Tema pentru acasa: roman

Primul interogatoriu
„Dacă nu este Dumnezeu, totul este permis.”
Fiodor Dostoievski
Primul  interogatoriu  avu  loc  în  sediul  NKVD-ului,  instalat  în  clădirea  fostei  episcopii  din
centrul judeţean.
Imaginile  cu  mucenici  sfâşiaţi  de  fiare  sau  de  martiri  urcaţi  pe  ruguri  încă  nu  fuseseră
răzăluite de pe pereţi, ceea ce-i acorda sălii în care fusese introdus Ulmu o sobrietate bizară.
Între sfinţi ce propovăduiau şi îngeri care fâlfâiau din aripi, pe un perete, chiar deasupra mesei
anchetatorului, dintr-un portret uriaş îl fixa cu privirea lui aspră conducătorul Statului. Era acelaşi
portret din clasa lui, doar că de dimensiuni mult mai mari .
La o masă stătea un bărbat de vreo 30 de ani. Se vede că era un delicat: arbora o ţinută
de  aristocrat,  avea  o  haină  elegantă  aruncată  pe  umeri,  faţa  lui  era  palidă,  ca  acoperită  cu  o
mască de teatru, dreasă cu un machiaj de nuanţe diferite, privirile − melancolice. Îşi pilea, fără
să se grăbească, unghiile.
Într-un târziu, îşi puse un lornion, se uită în direcţia lui Mihai Ulmu, îl scrută o vreme şi zise:
− Vă rog să mă iertaţi, nici n-am observat că eraţi aici.
− Aşezaţi-vă, i-a propus acesta.
Mihai Ulmu vru să se aşeze, dar nu văzu în cameră nici un alt scaun.
−  Aa,  vă  rog,  să  mă  iertaţi.  Am  uitat  că  ieri  am  trimis  toate  scaunele  din  biroul  meu
arestaţilor  prin  celule.  Închipuiţi-vă  că  în  celule  nu  ajung  scaune.  Vă  rog  să  vă  aşezaţi  pe
scaunul meu.
A zis şi s-a ridicat de pe scaun, întru a i-l oferi lui Mihai Ulmu.
Acesta îi mulţumi şi rămase să stea în picioare.
Anchetatorul se dovedi foarte vorbăreţ:
−  Domnule  profesor,  vreau  să-ţi  fac  o  mărturisire:  deţinuţii  ăştia  mă  plictisesc.  Nu  ştiu  să
întreţină  o  conversaţie.  Cei  mai  mulţi  nu  realizează  că  nu  stau  în  faţa  unui  anchetator,  ci  mai
degrabă  în  faţa  unui  preot.  Care  aşteaptă  spovedania.  Eu  nu  desfăşor  anchete,  eu  le  oficiez.
Ştiu să ascult ca nimeni altul, iar acest lucru este cel mai important în profesia noastră. Ancheta
e  un  ritual,  unul  aproape  religios.  Pentru  că  eu  vreau  să-l  ajut  pe  un  deţinut  ca  acesta  să  se
elibereze de tot ce-i apasă sufletul, conştiinţa, dar şi imaginaţia. De aceea cei mai mulţi nu se
mărturisesc atât de cele ce le-au făcut, cât, mai ales, de cele pe care ar fi putut să le facă. Eu,
fiindcă  veni  vorba,  sunt  un  artist:  ştiu  să  fac  dintr-o  cameră  de  torturi,  domnule,  un  templu.  În
cazul dumitale este important că ai recunoscut că eşti vinovat.
− Dar nu am spus că sunt vinovat.
− Încă n-ai spus că eşti vinovat. Dar vei spune.
− Ce anume? Ce aţi fi dorit să vă spun?
− Nimic. Pentru că eu ştiu totul.
Apoi anchetatorul i-a vorbit despre Piramidele din Egipt, despre premierele din acest an de
la  Teatrul  vienez  de  Operă,  despre  Galeria  Tretiakov,  pe  care  o  vizitase  altădată  aproape
săptămânal cu familia, şi numai despre arestul lui Ulmu – nimic.
După mai multe ore de monolog, anchetatorul, plin de amabilitate, i-a spus :

