Seria de literatură universală a bibliotecii polirom este coordonată de Denisa Comănescu

I

Totuşi, Van nu a înţeles foarte multă vreme (cînd a văzut -a trebuit să-1 vadă şi apoi să-1 revadă iarăşi şi iarăşi - întregul film, cu sfîrşitul lui grotesc şi melancolic din castelul Donnei Anna) că, de fapt, ceea ce părea o îmbrăţişare întîmplătoare constituia răzbunarea încornoratului de Piatră. De fapt, fiind peste măsură de tulburat, Van s-a hotărît să plece exact înainte de încheierea secvenţei din dumbrava de măslini. Chiar atunci trei doamne cu figuri împietrite îşi manifestau dezaprobarea faţă de film ridLcîndu-se de pe locurile de dincolo de Lucette (care era destul de subţire şi a rămas aşezată pe scaun). Ele au trecut, atingîndu-se uşor de Van (care era în picioare), în trei tîrşîituri sacadate de picioare. Concomitent, el a observat doi oameni - de mult pierduţii Robinsoni - care, din cîte se părea, fuseseră despărţiţi de Lucette de acele trei femei şi acum se deplasau spre ea. Radioşi şi topindu-se-n zîmbete de bunăvoinţă şi de modestie, ei s-au deplasat pieziş şi s-au lăsat brusc lîngă Lucette, care s-a întors spre ei cu ultima, ultima, ultima ei rămăşiţă firească de politeţe şi loialitate, care era mai puternică decît eşecul şi moartea. Ei îşi lungiseră gîturile cu riduri radioase şi degete ciripitoare pe deasupra fetei, spre Van, iar atunci el a profitat de apariţia lor neaşteptată şi a murmurat o scuză hazlie, de om care suferă de rău de mare, ca să părăsească sala de cinema, cu balansul ei întunecat.

într-o serie de acţiuni petrecute cu şaizeci de ani în urmă, pe care acum le macin pînă le fac să dispară doar lucrînd asupra unei succesiuni de cuvinte pînă cînd ritmul e corect, eu, Van, m-am retras în baia mea, am închis uşa (s-a deschis, dîndu-se de perete o dată, dar apoi s-a închis din proprie iniţiativă) şi, folosind un expedient temporar mai puţin exagerat decît cel descoperit dintr-o dată de părintele Sergius (care taie membrul păcătos în faimoasa povestire a contelui Tolstoi), m-am eliberat energic de presiunea lascivă, aşa cum făcuse Van ultima oară cu şaptesprezece ani în urmă. Şi cît de trist, cît de semnificativ era faptul că filmul proiectat pe ecranul paroxismului său, în vreme ce uşa îndărătnică s-a deschis din nou brusc, cu mişcarea unui surd care-şi duce palma pîlnie la ureche, nu era imaginea oportună şi recentă a Lucettei, ci viziunea nepieritoare a unui gît gol şi aplecat

470

şi a unui torent de păr negru despărţit şi a unei pensule de pictură cu vîrful purpuriu.

Apoi, ca să fie foarte sigur, a repetat actul dezgustător, dar necesar.

El a văzut acum situaţia la rece şi a simţit că proceda corect băgîndu-se-n pat şi închizînd lumina „ectrică" (un înlocuitor ce revenea pe furiş în uzul internaţional). în timp ce ochii i s-au deprins cu întunericul, duhul albastru al încăperii s-a instalat treptat. Van s-a simţit mîndru de forţa voinţei lui. A salutat cu bucurie durerea surdă din rădăcina lui golită de sevă. A salutat cu bucurie gîndul - care deodată i s-a părut atît de absolut, adevărat şi nou şi la fel de livid de real ca şi golul uşii salonaşului, ce se lărgea lent - că în dimineaţa următoare (care, în cel mai bun caz, era la cel puţin şaptezeci de ani distanţă) el îi va explica Lucettei, ca filosof şi ca frate al altei surori, că ştia cît de chinuitor şi cît de absurd era să-ţi pui în joc întreaga bogăţie spirituală pentru o singură fantezie fizică şi că situaţia lui neplăcută se asemăna foarte mult cu a ei, dar că el reuşise, la urma urmelor, să trăiască, să lucreze şi să nu se ofilească, fiindcă a refuzat să-i distrugă viaţa cu o scurtă aventură amoroasă şi fiindcă Ada era şi acum un copil. în punctul acesta, suprafaţa logicii a început să-i fie afectată de o undă de somn, dar şi-a recăpătat brusc conştiinţa deplină la sunetul telefonului. Obiectul ăla părea să se lipească de noptieră la fiecare explozie reînnoită de sunete şi mai întîi s-a hotărît să-1 lase să sune cît o pofti. Apoi, din cauza semnalului insistent, i-au cedat nervii şi a înhăţat receptorul.

