Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

41

de praf. Drumul cobora şi se cocoşa din nou şi la fiecare urcuş vechiul taxi punctual încetinea, ca şi cum ar fi fost gata să adoarmă şi îşi biruia în silă slăbiciunea.

S-au hurducat pe piatra de rîu din Gamlet, un sat pe jumătate rusesc, şi şoferul a salutat din nou, de data asta făcîndu-i semn cu mîna unui băiat cocoţat într-un cireş. Mestecenii s-au despărţit, lăsîndu-i să traverseze un pod vechi. Ladore, castelul său negru în ruine, cocoţat pe un vîrf de stîncă, şi, ceva mai la vale, acoperişurile sale multicolore şi vesele se zăreau deja - şi, nrnlt mai tîrziu în cursul vieţii, aveau să fie văzute de el de nenumărate ori.

Cînd drumeagul a intrat în Parcul Ardis, vegetaţia a căpătat imediat un aspect mai sudic. La cotitura următoare a apărut şi conacul romantic de pe colina domoală, cel din vechile romane de dragoste. Era o casă boierească superbă, cu trei etaje, construită din cărămidă deschisă la culoare şi piatră de nuanţă purpurie, iar în anumite lumini nuanţele şi materia lor păreau să-şi alterneze efectele. însă, în ciuda diversităţii, măreţiei şi însufleţirii arborilor care înlocuiseră de multă vreme cele două şiruri regulate de puieţi stilizaţi (mai degrabă adăugate de mintea arhitectului decît văzute de un ochi de pictor), Van a recunoscut Palatul Ardis, aşa cum era înfăţişat în acuarela veche de două sute de ani atîrnată pe un perete din camera de toaletă a tatălui său: conacul se înălţa pe o ridicătură ce domina o pajişte abstractă, cu doi oameni micuţi cu tricornuri, care stăteau de vorbă în apropierea unei vaci stilizate.

Cînd a ajuns Van, nici un membru al familiei nu era acasă. Un servitor i-a ieşit în întîmpinare şi i-a luat calul. Van a pătruns în arcada gotică a holului, unde Bouteillan, bătrînul majordom, care acum purta - contrar eticii profe­sionale - mustaţă (vopsită într-un cafeniu dens, ca de sos), 1-a întîmpinat cu o încîntare manifestă în gesticulaţie -odinioară fusese valetul tatălui lui Van. „Je parie", a spus el, „que Monsieur ne me reconnaît pas" şi s-a apucat să-i amin­tească lui Van ceea ce Van îşi amintise şi singur: farmanni-kinul (un fel deosebit de zmeu fără coadă, format din două sau mai multe cutii fără fund, care în ziua de azi nu mai poate fi întîlnit nici măcar în cele mai mari muzee ce găz­duiesc jucării din trecut) înălţat într-o zi cu ajutorul lui

42

Bouteillan deasupra unei pajişti presărate cu piciorul cocoşului. Amîndoi îşi înălţaseră privirile: micuţul drept­unghi roşu a atîrnat o clipă pieziş pe cerul albastru de pri­măvară. Palatul era renumit pentru tavanele sale pictate. Era prea devreme pentru ceai. Ar dori Van ca el sau o slujnică să-1 ajute să-şi desfacă bagajele ? Da, da, una dintre slujnice, a spus Van, întrebîndu-se repede ce articol din bagajul unui elev ar putea să impresioneze o servitoare. Tabloul lui Ivory Revery goală (un model)? Cui ce-i păsa acum, cînd era bărbat?

