Structura trofică a ecosistemului
Yüklə 0,95 Mb.
|
Riscurile hidriceI. Clasificarea riscurilor hidriceRiscurile hidrice se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. După originea fenomenelor hidrice de risc, ele pot fi categorisite după cum urmează: 1. Fenomenele hidrice extreme din care fac parte: inundaţiile, seceta hidrologică etc. Ele pot să apară cu o anumită periodicitate sau întâmplător. Magnitudinea şi frecvenţa evenimentelor extreme pot fi exprimate şi estimate. O altă caracteristică importantă a fenomenelor extreme este şi durata lor. 2. Fenomene şi procese hidrodinamice. Acestea includ toate formele de mişcare ale apei, indiferent de starea de agregare, care pot genera pagube materiale şi umane. În această categorie se includ valurile, mareele, curenţii, oscilaţia nivelului oceanului planetar, eisbergurile, avalanşele etc. 3. Fenomene şi procese hidrice staţionare. Aceste fenomene şi procese pot genera pagube materiale şi umane ca urmare a menţinerii apei în stare lichidă pe o durată nedeterminată la suprafaţa (exces de umiditate, curgeri noroioase) sau subsuprafaţa terenului (alunecări de teren), precum şi prin presiunea exercitată de cantitatea de apă staţionată în lacuri asupra terenurilor limitrofe (seisme). II. Previziunea, prevenirea şi diminuarea riscului hidric Previziunea reprezintă ansamblul de activităţi dedicate studiului şi determinării cauzelor evenimentelor extreme, identificării riscului şi individualizării porţiunilor de teritoriu expuse riscului. Previziunea este aproape întotdeauna exprimată în termeni de probabilitate. Programele de previziune naţională, regională şi provinciale şi au ca obiectiv principal clasificarea teritoriului pe baza nivelelor de risc. Ele constau în culegerea sistematică a informaţiilor utile elaborării unor modele de prevedere, proprii principalelor tipuri de risc dintr-un teritoriu. Prevenirea constă în activităţile menite să evite sau să reducă la minim consecinţele evenimentelor extreme ca urmare a cunoştinţelor acumulate şi a activităţii de previziune. Până în secolul al XVIII-lea prevenirea consta în acţiunile cu caracter local menite să înlăture efectele negative ale fenomenelor şi proceselor hidrice de risc. începând cu secolul al XlX-lea intervenţia statului în acţiunea de prevenire se pune în evidenţă prin promulgarea unor legi care prevăd o serie de măsuri prin care se reduce riscul de inundare a terenurilor joase din luncile râurilor. Planurile de prevenire a dezastrelor sunt elaborate în cadrul diferitelor compartimente ale unor ministere (apelor, agriculturii etc).
Cele mai puternice inundaţii se înregistrează în Asia de Sud-Est şi sunt datorate ploilor abundente aduse de musoni. În Bangladesh, ţara considerată cea mai afectată de inundaţii, periodic, 30% din suprafaţă este acoperită de ape. Inundaţii de mare amploare se produc şi în China, Vietnam, Cambodgia şi Malaysia. 1. Cauzele şi modul de producere a inundaţiilor Pentru a înţelege modul de producere a inundaţiilor sunt utile câteva noţiuni legate de bazinele hidrografice şi de conformaţia albiilor de râu. Bazinul hidrografic este suprafaţa de pe care îşi colectează râul apele şi poate să fie considerat un sistem deschis care realizează un schimb permanent de masă şi energie cu mediul înconjurător. Bazinul primeşte energie (radiaţie solară) şi materie (apa provenită din precipitaţii) din exterior, fiind într-o continuă transformare. Pierderile de materie şi energie din bazin sunt reprezentate de scurgerea apei şi a aluviunilor, de evaporarea apei şi de transpiraţia plantelor. Orice modificare efectuată într-o parte sau alta a bazinului se reflectă direct în regimul scurgerii apei şi aluviunilor, unele activităţi, cum sunt despăduririle, favorizând scurgerea rapidă a apei şi producerea inundaţiilor. Conformaţia şi mărimea bazinului au un rol esenţial în propagarea undelor de viitură şi în producerea inundaţiilor.
