Sibiu 2018 Cuprins Regatele Dacice 1

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 44.49 Kb.
tarix18.08.2018
ölçüsü44.49 Kb.

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ȘTIINȚE SOCIO-UMANE
Specializarea: Istorie
Dacia Romană

Zamfirache Adrian Georgian



Sibiu

2018
Cuprins


1. Regatele Dacice 1

2. Războaiele Daco-Romane 2

2.1. Primul război Daco-Roman (101 – 102 d.Hr.) 2



3. Stăpânirea romană 4

Note 8

Bibliografie 9



1. Regatele Dacice


Regatul lui Burebista este statul dac creat prin unirea triburilor geto-dace din ținut, el fiind condus de Burebista între 82 î.Hr, și 44 î.Hr. În sec I î.Hr. societatea geto-dacă trece printr-un proces de modernizare, care a condus la apariția regatului dacic sub controlul lui Burebista.

Acesta a unit triburile geto-dace prin lupte și diplomație cu ajutorul lui Deceneu, creând un puternic stat cu centrul la Sarmizegetusa, în Munții Orăștie.

După asigurarea granițelor, Burebista s-a implicat și în războiul civil dintre Cezar și Pompei, ajutându-l pe cel din urmă. Cezar învingător a pregătit o expediție împotriva lui Burebista care a fost întreruptă de moartea sa în 44 î.Hr., urmată de cea a lui Burebista la puțin timp după.

Odată cu moartea lui Burebista, statul dac, slab centralizat s-a dezmembrat rapid în mai multe organizări politice. În zona Munților Orăștie, Deceneu, mare preot în timpul lui Burebista, a preluat puterea, fiind succedat de Comosicus, Scorilo, și apoi de Diurpaneus. Acesta din urmă a făcut o incursiune în provincia Moesia în iarna anilor 85 – 86 d.Hr. împotriva romanilor, care îl înfrâng.

În celelalte provincii sunt atestați Coson, rege în zona de nord a Munteniei, Cotiso, rege în zona Banatului, care face incursiuni la sudul Dunării; Dicomes, rege în zona Moldovei și Roles, rege în Dobrogea care se aliază cu romanii împotriva lui Dapyx și Zyraxes în iarna anilor 28 – 29 d.Hr.

Regatul lui Decebal este statul dac condus între 87 – 106 î.Hr. de către Decebal, care deși nu avea întinderea regatului creat de Burebista, unifica marea majoritate a triburilor geto-dace. Acesta reface unitatea statului dac pe un teritoriu mai mic, dar mai centralizat și mai puternic. Încă din anul 87 d.Hr. trebuie să respingă atacurile romanilor. În anul 88 d. Hr. este atacat de romani prin Banat unde este înfrânt, dar datorită dificultăților armatelor imperiale în Pannonia, Decebal încheie o pace avantajoasă cu Roma. Statul său devine astfel un regat clientelar Romei timp de 12 ani, în această perioadă primind subvenții, ingineri, instructori militari, etc.

Confruntarea decisivă a avut loc în 101-102 d.Hr. când armata condusă de împăratul Traian, după ample pregătiri, a atacat Dacia, Decebal fiind silit să încheie o pace zdrobitoare. A urmat apoi înfrângerea din anul 105-106 d. Hr. facilitată de construirea podului peste Dunăre de la Drobeta, statul dac fiind ocupat, domnia lui Decebal încheindu-se astfel.

2. Războaiele Daco-Romane

2.1. Primul război Daco-Roman (101 – 102 d.Hr.)

Ridicat pe tronul imperial în anul 98, după moartea lui Nerva care îl adoptase, împăratul Traian era un militar desăvârșit. El își propune să pună capăt conflictului îndelungat cu dacii, ducând la îndeplinire planul lui Cezar, de cucerire a Daciei pe calea armelor. Traian conștient de efortul necesar și de greutățile pe care le va întâmpina, a pregătit o armată formidabilă, evaluată la vreo 150.000 – 200.000 [6] de oameni, alcătuită din 13 legiuni și numeroase trupe auxiliare, aduse din diferite provincii și concentrate în Moesia Superior, din sudul Dunării.

