Subiect 1principiul determinismului extern

SUBIECT 1PRINCIPIUL DETERMINISMULUI EXTERN

Cautarea raspunsului pe schema cauza-efect a fost posibila în stiintele pozitive, preluarea acestei scheme de catre psihologie a facut ca aceasta sa traverseze un proces destul de complicat, cu multiple ezitari, drame si exagerari, între determinismul absolut si cel intrapsihic.

Revizuirea pozitiilor psihologiei introspectioniste si a celei behavioriste a fost posibila abia dupa ce s-a instituit ca metoda teoria generala a sistemelor, datorita faptului ca relatia cauza-efect în psihologie nu se verifica.

Evolutia continua a gândirii stiintifice a dus la admiterea legaturii posibile (probabile) între un set de conditii si evenimente, efect.

Revizuirea s-a concretizat în introducerea unor corectii:

a. relativizarea pozitiilor cauzei si efectului, cei doi "termeni" schimbându-si succesiv locul: ceea ce este cauza în momentul actual, poate deveni efect în momentul urmator;

b. înlocuirea schemei liniare univoce cauza-efect cu schema interactionala sau circulara, în care efectul influenteaza asupra cauzei (conexiunea inversa)efect-cauza;

c. completarea teoriei generale a determinismului prin introducerea alaturi de notiunea de relatie cauzala, a notiunii de relatie de conditionare, În contextul dat de aceste corectii putem emite enuntul ca determinismul în psihologie este relativ, indirect si nedeterminat: exemplu - la copil reactiile sunt previzibile si identificabile imediat comparativ cu cele ale adultului care sunt mai putin previzibile si identificabile cu anticipatie.

Determinismul psihologic nu este cauzal unidirectional, ci unul mediat, de tip interactionist, în care cauzele sau influentele externe interactioneaza si se proceseaza prin intermediul conditiilor interne.

Schema interactionist-circulara presupune ca pe masura ce se formeaza si se consolideaza componentele psihice, acestea sa se includa în multimea conditiilor interne (variabilelor intermediare) si sa participe activ la procesarea influentelor externe ulterioare.Conform acestei scheme, unul si acelasi stimul va produce transformari si efecte psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare la aceeasi persoana.

Determinismul vietii psihice la om atinge un mare grad de complexitate în functie de mediul extern si de ansamblul conditiilor interne.

Dependenta dezvoltarii psihice a persoanei de contactul si interactiunea cu mediul socio-cultural se va accentua continuu, cu fiecare noua perioada istorica, ajungând ca pentru dezvoltarea psihocomportamentala normala a omului contemporan aceasta dependenta sa devina absoluta.

În epoca preistorica izolarea omului de mediul social si inserarea lui numai în mediul natural erau posibile, deoarece nu ar fi avut consecinte pagubitoare, iremediabile pentru dezvoltarea sa, însa, azi acest lucru nu ar mai fi posibil.

În ceea ce priveste ansamblul conditiilor interne, acesta este determinat de complexitatea organizarii structural-functionale a creierului uman, care permite realizarea unei procesari calitativ superioare a fluxurilor informationale externe si de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se implica în receptionarea, prelucrarea si integrarea noilor informatii.

Variabilele intermediare de natura psihica se constituie si se amplifica treptat pe parcursul ontogenezei, astfel ca ponderea si rolul lor în determinismul actual sunt mult mai mari la adultul de 30 de ani si mai mici la copilul de 3 ani.

SUBIECT 2.

PRINCIPIUL RELATIONARII NEURO-PSIHICE

Psihicul trebuie interpretat ca o functie a sistemului nervos central, o latura a creierului. Acest principiu a fost introdus în psihologie dupa ce I.P. Pavlov a generalizat notiunea de reflex asupra modului de functionare a scoartei cerebrale. Anterior aceasta notiune era aplicata doar în explicarea functionarii segmentelor inferioare ale sistemului nervos central.

Ideea legaturii dintre psihic si creier a început sa prinda contur înca din antichitate, o regasim în lucrarile lui Hipocrate si Galenus. Problema cea mai importanta era aceea de a evidentia natura si caracterul legaturii între viata psihica si creier si mai putin de a afirma existenta unei asemenea legaturi.