Când panta albiei este accentuată, viteza viiturii este mare, forţa de izbire a apei fiind foarte puternică. Amploarea pagubelor creşte prin transportul unor fragmente mari de rocă şi a arborilor dezrădăcinaţi. Producerea inundaţiilor este generată de cauze naturale şi antropogene.
a. Ploile abundente sunt cele mai importante cauze ale producerii inundaţiilor. Propagarea viiturilor şi întinderea suprafeţelor inundate depind de cantităţile de precipitaţii căzute şi de intensitatea acestora. Atunci când solul este deja îmbibat cu apă sau când este deja îngheţat, întreaga cantitate de apă căzută se scurge accentuând pericolul inundaţiilor. b. Topirea bruscă a zăpezii c. In munţi, topirea zăpezii poate să fie asociată cu topirea gheţarilor. Uneori, în masa gheţarilor montani se formează pungi de apă care pot să se dreneze brusc generând viituri puternice. d. Ruperea bruscă a barajelor naturale din lungul văilor formate de alunecări şi de acumulări de gheaţă (zăpoare) este foarte periculoasă şi, de aceea, se acţionează pentru distrugerea acestora şi pentru drenarea apei. Cauze antropogene a. Despăduririle favorizează scurgerea cu rapiditate a apei, măreşte transportul de aluviuni pe râuri, supraînălţarea albiei, mărind la rândul ei riscul inundaţiilor. b. Lucrările de canalizare a albiei subdimensionate şi po durile cu o deschidere prea mică determină o micşorare a secţiunii de scurgere însoţită de producerea inundaţiilor înamonte. c. Suprafeţele acoperite cu asfalt şi suprafaţa ocupată de clădiri împiedică înfiltrarea apei,mărind cantitatea de apă scursă. Unele calcule au arătat că viiturile pot să fie de 10 ori mai mari în bazinele extinse, în cea mai mare parte pe teritoriul oraşelor. d. Distrugerea unor baraje din diferite cauze (erori de proiectare, cutremure, deversări, depăşirea capacităţii de evacuare etc.) 2. Inundaţiile din România Ţara noastră este drenată de o reţea de 4000 de râuri. Viiturile şi inundaţiile catastrofale au drept cauză principală cantităţile mari de precipitaţii cu un accentuat grad de torenţialitate şi combinarea acestora cu valuri de căldură care produc topirea bruscă a zăpezii. Terenurile inundabile ocupă o suprafaţă de 3,5 miliarde de hectare, suprafeţele cele mai întinse fiind situate în lungul Dunării şi al râurilor principale din Câmpia Română (Şiret, Buzău, Ialomiţa, Argeş, Olt, Jiu) şi din Câmpia Banato-Crişană (Someş, Crişuri, Mureş). Despăduririle din diferite părţi ale ţării au determinat o mărire a vitezei de concentrare a scurgerii, o intensificare a eroziunii şi transportului aluviunilor, o supraînălţare a albiilor prin depunerea acestora şi o mărire a riscului revărsărilor. În ultimul secol, inundaţii de proporţii, extinse pe suprafeţe largi s-au înregistrat în anii 1969, 1970, 1975, 1991, 1998 şi 1999, fiind afectate mii de hectare de terenuri agricole, localităţi şi căi de comunicaţie. În situaţia existenţei unui pericol de inundare, este important să fie cunoscute locurile şi condiţiile în care se realizează evacuarea temporară şi sistemele de înştiinţare şi alarmare.