Primul război dacic a început în primăvara anului 101, după cum rezultă din actele fraților Arvali, în care la 25 martie a acestui an, sunt consemnate rugăciunile făcute pentru sănătatea și întoarcerea victorioasă a împăratului: [pro salute et redit]u et victoria imp(eratoris) Caesaris N ervae Traian& Aug(usti) Germanici [7]. Traian se pune în fruntea armatei care aștepta în Moesia Superior. Trecerea se face în două puncte, pe poduri de vase. O coloană sub conducerea directă a împăratului trece Dunărea pe la Lederata și înaintează în Banat pe valea Carașului, pe la Arcidava, Berzovia, Azizis, după cum aflăm dintr-un fragment din Comentariile Împăratului [8] până la Tibiscum unde se întâlnește cu a doua coloană care înaintase pedrumul Dierna-Tibiscum, pe valea Cernei și a Timișului. De aici, armata romană reunită înaintează pe valea Bistrei în sus și la Tapae, în strâmtoarea Porților de Fier ale Transilvaniei, se dă o mare și sângeroasă bătălie, care deschide romanilor drumul spre interiorul Transilvaniei. Decebal, cu ajutorul aliaților săi din răsărit, dezlănțuie o contraofensivă în Dobrogea, silind pe Traian să se deplaseze cu corăbiile pe Dunăre spre noul front din Moesia Inferior. Abia după lupte grele, dacii și aliații lor sunt alungați din provincie. Iarna pune capăt operațiunilor și împăratul se retrage în orașul Viminiacium. Luptele sunt reluate în primăvara anului 102 d.Hr., când din mai multe direcții armata romană, se îndreaptă spre obiectivul principal, și anume spre Sarmizegetusa, puternica cetate de reședință a lui Decebal. Conducătorul dacilor cere pace, care se încheie în 102 d.Hr. prin condiții grele impuse de romani. Decebal se recunoaște client al Romei și se obligă să nu mai primească la el fugari din armata romană [9].

Întors la Roma, Traian își ia titlul de Dacicus, învingător al dacilor, și în decembrie 102 își serbează triumful [10]. Pacea încheiată 102 d.Hr. se va dovedi a fi numai un armistițiu. Pentru romani ea nu aducea rezolvarea deplină a conflictului cu dacii, iar aceștia din urmă nu se puteau împăca cu o situație atât de grea. Romanii își trădează intențiile prin construirea marelui pod de piatră de peste Dunăre, la Drobeta. Decebal, învinuit că nu respectă condițiile păcii este declarat din nou dușman al Romei și începe astfel al doilea război daco-roman din anii 105 – 106 d.Hr.



2.2. Al doilea război Daco-Roman (105 – 106 d.Hr.)
Traian vine în Moesia Superior, la Dunăre, și se pune din nou în fruntea armatei așa cum făcuse și în războiul anterior. Obiectivul principal îl formează și acum Sarmizegetusa, spre care se îndreaptă de la început pe două coloane trupele romane. Aceasta este asediată și după lupte crâncene, e cucerită de romani în vara sau toamna anului 105 d.Hr. Romanii iernează în Dacia, în castrele construite pe teritoriile cucerite. Dacii atacă fără succes fortificațiile romane. Între timp, datorită unei trădări, comorile regelui Decebal care fuseseră ascunse în albia râului Sargetia, cad în mâinile romanilor [11]. O scenă de pe Columna lui Traian înfățișează încărcarea prăzii. Mai multe grupuri de daci, printre care și nobili, fac act de supunere în fața romanilor. Decebal le dă deplină libertate tuturor. Urmat de câțiva nobili călare, el însuși caută să se salveze prin fugă în munții dinspre răsăritul Daciei. Urmărit de cavaleria romană, pentru a nu cădea în mâinile dușmanilor, el își pune capăt zilelor cu sabia lui curbă, la rădăcina unui stejar [12]. Roma scapă astfel e un temut dușman. După un vechi obicei, capul și mâna dreaptă a lui Decebal sunt arătate armatei în fața cortului împăratului [13]. Ceea ce a urmat după moartea viteazului rege nu este decât luarea în stăpânire a teritoriului dacic, urmărirea căpeteniilor rămase în viață și anihilarea ultimelor grupuri care mai opuneau rezistență. În urmărirea acestora, detașamentele romane pătrund adânc în teritoriul vechii Dacii, unde întâmpină rezistența populației locale. Ultimele ciocniri au loc într-un ținut păduros, locuit de daci amestecați cu alte neamuri. În unele dintre ultimele scene de pe Columna lui Traian, pot fi recunoscuți printre cei care luptă împotriva romanilor alături de daci și bastarni, și sarmați.

