Tema pentru acasa: roman

Drumul spre Siberia
„Toate sunt clare, numai eu sunt tulbure.”
Lao Zi
Luna se rostogolea din urma trenului ca un bulgăre de foc peste întinsurile moleşite, sărea
de pe un deal pe altul, de pe creştetul unui pâlc de salcâmi pe celălalt, atingând doar din când
în când pământul.
Mihai  Ulmu  se  bucura  că  era  noapte,  că  niciunul  dintre  condrumeţi  nu-l  vedea  în  bezna
vagonului  şi  nimeni  nu-l  întreba  nimic.  Încerca  să  se  deprindă  cu  tăcerea  (nerevenindu-şi  încă
din  şocul  interogatoriilor,  pasagerii  acelui  tren  aleseseră  să  tacă),  cea  pe  care  o  jinduise  de
atâta timp, ca dintr-o dorinţă de a redeveni el însuşi.
Trenul  ducea  noaptea  cu  el.  Era  o  închisoare  pe  roţi,  care  nu  oprea  în  gări  decât  rar.  Şi
atunci – pe linii laterale, discrete, pentru a i se ataşa alte vagoane, ticsite şi ele cu condamnaţi.
Erau garnituri alcătuite din zeci de vagoane pentru vite, care aveau în partea de sus guri de
aerisire  protejate  cu  gratii  metalice,  ca  să  nu  poţi  scoate  capul  printre  ele.  Probabil  că  întreg
trenul duhnea rău, de vreme ce aerul care venea de afară era tot aerul dinlăuntru, ce nu putea fi
nici el respirat decât cu silă. Oricum, era ceva mai puţin fierbinte, şi asta dădea o impresie de
împrospătare. De aceea rândul celora care se înghesuiau în faţa răsuflătorilor – câteva minute,
cel mult – era mare.
În  zori  traversară  Nistrul  pe  la  Tighina,  simţi  acest  lucru după  aburirea  acestui  râu  al
copilăriei sale, pe care-l cunoscu la Cetatea Albă. Îşi lua rămas-bun de la el, de la aceste locuri
dragi.  Le  va  revedea  vreodată?  Într-o  clipită  i  se  amestecară  în  minte  de-a  valma:  oameni,
rude,  grădini,  lanuri,  pâraie,  schituri,  locuri,  şcoala  din  Poiana,  chipuri  de  elevi  şi  profesori,
mama, tata, care i se perindau ca într-un film ce rulează cu viteză maximă.
Soarele  sfărâmă  peisajele  în  milioane  de  cioburi.  Abia  atunci  Mihai  putu  să-şi  vadă
condrumeţii, această masă tăcută, învinsă. Puteai crede că toţi aceştia uitaseră să vorbească.
La un moment dat, i se făcu teamă de linişte. Şi-i şopti unui bărbat de alături: „Buna dimineaţa”.
Acela  se  uită speriat  în  părţi  şi-i  spuse:  „Eu  nu  sunt  vinovat”,  străduindu-se  să-şi  facă  loc  cu
coatele printre alţi deţinuţi şi să dispară în curând undeva după spatele acestora către capătul
celălalt al vagonului.
După acest moment de derută, un bătrânel s-a dat mai aproape de urechea lui Mihai şi i-a
şoptit, confidenţial:
− Nici eu nu sunt vinovat!
Ulmu l-a privit în ochi şi i-a spus:
− Aici toţi sunt nevinovaţi!
Apoi a adăugat:
− Vinovaţi sunt acei care ne-au condamnat.
Interlocutorul lui se prefăcu imediat că doarme.
La lumina zorilor vagonul era ca un amestec straniu de frică, de înduioşare, de lacrimi, de
nădăjduire, de supărare, de sclavie consimţită, de încăpăţânare, de resemnare, de omenesc.
Era un tren lung, cu peste 50 de vagoane, toate pline cu deţinuţi, pe care-i ducea ca să-i
ascundă undeva la marginea lumii.