Dintre fenomenele şi procesele hidrice de risc frecvenţa maximă revine inundaţiilor, care produc şi cele mai mari pagube materiale şi umane pe întreaga planetă. Riscul de inundaţie R(t) evaluat pentru un interval de t ani este direct proporţional cu entitatea bunurilor care există în zonele supuse inundaţiei (E) şi cu vulnerabilitatea clementelor (V) din intervalul t luat în considerare. În schimb, este invers proporţional cu timpul de întoarcere a viiturii (Tr):
Lucrările de protecţie (sistematizări hidraulice, îndiguiri etc.) intervin asupra factorului timp de întoarcere (Tr), diminuând de fapt probabilitatea de inundare, prin mărirea timpului de întoarcere pentru care au fost dimensionale intervenţiile. Dimensiunile lucrărilor şi costul sistemului de apărare cresc odată cu creşterea timpului de întoarcere, luat ca bază în calcule. Un alt factor care permite limitarea riscului constă în vulnerabilitatea elementelor de protejat. Gestionarea corespunzătoare a zonelor inundabile prevede elaborarea unor planuri de limitare a teritoriului construit şi a implantării unor unităţi de producţie, evaluarea rezistenţei clădirilor din arealele cu risc ridicat la inundaţii; acordarea de ajutoare în zonele afectate şi reabilitarea cît mai rapidă a acestora etc.
Hărţile speciale sunt foarte utile şi se referă de exemplu la planurile de vacuare în cazul unor inundaţii, la identificarea populaţiei ce ar urma să fie sinistrată, la axele de penetrare pentru ajutorarea victimelor potenţiale etc. FENOMENE GEOMORFICE DE RISC
1. Generalităţi privind deplasările în masă, pericolul acestora şi răspândirea lor în România Procesele de mişcare ale maselor de pământ şi roci, pe versanţi, sub acţiunea gravitaţiei, fără intervenţia directă a unui agent de transport cum este apa, gheaţa sau vântul, poartă numele de deplasări în masă. Deplasările în masă au condiţii potenţiale de dezvoltare pe circa 36% din întinderea continentelor şi corespund terenurilor înclinate din dealuri, din podişurile înalte şi din munţi. Pe aceste terenuri există permanent tendinţa naturală de deplasare a materialelor în josul pantei, sub impulsul gravitaţiei. Acestei tendinţe i se opun o serie de forţe de rezistenţă, cum sunt: coeziunea rocilor, frecarea, diferitele obstacole şi discontinuităţi în structura versanţilor, rădăcinile copacilor etc. Când forţa gravitaţiei, ajutată de o serie de agenţi ca apa, gheaţa, şocurile produse de cutremure sau de activităţile umane, este mai mare decât forţele de rezistenţă, prin care sunt reţinute materialele pe versanţi, se produce mişcarea acestora. În funcţie de modul în care se produce mişcarea, deplasările în masă se diferenţiază în următoarele grupe: creep (târâre); alunecări; prăbuşiri; curgeri de noroi şi grohotişuri.
Numai o observare atentă a versanţilor atestă existenţa acestor mişcări. Astfel, stâlpii de telegraf şi gardurile sunt înclinate în aceeaşi direcţie, străzile şi parapetele sunt fisurate, în cimitire crucile sunt înclinate în josul pantei etc. Procesele de creep sunt favorizate de acţiunea îngheţului şi dezgheţului, dar şi de variaţiile sezoniere ale temperaturii şi umidităţii. Măsurătorile efectuate pe diferite continente au pus în evidenţă că pretutindeni pe glob materialele de pe versanţi sunt în mişcare cu viteze variate cuprinse între 1 - 2 mm şi câţiva centimetri pe an. În ţara noastră, alunecările au o răspândire largă în unităţile de relief deluroase şi de podiş (Podişul Moldovei, Depresiunea Transilvaniei, Podişul Getic), fiind favorizate de prezenţa rocilor argiloase şi marnoase, de regimul ploilor şi de activităţile omului (despăduriri). Alunecările afectează şi unităţile de relief montan fiind răspândite cu precădere în estul Carpaţilor Orientali şi Subcarpaţii Curbură. Unele alunecări se extind pe mai