La sugestia majordomului, s-a dus să facă un tour du jardin. în vreme ce urmărea o potecă şerpuitoare, păşind fără zgomot pe nisipul fin şi trandafiriu în pantofii moi, de cauciuc, ai uniformei şcolare, Van a dat peste o persoană pe care a recunoscut-o dezgustat - era fosta lui guvernantă franţuzoaică (locul colcăia de stafii!). Ea stătea pe o bancă verde, sub liliecii persani, cu umbrela de soare într-o mînă şi o carte în cealaltă, carte din care îi citea cu glas tare unei fetiţe ce se scobea în nas şi îşi cerceta cu satisfacţie visătoare degetul înainte de a-1 şterge de marginea băncii. Van şi-a spus că trebuie să fie „Ardelia", cea mai mare dintre cele două verişoare mici pe care se presupunea că o să le cunoască. De fapt, era Lucette, verişoara mai mică, un copil asexuat de opt ani, cu un breton de păr blond-roşcat lucios şi un nasture pistruiat în chip de nas. în primăvară avusese pneumonie şi era încă învăluită în aerul acela straniu de îndepărtare, de indiferenţă, pe care copiii - îndeosebi copiii poznaşi - îl reţin o vreme după ce au trecut pe lîngă moarte. Mademoiselle Lariviere s-a uitat deodată la Van pe deasupra ochelarilor ei verzi şi el a trebuit să reziste unui alt bun venit călduros. Spre deosebire de Albert, ea nu se schimbase deloc faţă de vremea cînd venea de trei ori pe săptămînă la casa din oraş a lui Dark Veen cu o sacoşă plină de cărţi şi cu un pudel minuscul şi tremurător (acum mort), pe care nu-1 putea lăsa singur acasă. Pudelul avea ochi strălucitori ca măslinele negre şi triste.

Curînd au pornit agale spre conac. Din cauza durerii rememorate, guvernantei îi tremura capul cu bărbie mare Şi nas la fel de mare sub moarul umbrelei de soare, Lucy într-un mod enervant săpăliga de grădină pe care o

43

găsise, iar tînărul Van, în cochetul său costum gri, cu cravata fîlfîind şi cu mîinile la spate, îşi privea picioarele mute ce păşeau cu grijă şi încerca, fără un motiv anume, să le con­ducă pe aceeaşi linie.

în faţa verandei oprise o trăsură. Din ea au coborît o doamnă care semăna cu mama Lui Van şi o fată de unsprezece sau doisprezece ani, cu părul negru, precedate de un cotei neastîmpărat. Ada ducea un buchet de flori de cîmp destul de zbîrlit. Era în rochie albă şi jachetă neagră şi avea o fundă albă prinsă în părul ei lung. Van n-a mai văzut niciodată rochia aceea şi, cînd a amintit-o într-o evocare retrospectivă, Ada a replicat invariabil că probabil a visat, căci ea n-a avut niciodată aşa ceva şi n-ar fi putut să-şi pună haină de culoare închisă într-o zi atît de caldă. Dar pentru el această primă imagine a ei a rămas neschimbată toată viaţa.

Cu vreo zece ani mai înainte, nu mult după ce împlinise patru ani şi către sfîrşitul lungii şederi a mamei sale într-un sanatoriu, „mătuşa" Marina se năpustise asupra lui într-un parc public unde, într-o volieră mare, erau fazani. A sfătuit-o pe bonă să-şi vadă de treburile ei şi 1-a dus la un chioşc de lîngă fosa orchestrei, unde i-a cumpărat un baton de zahăr mentolat de culoarea smaraldului şi i-a spus că dacă tatăl lui ar dori, ea ar înlocui-o pe mama lui şi că n-ai voie să hrăneşti păsările decît dacă Lady Amherst îţi dă încuviin­ţarea sau aşa a înţeles el.

Acum ei îşi beau ceaiul în colţul frumos mobilat al holului central, de altfel foarte auster, de unde începea să urce scara principală. Stăteau în jurul unei mese elegante, în fotolii tapisate cu mătase. Jacheta neagră a Adei şi buchetul roz-galben-albastru, alcătuit din anemone, rostopască şi căldă-ruşe, stăteau pe un scaun din lemn de stejar sculptat. Cîinele a primit mai multe bucăţele de prăjitură decît de obicei. Price, bătrînul lacheu posac care a adus frişca pentru fragi, semăna cu profesorul de istorie al lui Van, „Di-dii" Jones.

„Seamănă cu profesorul meu de istorie", a spus Van după ce omul a plecat.

„Mie-mi plăcea istoria", a zis Marina, „îmi plăcea să mă identific cu femeile celebre. Ivan, ai o buburuză pe farfurie, în special cu frumuseţile celebre - a doua soţie a lui Lincoln sau regina Josephine".

„Da, am observat - e frumos făcută. Avem şi noi acasă un serviciu de masă asemănător."

„Slivok (puţină frişca?) Vorbeşti ruseşte, sper?" 1-a între­bat Marina pe Van în timp ce-i turna o ceaşcă de ceai.