După terminarea războiului, Traian mai rămâne în Dacia, ocupându-se probabil cu organizarea noii provincii, până în primăvara anului 107, când își face intrarea triumfală în Roma. Aici el serbează al doilea triumf dacic, împarte poporului pentru a treia oară daruri și continuă spectacolele începute încă dinainte de sosirea sa. Emisiunile monetare glorifică biruința asupra dacilor și întoarcerea împăratului la Roma, iar Dacia e înfățișată pe monede în chip de femeie, cu legenda Dac(ia) Cap(ta) ca provincie cucerită [14].

Pentru comemorarea victoriei, la Roma s-a construit forul lui Traian, cu Bazilica Ulpia și Coloana, înfățisând în scene succesive, sculptate, ce urcă în spirală, desfășurarea războaielor dacice. Coloana traiană reprezintă un adevărat act de naștere al poporului român, cum o definește C. Daicoviciu. Monumente triumfale s-au ridicat și în afara Romei, dintre acestea cel mai măreț fiind amintitul trofeu de la Adamclissi în Dobrogea, închinat zeului Marte răzbunătorul. În schimb, Sarmizegetusa și cetățile din jurul ei au fost dărâmate și transformate în ruine. O perioadă ele sunt supravegheate pentru a preîntâmpina o eventuală regrupare a dacilor. Sfârșitul războaielor dacice înseamnă încheierea tragică a unui lung capitol din istoria Daciei, și începutul altuia nou, cu perspective importante pentru evoluția istorică ulterioară. În timp ce un popor își găsește sfârșitul, un altul nou începe să se clădească.

3. Stăpânirea romană


La scurtă vreme după sfârșitul celui de-al doilea război daco-roman, s-a constituit provincia Dacia. Unica provincie transdanubiană a Imperiului Roman, Dacia, avea rolul strategic de a separa masele barbare nord-dunărene. Ea avea menirea de a asigura protecția teritoriilor sud-dunărene ale Imperiului, în primul rând prin izolarea celor două neamuri sarmatice ale iazygilor și roxolanilor [15]. Dacia a fost ultima dintre provinciile europene întemeiate de romani în urma cuceririi unei regiuni din Barbaricum. Nici o altă provincie europeană a Imperiului Roman n-a avut o frontieră atât de lungă cu lumea barbară, ceea ce explică unele particularități ale Daciei romane, în primul rând, ponderea elementului militar în viața provinciei. Cucerirea și transformarea Daciei în provincie romană au fost concepute a dura și nu exclusiv datorită măsurilor militare, ci mai degrabă datorita asigurării vieții și prosperității provinciei [16].

În vara anului 106 d.Hr. războiul era încehaiat iar Regatul dac își înceta existența. Astfel, după ce anexase Dobrogea, Imperiul Roman îngloba acum și Muntenia, sudul Moldovei, Oltenia, Banatul și Transilvania.. Tot odată, o prezență militară romană sigură sub Traian e semnalată până la gurile Nistrului [17].

Cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul și vestul Olteniei vor forma în anul 106 d.Hr., provincia Dacia constituită prin anexarea teritoriului vechiului regat barbar.

Organizarea noii provincii a fost un proces complex în care conceperea rețelei de drumuri și stabilirea garnizoanei trupelor reprezintă elemente esențiale. În anul 110 d.Hr. sistemul defensiv al Daciei era deja constituit și fortificațiile funcționau [18].

Primul deceniu al epocii romane în Dacia a stat sub semnul autorității și măsurilor luate de Traian, care realizează organizarea provinciei chiar din primul an, iar în anii următori pacificarea deplină și încadrarea Daciei în structurile Imperiului.

