Setea spirituală a tinerilor în Europa Fratele Alois, superiorul comunității de laTaizé

Setea spirituală a tinerilor în Europa

Fratele Alois, superiorul comunității de laTaizé

Pentru început, țin să spun că sunt foarte fericit să mă aflu aici. Noi, cei din Taizé, iubim România, ne face plăcere sa primim tineri provenind din toate regiunile țării. În urmă cu puțin peste 3 ani, venisem deja la București, la Iași și la Cluj. M-a bucurat perspectiva de a reveni în acest an.

Este adevărat că n-am vocația de a fi conferențiar. Când am primit invitația părintelui Kubler, la început am ezitat. Dar simpatia pe care o nutresc față de creștinii din România m-a determinat să spun da. Iar de la București, voi merge la Baia Mare, la Cluj și la Timișoara.

Părintele Kubler mi-a cerut să vorbesc despre «setea spirituală a tinerilor în Europa». Nu aș putea vorbi în mod general și teoretic, tinerii sunt foarte diferiți unii de ceilalți, foarte diferiți, de asemenea, de la o țară la alta.

Nu pot aborda această chestiune altfel decât cu modestie, pornind de la experiența noastră de la Taizé, și pot vorbi despre felul în care noi încercăm să răspundem așteptărilor pe care le intuim din partea tinerilor pe care-i primim, indiferent dacă vin din Europa de Est sau de Vest, sau de pe alte continente.

De aproximativ cincizeci de ani, comunitatea noastră este un loc de primire pentru tineri. Aceasta înseamnă mai multe generații succesive, iar în jumătate de secol, tinerii s-au schimbat mult.

Eu însumi aveam 16 ani când am mers la Taizé prima oară. La acea vreme, tinerii discutau despre lume, despre prezența Bisericii în lume și despre felul în care Biserica trebuia să fie alături de cei săraci.

Astăzi, accentul se pune în mod diferit. Tinerii vin în primul rând pentru a căuta sursele credinței, pentru a găsi o cale, un mod de a crede în Dumnezeu, felul în care încrederea în Dumnezeu le poate marca și transforma viața. Pe de altă parte, climatul economic își pune amprenta, iar tinerii sunt mult mai preocupați să-și construi o carieră de succes, sunt confruntați cu nevoia de a fi eficienți pentru a reuși.

Este adevărat că există și chestiuni care nu au suferit schimbări. Când am mers la Taizé prima dată, aveam și eu aceeași întrebare ca tinerii de astăzi: de unde se naște fericirea de a trăi, bucuria de a trăi? Și cum să mergem la esențial?

+++++++

Ce aș dori să subliniez mai întâi este faptul că pentru tineri nu este ușor să creadă în Dumnezeu. Credința este din ce în ce mai pusă sub semnul întrebării, mai ales în lumea occidentală.

În mai multe rânduri, am avut întâlniri cu tinerii în țări asiatice. Ceea ce m-a frapat în Asia este faptul că rugăciunea pare ceva natural, firesc. În cadrul diferitelor religii, oamenii au in mod spontan în rugăciune o atitudine plină de respect, chiar de adorație.

În aceste societăți, tensiunile sau formele de violență există și nu într-o măsură mai redusă decât în Occident. Dar, probabil, există un sentiment al interiorității mai direct, mai accesibil, o formă de respect în fața miracolului vieții, al creației, o atenție față de mister.

În Occident, simpul gând că Dumnezeu există pare să fi devenit mai dificil. Dacă Dumnezeu există, de ce răul este atât de puternic? Într-un univers căruia îi cunoaștem din ce în ce mai bine complexitatea și infinitatea, cum să ne imaginăm omniprezența lui Dumnezeu, care s-ar ocupa în același timp de univers și de fiecare ființă umană în particular?

Și dacă Dumnezeu există, ne aude el rugăciunile, le răspunde? Dumnezeu este cu mult dincolo de ce ne putem noi imagina. Cum putem fi în relație cu un Dumnezeu care ne depășește în mod absolut, infinit?

Totuși, în același timp, noțiunea de Dumnezeu pare a fi imposibil de dezrădăcinat din spiritul uman. Poate că noi înșine, astăzi, asistăm la trezirea unei noi sensibilități deschise să accepte realitatea unei dimensiuni de dincolo. « Nu numai cu pâine se hrănește omul. »

Și constatăm cu mirare că este din nou prezentă o sete spirituală. Mulți tineri realizează că sensul vieții nu se poate limita doar la bunăstarea materială. Nu se mulțumesc să trăiască doar la nivel superficial. Sunt deschiși către transcendență.

