Tema pentru acasa: roman

A doua evadare
„Rugaţi-vă ca fuga voastră să nu fie iarna…”
Iisus Hristos
Când  iarna  pare  să  plece  şi  zăpada  e  încă  multă,  orice  pârtie  e  ca  o  ademenire  la
evadare.
În pauzele pentru prânz, în zilele libere sau în timp ce îşi aşteaptă escorta, deţinuţii discută
cu voce tare despre evadări. Dar ştiu cu toţii: cu cât mai mult discută, cu atât şansele fiecăruia
de  a  „a  face  aripi”  sunt  mai  scăzute.  Nu  există  evadare  perfectă,  constată  ei.  Dar  –  de  niciun
fel. Nu există evadare în genere.
Zarianka  e  o  închisoare  în  închisoare.  După  gardurile  ei,  temniţa  continuă.  Pentru  că
întregul arhipelag e o închisoare. Dincolo de zidurile înalte ale penitenciarelor începe un alt zid,
de ceaţă, de întuneric, de necunoscut, gros de sute de kilometri, care continuă până la Ocean.
Acesta e cel mai greu să-l străbaţi. Când cineva fuge din puşcărie, întregul ţinut stă la pândă.
Nicio  tentativă  de  evadare  nu  reuşeşte.  Şi  totuşi,  în  primăvară  ele  se  întâmplă  aproape
săptămânal.  Când  aud  de  următoarea,  deţinuţii  se  bucură:  „Poate  asta  se  va  încununa  cu
succes”. Iar dacă ea izbuteşte măcar parţial, sunt mândri că, iată, unul dintre ai lor i-a dus de
nas pe „copoi”.
Evadatul e comparat de către gardieni cu un peşte care sare singur în cârlig.
Nimeni  nu  ştie  unde  stau  de  pândă  mitralierele.  Nici  unde  aşteaptă  ascunşi  vânătorii  de
oameni.  Nici  unde  sunt  instalate capcanele  pentru  fiare  sălbatice,  aşezate  în  drumul  fugarilor.
Nici  unde  încep  câmpurile  de  mine,  de  care  povestesc  deţinuţii  că  sunt  pline  locurile  în
apropiere de Ocean.
Şi, cu toate astea, evadările nu încetează.
− Cine doreşte să moară imediat, numai acela o şterge dintre noi, ameninţă Kudreavţev.
Şeful  penitenciarului  le  cuvântase,  visător,  în  una  dintre  dimineţi,  deţinuţilor  înainte  ca
aceştia să pornească la muncă:
−  Nădăjduiesc  să  vă  schimb  mentalităţile  într-atât,  încât  să  ajungeţi  într-o  zi  să  nu  vă
străjuiască  nimeni  şi  nici  unul  dintre  voi  să  nu-şi  ia  catrafusele.  Dar  până  veţi  avea  această
conştiinţă mai este mult, bă, dobitoacelor!
Aşa  se  adresează  el  savanţilor,  scriitorilor,  preoţilor,  artiştilor  din  subordinea  sa,
atenţionându-i:
− Şi vârâţi-vă în cap, n-o să puteţi fugi de mine nicăieri. Eu sunt pretutindeni.
În  primăvara  trecută  evadaseră  zece  japonezi,  care,  după  ce  au  orbecăit  câteva  luni  prin
taiga, s-au întors la Zarianka: flămânzi, rufoşi şi îngheţaţi, au bătut în poarta închisorii, rugând
să fie primiţi înapoi.
Se  rătăciseră  şi  făcură  de  vreo  zece  ori  înconjurul  locului  lor  de  detenţie,  după  care  au
hotărât să se predea.
Neamţul Klaus Miller evadase împreună cu alţi ortaci, dar după câteva ore de libertate s-a
întors la locul de detenţie, pentru că, în grabă, îşi uitase ochelarii, iar el, având un grad înalt de
miopie,  se  lovea  de  fiecare  copăcel  şi  cădea  în  fiecare  groapă  pe  care  taigaua  le  aşezase  în
calea lui.