Funcția unei provincii romane era aceea de a asigura securitatea frontierelor, liniștea internă și perceperea impozitelor. Esențială era introducerea unor structuri economice care să susțină trupele imperiale de ocupație [19].



3.1. Organizarea romană
Integrarea Daciei în Imperiul Roman s-a realizat prin instituții specifice, exemplar organizare: administrația provinciei, armata și fiscul imperial [20].

Într-o provincie de frontieră ca Dacia, cu un rost special în strategia imperială, rolul factorului militar în desfășurarea vieții romane a fost, fără îndoială, copleșitor. Traian a organizat Dacia ca provincie imperială, condusă de un delegat / locțiitor al împăratului. Acesta aparținea ordinului senatorial și era vir consularis, adică îndeplinise anterior cea mai înaltă magistratură la Roma, consulatul ordinar sau suffect. Apartenența acestui legatus la ordinul senatorial este indicată și prin formula pro praetore, care îl numește ca mandatar al împăratului investit cum imperio.

Guvernatorul Daciei era reprezentantul împăratului în dubla calitate de comandant al armatei, și șef suprem al aparatului administrativ al provinciei. Investit cu imperium, guvernatorul avea o autoritate absolută în domeniul militar, precum și în cel administrativ / juridic.

Pentru a putea fi administrat, teritoriul Daciei romane a fost divizat în civitates și territoria. Orașele de drept roman (municipii și colonii) își delimitau teritoriile. Legiunile posedau teritorii proprii, la fel ca și unitățile auxiliare.

Centrul de comandă al guvernatorului consular al Daciei se afla în primul rând la Ulpia Traiana Sarmizegetusa [21], datorită faptului că orașul era situat la mijlocul distanței dintre cele două castre legionare, Berzobis și Apulum.

După urcarea pe tronul imperial a lui Hadrian, datorită unor tensiuni la granițele imperiului, acesta decide reorganizarea Daciei [22], inițial în două, apoi în trei provincii mai mici dar mai eficient de apărat [23].

Dacia Superior moștenea cea mai mare parte a provinciei romane Dacia, și avea în frunte un legatus Augusti pro praetore, dar de data aceasta numai de rang pretorian.

Ce a mai rămas în stăpânire romană din fostele posesiuni transdanubiene ale Moesiei Inferior (estul Olteniei și, probabil, sud-estul Transilvaniei) va forma o nouă provincie, Dacia Inferior; ea a cuprins în principal valea Oltului și avea în frunte un guvernator de rang ecvestru, procurator Augusti. Acest procurator Augusti dispunea de toate atribuțiile administrative, judecătorești, financiare și militare, nefiind în vreun fel subordornat legatului pro praetore de la Apulum, nici măcar din punct de vedere militar [24].

La o jumătate de secol după reorganizarea administrativă înfăptuită de Hadrian, se constată că și această concepție strategică este depășită. În preajma anului 167 d.Hr., Marcus Aurelius a decis reorganizarea militară și administrativă a Daciei.
3.2. Colonizarea romană
În comparație cu celelalte provincii de pe limesul european, Dacia se deosebește de tot ceea ce cunoaștem prin faptul că aici structurile economice, sociale și politice romane au fost introduse „aproape peste noapte”, iar instrumentul principal a fost colonizarea masivă. Această colonizare intensă și noul mod de viață introdus de romani au afectat puternic populația autohtonă [25], una din consecințe fiind și dezagregarea structurilor ei tradiționale [26].

