii? Citise poemul lui Joyce despre cele două spălătorese? Da, îl citise. îi plăcea? Da, îi plăcea. De fapt, mcepeau să-i placă foarte mult arborii şi ardorile şi Ardisu-^rile. Rimau. Să-i spună oare?

»Şi acum", a spus ea, oprindu-se şi privindu-1 insistent.

»Da", a îngînat-o el, „şi acum?"

»Hmm, probabil n-ar trebui să te distrez - după ce ai desconsiderat cercurile alea ale mele. Dar o să mă îmbunez

58

59

şi am să-ţi arăt adevărata minune de la conacul Ardis: larvariul meu. E în camera vecină cu a mea" (pe care el nu 1-a văzut niciodată, niciodată - lucru cam straniu, dacă stau să mă gîndesc!).

Ada a închis cu grijă o uşă de trecere şi au intrat în ceea ce părea a fi o crescătorie de iepuri de casă bine îngrijită, la capătul unui hol pavat cu dale de marmură (o cameră de baie transformată, cum s-a aflat ulterior). Deşi locul era bine aerisit, ferestrele cu vitralii heraldice larg deschise (încît se auzeau ţipetele şi fluierăturile unei populaţii de păsări subnutrite şi îngrozitor de frustrate), mirosul cote­ţelor - pămînt umed, rădăcini bogate, seră veche şi, poate, un iz de capră - era groaznic. înainte de a-1 lăsa să se apro­pie, Ada şi-a făcut de lucru cu nişte zăvoraşe şi zăbrelute, iar Van a fost cuprins de un puternic sentiment de deşertăciune şi deprimare, aşa că focul dulce care-1 mistuise la începutul jocurilor nevinovate din ziua aceea s-a stins.

„s/e raffole de tout ce qui rampe (Mă pasionează tot ce se tîrăşte)", a spus ea.

„Preferinţa mea", replică Van, „e mai degrabă pentru creaturile care se strîng şi se transformă într-un fel de manşon atunci cînd le atingi - cele ce dorm asemenea cîinilor bătrîni".

„Vai-vai, ele nu dorm, quelle idee, ele leşină, e o mică sincopă", a exclamat Ada, încruntîndu-se. „îmi închipui că poate fi un mic şoc pentru cele mai tinere."

„Mă rog, pot să-mi închipui. Presupun însă că foarte curînd intervine obişnuinţa, cu timpul, vreau să zic."

Dar ezitările lui, produse de ignoranţă, au fost înlocuite de empatia estetică. După multe decenii, Van îşi amintea că admirase mult omizile unei specii de fluture cap-de-mort, frumoase, despuiate, lucioase, pătate şi dungate strident, la fel de otrăvitoare ca florile de lumînărică adunate în jurul lor, şi larva plată a unui catocalid local, cu protuberante cenuşii şi plăci lila ce imitau nodurile şi lichenii unei rămu-, rele de care se ţinea atît de strîns, încît practic le închidea în trupul lui, şi, fireşte, micul vaporer, Orgya leucostigma, cu haina lui neagră înviorată cu smocuri pictate, roşii, albas tre sau galbene, de lungimi diferite, ca acelea ale unei periu

de dinţi fanteziste tratate cu vopsele garantate. Şi acest gen de comparaţie, cu astfel de ornamente deosebite, îmi aminteşte acum de notele entomologice din jurnalul Adei - pe care le avem probabil pe undeva, nu-i aşa, draga mea, în sertarul ăla de colo, nu? nu crezi? Da! Ura! Mostre (manuscrisul tău cu scriere rondă era ceva mai amplu, iubito, dar altmin­teri nu s-a schimbat nimic, nimic, nimic):

„Capul retractil şi diabolicele apendice anale externe ale monstrului colorat ţipător care produce modesta molie euro­peană Cerura vinula aparţin unei omizi foarte neomidă, cu segmente frontale în formă de foaie şi o faţă ce seamănă cu lentilele unui aparat de fotografiat cu burduf. Dacă îi mîngîi uşor trupul neted şi gras, senzaţia e foarte mătăsoasă şi plăcută - pînă ce creatura se enervează şi te-mproaşcă nerecunoscătoare cu un lichid acid, printr-o fantă de pe gît."

„Dr. Krolik a primit din Andaluzia şi mi-a dăruit, bine­voitor, cinci larve tinere ale fluturelui descris recent şi foarte răspîndit, Carmen Carapace-de-broască-ţestoasă. Sînt crea­turi încîntătoare, cu o frumoasă nuanţă de jad şi cu ţepi argintii, şi cresc pe o specie aproape dispărută de salcie de munte (pe care mi-a procurat-o tot dragul de Crawly)."

