Tema pentru acasa: roman

Păstorul furnicilor
„Să nu râzi, să nu plângi, să nu urăşti, ci doar să înţelegi.”
Baruch Spinoza
Lucrau la construcţia unui drum dinspre marea Ohotsk, paralel cu râul Kolâma.
Pe aici urma să ajungă cărbunele de la Zarianka la oamenii muncii din necuprinsa patrie, şi
uraniul  –  la  cele  mai  paşnice  bombe  atomice  din  lume,  care  aveau  să  le  pună,  prin  simpla  lor
existenţă,  zăbalele  armăsarilor  revanşismului  şi  care  erau  produse  în  serie  în  URSS,  după  ce
americanul Fermi experimentă prototipul bombei cu hidrogen în closetul unui stadion de fotbal şi
umplu de fecale toată partea de vest a Americii.
Tăiau pădure, cărau pietroaie, sfredeleau tunele.
Deţinuţii  veneau  din  urma  artificierilor,  cu  târnăcoapele,  cu  roabele,  cu  instrumentele  de
măsurat şi cu braţele lor de muncă.
Într-o  zi  tractoarele  au  ajuns  la  un  cimitir  părăsit,  situat  pe  o  ridicătură  dintre  râu  şi  un
munte. Era o necropolă de-a iakuţilor, semănată cu idoli ciopliţi în lemn. Când buldozerele s-au
sprijinit  cu  lamele  uriaşe  de  pământul  de  la  margine,  din  pădurea  de  alături  apăru  un  iakut
bătrân.
− Nu puteţi muta drumul un pic mai într-o parte?! Cimitirul are aproape o mie de ani. Morţii
noştri au ocupat primii acest loc.
− Nu putem, bătrâne, i-a spus cu regret inginerul-şef. Iată hărţile. Nu există o altă soluţie.
Dacă ar fi să găurim muntele, cum sugerezi dumneata, ar însemna cheltuieli neprevăzute. Stalin
n-o să le aprobe.
Bătrânul  se  uită  cu  interes  la  hărţile  drumarului,  pe  care  acesta  i  le  desfășură  amabil  în
faţă.
Stătu aşa aplecat deasupra acestora, în tăcere, mai multă vreme. Apoi se ridică şi-l rugă
să oprească toată tehnica şi să nu intre în cimitir până a doua zi în zori.
În  dimineaţa  zilei  următoare  cimitirul  dispăru  de  la  locul  lui.  La  marginea  acestuia  mai
zăbovea  doar  un  dragon  fără  sex,  cioplit  în  lemn,  pe  care  un  nor  de  furnici  devoratoare  de
ruine, aşa le numesc localnicii, îl mai acopereau ca o maramă vie, foşnitoare, şi sub care idolul
se  topea  văzând  cu  ochii,  ca  o  bucată  de  gheaţă  aruncată  într-o  cană  cu  apă  fierbinte.  Când
miriadele de furnici intrară în pământ după partea de jos a sculpturii, o ridicară blând în sus şi o
aşezară pe iarbă ca să o facă să lunece, lent, împingând-o undeva după un muncel din pădure,
oamenii fură cuprinşi de spaimă şi câinii prinseră să scâncească, înfricoşaţi de vederea atâtor
gângănii. Dar ele nu se abătură din drumul lor.
Atunci apăru şi iakutul, care îi zise inginerului-şef:
− Acum puteţi lucra mai departe.
Şi plecă.
Brigada  lui  Mihai  aştepta  la  câteva  sute  de  metri  de  acel  loc  şi  nu  ştiu  nimic  de  insecte.
Despre ele şi despre iakut aflară ceva mai târziu de la careva dintre muncitori.
Ei  văzură  doar  locul  unde  în  ajun  fusese  cimitirul,  acum  –  semănat  cu  gropi  şi  şanţuri,  cu
lăsături şi moviliţe ciudate, dar cu stratul de iarbă de deasupra intact.
Şi parcă mai zăriră coada acelui râu de furnici de culoarea țărânei – ca apa unui canal ce

---

se retrage – care urca pe panta muntelui ca să coboare dincolo, ducând în spate dragonul de
lemn, morţi şi bucăţi de sicrie străvechi.
Cu toate întrebările curioase ale deţinuţilor, tractoriştii, buldozeriştii, camionagiii şi inginerii
munciră toată ziua aceea în tăcere.
Soldaţii din escortă fumară, cu privirile lunecând pe taiga, fără să scoată şi ei un cuvânt.
Şi doar câinii scheunară fără să se audă până noaptea târziu.

---