Fără îndoială, era corect din punct de vedere moral să folosească primul pretext care-i venea în minte pentru a o ţine departe de patul lui, dar, ca gentleman şi ca artist, el ştia şi că grămada de cuvinte folosită era banală şi crudă şi ea îl credea doar fiindcă nu accepta că şi el este la fel:

,JMojno pridti teper (pot veni acum) ?" a întrebat Lucette.

,Ja ne odin (nu sînt singur)", a răspuns Van.

A urmat o mică pauză, apoi ea a închis telefonul.

După ce el îşi luase tălpăşiţa, ea rămăsese prinsă între drăguţii de Robinsoni (Rachel, legănînd o poşetă mare, s-a strecurat imediat pe lîngă ei spre locul lăsat liber de Van, iar Bob s-a mutat cu un scaun mai sus). Din cauza unui fel

471

de pudeur, ea nu i-a informat că actriţa (anunţată în mod obscur şi în fugă ca „Theresa Zegris" pe lista actorilor cu roluri episodice, proiectată în viteză la sfîrşitul filmului) distribuită în rolul mic, dar nu lipsit de importanţă, al ţigăncii fatale nu era alta decît eleva palidă pe care se prea putea să o fi văzut la Ladore. Au invitat-o pe Lucette să bea o Cola cu ei - antialcoolici puşi pe prozelitism -, în cabina lor mică şi sufocantă şi prost izolată, încît se auzeau cuvin­tele şi scîncetele a doi copii care erau trimişi la culcare atît de tîrziu, atît de tîrziu, de o dădacă suferind de rău de mare şi tăcută... sau nu, nu erau copii, ci, probabil, doi soţi foarte tineri şi foarte dezamăgiţi ce-şi petreceau luna de miere.

„înţelegem", a spus Robert Robinson în timp ce se ducea să mai ia cîteva sticle din frigiderul lui portabil, „înţelegem perfect că doctor Veen e prins în întregime de Lucra-Rea sa Inter-Restantă - eu unul regret uneori că m-am retras din activitate -, dar tu ce crezi, Lucy, prosit!, ar accepta el să ia masa mîine dimineaţă cu tine şi cu noi şi poate cu un Alt Cuplu, pe care sînt sigur că se va bucura să-1 întîlnească? Să-i trimită doamna Robinson o invitaţie oficială? Ai vrea s-o semnezi şi tu?"

„Ştiu şi eu ? Sînt foarte obosită", a spus ea, „ şi tangajul şi ruliul sînt tot mai puternice. Cred c-o să mă duc în cuşca mea şi o să iau pilulele voastre Quietus. Ah, da, neapărat, să luăm masa împreună, cu toţii! Mi-a prins tare bine băutura asta rece şi bună".

După ce a pus receptorul sidefat în furcă, ea s-a schimbat, şi-a pus pantalonii negri pescăreşti şi o bluză limonie (pre­gătite pentru a doua zi dimineaţa). A căutat în zadar o bucăţică de hîrtie de scris fără caravelă ori blazon; a rupt forzaţul Jurnalului lui Herb şi a încercat să conceapă ceva amuzant, inofensiv şi sclipitor, care să poată fi scris într-un bilet de sinucigaş. Dar ea plănuise totul, în afară de biletul ăsta, aşa încît a rupt viaţa ei goală în două şi bucăţile le-a aruncat în W.C. Şi-a turnat într-un pahar apă stătută dintr-o carafă amarată, a înghiţit, una cîte una, patru pilule verzi şi, în timp ce o sugea pe a cincea, s-a îndreptat spre liftul care a dus-o cu un clic mai sus, din apartamentul ei cu trei camere la barul cu covor roşu de pe puntea de promenadă. Acolo, doi tineri ce păreau ameţiţi erau pe punctul de a

472

aluneca de pe taburetele lor înalte, roşii, şi cel mai în vîrstă i-a spus celuilalt în timp ce se întorceau să plece: „Poţi să-1 păcăleşti pe înălţimea sa, dragul meu, dar pe mine, oh, nu!"

Lucette a dat pe gît „un pahar căzăcesc" de Klass Vodka -licoare scîrboasă, vulgară, dar tare. A mai dat de duşcă unul şi n-a fost în stare să-1 mai golească pe al treilea, întrucît capul începuse să i se învîrtească în draci. Să i se învîrtească la dracu' după rechini, Tobakovici!

Nu-şi luase poşeta. Era cît pe ce să cadă de pe scaunul ei ridicol şi convex în timp ce scotocea în buzunarul cămăşii, sperînd să găsească vreo bancnotă rătăcită.