---

Pe câţiva zeci de metri pătraţi stăteau înghesuiţi unul în celălalt câteva sute de bărbaţi. Şi
dacă în prima noapte, şocaţi încă de cele prin care trecuseră, fiecare se străduia să fie tolerant
cu vecinul său de suferinţă, în zilele următoare aproape fiecine dădea glas supărării, dar nu faţă
de cei care-i urcară în acest „tren al disperării”, ci faţă de cel de alături: că-l calcă pe bătătură,
că-l împinge, că se holbează, că doarme răsturnat peste dânsul, că pute de la el, că-l sâcâie.
Era  aproape  imposibil  să  te  mişti,  de  parcă  oamenii  fuseseră  cimentaţi  între  ei.  Dacă  te
lăsai învins, răpus de oboseală, riscai să te prăbuşeşti pe pardoseala de fier sau peste vecin.
Şi doar în măsura în care la gări erau scoşi cei morţi, li se părea că locul devenea un pic mai
larg şi parcă respirau ceva mai în voie.
La deschiderea vagoanelor, în câte-o haltă părăsită la vreme de noapte, supravegheată de
soldaţi  înarmaţi,  erau  culeşi  decedaţii,  cei  mai  mulţi  asfixiaţi,  şi  aruncaţi  de-a  dreptul  în  câmp,
fără să mai fie îngropaţi în pământ.
„Începe  să  ne  bucure  moartea  noastră”,  surprinse  Mihai  Ulmu  un  sentiment  general,
nerostit.
Oameni storşi de puteri, obosiţi, disperaţi, se întrebau prin întuneric: „Oare unde suntem?”,
„Ce gară-i asta?”, „Unde ne duc?”
Erau hrăniţi cu peşte sărat, ca să-i chinuiască setea şi să slăbească fiziceşte, ca astfel să
fie inapţi pentru evadări.
Aceşti  oameni  deveneau  fericiţi  când,  la  câte-o  gară  uitată,  soldaţii  din  escortă  făceau
pentru  ei  coridoare  prin  care  să  treacă  de  la  vagon  până  la  vreo  cişmea,  ca  să-şi  potolească
setea şi să-şi răcorească frunţile.
Într-o  noapte,  când  trenul  pătrunse  într-un  mare  oraş,  cu  clădiri  uriaşe,  Mihai  Ulmu  zări  în
depărtare, între cupole fără de cruci, reflectându-se pe cer turnuri cu stele rubinii şi zidurile de
cărămidă roşie ale unui Kremlin maiestuos.
Trenul  opri  pe  o  linie  secundară,  departe  de  gară.  Când  îl  văzu  pe  un  tânăr  trecând  pe
lângă vagonul lor, Ulmu îl întrebă, curios:
− Tinere, ce oraş e acesta?!
Acela  se  uită  speriat  în  părţi  şi,  privind  către  ferestruica  de  unde  îi  veni  întrebarea,
răspunse:
− Nu ştiu, şi se grăbi să dispară în noapte.
Peste un timp, trecu pe alături şi un bărbat între două vârste. Ulmu repetă întrebarea:
− În ce oraş suntem?
Auzi acelaşi răspuns:
− Nu ştiu!
De la gara Nu-Ştiu urmară alte zeci şi sute de alte gări, mai mari sau mai mici.
Călătoria  lor  părea  să  nu  mai  aibă  sfârşit.  Trăiau  zile  care  semănau  ca  două  picături  de
apă,  într-o  călătorie  pe  care  deţinuţii  începură  să  o  creadă  veşnică,  de  parcă  fuseseră
condamnaţi  la  ea  pentru  toţi  cei  15,  20  sau  25  de  ani.  Trecură  prin  sute  de  oraşe  şi  localităţi
rurale, peste râuri late ca marea, prin munţi sfredeliţi dintr-o parte în alta, dar Siberia nu se mai
apropia.
Mihai Ulmu nu ştia despre Siberia decât că râurile şi lacurile ei sunt îngheţate unsprezece

---

luni  din  douăsprezece.  Că  Siberia  e  ceva  ca  o  altă  lume,  dintr-o  altă  viaţă,  de  neimaginat,  de
nemărturisit. Toate acestea le aflase, pe când era elev, din analele de geografie.
Îl impresionau întinderile ei, de continent.
După  Ural  trenul  orbecăia,  slobozind  în  urma  lui  rotocoale  albe  de  fum,  fără  să  mai
oprească. Mihai Ulmu începu să aibă coşmaruri. I se părea că trenul trecea prin aceleaşi gări
prin care mai trecuse.
În una dintre amiezi văzu chiar o gară care semăna leit cu cea din orăşelul în care fuseseră
urcaţi în tren. Avea sentimentul că această călătorie a lui durează luni, dacă nu chiar ani de zile.
Într-o noapte îi venise rândul să stea în dreptul răsuflătorii zăbrelite şi să respire aer curat:
luna fugea pe sub nori ca o roată desprinsă din osie, el trăgea cu gura aerul în piept, fără să se
sature, când apăru un alt tren din direcţie inversă, în al cărui geam zări postat un chip care i se
păru  cunoscut:  o  tânără  care  semăna  ca  două  picături  de  apă  cu  una  dintre  elevele  lui  –
Răzeşu?!, aşa i se părea că i se spune, Maria?!, Maria Răzeşu?!, care parcă, în acea fracţiune
de  clipită,  cât  trenurile  aproape  că  se  şterseră  unul  de  celălalt,  îi  făcuse  şi  nişte  semne
disperate  cu  mâna.  Dar,  ce  să  caute  ea  în  Siberia?  Ce  să  facă  o  fată  din  Poiana  prin  aceste
pustietăţi? Le puse pe toate pe contul oboselii sale. Trenurile se îndepărtară şi el cedă locul din
faţa ferestruicii altui osândit. Dar acea vedenie îl urmări multă vreme. Se vede că nu se putea
despărţi de şcoală, de Poiana, de elevii săi.
După mai multe săptămâni de calvar, trenul opri la Habarovsk.
Mai  întâi,  soldaţii  din  escortă  scoaseră  morţii  din  vagoane  şi-i  înşiruiră  pe  peronul  gării.
Abia  după  asta  fură  invitaţi  viii  să  coboare.  Au  fost  duşi  în  coloane  către  port,  unde  au  fost
îmbarcaţi  în  nişte  barje  care  îi  transportaseră  pe  râul  Amur  până  la  Nikolaevsk-pe-Amur,  de
unde ajunseră în câteva zile la Magadan.
De la Magadan, îmbarcaţi în camioane, au sosit la Zarianka, în „Lagărul Morţii”. La poartă
pe o pancartă uriaşă, ca o sfidare, scria: „Bine aţi venit!”.
La Zarianka se aflau celebrele zăcăminte de minereuri. Se zice că acolo oamenii calcă pe
aur.
Stăteau toţi cu boccelele în mâini în curtea largă a închisorii.
Mihai  Ulmu  compară  viaţa  lui  cu  o  ceaşcă  spartă  sperând,  încă  mai  sperând,  că,  odată
trezit din acest coşmar, timpul va fi dat înapoi şi el va putea lipi cioburile ceştii sparte la loc.

---