mulţi kilometri în lungul unor văi, cunoscute sub numele de văi de alunecare. Alte alunecări afectează versantul în ansamblu, fiind separate în mai multe compartimente cu o dinamică diferită. Uneori sunt barate văile formându-se lacuri care reprezintă un pericol pentru localităţile şi terenurile agricole din aval. De aceea, prima grijă în cazul formării unor asemenea baraje este drenarea lacului şi înlăturarea obstacolului din calea cursului de apă. În Munţii Carpaţi versanţii dezvoltaţi pe şisturi cristaline şi roci vulcanice sunt afectaţi de prăbuşiri şi rostogoliri ale rocilor însoţite de formarea unor trene de grototişuri, în special primăvara
- sunt cele mai răspândite fenomene de deplasare în masă pe versanţi Alunecările sunt procese de deplasare ale unor mase coerente de pământ pe versanţi, în lungul unor planuri care le separă de partea stabilă a versantului, numite suprafeţe de alunecare. Mişcarea materialului deplasat se poate produce prin translaţie, în cazul în care suprafaţa de alunecare este dreaptă, sau prin rotire, atunci când aceasta este curbă. Cele mai favorabile roci pentru producerea alunecărilor sunt argilele şi alternanţele de argile, marne, luturi şi nisipuri. Cele mai frecvente alunecări se înregistrează pe versanţii cu înclinări moderate (10-30 grade) constituiţi din roci cu o şistuozitate ridicată, intens fracturate şi alterate. Alunecările se pot produce şi pe versanţi cu pante de numai 2-3 grade, pe un tip de argile numite sau „argile gonflabile", care au proprietatea de a-şi mări mult volumul atunci când sunt îmbibate cu apă. Clasificare A.) În funcţie de grosimea materialelor deplasate se diferenţiază trei grupe principale de alunecări şi anume: a.) alunecări superficiale, când grosimea materialului deplasat nu depăşeşte 1,5 m; b.) alunecări cu profunzime medie (1 - 3m); c.) alunecări profunde (peste 3m). B.) În funcţie de gradul de activitate a.) alunecări stabilizate, când alunecarea este veche şi nu prezintă condiţii pentru reluarea mişcării; b.) alunecări parţial stabilizate, caracterizate printr-un potenţial evident de reactivare; c.) alunecări active, caracterizate prin faptul că procesul de deplasare a materialelor pe versanţi este în curs de desfăşurare. Recunoaşterea pe teren a unei alunecări active Versanţii afectaţi de alunecări au o conformaţie neregulată, cu suprafeţe vălurite sau în trepte, discontinuităţi şi diferenţieri mari pe spaţii restrânse. Din loc în loc, apar crăpături şi mici depresiuni ocupate de ochiuri de apă sau de o vegetaţie higrofilă, pe soluri turboase. Pânza freatică se găseşte la adâncimi diferite, în multe locuri fiind la adâncimi mici. Copacii sunt înclinaţi în toate direcţiile.
a.) Râpa de desprindere, locul din care s-a desprins masa de pământ alunecată, prezentându-se sub forma unui abrupt. b.) Patul alunecării (suprafaţa de ruptură sau de alunecare), suprafaţa are separă materialul în mişcare de substratul rămas pe loc şi care poate să se formeze la contactul rocilor permeabile cu cele impermeabile. Când suprafaţa de alunecare este curbă, alunecările sunt de tip rotaţional; atunci când această suprafaţă este rectilinie deplasarea materialului se face prin translaţie; când suprafaţade alunecare este neregulată, se formează alunecările complexe în care se combină mai multe tipuri de mişcare. Patul alunecării este umezit, excesul de apă favorizând alunecarea materialului. c.) Corpul alunecării este format din masa de pământ deplasată. Acesta se poate dispune în valuri, în trepte sau se poate dispune într-un mod haotic. Materialul deplasat este străbătut de crăpături transversale, longitudinale sau mediane. d.) Fruntea alunecării este partea din aval a materialului deplasat care poate să fie lină sau poate să aibă înfăţişarea unei denivelări accentuate.