„La pătuţ", a spus Toby barmanul cu un zîmbet părintesc, pe care ea 1-a luat drept privire chiorîşă. „E ora de culcare, domnişoară", a repetat el şi a bătut-o uşor peste mîna ei neînmănuşată.

Lucette s-a tras îndărăt şi s-a silit să riposteze clar şi dispreţuitor:

„Domnul Veen, vărul meu, va plăti mîine şi o să-ţi bage pe gît dinţii tăi falşi."

Şase, şapte - nu, ceva mai multe, cam zece trepte pînă sus. Dix marches. Picioare şi braţe. Dimanche. Dejeuner sur l'herbe. Tout le monde pue. Ma belle-mere avale son râtelier. Sa petite chienne, după prea multe strădanii, hăpăie de două ori şi vomită liniştită o budincă roz pe la nappe a picnicului. Apres quoi ea se-ndepărtează clătinîndu-se. Greu al naibii cu treptele astea.

în vreme ce se trăgea în sus pe trepte, trebuia să se ţină de balustradă. înainta împleticindu-se şi răsucindu-se ca o oloagă. O dată ajunsă pe puntea deschisă, a simţit impactul puternic al nopţii negre şi mobilitatea căminului întîmplător pe care se pregătea să-1 părăsească.

Deşi pînă atunci Lucette nu mai plonjase-n moarte - nu, Violeta, nu mai plonjase-n mare pînă atunci — de la o aseme­nea înălţime, într-o asemenea confuzie de umbre şi reflectări şerpuitoare, ea a pătruns fără să împroaşte deloc în valul care s-a gheboşat ca să o întîmpine. Acest sfîrşit perfect a fost stricat de faptul că tînăra a ieşit instinctiv la suprafaţă, printr-o arcuire reflexă, în loc să se lase prinsă sub apă de sfîrşeala provocată de medicament, aşa cum plănuise ea să facă în ultima noapte petrecută la ţărm dacă va ajunge

473

vreodată la aşa ceva. Prostuţa de ea nu repetase tehnica sinuciderii cum fac, să zicem, paraşutiştii în cădere liberă -în fiecare zi în alt mediu. Din pricina hulei tumultuoase şi a faptului că nu ştia sigur în te direcţie să privească prin puzderia de stropi, prin beznă şi prin părul ei tentacolant -t, a, c, 1 -, ea nu a putut distinge luminile navei, uşor de imaginat ca o structură cu ochi numeroşi, care se îndepărta energic într-un triumf nemilos. Na, acum am pierdut urmă­toarea însemnare.

Gata, am găsit-o.

Şi cerul era nemilos şi negru şi trupul ei, capul ei şi în special pantalonii ăia setoşi şi blestemaţi păreau împovăraţi de Oceanus Nox, n,o,x. La fiecare pălmuială şi plescăială de sare feroce şi rece, ea se înălţa, cuprinsă de un rău de mare condimentat cu anason, iar în gîtul şi în braţele ei era o amărală, okay, sau o amorţeală tot mai mare. Cînd a început să nu mai ştie unde se află, s-a gîndit că se cuvine să le informeze pe Lucettele pe care Le lăsa în urmă - spunîndu-le să treacă mai departe, într-o regresie văzută printr-un cristal înşelător - că moartea echivala doar cu un amestec mai complet al infinitelor fracţiuni de singurătate.

Lucette nu şi-a revăzut, într-o străfulgerare, întreaga viaţă, aşa cum ne temeam cu toţii că s-ar fi putut să o facă. Cauciucul roşu al păpuşii preferate a rămas în siguranţă, descompus, printre florile de nu-mă-uita ale unui pîrîu neana­lizabil. Dar ea a văzut, într-adevăr, cîteva mărunţişuri în timp ce înota ca o diletantă Tobakoff în cercul panicii scurte şi al torporii milostive. A văzut perechea de papuci de casă noi, tiviţi cu blană de hermină, pe care Brigitte uitase să-i împacheteze; a văzut cum Van. se şterge la gură înainte de a răspunde şi apoi cum, ferindu-se în continuare să răs­pundă, îşi aruncă şervetul pe masă în timp ce amîndoi se ridică; a văzut cum o fată cu păr negru şi lung se apleacă repede, în treacăt, şi bate din palme deasupra unui teckel cu o cunună pe jumătate roasă.