JXeohotno no soverşenno svobodno (fără tragere de inimă, dar destul de fluent)", a replicat Van, slegka ulîbnuvşis (zîmbind uşor). „Da, multă frişca şi trei bucăţi de zahăr."

„Ada şi cu mine avem gusturi la fel de extravagante. Lui Dostoievski îi plăcea cu sirop de zmeură."

„Da' de unde!" rosti Ada.

Portretul Marinei, un ulei destul de reuşit pictat de Tresham, tablou ce atîrna deasupra ei, pe perete, o înfăţişa cu pălăria elegantă purtată cu zece ani în urmă pentru repetiţia unei scene de vînătoare, o pălărie cu boruri roman­tice, largi, o aripă în culorile curcubeului şi o pană mare din argint înfăşurată în şnur negru şi înclinată în jos, iar Van, în timp ce şi-a amintit de voliera din parc şi de mama lui în propria-i volieră, a trăit un bizar sentiment al misterului, ca şi cum comentatorii destinului său ar fi ţinut sfat. Faţa Marinei era acum machiată astfel încît să imite înfăţişarea ei de altădată, deşi moda se schimbase: rochia din bumbac avea un imprimeu rustic, buclele de un castaniu-roşcat uşor încărunţit nu i se mai rostogoleau pe lîngă tîmple, iar îmbră­cămintea sau podoabele ei nu aminteau defel impetuozitatea pletelor din timpul galopului şi tiparul în formă de olane al penajului ei superb, redat cu măiestrie ornitologică în tabloul lui Tresham.

Nu erau prea multe de amintit despre acel prim ceai. A observat trucul Adei, care-şi ascundea unghiile, strîngînd pumnul sau întinzînd mîna cu palma întoarsă în sus, cînd îşi lua cîte un biscuit. Era plictisită şi jenată de tot ce spunea mama ei şi, cînd Marina a început să vorbească despre Tarn, zis şi Noul Rezervor, Van a remarcat că Ada dispăruse de lîngă el şi stătea în picioare, ceva mai departe, cu spatele la masa de ceai, în cadrul unei ferestre deschise. Cîinele cu mijlocul zvelt se instalase pe un scaun şi se uita în grădină peste labele întinse în faţă, iar ea îl întreba în şoaptă ce anume adulmecase.

„De la fereastra bibliotecii poţi să vezi Tarnul", a spus Marina. „Ada o să-ţi arate îndată toate încăperile din casă.

44

45

Ada?" (îi pronunţa numele ca ruşii, cu două „a"-uri grave, închise, făcîndu-1 să sune cam ca „ardoare".)

„Poţi să-1 zăreşti şi de aici", a spus Ada, întorcînd capul şi, pollice verso, i-a prezentat lui Van priveliştea, iar Van a pus ceaşca pe masă, s-a şters la gură cu un şerveţel brodat şi, după ce 1-a îndesat în buzunarul de la pantaloni, s-a apropiat de fata cu braţele de un alb mat şi cu părul negru. Cînd s-a aplecat spre ea (atunci era mai înalt ca Ada cu opt centimetri şi cu de două ori pe-atît cînd ea s-a măritat cu un greco-catolic, iar umbra lui ţinea din spate deasupra ei cununa nupţială), Ada şi-a mişcat capul ca să-1 facă să şi-1 mişte şi el pe al lui în unghiul necesar, iar părul ei i-a atins gîtul. La început, cînd o visa, s-a dovedit că reconstituirea acelui contact, atît de uşor, atît de scurt, depăşea puterea de rezistenţă a celui ce visează şi, asemenea unei săbii ridicate, anunţa focuri şi eliberare violentă.

„Bea-ţi ceaiul, scumpul meu", i-a strigat Marina.

Curînd, aşa cum promisese Marina, cei doi copii au urcat la etaj. „De ce scîrţîie scările cu atîta disperare cînd urcă doi copii ?" s-a gîndit ea, privind în sus, la balustrada de-a lungul căreia două mîini stîngi înaintau cu smucituri şi glisări uimi­tor de asemănătoare, precum fratele şi sora la primele lor lecţii de dans. „în definitiv, noi eram surori gemene; o ştie toată lumea." Aceeaşi suire lentă, ea în faţă, el în spate, i-a dus dincolo de ultimele două trepte şi în casa scării s-a aşter­nut din nou liniştea. „Scrupule demodate", a spus Marina.