Dezvoltarea urbană alături de aglomerațiile civile strict dependente de armată (canabae, vici militari) atestă clar o colonizare civilă foarte importantă. Prin urmare, putem considera factorul civil ca factor determinant în dezvoltarea orașelor romane din Dacia. Situația demografică a Daciei după cel de-al doilea război daco-roman, înfățișată de Eutropius (VIII, 6, 2) prin cuvintele Dacia enim diuturno bello Decebali viris fuerat exhausta, l-a determinat pe împăratul cuceritor să inițieze o amplă politică de colonizare a noii provincii, începând romanizarea cu infinitas copias hominum ex toto orbe Romano ad agros et urbes colendas [27]. Aceasta înseamnă că Imperiul avea nevoie în Dacia de o populație fidelă care să suplinească golul demografic, dar și pentru a asigura menținerea acestei provincii expusă din trei spre Barbaricum. pre Barbaricum. Cert este că în urma pierderilor pe care le-a suferit populația dacică, cuceritorii n-au mai întâlnit aici o structură organizatorică și administrativă autohtonă ca în cazul provinciilor celtice din vestul Imperiului, și, în consecință, n-a existat posibilitatea edificării noilor structuri provinciale cu concursul elitelor sociale și politice indigene, potrivit concepției tradiționale a Romei [28]. Cu alte cuvinte, specificul cuceririi Daciei [29] a dus la spargerea cadrelor tradiționale ale societății dacice și la evicțiunea aristocrației indigene (ca grup social), iar romanii au fost puși în situația de a implanta „peste noapte” noile structuri economic-sociale și politic-administrative [30].

Procesul social-demografic și economic al imigrării a fost în Dacia mult mai intens decât în alte provincii unde colonizarea și infiltrarea romano-italică ori romană provincială fusese lentă, îndelungată [31]. Rapiditatea colonizării noii provincii nord-dunărene evidențiază faptul că Traian a utilizat, în cazul Daciei, întreaga experiență acumulată de Imperiu după trei secole de colonizări.

Deși acțiunea de colonizare nu s-a încheiat în epoca traiană, numărul noilor veniți era deja însemnat, și, ceea ce este important, mulți erau cetățeni romani constituind la începutul domniei lui Hadrian un argument al sfetnicilor împăratului împotriva intenției de a abandona provincia nord-dunăreană.

Colonizarea intra în strategia politică a Imperiului ca instrument de asimilare a provinciei, de integrare a ei în noul complex politico-statal. Rezumând, această colonizare masivă cu elemente latinofone a determinat caracterul latin al structurilor de civilizație din Dacia romană.

Ca urmare a sistemului particular de cucerire, după o îndelungată rezistență a dacilor, colonizarea Daciei comportă câteva note specifice. Colonizarea militară, a avut loc în paralel cu colonizarea civilă.


3.3. Retragerea Aureliană
Stăpânirea romană a provinciei era însă, una destul de dificilă, imperiul confruntându-se în regiune cu numeroase conflicte cu triburile vecine nesupuse Romei.

Confruntat cu situația gravă din provinciile Imperiului Roman de vest, care se separaseră de Imperiu și își proclamaseră propriul conducător, dar și cu devastarea provinciilor din Balcani de către goți, carpi și alți barbari, Aurelian decide retragerea administrației și restul trupelor din fosta provincie Dacia Traiana. El a stabilit cetățenii romani la sud de Dunăre, în Moesia, creând provincia Dacia Aureliană, divizată apoi în Dacia Ripensis, lângă Dunăre cu capitala la Ratiaria, și Dacia Mediteraneană cu capitala la Serdica.

Retragerea armatei și administrației romane s-a produs în două etape. În prima etapă au fost retrase legiunile din nordul Transilvaniei, acțiune petrecută cam pe la sfârșitul anului 271 d.Hr. sau începutul lui 272 d.Hr. În a doua etapă (primăvara lui 275 d.Hr.) au fost retrase și trupele din Banat și Oltenia, menținându-se totuși puncte întărite pe malul stâng al Dunării, la Dierna, Drobeta, Sucidava, etc. Potrivit unei teorii mai recente bazată pe anumite cercetări se pare chiar, și nu fără temei că întreaga evacuare din Dacia s-ar fi întâmplat în primăvara anului 275 d.Hr [32]. Retragerea din Dacia Romană nu s-a făcut la întâmplare și nici nu a fost lăsată pradă năvălitorilor care să distrugă totul. Venit la Dunăre pentru a lupta cu goții, împăratul Aurelian chiar a obținut o victorie împotriva lor, însă și-a dat seama că nu va mai putea menține pentru mult timp controlul provinciei, astfel încât a luat legătura cu goții și le-a cedat Dacia ca federați. Asta însemna că goții deveneau aliați ai Imperiului Roman, fiind astfel obligați să nu-i mai atace, ba chiar să le ofere ajutorul împotriva altor năvălitori [33].