O tânără spaniolă care se implicase la Madrid în mișcarea « indignados » (indignații/revoltații) care cer mai multă dreptate pentru cei care trăiesc în situații materiale la limitele suportabilului, mi-a spus recent: « Ajutați-ne să ne păstrăm pacea interioară! »

În fiecare femeie și în fiecare bărbat există dorința de a iubi și de a fi iubit, dorința unei iubiri pentru totdeauna. Această aspirație la un « pentru totdeauna » nu exprimă oare o nostalgie, un dor de Dumnezeu? Această sete nu este o amprentă lăsată de Dumnezeu în noi pentru ca noi să ne întoarcem către el?

Este posibil să credem în Dumnezeu în lumea noastră modernă? A răspunde cu da sau nu este la fel de întemeiat. Atunci urmează imediat o altă întrebare: Cum să descoperim o relație personală cu Dumnezeu?

Dar iată că o mare parte a generațiilor tinere nu cunosc decât vag conținutul credinței creștine. Iar cei care au crescut în Biserică nu au aprofundat înțelegerea misterelor credinței după etapa adolescenței.

Pentru mulți, probabil ca și în alte religii, conținutul credinței a fost învăluit într-o ceață groasă. Cine este Isus? Ce ne-a spus el despre Dumnezeu? Duhul Sfânt, învierea, Biserica... aceste noțiuni, totuși centrale ale credinței creștine, nu găsesc la mulți dintre contemporanii noștri decât o înțelegere foarte rudimentară.

Dat fiind că aceste chestiuni fac parte din căutarea tinerilor pe care noi îi primim, încercăm să-i însoțim o etapă din drumul lor, și voi indica, în cinci puncte, câteva piste pe care încercăm să le deschidem.

++++++

Cum poate fi trezită credința în rândul tinerilor? Cum să facem ca ei să descopere în ei înșiși dorința de Dumnezeu? Educația prin informare nu este suficientă, experiența comuniunii este indispensabilă, de fapt, de la aceasta începe totul, adesea. Acesta este primul punct.

Cei ce vin la Taizé reprezintă țări și biserici foarte diferite. Contextele lor foarte variate declanșează dialogul. Tineri care sosesc din India, țară unde creștinii sunt minoritari, povestesc cum, în ciuda violențelor răzlețe, trăiesc cel mai adesea într-un spirit de mare toleranță alături de celelalte religii. Acest lucru oferă altor tineri un subiect de reflecție.

Când tineri din Africa îi interpelează pe europeni cu întrebarea: De ce ne cunoașteți atât de puțin? Acest dialog dă naștere unei deschideri.

Cât privește diversitatea Bisericilor, tinerii aprofundează alături de noi cunoașterea Bisericii lor de origine și fidelitatea necesară. Și simultan, descoperă o comuniune poate imperfectă, dar reală, între toți cei care îl iubesc pe Cristos în diferitele tradiții.

Cei care vin la Taizé experimentează drumuri foarte diferite către Dumnezeu. Unii tineri sunt adânc înrădăcinați în credință și în Biserică, alții se află într-un proces de căutare. Dialogul dintre ei este important.

Tinerilor le plac locurile în care pot fi împreună, uniți de spiritul prieteniei, acest lucru le permite să experimenteze Biserica drept loc al comuniunii. Un răspuns pentru vremurile noastre ar fi acela să facem orice este necesar pentru a fi și mai clar faptul că Biserica este un loc al prieteniei pentru toți.

Într-un astfel de loc al prieteniei, mulți tineri caută pe cineva care-i ascultă, care nu-i judecă, cineva care îi ajută să înțeleagă că, în ciuda greutăților prin care trec, ei pot respira în mod liber.

În fiecare seară după rugăciune, câțiva călugări rămânem împreună în partea din spate a bisericii pentru a-i asculta în mod personal pe tinerii care doresc să spună ceva despre ei înșiși. Printre posibilitățile pe care le oferim de a petrece o săptămână la Taizé, se numără cea a retragerii spirituale în tăcere, cu îndrumare personală.

Patru dintre noi sunt preoți, așadar, tinerii pot primi sacramentul reconcilierii. Iar noi, frații care nu suntem preoți, suntem acolo pentru a-i asculta în mod personal.

Pretutindeni în Biserică, acest minister al ascultării ar putea fi trăit de bărbați și de femei care ar putea fi acolo pur și simplu pentru a asculta. Există laici capabili să ofere acest gen de ascultare, complementară ministerului preoților și sacramentului reconcilierii.