În forma sa transanta, problema raportului dintre suflet si corp, dintre constiinta; si materie a fost formulata de catre Descartes, ideea a devenit dominanta atât pentru gândirea filosofica cât si pentru cea stiintifica.

Descartes postula existenta a doua începuturi: spiritul - în acceptiunea lui - gândirea si substanta, care coexista în timp si spatiu ca doua linii paralele care nu se influenteaza si nu se intersecteaza niciodata.

Modelul dualist al lui Descartes avea sa se concretizeze în cazul relatiei psihic - creier în modelul paralelismului psihofizic si psihofiziologic în doua variante:

a. paralelismul absolut, care excludea cu desavârsire orice coincidente si influente între seria fenomenelor fiziologice si cea a fenomenelor psihice ( Fechner, Paulsen);

b. paralelismul relativ, care admitea posibilitatea unor asemenea coincidente si influente, fara a determina însa modoficari de natura calitativa ( Sherrington).

Încercându-se iesirea din criza epistemologica creata de dualism s-a ajuns la formularea modelului monist reductionist al materialismului vulgar (Büchner, Vogt si Moleschott), în cadrul caruia fenomenele psihice se reduceau si se identificau cu starile si procesele biofizice si biochimice ale creierului.

A devenit faimoasa expresia conform careia "creierul secreta gândirea la fel cum bila secreta fierea".

Principiul relationarii neuropsihice în acceptiunea actuala depaseste limitele paralelismului psihofiziologic si ale monismului reductionist, postulând urmatoarele:

a. psihicul apare si se realizeaza permanent ca functie specifica a sistemului nervos; nu se poate concepe existenta si manifestarea nici unei stari si nici unui preces psihic concret, de la senzatie la gândire, în afara unui mecanism neurofiziologic.

În sprijinul postulatului de mai sus sunt aduse urmatoarele argumente:

- modificarea chimismului cerebral dincolo de anumite limite - hipoxie, hipoglicemie, intoxicatie alcoolica, intoxicatie cauzata de alte droguri, fenomene farmaco-dinamice determina modificari semnificative în tabloul general psihocomportamental, de la manifestari delirante, halucinatorii la stari de coma;

- orice proces patologic fie organic fie functional la nivelul creierului are ca efect o tulburare mai mult sau mai putin semnificativa în sfera cognitiei, afectivitatii motivatiei, limbajului, praxiei s.a.

- deosebirile calitative existente între nivelul de organizare-functionare a psihicului uman si animal se datoresc nu numai deosebirilor din mediul lor de viata, ci si deosebirilor existente în nivelul de organizare structural functionala a creierului uman, pe de o parte, si animal, pe de alta parte.

- deosebirile existente în nivelul de organizare al psihicului unui copil si al unui adult se explica nu numai prin diferenta de experienta acumulata, ci, în primul rând, prin diferenta semnificativa existenta în nivelul de organizare functionala a creierului celor doi (maturizarea functionala a creierului uman se încheie în jurul vârstei de 18 - 20 de ani iar pefectionarea functionala se întinde pâna la 30 de ani;

- exista un paralelism legic între dezvoltarea creierului si dezvoltarea psihicului pe tot parcursul evolutiei.

b. Creierul este organul psihicului, dar nu si izvorul sau sursa lui - sursa psihicului se afla în afara creierului în influentele mediului extern si ale mediului intern al organismului.

Izolat de comunicarea cu mediul extern si cu cel intern, creierul nu va putea niciodata sa genereze psihic, în virtutea simplei sale structuri celulare interne. Psihicul nu este, pre-existent si pre-format în structura celulara interna a creierului; creierul va începe sa "produca" functii psihice specifice dupa intrarea sa în comunicare cu sursele de informatie din mediul extern; neuronii, ca elemente structurale bazale ale creierului, se "încarca" de fuctionalitate psihica, adica devin "neuropsihoni" numai în masura în care au receptionat (sau receptioneaza), au procesat (sau proceseaza) si au stocat (sau stocheaza) informatii extrase din sursele externe (din afara lor)

c. Fiind functie a creierului si având la baza procese de natura neurofiziologica, psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea: senzatia, perceptia, gândirea, sentimentele etc. sunt calitativ cu totul altceva decât procesele nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, cu proprietatile lor naturale - intensitatea (forta), echilibrul si mobilitatea, cu toate ca interactiunea acestor procese este indispensabila pentru realizarea oricarei entitati psihice.