Pentru ca împăratul Aurelian să evite acuzațiile celor de la Roma că a pierdut teritorii din imperiu, el a organizat la sud de Dunăre o nouă provincie pe care a denumit-o Dacia Aureliană.

Astfel, Dacia a fost prima provincie romană abandonată, și poate primul pas către dezmembrarea Imperiului Roman.

Note


[1] Comorile regelui Decebal - Liviu Mărghitan, p.10.

[2] Istoria românilor – Constantin C. Giurescu, p.72.

[3] Cetățile dacice de pe columna lui Traian – Radu Florescu, p.34.

[4] Istoria românilor – Constantin C. Giurescu, p.218.

[5] Istoria românilor – Constantin C. Giurescu, p.75.

[6] Viața în Dacia Romană Mihail Macrea, p.23.

[7] CIL, VI, 2074.

[8] Priscian, VI, 13, p.205.

[9] Dio Cassius, LXVIII, 9, 5-6.

[10] Inscr. Italiae, XIl 1, 1, p.197.

[11] Dio Cassius, LXVIII, 14, 5.

[12] Ioannes , Lydus , De magistr., II, 28.

[13] Cichorius, CXLVII.

[14] Strack, I, p. 105.

[15] Luttwak 1976, p.100; Piso 1993, p.30.

[16] Piso 2000, p. 211-213 (Les vexillations légionares de Sarmizegetusa Regia).

[17] N. Gostar, Aliobrix, în Latomus 26, 1967, p. 987-999.

[18] Sistemul defensiv al Daciei romane. Observaţii în legătură cu faza de pămînt a castrelor - N. Gudea, 18, 1975, p. 71-87.

[19] L’impero romano e le strutture economiche e sociali delle province - M.H. Crawford (ed.), Como, 1986.

[20] Rome et l’intégration de l’Empire - C. Lepelley (ed.), 44 av. J.-C. – 260 ap. J.-C.

[21] C. Daicoviciu, în RE Suppl XIV (1974), col. 623, 649.

[22] Piso 1993, p. 32, arată pe bună dreptate că această reorganizare trebuia să fie realizată, sau cel puţin iniţiată în prezenţa împăratului.

[23] C.C. Petolescu, în Dacia NS 29, 1985, p. 53-55.

[24] După cum rezultă din inscripţia de la Caesarea Mauretaniei (IDRE II, 459) care manţionează mandatul special (pro legato) al lui T . Flavius Priscus în Dacia Inferior prin anii 140-143, cf. Petolescu, AdmDR

[25] Chiar şi dispunerea şi densitatea locuirii din mediul rural este, în general, alta decât în Dacia preromană, cf. Macrea 1969, p.116, 252 sq.

[26] Macrea 1969, p. 260-262; Protase 1980, p. 76 sq, 84 sq, 132-136, 251.

[27] Daicoviciu, TransAnt, p. 104 sqq.

[28] I. Piso, în EphemNap 5, 1995, p. 70.

[29] Babeş 2000.

[30] Piso 1993.

[31] A se vedea situția din Dalmația unde prima colonizare importantă are loc la un secol după cucerirea romană, cf. J.J. Wilkes, Dalmatia, London, 1969, p. 200, 233sqq, şi cea din Moesia Inferior unde o colonizare masivă are loc abia sub Flavieni, cf. B. Gerov , Beiträge zur Geschichte der römischen Provinzen Moesien und Thrakien, Amsterdam, 1980, p. 23.

[32] Istoria românilor – Constantin C. Giurescu, p.134-135.

[33] Istoria românilor – Constantin C. Giurescu, p.134.

Bibliografie


Constantin C. Giurescu – Istoria românilor. Vol 1, București, Fundația regală pentru literatură și artă, 1946.

Mihail Macrea – Viața în Dacia romană. Editura Științifică, București, 1969.

Adrian Husar – Celți și germani în Dacia romană. Cluj-Napoca, 1999.

Daicoviciu H., Alicu D. – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa, București, 1984.



Pag



Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə