Tema pentru acasa: roman

Din nou întemniţaţi…
„În faţa anumitor nenorociri simţi uneori ruşinea de a fi fericit.”
La Bruyère
Porţile  neunse  se  deschiseră  cu  zgomot,  ca  să  le  facă  loc  celor  doi  fugari,  însoţiţi  de
soldaţi şi câini, să pătrundă în curtea penitenciarului „Zarianka-1”.
Aici  fură  preluaţi  de  un  ofiţer,  care  le  ordonă  să-l  urmeze  cu  privirile  în  pământ  şi  fără  să
vorbească.
Mihai  ştia  de  ce:  era  duminică,  zi  în  care  deţinuţii  se  aflau  în  barăcile  lor.  După-amiaza
duminicilor  era  unica  bucată  de  zi  din  săptămână  când  acestora  li  se  permitea  să  se
odihnească, să doarmă, să stea întinşi în pat, să joace cărţi sau să facă schimb de vorbe unul
cu celălalt.
Mihai Ulmu păşea în fruntea escortei, ţinând pruncul strâns la piept.
Hainele, făcute zdrenţe de colţii zăvozilor, curgeau din urma lui, mişcate de vânt. Dar el nu
simţea durere.
Se îndreptau către clădirea administrativă în care-i aştepta Kudreavţev şi se aflau chiar în
mijlocul  câmpului  de  instrucţie,  când  Mircea  sparse  cu  glăsciorul  lui  de  clopoţel  liniştea  de
mormânt a curţii.
Soldaţii din escortă au tresărit, speriaţi, şi au tras piedicile armelor.
Era  pentru  prima  dată  în  istoria  acestui  lagăr  al  morţii  când  în  curtea  dintre  munţi,  cu
rezonanţă de scoică uriaşă, răsună un glas cristalin de copil.
Tot atunci Mihai îl auzi parcă pe cineva strigând de undeva de sus: „S-a întors Ulmu!”
El  nu  avea  de  unde  să  ştie  că  în  zilele  anterioare  toată  închisoarea  numai  despre  asta
vorbise: deţinutul Ulmu a evadat întru a-şi scoate soţia dintr-un lagăr de alături, ca aceasta să-i
poată naşte pruncul în libertate.
Ulmu lipi sugarul mai aproape de pieptul său şi acesta tăcu.
Mergea cu ochii în pământ, fiind foarte atent pe unde calcă.
Dintr-odată,  un  zgomot  ciudat,  puternic,  ca  un  fâlfâit  de  aripi,  umplu  curtea  largă  a
penitenciarului.
Mihai  se  opri  ţintuit  în  mijlocul  curţii,  neînţelegând  ce  se  întâmplă.  Îşi  ridică  privirile  şi  îşi
văzu colegii de detenţie din cele trei blocuri aplaudând.
Tot lagărul stătea la geamuri şi-l aplauda pe Ulmu.
O mie de perechi de mâini, unele strecurate printre zăbrelele geamurilor, băteau din palme
frenetic,  ca  la  un  spectacol,  în  care  viaţa  învinsese,  precum  de  atâtea  alte  ori,  hăul,  absurdul,
neîndurarea.
Ei băteau din palme, în tăcere, în semn de  solidaritate,  de  aprobare,  de  admiraţie  pentru
un  coleg  de-al  lor,  care  reuşise  să  evadeze  dintr-o  închisoare  pentru  a  pătrunde  în  alta  şi  a  o
scoate de acolo pe mama copilului său.
Mihai asculta, şocat, aplauzele care răsunau din toate părţile.
Apoi,  dintr-odată,  îşi  ridică  pruncul  înfăşat  în  scutecele  improvizate  din  hainele  sale
vărgate, sus deasupra capului, aşa cum o mai făcu în mijlocul taigalei, pentru ca să se bucure