De pe vasul nu prea îndepărtat a fost lansată o şalupă luminată puternic, cu Van şi instructorul de înot şi Toby ' învelit într-o pelerină de ploaie din pînză gudronată - printre aşa-zişii salvatori. Dar la vremea aceea pe lîngă navă se rostogolise o cantitate mare de valuri, iar Lucette era

474

obosită ca să mai aştepte. Apoi noaptea a fost umplută de huruitul unui elicopter vechi, dar încă puternic. Fasciculul farului său sîrguincios a putut repera doar capul negru al lui Van, care fusese aruncat din barcă atunci cînd aceasta a sărit în lături, speriată de apariţia bruscă a propriei umbre. El continua să salte din valuri şi să strige din răspu­teri numele fetei înecate în apele negre, complicate, cu nervuri de spumă.

475

6

Tată,

Anexată e o scrisoare lămuritoare, pe care te rog s-o citeşti şi, dacă e, după opinia ta, convingătoare, s-o transmiţi doamnei Vinelander, întrucît eu nu-i cunosc adresa. Pentru informarea ta — deşi în acest stadiu nu mai are nici o impor­tanţă -, Lucette n-a fost niciodată amanta mea, aşa cum un măgar obscen, căruia nu reuşesc să-i dau de urmă, lasă să se înţeleagă în „foiletonul" consacrat tragediei. Mi s-a spus că te vei întoarce în Est luna următoare. Pune-o pe secretara ta actuală să mă sune la Kingston dacă doreşti să mă vezi.

Ada,

Vreau să corectez şi să extind relatările privind moartea ei, publicate aici chiar înainte ca eu să sosesc. Noi nu „călă­toream împreună". Ne-am îmbarcat în două porturi diferite şi n-am ştiut că ea se află pe vas. Relaţia dintre noi a rămas ceea ce fusese dintotdeauna. Am petrecut ziua următoare (4 iunie) în întregime cu ea, cu excepţia cîtorva ore înainte de prînz. Am făcut plajă. S-a bucurat de briza blîndă şi de apa sărată şi viu colorată a piscinei. Făcea tot posibilul să pară lipsită de griji, dar am înţeles cit de rău stăteau lucrurile. Iubirea romantică pe care şi-o clădise şi pasiunea nebună pe care şi-o cultiva nu puteau fi oprite prin logică. în plus, a intrat în scenă o persoană cu care ea nu putea concura. Soţi¹ Robinson, Robert şi Rachel, care, după cîte ştiu, plănuiau să-ţi scrie prin tatăl meu, au fost penultimii oameni care au discutat cu ea în noaptea aceea. Ultima persoană a fost barmanul. Fiind îngrijorat de purtarea ei, a urmat-o p^e

476

puntea deschisă şi a văzut-o, dar n-a avut cum să o împiedice să sară.

Presupun că e inevitabil ca, după o asemenea pierdere, să vrei să se păstreze cu sfinţenie fiecare amănunt, fiecare fir frînt, fiecare franj ferfeniţit, în curgere temporală imediată. Am stat cu ea la cea mai mare parte dintr-un film, Castele în Spania (sau un titlu asemănător), şi sceleratul libertin din el tocmai era îndrumat spre ultimul dintre ele cînd m-am hotărît să o. abandonez sub auspiciile Robinsonilor, care se aşezaseră lîngă noi în sala de cinematograf. M-am culcat şi am fost sunat pe la 1 dimineaţa, ora de pe mare, la cîteva momente după ce ea se aruncase peste bord. încercă­rile de a o salva s-au făcut la o scară rezonabilă, dar în cele din urmă, după o oră de confuzie şi speranţe, căpitanul a fost nevoit să ia hotărîrea îngrozitoare de a continua călă­toria. Dacă aş fi constatat că poate fi mituit, ne-am învîrti şi astăzi în jurul punctului fatal.

Ca psiholog, cunosc lipsa de temeinicie a speculaţiilor potrivit cărora, la urma urmelor, O felia s-ar fi înecat singură, fără ajutorul unei şuviţe de pâr perfide, chiar dacă s-ar fi măritat cu Voltemand al ei. în mod obiectiv, eu cred că dacă V. ar fi iubit-o, ea ar fi murit în patul ei, căruntă şi senină. Dar, deoarece el n-o iubea de fapt pe virgina mică şi nefericită şi deoarece nici o cantitate de tandreţe carnală nu putea şi nu poate trece drept dragoste adevărată şi deoarece, mai presus de toate, slujnica andaluziană tînără şi fatală, care apăruse, repet, în film era de neuitat, sînt obligat să ajung, dragă Ada şi dragă Andrei, la concluzia că, indiferent ce ar fi putut imagina bărbatul mizerabil, ea tot pokoncila s soboi („şi-ar fi pus capăt zilelor"). în alte lumi, mult mai morale decît acest bulgăre de noroi, s-ar putea să existe constrîngeri, principii, consolări transcendentale şi chiar o anumită mîn-drie de a face fericită o persoană pe care nu o iubeşti cu adevărat, dar pe planeta asta Lucettele sînt condamnate. Unele lucruşoare sărmane care-i aparţineau - un portţiga-ret, o rochie de seară din tul, o carte cu colţul îndoit la un picnic franţuzesc -, a trebuit să le distrug, fiindcă se uitau întruna la mine. Rămîn preaplecatul tău servitor.