46

Ada i-a arătat musafirului ei imensa bibliotecă de la etajul al doilea, mîndria Ardisului şi „locul de scotocire" preferat, unde mama ei nu intra niciodată (avea în budoar colecţia ei personală cu Cele Mai Bune O Mie şi Una de Piese de Teatru) şi pe care Red Veen, un sentimental şi un poltron, o evita, fiindcă nu avea chef să dea peste năluca tatălui său, ce murise acolo de apoplexie, şi fiindcă i se părea că nimic nu e atît de deprimant ca operele complete ale unor autori uitaţi, deşi nu-i displăcea cînd un vizitator întîmplător admira rafturile şi dulapurile scunde ale locului, picturile întune­cate şi busturile palide, cele zece scaune din lemn de nuc sculptat şi cele două mese impunătoare, cu incrustaţii de abanos. într-un fascicul pieziş de lumină erudită a soarelui, un atlas botanic stătea deschis pe o masă de lectură la o pagină cu o planşă colorată, o planşă cu orhidee. Un fel de sofa sau canapea acoperită cu o husă din catifea neagră şi cu două perne galbene era pusă într-o firidă, sub o fereastră cu geamuri groase, care oferea o vedere generoasă asupra parcului banal şi a lacului artificial. Două sfeşnice, adevă­rate fantome de metal şi seu, stăteau sau păreau să stea pe pervazul lat al ferestrei.

Un coridor care ducea în afara bibliotecii i-ar fi condus pe exploratorii tăcuţi la apartamentele domnului şi doamnei Veen din aripa de vest dacă ei şi-ar fi continuat cercetările în acea direcţie. în schimb, o mică scară semi-secretă i-a urcat în spirală din spatele unui dulap de cărţi circular la etajul superior - ea, cu coapse pale, deasupra lui, făcînd paşi mai mari decît el, care rămăsese cu trei trepte în urmă.

47

Dormitoarele şi facilităţile adiacente erau mai mult decît modeste şi Van n-a putut să nu regrete că e prea tînăr, pare-se, ca să-i fie repartizată una din cele două încăperi pentru oaspeţi de lîngă bibliotecă. în timp ce examina obiec­tele revoltătoare care aveau să-1 învăluie în singurătatea nopţilor de vară, a evocat cu nostalgie luxul de acasă. Era siderat - toate lucrurile păreau destinate unui cretin umil: patul deprimant, de azil de noapte, cu tăblia medievală, din lemn înnegrit şi uzat, de la căpătîi, şifonierul care scîrţîia fără motiv, comoda bondoacă din imitaţie de mahon, cu mînere sferice legate cu lanţ (un mîner lipsea), lada pentru cuverturi (o scurgere timidă din camera cu rufărie) şi biroul vechi, al cărui capac rulant din faţă, în formă de cupolă, era încuiat sau înţepenit. Van a găsit mînerul sferic în una dintre despărţiturile biroului şi i 1-a dat Adei, care 1-a azvîr-lit pe fereastră. Pînă atunci, Van nu văzuse cum arată un suport pentru prosop sau un lavoar făcut special pentru cei ce nu au cadă. Oglinda rotundă fixată deasupra acestuia era ornamentată cu struguri din ghips aurit. Un şarpe satanic încercuia ligheanul de porţelan [geamănul celui din spălăto­rul fetelor, de pe partea cealaltă a coridorului). Un jilţ cu spătar înalt şi un scăunel lîngă pat, pe care se afla un sfeş­nic de alamă cu mîner şi tigăiţă pentru seu (al cărui duplicat i se păruse că-1 văzuse reflectat o clipă mai înainte - unde ?), completau partea principală şi cea mai neplăcută a dotării modeste.