---

şi ei de bucuria lui, strigându-le: „S-a născut liber! El s-a născut liber!”
Şi aplauzele au răbufnit, ca o ploaie, cu o şi mai mare intensitate.
Soldaţii, enervaţi, l-au îmbrâncit cu patul armelor să meargă înainte.
Când  au  fost  împinși  în  cabinetul  lui  Kudreavţev,  aplauzele  deţinuţilor  de  la  geamuri  mai
continuau.
Şeful penitenciarului părea să turbeze.
Măsura cu paşi grăbiţi biroul dintr-o parte în alta şi tuna de mânie:
− Ce e cu această rebeliune? Se cred la concert? Să înceteze imediat!
Dar ei nu s-au oprit decât mult mai târziu.
Fiecare deţinut avea câte o problemă nerezolvată cu statul. Aşa credea Kudreavţev.
Dar el îi iubea, aşa cum un rege bun la inimă îşi iubeşte supuşii nerecunoscători. Nu dorea
decât să-i vadă readuşi la calea cea bună.
Cea  mai  mare  preocupare  a  şefului  penitenciarului  era  grija  pentru  aceşti  nenorociţi:  chiar
zilele  trecute  dăduse  ordin  să  fie  instalate  la  geamurile,  unele  fără  sticlă,  ale  barăcilor  câte
două rânduri de zăbrele, ca să nu le fie frig deţinuţilor. Şi-n loc de mulţumită, aceştia evadau, îl
înjurau, nu-l respectau.
Kudreavţev  se  aşeză  la  biroul  său.  Deasupra  acestuia  era  agăţat  un  tablou  de  dimensiuni
uriaşe, pictat de Şagov, o imitaţie după „Judecata de Apoi”, de Michelangelo, doar că în locul
lui Dumnezeu Atotputernicul, artistul plastic pictase chipul colonelului Kudreavţev.
Când aplauzele încetară să se audă, acesta se mai domoli:
−  Unde  dracu’  v-aţi  pornit,  imbecililor?!  Şi-ncă  şi  cu  acesta,  micu›?!  Unde  fugiţi  voi  de
bine?!  Măi,  voi  vreţi  să  înecaţi  peştele  în  apă.  Sunteţi  hrăniţi  de  trei  ori  pe  zi,  aveţi  acoperiş
deasupra  capului,  aveţi  sobă,  pat,  pernă,  pătură… Statul  vă  îmbracă  şi  vă  încalţă…  Ce  mai
doriţi?! Ce nu vă ajunge?! Probabil nu ştiţi, dar dacă înainte vreme locuitorii Siberiei fugeau de
aici,  acum  locuitorii  Patriei  au  început  să  fugă  în  Siberia.  Chiar  săptămâna  trecută  au  fost
descoperiţi  nişte  ucraineni  hăt  de  la  Harkov  care  încercau  să  se  ascundă  cu  familiile  lor  în
taigaua  noastră.  Înseamnă  că  a  devenit  atractivă.  Înseamnă  că  se  poate  trăi  în  ea.  Înseamnă
că viaţa devine aici mai sigură decât în marile oraşe. Asta nu vă dă de gândit?!
Apoi îl sfredeli pe Ulmu cu ochii lui de vultur pleşuv:
−  Mă,  tu  eşti  irecuperabil!  Tu  nu  te  gândeşti  decât  la  evadare!  De  două  ori  ai  fugit  şi  de
două  ori  eşti  prins!  Nu  te-ai  săturat  să  tot  aduni  ani  de  stat  la  mititica?!  Aici  îţi  vor  putrezi
oasele,  să  ştii!  Duceţi-i  în  sala  de  judecată,  unde  sunt  aşteptaţi!  îi  ordonă  el  ofiţerului  de
escortă.  Ca  să  nu  le  mai  ardă  de  jocuri  din  astea  cât  or  fi  şi-or  mai  trăi!  După  pronunţarea
sentinţei, deţinutului M1-315 să i se dea zece zile de carceră.
Mihai  Ulmu,  Maria  Răzeşu  şi  pruncul  lor  fură  introduşi  în  clubul  închisorii,  de  astă  dată  ei
fiind judecaţi de către celebrul judecător Mohov.
Acesta ieşi înaintea lor înveşmântat într-o robă neagră şi cu o lavalieră roşie, ca un fluture
uriaş, la gât.
Pentru  Mohov  orice  proces  era  un  adevărat  spectacol.  Parcă  nu  se  afla  într-o  sală  de
judecată, ci pe o scenă de teatru.
Mohov  fusese  judecător  la  Moscova  în  anii  ‚30.  El  judecase  lotul  de  troţkişti,  pe  care,