Fiule,

Ţi-am urmat întocmai instrucţiunile în legătură cu scri­soarea aceea de lîngă scrisoarea mea. Stilul tău epistolar e

477

atU de încîlcit, încît aş fi suspectat prezenţa unui cod dacă n-aş fi ştiut că faci parte din şcoala decadentă a scrisului, împreună cu bătrînul Leo şi cu tuberculosul Anton. Nu-mi pasă cîtuşi de puţin dacă te-ai culcat sau nu cu Lucette, dar ştiu de la Dorothy Vinelander că fata fusese îndrăgostită de tine. Filmul pe care l-ai văzut a fost, fără îndoială, Ultima aventură a lui Don Juan, în care Ada interpretează într-ade­văr (foarte frumos) o fată spaniolă. O piază rea s-a abătut asupra carierei sărmanei noastre fete. Howard Hool a susţinut după lansare că fusese silit să joace un hibrid imposibil între doi Doni, că la început Tuzlik (regizorul) intenţionase să-şi bazeze „fantezia"pe romanul cavaleresc simplist al lui Cervantes, dar anumite fragmente ale scenariului de bază se lipeau de tema finală asemenea lînii murdare, şi că dacă ai urmărit atent coloana sonoră, ai putut auzi în scena din tavernă un comesean vesel care i se adresa lui Hool numin-du-l de două ori „Quicks". Hool a izbutit să cumpere şi să distrugă un număr de role, în vreme ce altele au fost încuiate de avocatul scriitorului Osberg, care pretinde că secvenţa cu gitanilla a fost furată din făcăturile lui. Rezultatul e că n-ai de unde cumpăra o rolă a filmului, care va dispărea aseme­nea fumului proverbial o dată ce se va uza pe ecranele din provincie. Vino să iei cina cu mine pe 10 iulie. Ţinută de seară.

Cher ami,

Nous fumes, mon mari et moi, profondement boulevers^s par l'effroyable nouvelle. Cest a moi - et je m'en souviendrai toujours! - que presqu'â la veille de sa mort cette pauvre fîlle s'est adressee pour arranger Ies choses sur le Tobakoff qui est toujours bonde, et que desormais je ne prendrai plus, par un peu de superstition et beaucoup de sympathie pour la douce, la tendre Lucette. J'etais si heureuse de faire mon possible, car quelqu'un m'avait dit que vous aussi y seriez; d'ailleurs, elle m'en a parle elle-meme: elle semblait tellement joyeuse de passer quelques jours sur le „pont de gaillards" avec son cher cousin! La psychologie du suicide est un mystere que nul savant ne peut expliquer. Je n'ai jamais verse tant de larmes, la plume m'en tombe des doigts. Nous revenons a Malbrook vers la mi-aout. Bien â vous,

Cordula de Prey-Tobak

478

Van,

Andrei şi cu mine am fost profund mişcaţi de informaţiile suplimentare pe care ni le oferi în scrisoarea ta scumpă (adică fără toate timbrele necesare!). Noi primiserăm mai înainte, prin domnul Grombcevski, un bilet de la Robinsoni, care nu-şi pot ierta, sărmani prieteni bine intenţionaţi, faptul că i-au dat medicamentele acelea împotriva răului de mare şi o supradoză, amestecată cu băutură alcoolică, i-a redus probabil capacitatea de a supravieţui - asta dacă s-ar fi răzgîndit în apa neagră şi rece. Nu pot să-ţi spun, dragă Van, cît sînt de nefericită, cu atît mai mult cu cît noi n-am învăţat niciodată în arborii din Ardis că ar putea exista o asemenea nefericire.