+++++++

Cel de-al doilea punct continuă să dezvolte tema prieteniei. Moise este numit «prieten al lui Dumnezeu », acesta este cumva punctul culminant, desăvârșirea drumului său. Iar Isus spune:  «  Nu vă mai numesc slujitori, ci vă numesc prieteni ». Pentru cei care trec pe la Taizé ne-am dori ca ei să descopere sau să redescopere faptul că Dumnezeu este aproape.

O icoană din sec al VI-lea exprimă bine acest lucru, noi o numim « icoana prieteniei». Ea vine din Egipt. În ea îl vedem pe Cristos așezându-și brațul pe umărul prietenului său pentru a merge împreună cu el. Prin acest gest, el ia asupra sa toate poverile acestuia, toate greutățile ce apasă asupra acestui prieten.

Această icoană dezvăluie ceea ce se află în inima Evangheliei: ascuns vederii ochilor noștri, de la Învierea sa, prin Duhul Sfant, Cristos însoțește fiecare ființă umană, el îl iubește pe fiecare în mod necondiționat. Dumnezeu nu încetează să ne ofere prietenia lui și să o caute pe a noastră.

În ultimii ani, în timpul întâlnirilor internaționale de la Taizé, noi le-am dat tinerilor copii ale icoanei prieteniei. Cu această icoană, ei realizează mici pelerinaje ale încrederii către alte persoane, dintr-un oraș în altul, dintr-o parohie în alta, în locuri ale suferinței, într-un spital sau într-un orfelinat.

La Taizé, săptămână după săptămână, în fiecare dimineață, există un timp dedicat învățăturii. Am dori să aducem lumină asupra acestui mesaj central al Evangheliei. Imaginea unui Dumnezeu văzut ca un judecător sever a făcut mult rău. Noi am dori să spunem că Dumnezeu îi iubește pe oameni, pe toți oamenii fără deosebire, că Dumnezeu nu poate decât să iubească.

În calitate de credincioși, noi nu urmăm un ideal, noi urmăm o persoană, pe Cristos. Și el nu obosește să reia drumul alături de noi. Așa că și noi, la rândul nostru, putem alege să reluăm mereu lupta, fără a obosi vreodată.

Pentru a înțelege din ce în ce mai bine această apropiere a lui Dumnezeu, avem această comoară care este Biblia. Noi dorim să îi facem pe tineri să descopere că, fie chiar înțelegând puțin din Evanghelie, pot căuta să înțeleagă din ce în ce mai mult, pornind de la un cuvânt pe care încearcă să-l pună in practică.

Bineînțeles, nu este întotdeauna ușor să citim Biblia, găsim în ea texte pe care nu le înțelegem. Pentru a facilita lectura, mi se pare important să subliniez două căi de acces.

Prima : în inima Bibliei, se află iubirea de Dumnezeu și iubirea de aproapele. Biblia relatează povestea de iubire dintre Dumnezeu și omenire. Ea incepe cu prospețimea unei prime iubiri, apoi vin obstacolele și chiar infidelitățile din partea oamenilor. Dar Dumnezeu își caută mereu poporul. De fapt, Biblia este povestea fidelității lui Dumnezeu.

Cealaltă cale de acces la Biblie este aceasta: Evanghelia ne spune că Cristos este el însuși Cuvântul lui Dumnezeu. Când citim Scripturile noi îl întâlnim pe el, pe Cristos, îi ascultăm glasul, intrăm într-o relație personală cu el.

+++++++

Reflecția asupra credinței este necesară, dar nu este suficientă. De aceea, un al treilea punct mi se pare fundamental: celebrând misterele credinței noi le pătrundem mai profund. Frumusețea celebrărilor liturgice duce la bucuria credinței.

Săptămână după săptămână, noi împărtășim cu tinerii rugăciunea comună de trei ori pe zi. Adesea, tinerii ne spun la sfârșitul sejurului lor: « Cel mai important lucru a fost tăcerea și rugăciunea cântată. »

Una dintre preocupările noastre este aceea ca tinerii să nu rămână pasivi în timpul rugăciunii comune. Una dintre cele mai importante cerințe adresate de Conciliul Vatican al II-lea a fost participarea tuturor la liturghie.

În cursul anilor 1970-1980, am adus modificări majore liturghiei noastre. Tinerii riscau să rămână niște spectatori dacă nu puteau participa la tot, fie și numai din cauza limbilor, totul fiind în franceză. Prin cântecele în diferite limbi, am găsit o posibilitate ca toți să participe.