---

−  Domnule  profesor,  vreau  să  vă  rog,  dacă  nu  vă  deranjează  acest  lucru,  evident,  să  vă
puneţi semnătura pe aceste file.
Şi i-a pus la dispoziţie mai multe foi îngrijit dactilografiate, mai degrabă nişte studii ştiinţifice
în  care  se  vorbea,  cu  argumente  de  netăgăduit,  despre  anacronismul  şi  necesitatea  demolării
Piramidei  lui  Keops  ca  monument  al  muncii  sclavagiste  milenare,  despre  transformarea
Teatrului de Operă din Viena, ca mostră a barocului burghez, într-un cămin pentru oamenii fără
căpătâi  din  acest  oraş,  despre  stringenţa  distrugerii  Galeriei  Tretiakov,  ca  simbol  al  gusturilor
retrograde ale claselor parazitare, şi că el, Mihai Ulmu, a şi lucrat în acest sens, elaborând mai
multe planuri de a le arunca în aer cu tot cu faraoni, primadone şi tablouri…
− Domnule anchetator, dumneavoastră sunteţi ca şi mine un om serios şi nu credeţi în cele
expuse aici… Vă asigur că nu m-am gândit niciodată la aşa ceva…
−  Vai,  nu  trebuie  să  mă  asiguraţi,  domnule  Ulmu!  Vă  cred  pe  cuvânt.  Misiunea  mea  este
alta. Eu nu fac decât să provoc sincerităţi. Atribuţia mea s-a încheiat, de altfel. Mi-a părut bine
să  vă  cunosc.  La  revedere.  De  fapt,  adio,  domnule  Ulmu.  Îmi  pare  rău…Transmiteţi  salutările
mele strămoşilor.
„Ce tip ciudat”, şi-a zis Mihai, când păşea pe coridoarele fostei episcopii însoţit de cei doi
soldați din escortă.
I s-a spus să aştepte în coridor.
Apoi a fost introdus într-o altă sală.
La o masă şedea un ins cu o scăfârlie rotundă, ca trasă cu compasul, rasă complet, cu o
faţă  lată  şi  fălci  de  buldog,  cu  un  piept  uriaş  îmbrăcat  în  tunică  militară,  având  mâini  de
muncitor, toate numai bătături.
− Bună ziua, domnule…, zise Mihai, dar nu-i desluşi gradul militar şi lăsă fraza neterminată.
− Mă, porni să strige militarul, tu eşti cel care povesteşti poezii?!
Şi, fără să aştepte răspunsul, se ridică în picioare şi prinse să se plimbe încolo şi încoace
prin cameră, întrebându-l nervos:
− Mă, scorpie capitalistă, tu de ce eşti duşman al poporului?!
Mihai tăcu şi din motiv că nu înţelese întrebarea. Acela repetă:
− Mă, de ce urăşti poporul? Ce rău ţi-a făcut ţie clasa muncitoare, jigodie ce eşti?!
Cum putea el „să urască poporul”, pentru care refuză catedra, dar şi repartiţia, ca şef de
promoţie,  în  unul  dintre  marile  oraşe  ale  României,  cerând  să  fie  trimis  la  o  şcoală  din
provincie…
Dar, se întrebă în gând, e posibil oare ca între timp cineva, cine?! să-i fi schimbat poporul,
cel pe care-l iubea enorm, tot aşa cum fusese schimbată şi puterea?! Nu putea să admită.
Fusese până în acea zi atât de împăcat cu lumea întreagă, era fericit cu cărţile, cu visurile,
cu  gândurile,  cu  lecţiile  sale,  nu-i  venea  să  creadă  că  ceea  ce  i  se  întâmpla  era  adevărat.  De
ce? De ce? De ce? Se întreba, fără să găsească vreun răspuns. De ce i se întâmplă tocmai lui
ceea ce i se întâmplă? El, care – la sfatul părinţilor săi – s-a străduit mereu să fie bun, onest,
corect cu toată lumea şi să se ţină cât mai departe de politică. Unul dintre profesorii săi, A. C.
Cuza, care preda economia politică la Universitatea din Iaşi, îşi lansă un partid care preconiza
transferarea  în  masă  a  evreilor  din  România  în  Madagascar,  promiţând  săracilor  că  le  va
repartiza  fiecăruia  câte  o  dugheană  de-ale  acestora,  la  ore  le  cerea  studenţilor  să  vină

---

îmbrăcaţi  în  cămăşi  albastre.  Aceştia  erau  preferaţii  lui.  Adepţii  lui  Corneliu  Zelea  Codreanu,
conducătorul Gărzii de Fier, purtau cămăşi verzi, cei de stânga purtau cămăşi purpurii. Pe Mihai
nu-l  preocupau  aceste  mode  vestimentare.  El  avea  o  cămaşă  albă  cu  ozoare  basarabene,
cusută de maică-sa.
Se strădui, într-o lume politizată până la absurd, să facă abstracţie de politică. Dar iată că
nu făcu ea, politica, abstracţie de el.
− Cred că am nevoie de-un avocat, rosti Mihai.
− Avocat?! Tu-ţi dai seama, bă, iresponsabilule, pe ce lume te afli?! Eşti un criminal, şi mai
doreşti şi avocat?!
− Va trebui să dovediţi că sunt criminal, a afirmat Mihai.
−  Vei  dovedi-o  chiar  tu!  zise  anchetatorul  lovindu-l  puternic  cu  pumnul  peste  faţă.  Scrie
aici…
Şi-i puse imediat în faţă o foaie albă şi un toc:
− Ce să scriu?! întrebă Ulmu.
− Ştii tu prea bine ce să scrii.
− Iată că nu ştiu.
− Scrie de ce vrei să destrami Uniunea Sovietică… Din ce an ai devenit agent al serviciilor
secrete româneşti, americane, engleze, franceze şi japoneze… De când ai încropit organizaţia
antisovietică al cărei conducător eşti… De ce-l urăşti pe tovarăşul Stalin… Scrie tot, amănunțit.
Apoi a început să-şi arunce într-un mod straniu ochii peste cap.
− Ticălosule! Tovarăşul Stalin nu te lasă să crapi de foame, nu doarme nopţile, gândindu-
se ce bine să-ţi mai facă, iar tu pui la cale atentate la viaţa lui. Şi încă, pe deasupra, mai eşti şi
agent al imperialismului mondial! Astea poporul nu ţi le va ierta!
Se apropie de el şi-l apucă de pulover.
− Mă, contra, ia zi de ce ţi-ai bătut joc de conducătorul mondial al popoarelor?! Aşa cum i-
ai scos tu ochii din portret, aşa am să ţi-i scot eu acuşica pe ceşti doi ai tăi din frunte…
Şi-l lovi.
− Nu voi scrie nimic.
− Ai să scrii, pramatie! Cine te crezi?! Mie îmi place să discut cu ăştia de-alde voi, rafinaţii,
mai ales când ţin degetul pe trăgaci. Atunci nu aveţi curajul să mă contraziceţi. De unde dracu’
aţi apărut atâţia, paraziţilor?! Ştiţi numai să sugeţi sângele clasei muncitoare.
Fu dus apoi sub escortă într-o celulă adaptată dintr-un depozit de la subsolul episcopiei.
Celula  de  acolo  semăna  cu  o  groapă  comună,  ticsită  de  cadavre  vii,  arestaţii  stăteau  ca
chibriturile  în  cutie,  unul  lângă  altul:  cei  vreo  treizeci  de  reţinuţi  încăpeau  în  cei  câţiva  metri
pătraţi numai stând înghesuiţi în picioare, iar nopţile nu puteau dormi decât sprijinindu-se unii de
alţii,  sufocându-se  din  cauza  lipsei  de  aer,  unii  dintre  ei  pierzându-şi  cunoştinţa,  iar  alţii
stingându-se fără să mai aştepte sentinţa; astfel că fiecare dintre aceşti oameni se bucura într-
un fel când era scos la anchete ca să fie bătut.
Depozitul nu avea geamuri. Dar ochii i se obişnuiseră curând cu întunericul.
Cum se afla chiar lângă perete, treptat descoperi că zidurile celulei erau acoperite cu sute
de  inscripţii  –  fraze  de  adio,  adrese,  nume,  mesaje  disperate.  O  frază  îl  impresionă  cel  mai