(La zece ani sau mai devreme, copila citise - ca şi Van -Les Malheurs de Swann, după cum demonstrează mostra următoare):

„Cred că Marina ar înceta să mă mai certe din cauza hobby-ului meu («E ceva indecent în faptul că o fetiţă ţine asemenea lighioane de companie revoltătoare ...», «Tinerele doamne normale ar trebui să deteste şerpii şi viermii» et cetera) dacă aş putea s-o conving să-şi înfrîngă sensibilitatea demodată şi să pună simultan pe palmă şi puls (mîna sin­gură nu-i de-ajuns de spaţioasă!) larva nobilă a fluturelui cap-de-mort Cattleya (umbrele mov ale lui Monsieur Proust), un colos lung de optsprezece centimetri, cu carnea colorată ^cu arabescuri turcoaz, care-şi înalţă capul de zambilă într-o atitudine rigidă, «de sfinx»."

60

61

(Frumoasă materie! a spus Van, dar nici eu n-am prea asimilat-o cînd eram tînăr. Aşa că să nu-1 plictisim pe plu­garul care frunzăreşte o carte şi îşi spune: „Ce păcălici, bătrînul ăsta, V.V.!")

La sfîrşitul acestei atît de îndepărtate şi-atît de apropiate veri a lui 1884, Van avea să facă o vizită de adio larvariului Adei înainte de a pleca de la Ardis.

Larva-glugă (sau „rechin"), albă-porţelan şi cu ochi pătaţi, o nestemată foarte preţuită, îşi împlinise cu bine următoa­rea ei metamorfoză, dar exemplarul unic de Catocala lorelei al Adei murise, paralizat de vreo ihneumonidă care nu se lăsase păcălită de proeminenţele şi petele fungoide inge­nioase ale acesteia. Periuţa de dinţi multicoloră se metamor­fozase cu bine în nimfă în interiorul unui cocon păros care promitea să devină un vaporer persan mai tîrziu, în timpul toamnei. Cele două larve de Cerura vinula căpătaseră un aspect şi mai urît, dar cel puţin mai vermiform şi oarecum venerabil: cu furcile ce se tîrau acum fără vlagă în urma lor şi cu împurpurarea care estompa cubistria culorilor lor extra­vagante, ele continuau să se „caţere" rapid pe toată podeaua cuştii, într-un acces de locomoţie prepupaţională. Anul tre­cut, într-un acces similar, Aqua se plimbase printr-o pădure şi printr-un defileu. O Nymphalis carmen de-abia apărută îşi agita aripile limonii şi chihlimbarii pe o pată însorită a gratiilor, dar fîlfîitul i s-a oprit cînd Ada, extaziată şi nemi­loasă, i-a prins aripile cu degetele ei agile. Sfinxul odettian se transformase, slavă Domnului, într-o mumie elefantoidă cu trunchiul închis în mod comic într-o teacă de tip guer-mantoid, iar doctorul Krolik alerga iute pe picioarele-i scurte pe o culme de munte, la mare altitudine, în cealaltă emisferă, după un fluture foarte deosebit, cu cap portocaliu: Antocharis ada Krolik (1884), aşa cum a fost el cunoscut pînă cînd legea inexorabilă a priorităţii taxonomice i-a schimbat numele în A. prittwitzi Stiimper (1883).

„Dar după aia, după ce bestiile eclozează", a întrebat Van, „ce faci cu ele?"

„Aa", spuse ea, „le duc la asistentul doctorului Krolik şi el le aranjează, le etichetează şi le prinde cu ace de gămălie în tăvi acoperite cu sticlă, puse într-un dulap de stejar curat,

care va fi al meu cînd mă voi mărita. Atunci voi avea o colecţie mare şi voi continua să prăsesc tot soiul de lepi­doptere. Visul meu e să am un institut special de larve Fritillaria şi de viorele - toate viorelele speciale cu care se hrănesc larvele astea. O să mi se trimită rapid, cu avionul, ouă sau larve de pe tot cuprinsul Americii de Nord, cu plante furajere - viorele sequoia de pe Coasta de Vest şi viorele palide din Montana şi vioreaua de preerie şi vioreaua lui Egglestone din Kentucky şi o viorea albă, rară, dintr-o mlaştină tainică de lîngă un lac nenumit de pe un munte arctic, unde zboară Fritillaria Mică a lui Krolik. Fireşte, cînd vine momentul, îi poţi împerechea destul de uşor aju-tîndu-te cu mîinile, le ţii - uneori ceva mai mult timp - în felul ăsta, în profil, cu aripile strînse" (şi-i arătă cum, fără să ţină seamă de unghiile ei amărîte), „masculul în mîna stîngă, femela în dreapta sau invers, cu vârfurile abdome­nelor atingîndu-li-se, doar că trebuie să fie foarte proaspeţi şi îmbibaţi cu duhoarea viorelelor preferate".