Singura mea iubire,

Scrisoarea asta nu va fi expediată niciodată. Va zăcea într-o cutie din oţel, îngropată sub un chiparos, în grădina Vilei Armina, şi după un mileniu, cînd va fi descoperită întîm-plător, nu va şti nimeni cine a scris-o şi cui îi era adresată. N-ar fi fost scrisă deloc dacă ultimul tău rînd, strigătul tău de nefericire, nu ar fi fost strigătul meu de triumf. Povara acestei emoţii trebuie să fie... [S-a constatat că restul frazei a fost şters de o pată de rugină cînd cutia a fost scoasă din pămînt, în 1928. Scrisoarea continuă astfel:] ...întors în State, am pornit într-o căutare neobişnuită. în Manhattan, în Kingston, în Ladore, în zeci de alte oraşe, am urmărit întruna filmul pe care nu l-am [foarte şters] pe vapor, l-am urmărit din cinematograf în cinematograf şi am descoperit de fiecare dată un nou motiv de tortură magnifică, o nouă convulsie în interpretarea ta. Acea [ilizibil] e o respingere completă a instantaneelor odioase ale odiosului Kim. Din punct de vedere artistic şi ardistic, momentul cel mai reuşit este unul dintre ultimele - cînd tu îl urmezi desculţă pe Don, care se îndreaptă printr-o galerie din marmură spre destinul lui tragic, spre eşafodul patului cu draperii negre al Donnei Anna, în jurul căruia te foieşti tu, fluturele meu Zegris, îndreptînd o luminare ce se îndoise în mod comic, şoptind instrucţiuni încîntătoare, dar inutile, în urechea doamnei încruntate şi apoi privind peste acel paravan maur şi brusc topindu-te de rîs, un rîs atît de firesc, neputincios şi frumos, încît te întrebi dacă arta - oricare artă - s-ar putea dispensa

479

de gîfiitul erotic al veseliei de şcolăriţă. Şi cînd mă gîndesc, fluture spaniol, că zburdălnicia ta a durat, în petice de scene de două sau trei minute, doar unsprezece minute măsurate pe cronometru !

Vai, a venit o noapte, într-un cartier deprimant de ateliere şi cîrciumi pline de fum, cînd, pentru ultima oară şi doar la mijlocul drumului, fiindcă la scena seducerii filmul a pîlpîit negru şi s-a încreţit, am reuşit să surprind [întregul sfîrşit al scrisorii e deteriorat].

480

~7
El a salutat zorile unui secol prosper şi placid (din care Ada şi cu mine am văzut mai bine de jumătate) începînd cea de-a doua fabulă filosofică, o „denunţare a spaţiului" (nu va fi ter­minată niciodată, dar formează, în retrospectivă, o prefaţă la tratatul său Textura timpului). O parte a acelui tratat - mai degrabă o problemă manieristă, dar neplăcută şi profundă -a fost publicată în primul număr (ianuarie 1904) al revistei americane The Artisan, care acum a devenit celebră şi apare lunar, iar un comentariu asupra fragmentului se păstrează în una dintre scrisorile tragic convenţionale (toate distruse, în afară de aceasta) pe care sora lui i le trimitea din cînd în cînd prin poşta clasică. Oricum, după schimbul de scrisori prilejuit de moartea Lucettei, fusese stabilită o astfel de corespon­denţă ne-clandestină, cu aprobarea tacită a lui Demon:

Şi peste culmile lui Tacit ■-■ ■- •

El, izgonit din paradis, zbura. Zăpada eternă a Muntelui Peck, Faţetă a unui briliant, strălucea.

într-adevăr, dacă ar fi continuat să se ignore unul pe altul, ca şi cum n-ar fi existat, ar fi dat naştere la mai multe bănuieli decît următorul gen de bilet:

Agavia Ranch 5 februarie 1905

Tocmai am citit Reflecţii în Sidra de Ivan Veen şi îl consi­der un fragment minunat, dragă profesore. „Săgeţile pierdute ale destinului" şi alte trăsături poetice mi-au amintit de cele două sau trei ocazii cînd ai băut ceai cu brioşe în casa

481

noastră din ţinut, cu aproape douăzeci de ani în urmă. Eu eram, ţii minte (impertinentă exprimare !), a petite fille modele care practica tragerile cu arcul în apropierea unei vaze şi a unui parapet, iar tu erai un şcolar sfios (de care, după cum presupunea mama mea, eram, poate, niţeluş îndră­gostită !) şi adunai conştiincios săgeţile pierdute de mine în tufişurile pierdute ale castelului pierdut al sărmanei Lucette şi al copilăriei Adettei, fericita, fericita Adette, acum un „Cămin pentru negrii orbi" pe care atît eu, cît şi mama mea şi L., sînt sigură, ar fi susţinut sfatul Daşei să îl treci sub oblăduirea sectei ei. Daşa, cumnata mea (trebuie să o întîlneşti curînd, da, da, da, eae o visătoare minunată şi cu mult mai inteligentă decît mine), care mi-a arătat fragmentul, mă roagă să adaug că ea speră să „facă din nou" cunoştinţă cu tine -poate în Elveţia, la Bellevue, în Mont Roux, în octom­brie. Cred că ai întîlnit-o o dată pe drăgălaşa domnişoară „Kim" Blackrent, mă rog, este exact tipul scumpei Daşa. Ea se pricepe de minune să perceapă şi să urmărească origi­nalitatea şi tot soiul de studii cărora eu nici nu le pot pronunţa numele ! A terminat la Chose (unde a studiat isto­ria - Lucette a noastră o numea „Sale Histoire", atît de trist şi de nostim !). Pentru ea, tu eşti le beau tenebreux, fiindcă odinioară, odinioară pe aripi de libelulă, cu puţin timp înainte de căsătoria noastră, ea a asistat - vreau să spun la vremea aceea, sînt blocată în „uşa turnantă a stilului" meu -la una dintre prelegerile tale publice despre vise, după care s-a apropiat de tine cu ultimul ei coşmărel dactilografiat şi cu foile prinse elegant cu clame şi tu te-ai întunecat rău de tot şi ai refuzat să iei foile. Ei, ea se ţine scai de unchiul Demenţii să-l pună să-l convingă pe le beaux tenebreux să vină la Mont Roux Bellevue Hotel, în octombrie, în jurul datei de şaptesprezece, cred, şi el rîde doar şi spune că e treaba Daşenkăi şi a mea să aranjăm lucrurile.