---

mult:  „Anunţaţi-o  pe  mama  mea,  Cornea  Elena  din  Căpriana,  județul  Lăpuşna,  că  am  fost
împuşcat la 2 iulie. Cornea Liviu, 1 iulie 1940”. „Cine intră aici e un om mort”, mai citi.
Om mort… Nu, nu! Nu putea fi vorba de el. E o nedumerire, o greşeală, o confuzie.
Căută  şi  el  ceva  ascuţit.  Găsi  un  cui,  pe  care-l  scoase  cu  greu,  cu  ajutorul  unghiilor,  din
talpa unuia dintre pantofii săi. Vru să-şi scrijeleze numele. Dar se răzgândi. Şi notă un vers:
„Doamne, tu te ţii de glume…”
Un rând din G. Topîrceanu. Şi peretele nu i se mai păru atât de posomorât.
A doua zi fu dus din nou în faţa anchetatorului, care îi propusese să aştearnă pe hârtie “tot
ce ştie”.
Dar Mihai Ulmu nu scrise nimic.
Şi iar fu bătut.
A treia zi – la fel. Anchetatorul se dovedi a fi un bătăuş de forţă. De cum acesta zâmbea
cu toată faţa, Mihai ştia că se pregăteşte să lovească.
A  patra  zi  l-au  scos  la  căderea  întunericului  şi  l-au  legat  cu  lanţuri  de  calea  ferată,
ameninţându-l  că,  dacă  nu  declară  tot,  nu  ce  ştie  el,  ci  ceea  ce  doreau  ei  să  declare,  va  fi
călcat de tren. Doar că, în noaptea aceea, prin acel centru de judeţ nu trecu niciun tren.
A  cincea  zi  reprezentantul  clasei  muncitoare  –  atunci  Mihai  descoperi  pentru  sine  că
bătăturile  de  pe  mâini  nu  proveneau  deloc  de  la  activităţi  de  producţie,  ci  de  la  „corecţiile”  pe
care  le  administra  zilnic  „duşmanilor  poporului”  –  bătu  în  el  ca  la  fasole,  cu  încă  doi  gardieni,
unul dintre aceştia având o imensă mustaţă răsucită.
Când gardienii îi fixaseră degetele şi i le strânseră cu partea dinspre balamalele uşii, Mihai
leşină.
Când îşi reveni, cel cu mustaţă făloasă îi aşeză dinaintea ochilor o foaie scrisă şi-l întrebă:
− Mă, tu ştii să semnezi?!
− Da…
−  Atunci  semnează,  îi  zise  mustăciosul  şi-i  luă  mâna  cu  mâna  lui,  făcând  o  semnătură
deşirată dedesubtul foii.
Imediat  după  asta,  tot  el  îl  bătu  cu  simpatie  pe  umăr  şi-i  oferi  o  ţigară.  Deşi  nu  fumase
niciodată, Mihai o luă instinctiv, dar nu ştiu ce să facă cu ea, o puse între degetele umflate şi,
când acela voi să i-o aprindă, se gândi la umilinţa la care era supus, la faptul cu cât sadism îi
striveau aceştia ultimele rămăşiţe ale demnităţii umane din el, şi aşeză ţigara înapoi pe masă.
− Mulţumesc, nu fumez, a murmurat Mihai.
−  Uite-aşa,  Mişa,  a  intervenit  şi  anchetatorul  fălcos,  cruzimea  acestei  lupte  între  clase  ne
sileşte  să  facem  lucruri  câteodată  lipsite  de  delicateţe.  Iar  chelfăneala  e  o  chestie  de  rutină.
Dacă te-aş fi iertat, aş fi dat dovadă de slăbiciune de clasă. Trebuie să mă înţelegi. Ce, crezi
că  pe  mine  nu  m-a  durut  pumnul  când  te  loveam  sau  laba  piciorului  de  şuturi?  Ai  oase  tari,
drace!  Dar  dacă  nu  biruiam  noi  în  revoluţia  din  ’17,  biruiaţi  voi.  Şi  eu  eram  cel  bătut,  iar  tu-mi
trăgeai  cu  papucii-n  ficaţi.  Asta  e  diferenţa.  Ştii  care  a  fost  cea  mai  mare  ofensă  adusă  mie
personal  ca  reprezentant  al  clasei  muncitoare?!  Că,  atunci  când  ai  intrat  în  acest  birou,  mi-ai
zis…  cum  mi-ai  zis?! „Bună  ziua,  domnule!”  Puteam  să-ţi  iert  orice,  mă  înţelegi?!,  dar  această
jignire n-am putut să ţi-o iert. Vezi ce înseamnă educaţie greşită, burgheză?! Ea te-a nenorocit