---

Ivan Dub a evadat de două ori. Dar a fost prins de trei ori. Ultima dată se pitise într-o cisternă
şi  când  şoferul  se  opri  la  poarta  închisorii,  câinii-lupi  prinseră  să  zgârie  şi  să  muşte  înnebuniţi
cauciucurile  autocisternei. A  fost  scos  dintre  fecale  şi  spălat  cu  furtunul  pe  un  ger  cumplit,  în
timp ce apa îngheţa pe el, împodobindu-l cu ţurţuri puturoşi de jur-împrejur.
Cei mai mari vrăjmaşi ai neamului omenesc sunt câinii, crede Dub. Aceştia, când iau urmele
unui evadat, se joacă cu el, parcă ar pândi un iepure. Cu cât îl chinuie mai mult, cu atât mârâitul
pe  care-l  emit  ei  e  mai  de  plăcere.  Nu  dau  nicicând  peste  fugar  dintr-odată.  Lor  le  place
vânătoarea. Vânătoarea de oameni are pentru câinii dresaţi un farmec aparte. Când simt gustul
sângelui, nu-i mai poate opri nici Dumnezeu, poate doar soldatul care-i ţine de curea. Dacă are
putere suficientă în muşchi, desigur. Şi bunăvoință.
Câinii simt omul şi-n gaură de bursuc. În una dintre acestea îşi dăduse drumul cu capul în
jos la prima lui evadare Dub. De acolo potăile l-au tras de aţele bocancilor afară.
A doua oară tot javrele l-au găsit.
− M-am pus de pândă după un arbore să-i văd venind. Când unul a ajuns în dreptul meu,
m-am prăbuşit ca un mal peste el şi aveam să-i rup cu dinţii beregata, dacă nu tăbărau celelalte
potăi să-l scoată. Eram de-o mie de ori mai înrăit ca ele.
Zice şi le arată acelora care visează să scape din acest infern cicatricele de pe ceafă, de
pe spate, de pe braţe.
Dar el tot nu se lasă.
Dub îşi explică scrânteala astfel:
− Dincolo de aceste ziduri omul are de ales între viaţă și moarte, iar aici are de ales între
două morţi.
Tot lagărul ştie că Mihai Ulmu se pregăteşte de evadare.
„Mai  bine  schimbaţi-mi  bocancii  că  mă  rod”,  se  roagă  el  celora  de  la  resurse,  ca
pregătindu-se de drum lung.
„Să nu-ţi ia câinii mirosul, ai, cu bocanci noi?! Las’că ştim noi.”
Într-o marţi Ulmu s-a ras cu o aşchie de sticlă, s-a îmbăiat, s-a făcut frumos. Semn că se
pregăteşte  iarăşi  de  evadare,  şi-au  zis  cei  din  escortă.  Şi  s-au  dat  mai  aproape  de  el.  „Unde
dracu’  ai  să  fugi?!”−  i-a  zis  atunci  un  sergent  blond-blond  cu  trăsături  de  chinez.  „Când  toată
taigaua e semănată cu capcane pentru voi, ăşti deştepţi?!”
„Eu oricum fug, să ştiţi”− îi întărâtă el.
„Dacă  faci  un  pas  spre  stânga,  un  pas  spre  dreapta,  trag  fără  somaţie”,  îl  ameninţă
chinezul cu ochi albaştri.
„Eu  trebuie  să  ies  de  aici,  le  spune  el  tuturor.  Soţia  mea  urmează  să  nască.  Doresc  ca
pruncul nostru să vină pe lume liber.”
Se află printre ei şi „ciripitori” care raportează pe dată administraţiei.
Kudreavţev într-o dimineaţă a prins să ţipe faţă de toţi deţinuţii:
−  Deţinut  M1-315!  Tu  eşti  mai  nebun  decât  toţi  nebunii.  Ţine  minte!  N-am  să-ţi  permit  să
evadezi nici din tine însuţi, cu atât mai mult din temniţa noastră. Din ea nu se poate evada decât
prin moarte. Să nu îndrăzneşti, auzi?!
La dejun vecinul de pat Iuiun nu şi-a mâncat coaja de pâine. În timp ce lucrau în zonă, s-a