S-au întors pe coridor, ea scuturîndu-şi părul, el tuşind uşor. Ceva mai încolo, uşa unei camere de joacă - sau odaie a copiilor - stătea crăpată şi se mişca încolo şi-ncoace, în vreme ce mica Lucette se uita pe furiş spre coridor, lăsînd la vedere un genunchi roşcat. Apoi tăblia uşii s-a dat de perete, dar fata s-a retras fulgerător şi a dispărut. Plăcile de teracotă albă ale unei sobe erau împodobite cu bărci cu pînze de cobalt şi, în timp ce sora ei şi el treceau pe lîngă uşa deschisă, o flaşnetă de jucărie s-a pornit, îmbietoare, să cînte poticnit un mic menuet. Ada şi Van au revenit la par­ter, însă acum au coborît pe scara cea somptuoasă. Pe pereţi erau aliniaţi mulţi strămoşi, dar Ada a arătat doar spre preferatul ei, bătrînul prinţ Vseslav Zemski (1699-1797), prieten al lui Linnaeus şi autor al Florei Ladorica, care era

pictat în tuşe bogate şi îşi ţinea în poala de satin mireasa încă puberă şi păpuşa ei blondă. O fotografie mărită, într-o ramă sobră, atîrna (destul de nepotrivit, s-a gîndit Van) lîngă bobocul de fată şi iubitul ei în veşmînt brodat. Regretatul Sumerecinikov, precursorul american al fraţilor Lumiere, îl pozase din profil pe unchiul dinspre mamă al Adei, un tînăr sortit pieirii, cu vioara lipită de obraz, după concertul lui de adio.

La primul etaj, un salon galben, tapetat cu damasc şi mobilat în ceea ce francezii numeau odinioară stilul Empire, se deschidea înspre grădină şi acum, în după-amiaza tîrzie, era invadat peste prag de umbrele mari ale frunzelor unui arbore paulownia (numit de un lingvist indiferent, a explicat Ada, după un patronimic, confundat cu al doilea nume sau cu numele de familie al unei doamne inofensive, Anna Pavlovna Romanov, fiica lui Pavel, poreclit Paul-minus-Petru, ea nu ştia de ce, un văr al stăpînului ne-lingvist, Zemski botanis­tul, o să-ncep să urlu, s-a gîndit Van). O vitrină cu porţe­lanuri închidea ca într-o cuşcă o întreagă grădină zoologică de mici animale, printre care antilopa orix şi girafa okapi, completate cu numele lor ştiinţific, recomandat în mod deose­bit de fermecătoarea, dar incredibil de pedanta lui însoţitoare. La fel de fascinant era şi paravanul cu picturi strălucitoare pe cele cinci panouri negre ale sale, picturi care reproduceau primele hărţi ale celor patru continente şi jumătate. Trecem acum în salonul de muzică, cu pianul puţin folosit şi o cameră de pe colţ numită Camera Armelor, ce conţinea un ponei Shetland împăiat, călărit odinioară de o mătuşă a lui Dan Veen, i-am uitat numele de domnişoară, slavă Logului. In cealaltă parte sau în altă parte a casei se afla sala de bal, o paragină cu glanţ, cu scaune pentru fetele care nu erau invitate la dans. „Cititorule, călăreşte pe-alături („mimo, citatelî", cum scria Turgheniev). „Fostele grajduri", cum erau numite impropriu în ţinutul Ladore, erau în cazul Palatului Ardis derutante din punct de vedere arhitectonic. O galerie cu grilaj privea în grădină peste umărul lor cu ghirlande şi se întorcea brusc spre alee. în altă parte, o loggie elegantă, luminată de ferestre lungi, i-a condus pe Ada cea (acum) tăcută Şi pe Van cel insuportabil de plictisit pe sub o boltă din roci, o grotă falsă, cu ferigi ce se agăţau cu neruşinare de ea şi

48

49

o cascadă artificială împrumutată dintr-un iaz sau izvod oarecare sau din vezica udului lui Van, care ardea şi dădea să plesnească (după ceaiul ăla blestemat).

Camerele servitorilor (în afară de ale celor două slujnice boite şi pudrate, care-şi aveau odăile la etaj) se aflau pe latura dinspre curte a parterului şi Ada i-a spus că le vizi­tase o dată, într-o fază exploratorie a copilăriei ei, dar îşi amintea doar de un canar şi de o maşină veche de măcinat boabele de cafea, ceea ce a rezolvat problema.