---

condamnându-i  la  moarte,  îi  opri  să  devină  asasini.  Făcea  şedinţele  în  localul  închiriat  al
Teatrului  Bolşoi.  El  şi  inculpaţii  stăteau  pe  scenă.  Sala  era  plină  până  la  refuz.  Venea  toată
lumea  bună  a  Moscovei  să  asiste  la  procesele  lui.  Se  vindeau  bilete  ca  la  un  spectacol
adevărat.  La  câteva  au  participat  şi  membri  ai  Biroului  Politic  cu  soţiile  şi  copiii.  După  fiecare
verdict, răsunau ovaţii, încât de multe ori era nevoit, la „bis!”, să le pronunţe sentinţele de două
sau chiar de trei ori.
Ce vremuri! Cât entuziasm! Cât elan! Şi acum parcă-i mai vede pe moscoviţi în costume de
gală şi femeile – în blănuri de sobol, urmărindu-l cu binoclurile sau prin monoclu, din staluri, din
galerii, de la balcoane şi din lojile prea pline.
Până  la  urmă  fu  învinuit  de  către  inculpaţii  săi  că  ar  fi  făcut  din  ei  eroi  cu  forţa  şi  a  fost
trimis şi el la Kolâma.
Vocea lui triumfătoare răsună în sala goală a clubului, de parcă se mai afla la Bolşoi:
− Deţinut M1-315, fost Mihai Ulmu, fost cetăţean, fost-fost-fost… pentru tentativă repetată
de  evadare,  pentru  incitare  şi  complicitate  la  evadare,  pentru  conspiraţie  contra  administraţiei
penitenciarului  şi  indisciplină  flagrantă,  pentru  sabotaj  (ai  lipsit  în  ultimele  zile  de  la  muncă),
pentru omisiune de denunţ (nu te-ai autodenunţat că aveai de gând să evadezi), pentru difuzare
de  zvonuri,  pentru  agitare  de  spirite  şi  altele  ai  fost  condamnat  la  mai  multe  termene  de
detenţie care, adunate toate împreună, însumează 240 de ani, 8 luni, 3 săptămâni, 2 zile, 8 ore
şi 30 de minute.
Precizarea cu numărul de ore şi minute era o mare taină procesuală, dar tocmai ea urma
să caracterizeze profesionalismul impecabil al judecătorului Mohov.
Mariei  Răzeşu  i  se  mai  adăugaseră,  la  cei  zece  ani  de  detenţie,  încă  zece.  Ea  a  fost
întoarsă cu tot cu prunc la închisoarea-maternitate de la Şirokaia Poleana.
−  Dacă  te  vei  comporta  bine,  i-a  promis  lui  Mihai  un  gardian  din  cei  care  l-au  condus  la
izolator, s-ar putea să ţi se reducă termenul la jumătate.
Carcera de la Zarianka era o groapă îngustă şi rece. Pereţii ei erau acoperiţi de gheaţă şi
vara. Nu avea bec şi nici ferestre, dar ochii i se obişnuiseră repede cu bezna ei umedă.
Ulmu se aşeză pe pardoseala de ciment cu braţele încrucişate şi cu picioarele strânse sub
el, ca să păstreze în trup cât mai multă căldură cu putinţă.
Apoi începea să „alerge” prin celulă: un pas încolo şi altul înapoi, mai mult pe loc, sărea în
sus,  atâta  cât  să  nu  se  lovească  cu  creştetul  de  tavan,  lovea  cu  talpa  bocancului  în  perete,
semănând cu o fiară de la grădina zoologică.
− Camera  strâmtă,  filozofase  de  multe  ori  Kudreavţev  în  faţa  lor  înainte  de  a  descinde  în
zonă,  reeducă:  în  spaţiile  restrânse  mintea  lucrează  încet  şi  sigur.  Acolo  deţinutul  are  toate
şansele să prindă la minte. Şi să înceapă să gândească. Mai ales dacă nu e hrănit.
Şi,  cu  adevărat,  acolo  omul  de  multe  ori  nu  putea  ghici  dacă  mai  trăieşte  sau  a  murit  de
mult. Acolo el devine optimist, începând cu certitudine să creadă că e cu neputinţă să nu existe
şi o moarte, adică un sfârşit la toate suferinţele.
Dar  lui  Mihai  Ulmu,  se  pare,  nu-i  păsa  de  nimic:  el  avea  pentru  cine  trăi.  Maria  şi  Mircea,
cele două fiinţe pentru care el e dator să învingă foamea, frigul, boala, singurătatea, moartea.
Când  trecură  cele  10  zile  şi  iugrinul  Iuiun  aflase  de  pedeapsa  încasată,  mirat  mereu  de
însufleţirea lui Ulmu, l-a întrebat pe acesta din urmă:

---

− 240 de ani?! Dar, profesore, cine mai trăieşte atâta?!
− Jur că am să ies de aici. Am un copil şi o soţie în lagărul vecin. Viaţa lor depinde de viaţa
mea… Iar 240 de ani trec repede, îi răspundea de fiecare dată Mihai Ulmu, zâmbind trist.

---