Declanşarea alunecărilor reprezintă o rupere bruscă a stării de echilibru a versantului şi este provocată de o mare diversitate de cauze, care pot fi grupate după cum urmează: A.) Cauze legate de modificarea stabilităţii versantului. Ele cuprind: a.) subsăparea bazei prin acţiunea de eroziune a râurilor, prin acţiunea valurilor mării sau prin activităţile omului ("tăierea" versantului pentru construirea de şosele, căi ferate etc); b.) supraîncărcarea versantului prin amplasarea unor construcţii grele sau printr-un aport de materiale dinspre partea superioară a versantului. Lacurile de acumulare în regiuni cu roci slab consolidate determină declanşarea alunecărilor datorită îmbibării cu apă a bazei versanţilor.
Acest exces poate proveni din precipitaţii abundente, din topirea zăpezii şi din izvoare. Îmbibarea cu apă a depozitelor determină o creştere a greutăţii acestora şi o reducere a forţelor de frecare din cadrul masei de pământ, în special la contactul cu straturile mai puţin permeabile, unde se înregistrează o creştere a presiunii apei şi producerea unor deformaţii plastice urmate de mişcarea maselor de pământ. C.) Cauze legate de şocurile produse de cutremurele puternice - determină slăbirea coeziunii materialelor existente pe versanţi şi ruperea bruscă a stării de echilibru în care se află. Alunecarea care a dus la formarea Lacului Roşu din Carpaţii Orientali a fost declanşată de un cutremur produs în anul 1840. D.) Cauze legate de modificarea utilizării terenurilor. În special, despăduririle reprezintă o cauză majoră a declanşării alunecărilor pe versanţii cu înclinări accentuate. Copacii au un rol important în fixarea depozitelor pe versanţi şi în eliminarea unor cantităţi mari de apă prin transpiraţie. Utilizarea necorespunzătoare a terenurilor, spre exemplu, înlocuirea unei păşuni cu un teren arabil poate să favorizeze infiltrarea apei mărind instabilitatea versantului. FENOMENE ECOLOGICE DE RISC 1. Deşertificarea În unele clasificări ale fenomenelor de risc, deşertificarea este considerată un fenomen climatic de risc deoarece ea nu poate fi separată de condiţiile climatice, care au un rol foarte important în declanşarea şi evoluţia deşertificării. Este evident faptul că prelungirea perioadelor secetoase reprezintă un suport important pentru intensificarea acestui proces, care apare atunci când secetele îndelungate se suprapun peste un climat semiarid. Noţiunea de deşertificare a devenit foarte uzuală în special la începutul anilor '80. Atunci, prin deşertificare se înţelegea procesul prin care ecosistemele regiunilor semiaride îşi pierd capacitatea de a se regenera, lăsând locul deserturilor propriu-zise. Ulterior, termenul a primit un conţinut mai complex. Astăzi, noţiunea de deşertificare presupune mai multe aspecte: mare variabilitate a precipitaţiilor, cu secete frecvente; diminuarea suprafeţelor acoperite cu vegetaţie; dispariţia plantelor persistente, îndeosebi a celor de talie mai mare (arbuşti, arbori); sărăcirea şi eroziunea solului, prin procese cum sunt deflaţia, şiroirea, ravenarea; salinizarea şi alcalinizarea solurilor; înaintarea deşertului prin eroziunea difuză a solului astfel încât locul stratului de sol este luat de roca- mamă sau de nisip. Conform cercetărilor, în momentul de faţă aproximativ 20 de milioane de km2, reprezentând 15 % din suprafaţa uscatului, sunt afectate în diferite grade de procesul de deşertificare. Surse ale OMM arată că, anual, circa 40.000 krrf de noi terenuri intră sub influenţa acestui proces. La apariţia şi extinderea deşertificării contribuie mai mulţi factori. Pe de o parte, sunt factorii naturali, reprezentaţi, în principal, de creşterea frecvenţei şi a intensităţii perioadelor secetoase, care se desfăşoară pe fondul încălzirii globale. Pe de altă parte, un rol foarte