Au zbîrnîit din nou pe scări în sus. Van s-a năpustit în closet şi a ieşit de acolo într-o stare de spirit mult mai bună. Un Haydn pitic a cîntat din nou cîteva măsuri cînd au trecut pe lîngă el, continuîndu-şi plimbarea.

Aticul. Acesta e aticul. Bine aţi venit în atic. Acolo erau depozitate numeroase cufere şi cutii de carton, două cana­pele maro puse una peste alta, ca gîndacii care se împe­rechează, şi o mulţime de tablouri aşezate în picioare, ~ colţuri sau pe poliţe, cu faţa la perete, asemenea copiilo pedepsiţi şi umiliţi. Rulat şi pus în tocul său, acolo se afl şi un vechi jikker sau glisor, un covor magic albastru motive arabe, decolorat, dar încă fascinant, pe care ta„^ unchiului Daniel îl folosise în copilărie, dar şi mai tîrziu, după ce se îmbăta, ca să zboare. Din cauza nenumăratelor ciocniri, prăbuşiri şi a altor accidente, petrecute îndeosebi în cerurile asfinţitului, deasupra cîmpurilor idilice, jikker-ele au fost interzise de patrula aeriană. însă cinci ani mai tîrziu, Van, care îndrăgea acest sport, a mituit un mecanic din partea locului şi 1-a convins să cureţe obiectul, să-i reîncarce tuburile propulsoare şi, în general, să-1 readucă la forma sa magică, iar ei, Ada a lui şi el, au petrecut multe zile de vară planînd peste dumbravă şi peste rîu sau plutind la o altitu­dine nepericuloasă de trei metri deasupra suprafeţei dru­murilor sau acoperişurilor. Şi ce comic părea ciclistul ce se clătina şi plonja în şanţ, cît de caraghios dădea din mîini coşarul ce aluneca!

Cum erau vag îmboldiţi de sentimentul că, atîta vreme cît cercetau casa, făceau totuşi ceva - menţinînd aparenţa acţiunilor succesive care altfel, deşi amîndoi erau înzestraţi cu daruri conversaţionale strălucite, ar degenera într-un vid exasperant de tîndăleală, avînd ca unică resursă inteligenţa

50
afectată, urmată de tăcere -, Ada nu 1-a scutit de cercetarea subsolului, unde un robot pîntecos duduia şi încălzea voini­ceşte ţevile ce şerpuiau spre bucătăria imensă şi spre cele două camere de baie mohorîte, ţevi ce făceau tot ce le stătea în sărmanele lor puteri să menţină castelul locuibil în timpul vizitelor festive din timpul iernii.

„Pînă acum n-ai văzut încă nimic!" a strigat Ada. „Mai e şi acoperişul!"

„Dar asta să fie ultima noastră căţărare pe ziua de azi", şi-a spus ferm Van în sinea lui.

Datorită amestecului de stiluri şi de ţigle suprapuse (greu de explicat în termeni ne-tehnici celor ce nu iubesc acope­rişurile), precum şi unor continue renovări ocazionale, ca să spunem aşa, acoperişul conacului Ardis prezenta un talmeş-balmeş de unghiuri şi niveluri, de suprafeţe verzi cu reflexe metalice şi cu muchii gri, de creste scenice şi unghere nebă­tute de vînt. Puteai să te ţii bine şi să te săruţi şi, între timp, să cuprinzi cu privirea bazinul, dumbrăvile, pajiştile, chiar şi linia de cerneală a molizilor care marcau hotarul celui mai apropiat domeniu, aflat la o distanţă de cîţiva kilometri, ori formele mici şi urîte ale vacilor mai mult sau mai puţin fără picioare de pe un tăpşan îndepărtat. Şi te puteai ascunde cu uşurinţă, după vreun ieşind, de glisoarele indiscrete sau de baloanele care fotografiază.

Zvon de gong de bronz pe o terasă.

Din cine ştie ce motiv straniu, copiii s-au simţit uşuraţi cînd au aflat că la cină e aşteptat un străin. Era un arhitect andaluz căruia unchiul Dan îi ceruse să facă planul unui bazin de înot „artistic" pentru conacul Ardis. Unchiul Dan voise să vină cu un interpret, dar, din păcate, se molipsise de rusescul hrip (gripă spaniolă) şi îi telefonase Marinei, nigînd-o să fie cît se poate de amabilă cu bunul şi bătrînul Alonso.