Cântecele repetitive constituite dintr-o frază din Scriptură sau din tradiția creștină, care este ușor de memorat, ne permit să rămânem o bună bucată de vreme în compania Cuvântului lui Dumnezeu și să ne impregnăm cu el. O frază cântată ne însoțește apoi de-a lungul zilei. Acest cântec poate deschide dorința de a merge mai adânc în cunoașterea credinței.

Dintotdeauna credincioșii au simțit nevoia de a-și cânta credința. Poate pentru că în timp ce cântăm apare atitudinea potrivită pentru rugăciune, se decantează sentimentul unei relații personale cu Dumnezeu și se aprofundează în același timp comuniunea între cei prezenți?

În treacăt, aș dori să remarc faptul că dacă creștinii divizați s-ar reuni mai des ca să cânte împreună, Duhul Sfânt ar putea acționa mai bine și – cine știe? – s-ar putea chiar să ne surprindă. Printr-o rugăciune comună foarte simplă formată din ascultarea Cuvântului, din laude, adorație și tăcere, Duhul Sfânt ne unește deja.

În inima rugăciunii noastre zilnice, se păstrează un lung moment de tăcere, de 8-10 minute. Constatăm că tinerii intră cu ușurință în el.

Păstrarea tăcerii împreună îți permite să fii singur cu Dumnezeu, chiar în mijlocul unei mari adunări. Acesta este un mod foarte simplu de a realiza că Dumnezeu, înainte de a ne vorbi, ne primește, fără condiții, într-un respect infinit față de libertatea noastră. O asemenea tăcere ne pregătește pentru adorație.

A adora înseamnă a discerne prezența lui Dumnezeu și a ne minuna de ea. El este prezent în Cuvânt. El este prezent în Împărtășanie. Creștinii din Orient ne spun că și icoanele ne introduc într-o comuniune cu Dumnezeu. El este prezent în evenimentele mărunte din viața noastră. Și Evanghelia insistă: Dumnezeu se lasă găsit în cei mai săraci.

A adora înseamnă a ne desprinde privirea de la noi înșine pentru a privi spre Dumnezeu. Când privim spre lumina lui Cristos, ea pătrunde treptat înlăuntrul nostru și misterul lui Cristos devine și misterul vieții noastre.

Să știm să așteptăm... Să fim acolo, în mod simplu, gratuit, să ne punem în genunchi, să facem liniște sunt gesturi ce exprimă deja o deschidere spre Dumnezeu. Când ne deschidem mâinile în mod foarte simplu facem deja o rugăciune pe care Dumnezeu o înțelege.

Dumnezeu înțelege toate limbile cântecelor noastre și ale mijlocirilor noastre, el ne înțelege tăcerile, precum și limbajul trupului. Dacă nu reușim să formulăm o rugăciune prin cuvinte, ne putem exprima printr-un gest.

În fiecare vineri seara, la sfârșitul rugăciunii, punem jos icoana crucii. Cei care doresc se pot apropia și pune fruntea pe lemn si, prin acest gest, îi pot transfera lui Cristos poverile lor si ale celor care le sunt încredințați. Așezând fruntea pe Cruce, mulți tineri fac o rugăciune pe care ar avea dificultăți să o formuleze altfel.

Această rugăciune le permite celor care duc o cruce grea în existența lor să se alăture căii crucii lui Cristos: cei care suferă în sufletul sau în trupul lor, bolnavii, cei care au fost nevoiți să-și părăsească țara, victimele catastrofelor naturale, victimele nedreptăților de tot felul.

+++++++

Punctul al patrulea. Mulți tineri sunt foarte sensibili la nedreptățile din societate. Am vorbit despre acea tânără care participase la manifestațiile di Spania. Ea mi-a mai spus următoarele: este important să simțim că tinerii nu sunt chiar așa de pasivi pe cât se crede, ei doresc să se exprime, « să se indigneze » cum se spune, să se angajeze deopotrivă.

            Că tinerii din Spania nu au făcut propuneri, ci doar au protestat nu este un argument pentru a spune că nu trebuie sa fie ascultați.

            Numeroși tineri știu că Evanghelia invită la părtășie și pune în valoare simplitatea vieții. Evanghelia încurajează actul părtășiei punând totul la dispoziție în frumusețea simplă a creației.