important îl are şi factorul antropic. Locuitorii regiunilor afectate de deşertificare favorizează acest proces prin mai multe acţiuni: practicarea excesivă a monoculturii; suprapăşunat; despăduriri; incendierea vegetaţiei persistente (tufişuri); practicarea unei agrotehnici necorespunzătoare; diminuarea nomadismului, urmată de suprapăşunat şi de distrugerea de către animale a terenurilor din apropierea surselor de apă; creşterea demografică. Se poate vorbi astfel despre interacţiuni multiple între diferiţii factori. De exemplu, creşterea cantităţilor de praf din aer reduce pierderile de căldură prin radiaţie terestră, fapt care conduce la creşterea temperaturii şi la scăderea umezelii aerului; în acest fel, se diminuează procesul de formare a rouăi, solul rămânând mai uscat şi mai friabil, ceea ce favorizează continuarea deflaţiei şi a coroziunii, deci creşterea în continuare a cantităţii de praf din aer etc. Un alt exemplu: secetele naturale intensifică degradarea terenurilor, care, la rândul ei, accentuează aceste secete. Printre zonele reprezentative pentru prezenţa procesului de deşertificare, un loc aparte este deţinut de continentul Africa. Cea mai afectată regiune este Sahelul - zona de contact a savanei cu Deşertul Sahara (In medie, această regiune primeşte între 150 şi 500 mm de precipitaţii pe an Conform observaţiilor, în primul rând ale celor satelitare, Sahara înaintează spre sud cu 1-5 km/an. Gravitatea situaţiei este accentuată de faptul că în arealul menţionat sunt situate unele dintre cele mai sărace ţări ale lumii, astfel încât consecinţele deşertificării sunt cu atât mai nefaste: foamete, boli, mortalitate ridicată, număr mare de copii orfani, migraţia populaţiei rurale spre mediul urban, imposibilitatea refacerii economice a familiilor afectate, creşterea numărului transfugilor, stare de nesiguranţă, de agitaţie politică şi interetnică, apariţia conflictelor militare etc. Nu în ultimul rând, se adaugă la această listă degradarea, de multe ori ireversibilă, a mediului înconjurător. în Africa, procesul deşertificării se constată şi în alte ţări, cum sunt: Botswana, Namibia, Africa de Sud, Angola, ţările Africii de Est, SV Madagascarului. În Africa de Sud efectele deşertificării sunt mai puţin grave, în principal din cauza fondurilor financiare importante investite de stat în monitorizarea combaterea acestui fenomen, precum şi pentru ajutorarea populaţiei afectate. Un alt exemplu este cazul Australiei, unde suprafeţele aride şi semiaride ocupă areale foarte extinse, mai ales în centrul, vestul şi sudul continentului, caracterizate printr-un climat foarte sărac în precipitaţii. În Australia, la fel ca şi în Africa de Sud, efectele secetelor sunt mai puţin grave decât în ţările în curs de dezvoltare datorită măsurilor luate: proceduri care au ca scop: păstrarea apei în sol, combaterea eroziunii solului, utilizarea raţională a precipitaţiilor pentru irigaţii, supravegherea permanentă, inclusiv din avioane, a stării solului şi a deplasării animalelor în timpul păşunatului, valorificarea informaţiilor oferite de prognozele meteorologice, asigurarea necesarului de hrană şi apă pentru animale, inclusiv transportarea acestora în afara regiunilor care suferă din cauza lipsei prelungite de precipitaţii, ajutorarea fermierilor prin politici fmanciaro-fiscale adecvate, supravegherea strictă şi reducerea drastică a consumului de apă în perioadele de secetă accentuată. Procesul de deşertificare este prezent şi la latitudini mai mari, în zonele cu climat subtropical continental sau în cele de la limita acestuia cu climatul temperat continental: Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado, partea sudică a Podişului Preriilor (în America de Nord), pampasurile uscate preandine (în America de Sud), Podişul