„Trebuie să mă ajutaţi!" le-a spus Marina copiilor, încrun-tîndu-se îngrijorată.

„Poate am să-i arăt copia unei nature morte fantastic de frumoase de Juan de Labrador de Extremadura - struguri aurii şi un trandafir straniu pe fond negru", a spus Ada, mtorcîndu-se spre Van. „Dan i 1-a vîndut lui Demon, iar

51

Demon mi-a promis că mi-1 face cadou cînd împlinesc cincisprezece ani."

„Avem şi noi un fruct oarecare pictat de Zurbarân", a spus Van, plin de sine. „Mandarine, cred, şi un fel de smo­chină cu o viespe pe ea. Oh, să-1 uluim pe bătrîn cu sporo­văială noastră profesionistă]"

Nu l-au uluit. Alonso, un bărbat uscat, zbîrcit şi mititel, în smoching la două rînduri, vorbea numai spaniola, pe cînd suma cuvintelor spaniole cunoscute de gazdele sale nu prea depăşea o jumătate de duzină. Van ştia de canastilla (coşuleţ) şi nubarrones (nori de furtună). Le ştia pe amîndouă din traducerea en regard a unui încîntător poem spaniol întîlnit într-un manual. Ada îşi amintea, fireşte, de mariposa, flu­ture, şi de numele a două sau trei păsări (trecute în ghidu-rile ornitologice), cum ar fi paloma, porumbel, sau grevol, ieruncă. Marina ştia de aroma şi hombre şi cunoştea un termen anatomic cu un ,j" atîrnat la mijloc. In consecinţă, conversaţia de la masă a constat din lungi expresii spanio-leşti zgrunţuroase, pronunţate foarte tare de arhitectul volu­bil, care credea că are de-a face cu oameni foarte tari de ureche, şi dintr-o brumă de franceză italienizată dinadins, dar fără folos, de victimele saLe. Imediat după stînjenitoarea cină, Alonso a căutat, la lumina a trei făclii purtate de doi lachei, un posibil loc pentru bazinul de înot scump, a pus planul terenului înapoi în servietă şi, după ce a sărutat din greşeală, în întuneric, mîna Adei, a plecat grăbit să prindă ultimul tren spre sud.

■

52

•
7

Van parcă avea nisip în ochi şi s-a dus la culcare curînd după „ceaiul de seară", o masă practic fără ceai din timpul verii, la vreo două ore după cină, a cărei existenţă îi părea Marinei la fel de firească şi de inevitabilă ca şi aceea a amurgului înaintea nopţii. în gospodăria de la Ardis, ospăţul rusesc obişnuit consta din prostokvaşa (tradus de guver­nanta englezoaică prin curds-and-whey şi de Mademoiselle Lariviere prin lait caille, „lapte covăsit"), iar domnişoara Ada smîntînea delicat, dar lacom (Ada, adverbele alea cali­ficau multe din acţiunile tale!), stratul de deasupra, caimacul neted, cu lingura de argint cu monograma ei specială, V, pe care o lingea înainte de a ataca adîncurile brînzoase mai amorfe ale materiei. La asta se mînca pîine ţărănească neagră, klubnika (Fragaria elatior) închisă la culoare şi fragi imenşi, roşii, de grădină (o încrucişare între alte două specii de Fragaria). Van de-abia îşi pusese obrazul pe perna teşită şi rece, cînd a fost trezit cu violenţă de un ciripit asurzitor -triluri cristaline, fluierături suave, piuituri, chirăituri, cron­cănituri stridente şi tocănituri tandre - pe care, presupunea el, printr-o intuiţie gen Audubon, Ada putea şi avea să le clasifice, atribuind fiecărei păsări vocea potrivită. Şi-a încălţat mocasinii, a cules săpunul, pieptenele şi prosopul Şi, cuprinzîndu-şi goliciunea într-un halat pluşat, şi-a părăsit dormitorul, intenţionînd să se ducă să se scalde puţin în pîrîul pe care-1 ochise în ajun. Ceasul de pe coridor ticăia în mijlocul liniştii aurorale, întreruptă în interior doar de sforăitul ce venea din camera guvernantei. După un moment de ezitare, a vizitat closetul cu apă curentă de lîngă