Ireductibilitatea psihologicului la fiziologic se concretizeaza si în relativa autonomie pe care o dobândesc structurile psihice pe masura consolidarii lor. Având si un rol reglator functiile psihice, îndeosebi gândirea si vointa, prin intermediul limbajului pot exercita influenta asupra dinamicii proceselor nervoase si biologice.

Astfel ca, pe lânga reactia primara somato-psihica, în cadrul careia se evidentiaza dependenta starii si dinamicii structurilor interne de modificarile biofiziologice ale creierului si ale organismului în ansamblu, se constituie si relatia secundara psiho-somatica, extrem de importanta la om, în cadrul careia se evidentiaza dependenta inversa a starilor bio-fiziologice ale organismului de starea sistemului psihic.

Starile emotionale au o influenta directa si neconditionata asupra echilibrului fiziologic al organismului care poate fi:

- pozitiva, optimizatoare, sporind rezistenta si capacitatea de mobilzare energetica (emotiile zise stenice);

- negativa, perturbatoare, favorizând aparitia unor tulburari patologice - tulburari psihosomatice (emotiile zise astenice, starile anxios-depresive).

Admiterea relatiei psiho-somatice, respectiv a posibilitatii exrcitarii de catre psihic a unei influente asupra propriului organ - creierul, nu înseamna o separare a lui de creier sau o absolutizare a autonomiei pe care o dobândeste în cursul dezvoltarii ontogenetice. Aceasta relatie concorda si se inegreaza pe deplin în principiul biologic general al unitatii contradictorii dintre structura si functie. Potrivit acestui principiu, nu exista structuri inerte, imobile, predeterminate, lipsite de o disponibilitate functionala intrinseca, dupa cum nu exista nici functii pre-formate, în sine, care sa se ataseze din afara unor structuri; structura este chemata la viata de o anumita necesitate adaptativa, a carei satisfacere reclama exercitarea unei functii specifice; functia respectiva, aparuta initial în stare embrionara, se va dezvolta si perfectiona treptat si permanent pe masura ce-si va crea si perfectiona structura proprie, care s-o realizeze.

În ultima instanta, din pespectiva evolutiva, filogenetica, relatia ce se impune ca premisa obiectiva a analizei psihologice este urmatoarea: cresterea complexitatii modului de viata (existenta) à dezvoltarea functiilor psihocomportamentale ca necesitate a unei echilibrari optime cu mediul extern de diversitate si complexitate crescânde à diferentierea, specializarea si perfectionarea sistemului nervos, a creierului, ca organ al psihismului.

În ordine inversa si secunda, se poate afirma ca: cu cât organizarea neuronala este mai evoluata, mai diferentiata în structura sa interna si mai pefectionata, cu atât devine mai capabila de realizarea unor functii psihice de rang înalt, în contextul modului de existenta definitoriu pentru o specie de animale sau alta.

Superioritatea absoluta a psihicului uman în raport cu psihicul altor vietuitoare este data nu numai de complexitatea incomparabil mai mare a modului uman de existenta (care este social si cultural), ci si de superioritatea organizarii structurale a creierului uman, superioritate constituita evolutiv-istoric.