Anatoliei, Siria, Irakul, Iranul, Afganistanul, Asia Centrală, vestul Chinei (în Asia). Fenomenul se întâlneşte şi în Europa, atât în spaţiul mediteranean (Spania, sudul Franţei, centrul şi sudul Italiei, sudul Peninsulei Balcanice), cât şi în Europa Estică şi Europa Centrală. În contextul de mai sus, se poate aminti şi despre tendinţa de aridizare, denumită de către unii autori "de deşertificare", constatată pe teritoriul României, îndeosebi în regiunile extracarpatice. Spre exemplu, perioada 1981-1993 a marcat, pe de o parte, o creştere a valorii indicelui de ariditate aproape în toate zonele extracarpatice, inclusiv în Câmpia şi Dealurile Vestice. Pe de altă parte, s-au observat extensiuni teritoriale ale zonelor afectate de un grad de ariditate mai ridicat, cum ar fi în sudul Olteniei, în Bărăgan, în Dobrogea şi în sudul Moldovei Cazul "deşertificării" Olteniei este unul dintre cele mai tipice. În trecut, nisipurile de aici erau fixate prin plantaţii de salcâmi. După anul 1989, multe păduri au fost tăiate (13.000 ha numai în judeţul Dolj), fie pentru lemn, fie pentru a se mări suprafaţa cultivată. În aceste condiţii, observaţiile meteorologice evidenţiază o creştere semnificativă a temperaturii aerului şi a solului în perioada caldă (mai-august), fapt care, asociat cu existenţa unor perioade deficitare pluviometric, favorizează "deşertifîcarea" acestei zone a ţării. Fenomenul se observă în aproape întreaga Câmpie Română, cu o notă în plus pentru nisipurile din Bărăgan şi din Câmpia Siretului Inferior. Creşterea gradului de aridizare se desfăşoară pe fondul reducerii pronunţate a utilizării sistemelor de irigaţii, astăzi în bună măsură distruse.
Ca şi deşertificarea, modificările survenite în biosferă sunt considerate că aparţin riscurilor ecologice. Totuşi, în aceste modificări sunt puternic implicate şi variaţiile condiţiilor climatice. a. Consecinţe asupra biosferei Impactul asupra vegetaţiei presupune mai multe aspecte, pentru viitor aşteptându-se o serie de modificări în structura şi repartiţia vegetaţiei, atât a celei naturale, cât şi a celei cultivate. Observaţiile făcute asupra pădurilor boreale din Emisfera Nordică arată o deplasare spre latitudini mai mari, în domeniul actual al tundrei, a pădurilor de conifere din Finlanda, Canada, Alaska. În acelaşi timp, la limita sudică a pădurilor boreale se constată o degradare destul de rapidă şi pe suprafeţe mari a pădurilor, ceea ce i-a făcut pe unii cercetători să susţină că arealele ocupate de pădurea boreală, care reprezintă în prezent circa 17 % din suprafaţa uscatului, se vor reduce în viitor cu 10-15 %. De asemenea, în unele regiuni din Emisfera Nordică, din cauza iernilor mai blânde, a crescut durata perioadei de vegetaţie. În Europa se estimează extinderea spre nord a vegetaţiei de tip mediteranean, ca şi a mai multor tipuri de culturi agricole. In Munţii Alpi s-a observat o creştere a limitei altitudinale a unor specii de plante, în medie cu 1-4 m la fiecare 10 ani. În condiţiile creşterii temperaturii, se preconizează expansiunea unor specii de plante "exotice", care pot profita de noile condiţii climatice. Acest lucru va duce la diminuarea sau chiar la suprimarea plantelor native (de exemplu, extinderea arbuştilor lemnoşi în dauna păşunilor în regiuni din Australia şi Africa, sau proliferarea ciulinului rusesc în vestul Americii de Nord. Deoarece zonele climatice actuale reprezintă un optim pentru multe plante de cultură, aceste deplasări vor influenţa negativ productivitatea agricolă şi şeptelul. Consecinţele asupra lumii animale pot fi şi ele foarte importante. Astfel, temperaturile mai ridicate vor accelera metabolismul unor insecte dăunătoare, care se vor înmulţi mai mult, vor putea migra mai de timpuriu şi pe areale mai extinse, cu atât mai mult cu cât unele specii