Aşadar, „felicitaţiuni" din nou, dragă Ivan ! Tu eşti, amîndouă credem, un artist inimitabil, extraordinar, care trebuie „doar să rîdă" în cazul în care critici cretini, îndeosebi englezi din pătura de jos a clasei mijlocii, acuză turnura stilului său că ar fi „evazivă" şi „iscusită", cam ca fermierul american care găseşte că pastorul e „ciudat" fiindcă ştie greceşte.

P.S.

Duşevno klaniaius („mă plec cu sufletul", o construcţie incorectă

şi vulgară care evocă imaginea unui „suflet ce se apleacă )

naşemu zaocino dorogomu professoru („în faţa dragului profesor «invizibil-nevăzut»"), o kotorom mnogo slîşal (despre care am auzit multe lucruri) ot dobrago Dementiia Dedalovicia i sestriţî (de la bunul Demon şi de la sora mea).

S uvajeniem (cu respect), Andrei Vainlender

Spaţiul Mobilat, l'espace meuble (cunoscut nouă doar ca mobilat şi umplut, chiar dacă „absenţa substanţei" repre­zintă conţinutul acestuia - care ocupă şi mintea noastră), este în cea mai mare parte apos, în măsura în care e implicat acest glob. în forma asta, el a distrus-o pe Lucette. O altă varietate, mai mult sau mai puţin atmosferică, dar la fel de gravitaţională şi de detestabilă, 1-a distrus pe Demon.

într-o dimineaţă de martie 1905, cînd trîndăvea pe terasa Vilei Armina, unde stătea pe un covoraş, înconjurat ca un sultan de patru sau cinci nuduri leneşe, Van a deschis un cotidian american ce apărea la Nisa. în al patrulea sau al cincilea dezastru aviatic înfiorător al tînărului secol, un aparat de zbor gigantic se dezintegrase în mod inexplicabil la cinci mii de metri deasupra Pacificului, între insulele Lisianski şi Laisanov, în regiunea Gavaille. O listă a „per­soanelor importante" ucise în explozie îi includea pe: directorul de publicitate al unui magazin universal, şeful interimar al sectorului de laminare de la o corporaţie de copiatoare, directorul unei firme de înregistrări audio, parte­nerul principal al unei firme de avocatură, un arhitect din domeniul aviaţiei grele (o primă greşeală de tipar aici, impo­sibil de îndreptat), vicepreşedintele unei corporaţii de asigu­rări, un alt vicepreşedinte, de data asta al unei comisii de adaptare, orice o fi asta...

„Mi-e fomică", a spus o libaneză maussade, o frumuseţe de cincisprezece veri viciate.

„Foloseşte soneria", a spus Van şi a continuat, într-o stare de fascinaţie stranie, să parcurgă compilaţia vieţilor etichetate:

...preşedintele unei firme de distribuţie angro a băutu­rilor alcoolice, managerul unei companii de echipamente de turbine, un producător de creioane, doi profesori de filosofie, doi reporteri de la cotidiene (care nu mai au ce raporta), inspectorul adjunct al unei bănci de distribuţie angro a

482

483
băuturilor alcoolice (greşit tipărit şi prost plasat), inspectorul adjunct al unui fond mutual, un preşedinte, secretara unei agenţii tipografice...

Numele acelor mari mahări, precum şi cele ale altor optzeci de oameni, bărbaţi, femei şi copii tăcuţi care au pierit în văzduhul albastru, nxi aveau să fie divulgate pînă cînd nu le vor fi contactate toate rudele, dar o trecere în revistă preliminară a abstracţiunilor comune fusese conside­rată prea importantă ca să nu fie dată imediat, ca un aperitiv, şi de-abia în dimineaţa următoare a aflat Van că un preşe­dinte de bancă pierdut în selecţia finală era tatăl lui.