Din punct de vedere anatomo-histologic, aceasta superioritate se evidentiaza în:

a. numarul semnificativ mai mare al neuronilor si al volumului de substanta cenusie;

b. nivelul mult mai înalt de dezvoltare si de pondere al scoartei cerebrale, formatiunea cea mai noua din punct de vedere filogenetic si ai carei neuroni poseda o capacitate combinatorie si rezolutiva mult mai mare decât neuronii segmentelor inferioare;

c. gradul mai înalt de dezvoltare al lobilor frontali, îndeosebi a portiunii lor anterioare (la om se vorbeste de "frontalizare cerebrala", la celelalte animale, portiunea frontala anterioara este slab dezvoltata, fiind tesita, adica aplatizata);

d. cresterea considerabila a ponderii zonelor asociativ-integrative, de ordinul II, III, IV, carora le revin 2/3 din masa de substanta nervoasa a scoartei cerebrale;

e. disponibilitatea intrinseca a creierului uman individual de a achizitiona din afara un sistem perfectionat de codificare a informatiei, atât pentru procesare-vehiculare interna, cât si pentru exteriorizare-obiectivare, si anume limbajul, care se suprapune peste modalitatile primare înnascute de codificare - codificarea bioelectrica si codificarea biochimica.

SUBIECT 3

PRINCIPIUL REFLECTARII SI MODELARII INFORMATIONALE

Acest principiu ne răspunde la întrebarea: „Ce este psihicul ca fenomen, în ce constă natura lui calitativă?”

Aceasta este una din întrebările cardinale ale psihologiei, care s-au pus dintotdeauna. Răspunsurile la această întrebare au oscilat în timp între variantele substanţialiste şi variantele energetiste.

În variantele substanţialiste, psihicul era identificat cu o substanţă sui generis denumită fluid sau homunculus, situată în interiorul individului şi conferindu-i atribute funcţionale specifice. Varianta energetistă identifica psihicul cu o formă particulară de energie. Cea mai pregnantă variantă energetistă o reprezintă teoria energiilor specifice ale organelor de simţ, elaborată de neurofiziologul german Johannes Muller în a doua jumătate a secolului XIX. Această teorie susţinea că senzaţiile şi percepţiile reprezintă forme specifice ale energiilor pe care le conţin în ele organele de simţ şi care sunt activate sub acţiunea stimulilor externi.

Considerarea psihicului ca substanţă sau energie duce frecvent la eliminarea caracteristicilor lui calitative specifice şi la dizolvarea lui fie în structurile substanţiale ale creierului, fie în formele energetice biologice şi biofizice care au loc în organism.

Principiul reflectării s-a conturat în a doua jumătate a secolului XIX; prin el se viza găsirea unui alt răspuns, mai adecvat, la întrebarea: „Care este natura ontologică, existenţială a psihicului?” În prima sa variantă, acest principiu a valorificat principiile şi legile fizicii, în special ale opticii, care demonstrau posibilitatea oglindirii unui corp într-un alt corp sub forma imaginii, datorită raportului de absorbţie, reflexie şi refracţie a luminii care cade pe suprafaţa corpului reflectat. Ulterior, acest principiu s-a adecvat la particularităţile funcţionale ale sistemului nervos central şi ale creierului.

În forma lui elaborată, finală, acest principiu susţine că psihicul, din punct de vedere ontologic (existenţial), trebuie definit ca o formă particulară de reflectare. Atributele acestei reflectări sunt:

1. Se realizează de către o materie superior organizată şi dezvoltată – creierul;

2. Are un caracter subiectiv;

3. Are un caracter ideal.

Caracterul subiectiv înseamnă că orice proces psihic se realizează şi aparţine unui individ concret; nu există procese psihice extra-individuale.

Caracterul subiectiv se mai referă la dependenţa conţinutului şi formei de realizare a reflectării psihice de particularităţile structural-funcţionale interne ale subiectului: în raport cu unul şi acelaşi obiect sau una şi aceeaşi situaţie subiectivă, la diferiţi subiecţi vor apărea diferite conţinuturi psihice, aceasta datorită diferenţelor în structura organizării lor interne.

De asemenea, acest caracter se referă la implicarea activă a subiectului în desfăşurarea procesului de reflectare. Subiectul se angajează voluntar în percepţie, memorie, rezolvarea de probleme; reflectarea psihică are caracter activ şi selectiv.