de insecte vor putea supravieţui iernilor mai blânde. Preocupă mai ales posibilitatea extinderii arealului de răspândire a unor insecte caracteristice latitudinilor tropicale şi subtropicale, care sunt foarte periculoase pentru agricultură, pentru păduri, ca şi pentru sănătatea omului. In cazul animalelor mai mari Încălzirea globală va conduce la creşterea temperaturii apei ceea ce va determina reducerea sau chiar dispariţia unor specii, precum şi modificări importante în dinamica populaţiei unor specii de peşti, crustacee şi reptile. În acest sens, în anul 2002 Uniunea Mondială a Conservării Mediului aprecia că circa 13 % din totalul speciilor de pe Glob sunt în pericol de a dispărea în viitorul apropiat. Astfel, diversitatea biologică globală -varietatea speciilor care face ca un ţinut să fie diferit de celălalt - va tinde să scadă, deoarece din ce în ce mai multe resurse ale vieţii sunt absorbite de organisme viguroase, “oportuniste”, care prosperă pe seama instabilităţii. Un pericol îl reprezintă schimbările climatice şi în legătură cu echilibrul între pradă şi prădător. Aceste schimbări ar putea tulbura acest echilibru prin creşterea ratei de infecţii sau prin favorizarea răspândirii unor boli.
Mai multe studii efectuate în ţara noastră au avut drept scop estimarea impactului schimbărilor climatice pe teritoriul României. Principalele concluzii desprinse arată că, pentru pădurile de conifere, modificările vor fi mai reduse, chiar şi după anul 2040. In schimb, după această dată, în condiţiile creşterii temperaturii aerului şi a stresului hidric, se va ajunge la o vulnerabilitate mare pentru pădurile de stejar şi de fag, ceea ce va duce la scăderea productivităţii şi a capacităţii de rezistenţă a acestor specii, fapt care impune luarea, încă de pe acum, a unor măsuri de prevenire (crearea de arii ocrotite în zonele cu coeficient de împădurire mic, reabilitarea ecologică a zonelor defrişate etc).
Dezvoltarea industriei metalurgice s-a realizat in general in jurul unor cantre cu traditie in prelucrarea metalelor feroase sau neferoase, emisiile poluante afectand timp de sute de ani mediul inconjurator. In urma proceselor de industrializare intensiva in deceniile anterioare, fenomenele de poluare industriala s-au intensificat. Intre acestea un loc important il ocupa poluarea cumetale grele care adesea este insotita de de acidifierea solului datorita ploilor acide. Activitatiile din sectorul industrial exercita asupra solului o presine continua prin:
Deseurile industriale sunt depozitate in halde de zgura, haldele de steril de mina rezultate in urma activitatiilor d eexploatare miniera. Poluarea solurilor cu emisii de la centralele mari de ardere Dupa modul demanifestare a agentilor poluanti asupra starii de calitate a solurilor, poluarea produsa de termocentrale poate fi fizica sau chimica. Poluarea fizica a solului consta in modificarea uneia sau a mai multor proprietati fizice: granulometrie, densitate, porozitate si material scheletic. Poluarea fizica generata de termocentralele de carbune este cea mai grava forma de poluare a solurilor, efectele acestui tip de poluare putatnd fi totale sau partiale. Efectul total al poluarii fizice asupra solurilor se materializeaza prin distrugerea acestora o data cu constructia centralelor si a haldelor de cenusa. Termocentralele genereaza cantitati mari de zgura si cenusa care se depun pe halde de zgura s cenusa. Acestea constituie un factor de poluare a mediului inconjurator prin:
Poluarea chimica poate determina modificarea reactiei substratului, a continutului de materie organica, microelemente, saruri, etc.. La poluarea solurilor concura atat emisiile de la cosurile de dispersie, cat si pulberile antrenate de van si transportate la distanta. Yüklə 0,95 Mb. Dostları ilə paylaş:
|