            Evanghelia ne împinge să ne dominăm dorințele pentru a ajunge să punem anumite limite, nu prin constrângere, ci prin alegere. Este nevoie să facem o selecție printre dorințele noastre. Nu toate sunt rele, dar nici nu sunt bune toate. Este vorba despre a învăța cu răbdare pe care sa le urmăm cu prioritate și pe care să le lăsăm deoparte.

            Acest apel este de mare actualitate, nu numai în plan personal, ci și în viața societăților. Simplitatea liber aleasă ne permite să rezistăm în fața goanei după superfluu în cazul celor mai favorizați și contribuie la lupta împotriva sărăciei impuse dezmoșteniților sorții.

            Prin urmare, se cuvine ca tinerii să îndrăznească să-și revizuiască stilul de viață, nu pentru a trezi procese de conștiință celor care nu ar face-o, ci din spirit de solidaritate cu cei defavorizați.

+++++++

            Ultimul punct este cel mai important. Pentru a răspunde setei tinerilor, Impărtășania rezumă întreaga noastră credință, și nu putem să o primim decât într-o atitudine de adorație, având un spirit de copii. Doar celebrând acest mister îl înțelegem din ce în ce mai mult. Am impresia că mulți tineri sunt pregătiți să pună mai mult în lumină, să privilegieze acest mister.

            « Acesta este trupul meu » : aceste cuvinte ne depășesc. Nimeni nu mai vorbise astfel, nimeni nu va mai vorbi vreodată astfel. Acestea sunt cuvinte unice în întreaga istorie a religiilor, ele nu-și găsesc justificarea decât în ele însele și în persoana care le-a pronunțat, în Isus. Să nu cădem în ispita de a căuta o explicație care ar închide misterul în închisoarea înțelegerii noastre limitate.

            Prin Împărtășanie, noi îl primim în viața noastră pe Cristos care a mers până la capăt în iubirea sa, oferindu-se pe sine însuși. Si această dăruire de sine dă roade în viața ucenicilor săi.

+++++++

Am vorbit despre primirea pe care noi o facem chiar la Taizé. Aș dori să termin spunând câteva cuvinte despre întâlnirile pe care le organizăm și în alte locuri, în special întâlnirile europene de la sfârșitul fiecărui an.

            Pentru tineri, Taizé nu poate fi punctul lor de referință în credință, Taizé este un loc de trecere doar. Noi nu am dorit sa creăm o mișcare în jurul comunității din Taizé, ci încurajăm tinerii să se angajeze în Biserica lor.

            Biserica nu este o societate ideală. Dar ni se pare important să nu rămânem la nivelul de critică din exterior. Tinerii pot ajuta la regăsirea unei vieți de comuniune în Biserica lor locală și la îmbunătățirea a ceea ce aceasta trebuie sa fie.

            Din acest motiv, noi pregătim aceste întâlniri în strânsă colaborare cu creștinii din locul respectiv: o Biserică locală îi primește pe tineri. În fiecare dimineață, ei se reunesc în parohia în care sunt găzduiți, se roagă, intră în contact cu persoanele din parohie.

            La prânz și seara, însă, tinerii se regăsesc toți la un loc pentru rugăciunile comune. Astfel se pune în lumină ceva din universalitatea Bisericii.

            Tinerii sunt sensibili la găzduirea de către familii: faptul că acestea își deschid ușile unor tineri pe care nu îi cunosc, într-o perioadă în care adesea oamenii se tem de străini, scoate în evidență comuniunea din cadrul Bisericii și favorizează înțelegerea între popoare.

            Primindu-i pe tineri, cei mai in vârstă fac să crească încrederea între generații. Ospitalitatea este un gest prin care toți pot deveni purtători ai păcii în societate.

            Noi am dori ca aceste întâlniri să fie evenimente ale speranței: ca ele să le transmită tinerilor încredere în viitor, în viitorul lor personal, în viitorul Bisericii și al societăților noastre.

+++++++++

            Mulți tineri au aspirația de a fi martori ai păcii în jurul lor. Lumea noastră are nevoie de femei și de bărbați curajoși care să exprime prin existența lor chemarea Evangheliei la reconciliere.

            De-a lungul istoriei, adesea, au fost suficiente câteva persoane pentru a înclina balanța în favoarea păcii. Încrederea și curajul unei femei, Fecioara Maria, au fost de-ajuns pentru a-l lăsa pe Dumnezeu să intre în umanitate. Pe urmele ei, multe vieți pot deveni asemenea unor mici lumini care strălucesc în întuneric, chiar dacă uneori se pare că flacară lor tremură.

Traducere din franceză de Geanina Tivdă