Caracterul ideal înseamnă că forma de reflectare psihică se opune substanţialului, materialului. Ca atare, pe lîngă substanţă şi energie, există o realitate ideală: psihicul Se poate spune că „idealul este materialul tradus şi transpus în capul omului”, procesele de traducere şi transpunere realizînd reflectarea psihică. Ca formă particulară de reflectare, psihicul se întemeiază pe şi derivă din proprietăţile generale de reflectare a materiei. Toate corpurile au însuşirea de a înregistra şi reproduce în manieră proprie influenţele şi acţiunile exercitate asupra lor de celelalte corpuri. Proprietatea de reflectare se realizează în cadrul unei relaţii funcţionale cu doi termeni principali:

–termenul reflectat, care acţionează şi exercită anumite influenţe şi acţiuni;

– termenul reflectant, care receptează acţiunea şi o reproduce în manieră proprie.

Reflectantul oglindeşte, reflectă caracteristicile acţiunii exercitate de reflectat. Natura calitativă a reflectării se determină după caracteristicile reflectantului şi, după cum reflectatul este un corp neînsufleţit sau un corp însufleţit, calitatea reflectării se va modifica în mod corespunzător.

Forme principale de reflectare:

– mecanică: se realizează prin modificarea structurală, de formă sau de poziţie spaţială a reflectantului (ex: lovirea bilei cu tacul)

– mecanică de tip optic: se realizează în formă de imagine virtuală pe baza interacţiunii între fasciculele de lumină şi lentile sau oglinzi;

– biologică: apare la organismele vii şi se realizează prin procese metabolice. Organismul viu realizează schimburi de substanţe şi energie cu mediul, transformări chimice asupra acestor substanţe şi energii, extrăgînd elementele necesare propriei structuri şi funcţionări;

– psihică: formă superioară de reflectare realizată prin intermediul sistemului nervos; ea se bazează pe relaţia şi funcţia de semnalizare şi designare-reprezentare. Adică acţiunile stimulilor externi sunt supuse unor operaţii logice de prelucrare şi interpretare. Aceste operaţii se concretizează în constituirea unor imagini ideale, care se pune în corespondenţă cu stimulii sau obiectele externe care acţionează în momentul dat asupra organelor de simţ.

Imaginea presupune stabilirea unei relaţii de asemănare cu obiectul sau stimulului extern, pe baza căreia devine posibilă diferenţierea (sau discriminarea) şi identificarea, recunoaşterea obiectelor în individualitatea lor specifică.

Pe lîngă forma imagistică, reflectarea psihică, îndeosebi la nivelul omului, îmbracă şi forma constructivistă. Constructivismul reprezintă acea modalitate superioară de prelucrare şi integrare a informaţiilor şi datelor externe prin intermediul simţurilor, care face posibilă elaborarea de generalizări şi simbolizări. Aceste generalizări şi simbolizări sunt concretizate în forma noţiunilor şi conceptelor. Spre deosebire de percepţie şi reprezentare, noţiunea sau conceptul nu presupune existenţa unei relaţii de asemănare cu obiectul sau realitatea reflectată, ci doar a unei relaţii de reprezentare-designare convenţională.

Aşadar, reflectarea psihică la nivelul omului se realizează în două forme esenţiale:– sub formă de imagini (reflectarea imagistică)– sub formă de constructe mentale, logice (generalizarea abstractă)În ambele cazuri, reflectarea este mediată prin cuvînt. Cuvîntul fixează imaginea perceptivă şi intervine şi în formarea conceptelor.Principiul reflectării a fost întregit, definitivat în a doua jumătate a secolului XX prin adăugirea principiului modelării informaţionale.

În definirea statutului ontologic al psihologiei, la noţiunea clasică de reflectare s-a adăugat noţiunea modernă de informaţie (introdusă de cibernetica teoretică). Prin introducerea noţiunii de informaţie, a rezultat modificarea modelului clasic al Universului, adică a modelului bidimensional, în care Universul era considerat ca avînd două dimensiuni stabilite de fizica clasică: substanţa şi energia. Cibernetica a introdus dimensiunea informaţională, de aici rezultînd modelul tridimensional al Universului.Informaţia devine aşadar o entitate obiectivă, bazal constitutivă a întregului univers.