---

pentru o viaţă! Mâine să fii gata, c-o să-ţi asculţi sentinţa.
− Duceți-l, a
 
ordonat el celor doi bătăuşi de serviciu.
În drumul către celulă cel cu mustaţa burzuluită i-a spus:
− Eşti băiat deştept c-ai semnat. Ţi-ai semnat graţierea.
Şi cum Mihai, se pare, nu făcea eforturi să priceapă, gardianul adăugă:
−  De  regulă,  voi,  ăştia,  duşmanii  poporului,  sunteţi  puşi  la  zid.  Dar,  pentru  că  ai  fost
cooperant  cu  anchetatorii,  pedeapsa  capitală  îţi  va  fi  înlocuită  cu  25  de  ani  de  muncă  silnică.
15, 20 sau 25 de ani trec repede. S-o ştii de la mine. Iată, eu parcă mai ieri aveam 25, şi-acum
am 50 de ani bătuţi pe muchie.
Dosarul lui era încheiat.
A doua zi o escortă îl scoase pe Mihai Ulmu din celula suprapopulată cu mâinile la spate şi-
l  introduse  în  incinta  largă  a  catedralei  episcopale,  în  care  mai  aşteptau  alte  câteva  sute  de
persoane  –  profesori,  medici,  ţărani,  studenţi,  elevi…  Pe  mulţi  dintre  ei  îi  cunoştea  de  la
seminarele metodice, pe alţii îi văzuse prin centrul judeţean sau chiar la nunțile şi cumetriile din
Poiana lui…
La  o  masă  acoperită  cu  stofă  roşie,  aşezată  în  fostul  altar,  prezida  celebra  “troikă”,  care
alcătuia tribunalul.
La  început  instanţa  vorbi  despre  ei,  cei  prezenţi  acolo,  că  s-au  făcut  vinovaţi  de  crime
grave la adresa poporului, de acte de sabotare a procesului de industrializare a agriculturii, de
trădarea patriei lor noi – URSS (în care, de altfel, unii nu reuşiseră să trăiască decât câteva ore
până  a  fi  arestaţi),  de  agitaţie  antisovietică,  de  conspiraţie  contra  statului,  toţi  urmând  să  fie
condamnaţi conform articolului 66 al Codului de procedură penală al Ucrainei…
Ucraina era un stat vecin.
A fost citită o listă lungă de nume, printre care Mihai Ulmu şi-l auzi şi pe al său.
Apoi  membrii  tribunalului  s-au  retras  în  camera  de  consiliu  pentru  a  delibera  asupra
vinovăţiei  şi  pedepsei,  unde  au  stat  până  către  seară,  cum  vorbeau  între  ei  cei  din  gardă,
jucând poker.
Când şi-au făcut prezenţa, unul dintre ei, fără să se uite în vreo foaie, a scrutat cu priviri de
uliu catedrala largă şi a început să împartă sentinţe, arătând cu degetul:
− Ţie, ţie şi ţie! 25 de ani!
− Ţie, ţie şi ţie! 20 de ani!
− Ţie, ţie şi ţie! 15 ani!
Mihai se nimeri mai aproape de altar şi primi 25 de ani.
Totul se desfăşură ca într-un vis urât.
Pentru prima dată în acea seară Mihai Ulmu fu hrănit: un polonic de apă chioară cu câteva
urme de fasole într-o gamelă, plus o felie de pâine. Dar el nu s-a atins de mâncare. Un bătrân
de alături i-a spus:
−  Foamea  va  veni  mai  târziu.  Acum  ţi-e  frică.  Iar  frica  alungă  foamea.  Trebuie  să  te
sforţezi să mănânci, ca să poţi supravieţui.
Nu-i era frică. Altul era sentimentul pe care-l trăia în acele clipe.

---

Peste  câteva  ore  Mihai  Ulmu  împreună  cu  alţi  condamnaţi  ca  şi  el  fuseseră  urcaţi  într-un
camion, care-i duse la gară. Aici îi aştepta un tren negru ca şi noaptea care se lăsă peste acel
orăşel basarabean.
Gara era înconjurată de militari şi câini.
Fură urcaţi în vagoane-temniţe, cu ferestrele zăbrelite.
Trenul  porni  cu  mult  după  miezul  nopţii,  lăsând  în  urmă  peronul  cu  soldaţi  şi  viaţa  sa  de
până atunci spulberată.
În acea zi lui Mihai Ulmu pentru prima dată în viaţa sa i se făcu ruşine că aparţine neamului
omenesc…

---