---

apropiat de Mihai şi i-a pus-o pe furiş în mână, învelită într-o bucăţică de cârpă, zicându-i ca o
scuză în şoaptă:
− Mai mult nu te pot ajuta!
Mihai i-a zâmbit recunoscător şi a luat pâinea. Ea valora în acele clipe cât greutatea  ei  în
aur.
Părintele Florenski îi ajută să împingă roaba la deal:
− Păstrează-ţi forţele, o să ai nevoie de ele.
Şi,  totuşi,  Mihai  Ulmu  a  evadat!  Elaborase  câteva  planuri,  dar  trebui  să  renunţe  la  ele,
pentru că, se pare, însuşi Dumnezeu fu cel care-i pregăti minuţios evadarea.
Lucrau în taiga la tăiat pini, când cerul s-a făcut negru într-o clipită şi lumina zilei a dispărut
brusc.  Ploaia  a  început  să  se  reverse  cu  grindina  cât  oul  de  pasăre.  Trăsnetele  au  prins  să
cadă ucigaşe, despicând unul după altul arborii din preajmă. Era ca şi cum se prăvălea muntele
peste  ei,  cu  tot  cu  pietre  şi  trunchiuri.  De  jur-împrejurul  lor  nu  vedeau  decât  lumini  iuţi  care  se
scurgeau în pământ, străpungând, ca nişte sârme înroşite în foc, piatra ce scotea scântei. De
ce  ploua  cu  fulgere  tocmai  pe  acel  loc  Mihai  avea  s-o  afle  mult  mai  târziu:  muntele  pe  care-l
despădureau era de fier. Urma să fie deschisă o mină nouă chiar în zilele acelei veri. Deasupra
lor bolta bubuia ca dintr-o mie de tobe, pădurea luă foc. Un vânt puternic frângea arborii de la
mijloc, prăvălindu-i peste oamenii care se nimeriseră în miezul acelei stihii.
Fulgerele repezi loveau cu zgomote infernale, despicând pietrele chiar alături de ei.
Mihai  se  prăbuşi  şi  el  la  pământ,  urmărind  câteva  clipite  acest  spectacol  al  fricii,  în  care
câinii  schelălăiau  neputincioşi,  încâlcindu-şi  legătorile  printre  picioarele  gardienilor  pe  care-i
doborau la pământ sau îi târau speriaţi prin taiga.
Nişte  zăvozi  se  rupseră  din  lese,  dispărând  în  valea  cu  miros  de  pucioasă;  dar,  ca  într-o
vânătoare cerească, câteva fulgere îi ajunseră din urmă, nimerindu-i în plin.
Deţinuţii,  gardienii  s-au  aruncat  cu  toţii  la  pământ.  În  noroi,  în  apă,  în  frunzişul  putred,
acoperindu-şi capetele cu braţele.
Mihai se aplecă şi porni să alerge către vârful muntelui, în întâmpinarea fulgerelor.
Acestea  sfârâiau  în  iarba  udă  şi  pălălăiau  în  despicături  de  arbori  bătrâni.  Pe  ici-colo
flăcările dansau, ieşind din pământ, ca nişte limbi ale iadului. Aerul mirosea a ars. Cerul fumega
printre şuvoaiele de ploaie.
Mihai trecu de partea opusă a muntelui, alergând printre fulgere, către albia unui râu umflat
de spume.
Ploaia mai continuă o vreme, până urmele lui se pierdură de tot, prin alte văi, în alţi munţi.
Era ora amiezii. Gardienii îi vor constata lipsa abia la apelul de seară.
Atunci însă Mihai Ulmu avea să fie departe.

---