Încercînd să definească noţiunea de informaţie, Norbert Wiener nu găseşte iniţial decît o formulare tautologică: „Informaţia este doar informaţie, ea nu este nici substanţă, nici energie.” Spre deosebire de substanţă şi energie, informaţia este lipsită de proprietăţi nemijlocit perceptibile. În această situaţie, se pune întrebarea: cum se poate testa existenţa ei reală?Existenţa reală a informaţiei se verifică şi se testează indirect, pe baza analizei şi evaluării efectelor pe care ea le produce la nivelul sistemelor receptoare. Dacă primim un stimul din afară şi sistemul dă un răspuns eficient (care să-i păstreze echilibrul, organizarea internă), aceasta înseamnă că el realizează integrare de informaţie (opusul informaţiei este entropia).

Astfel apare o nouă definiţie a informaţiei:Informaţia este măsura gradului de organizare la nivelul sistemelor reale, aflate în ipostaza de receptoare ale influenţelor exercitate din afară asupra lor. Oriunde există organizare, dezvoltare, optimizare, acolo se realizează integrare de informaţie. Oriunde există oscilaţii, perturbări, disfuncţii, acolo locul informaţiei este luat de entropie.Făcînd o paralelă între noţiunea de informaţie şi noţiunea de psihic, se constată că, din punctul de vedere al semnificaţiei, al conţinutului, ele sunt foarte apropiate şi de acelaşi gen (rang):

1. Ca şi informaţia, psihicul este lipsit de proprietăţi sensibile.

2. Ca şi informaţia, psihicul se realizează, se formează şi funcţionează în cadrul relaţiei de comunicare dintre subiect şi lumea exterioară.

3. Ca şi informaţia, psihicul diferenţiază indivizii concreţi.

4. Ca şi informaţia, psihicul presupune existenţa unui anumit suport substanţial-energetic (sistemul nervos, creierul) şi a unor anumite mecanisme pentru a se putea realiza. Modelarea informaţională arată că reflectarea psihică se realizează în forma unor modele informaţionale.

Aceste modele informaţionale sunt de două tipuri:

– izomorfice, în cadrul cărora se stabilesc corespondenţe biunivoce, de 1-1 între elementele interne ale modelului (imaginii) şi proprietăţile obiectului (adică imaginea reproduce punct cu punct elementele şi proprietăţile obiectului; exemplu: percepţia individuală).

– homomorfice, în care se produce o comprimare şi selectare a informaţiei (despre însuşirile concrete ale obiectelor), astfel încît obiectul este reprezentat selectiv (exemplu: noţiunea.Putem spune că psihicul este un ansamblu de modele informaţionale ale lumii obiective externe.

SUBIECT 4

PRINCIPIUL ACTIUNII SI AL UNITATII CONSTIINTA-ACTIVITATE

A fost introdus în psihologie de Pierre Janet (creatorul psihologiei conduitei), argumentat şi dezvoltat de H. Wallon (De la act la gîndire), J. Piaget (Psihologia inteligenţei), A. Leontiev (Probleme ale dezvoltării psihice) şi L. Vîgoţki (Opere Alese, vol. I, II).Acest principiu răspunde la întrebarea: care este originea structurilor şi proceselor psihice? În istoria psihologiei, în legătură cu această problemă au existat două curente diametral opuse: ineismul (imanentismul) şi curentul tabula rasa.

Potrivit ineismului, structurile psihice sunt date, înnăscute, preformate; manifestarea lor se produce treptat şi succesiv în cursul vieţii individului. Înaintarea în vîrstă scoate la suprafaţă şi pune în funcţiune noi structuri psihice, aflate pînă atunci în stare latentă. Mediul extern nu are decît, cel mult, rol de declanşator şi activator al structurilor preexistente.Imanentismul îşi are rădăcinile în antichitate, în concepţia lui Platon, care formulează teza Ideilor înnăscute. Această teză va fi reluată în epoca modernă de Kant şi amplu dezvoltată sub forma Categoriilor apriorice, acestea fiind structuri de gîndire existente înaintea şi în afara oricărei experienţe senzoriale.