„Săgeţile pierdute ale destimilui fiecărui om rămîn împrăş­tiate pretutindeni în jurul lui" etc. (Reflecţii în Sidra).

Ultima împrejurare în care îl văzuse pe tatăl său a fost la casa lor, în primăvara lui 1904. Fuseseră acolo şi alte persoane: bătrînul Eliot, omul din domeniul afacerilor imobiliare, doi avocaţi (Grombcevski şi Gromwell), dr. Aix, expert în arte plastice, Rosalind Knight, noua secretară a lui Demon, şi solemnul Kithar Sween, un bancher care, la şaizeci şi cinci de ani, devenise autor de avant-garde - în cursul unui an miraculos, produsese Talia omului, o satiră în versuri albe la adresa obiceiurilor culinare ale anglo-americanilor, şi Cardinalul Griskin, o poveste lungă, ostentativ subtilă, care preamărea credinţa catolică. Poemul era doar o sclipire în ochiul unei bufniţe, iar romanul a fost deja declarat „fecund" de tineri critici iluştri (Norman Girsh, Louis Deer şi mulţi alţii), care l-au lăudat cu voci reverenţioase şi atît de înalte, încît o ureche omenească obişnuită n-ar prea înţelege mare lucru din această volubilitate în falset. Poemul părea totuşi foarte captivant şi, după o mare bubuitură de eseuri necro-logice din 1910 („Kithar Sween: omul şi scriitorul", „Sween ca poet şi ca om", „Kithar Kirman Lavehr Sween: o biografie provizorie"), atît satira, cît şi romanul de dragoste aveau să fie uitate la fel de temeinic ca şi controlul exercitat de acel şef de echipă interimar asupra reglementării experienţei anterioare - sau asupra edictului lui Demon.

Discuţia de la masă s-a concentrat în principal pe probleme de afaceri. Demon cumpărase de curînd o insulă mică şi perfect rotundă în Pacific, cu o casă roz pe un mal înalt şi verde şi o plajă cu nisip ca un volănaş (aşa se vedea din

avion), iar acum dorea să vîndă micul palazzo preţios din East Manhattan, pe care Van nu-1 voia. Domnul Sween, un profesionist hrăpăreţ, cu ghiuluri pe degetele sale grase, a spus că poate l-ar cumpăra el dacă i s-ar mai adăuga şi unele dintre tablouri. Tranzacţia nu s-a încheiat.

Van şi-a continuat studiile în taină pînă la numirea sa (la treizeci şi cinci de ani!) la Catedra Rattner de Filosofie de la Universitatea din Kingston. Opţiunea consiliului fusese consecinţa dezastrului şi a disperării: ceilalţi doi candidaţi, savanţi serioşi, mult mai în vîrstă şi întru totul mai bine pregătiţi decît el, apreciaţi chiar în Tartaria, unde se duceau adesea entuziaşti, mînă-n mînă, dispăruseră în mod miste­rios (murind, poate, sub nume false în accidentul care n-a fost niciodată explicat, deasupra oceanului zîmbitor) în „ceasul al unsprezecelea" şi, întrucît catedra urma să fie desfiinţată dacă rămînea vacantă pentru un timp limitat prin lege, astfel încît nu i s-a oferit unui alt scaun - mai puţin rîvnit, dar foarte bun - şansa de a fi adus înăuntru din cabinetul din spate. Van nici n-a pretins, nici n-a apreciat lucrul ăsta, dar 1-a acceptat, în spiritul unei perversităţi sau gratitudini perverse amabile ori pur şi simplu în memoria tatălui său, care fusese oarecum implicat în întreaga afacere. El nu şi-a asumat în mod foarte serios sarcina, reducînd la un mini­mum strict - cam la zece pe an - prelegerile pe care le ţinea cu un bîzîit nazal, produs în primul rînd de un „reportofon" nou şi greu de obţinut, ascuns în buzunarul jiletcii, printre pilulele antiseptice Venus, în timp ce îşi mişca buzele în tăcere şi se gîndea la pagina luminată de lampă a manuscri­sului deschis şi lăsat neterminat în cabinetul lui. A petrecut în Kingston vreo douăzeci de ani anosti (coloraţi cînd şi cînd de călătorii în străinătate), rămînînd o figură obscură, în jurul căreia nu s-a brodat nici o legendă în universitate sau în oraş. N-a fost îndrăgit de colegii săi austeri, n-a fost văzut în cîrciumile din localitate, n-a fost regretat de studenţii bărbaţi şi s-a retras din activitate în 1922, stabilindu-se apoi în Europa.

484

485