The passions of the mind

CAVERNA ÎNTUNECOASĂ A MINŢII

Fiul lor se născu la începutul lui decembrie. Îi dădură numele Jean Martin, după Charcot. Martha era triumfătoare că adusese pe lume un băiat. În timp ce ea dormea, Sigmund îşi vizită familia şi prietenii, radiind de fericire, ca să le dea vestea cea mare. Când Martha se trezi, o rezemă mai bine în pat. Nu o văzuse niciodată aşa de frumoasă, cu ochi strălucitori de fericire şi de mândrie. Îi ţinu mâinile strâns într-ale lui.

— Marty, fetiţa mea dragă, naşterea unui fiu este unul dintre cele mai solemne momente în viaţa unui bărbat. Acum am pe cineva care o să-mi ducă numele mai departe. Evreii se simt jigniţi dacă sunt consideraţi orientali, dar s-ar putea ca această nevoie adânc înrădăcinată de a avea un fiu să fie îndreptăţită.

— Uhuhu, spuse Martha, declarându-se de acord. Afirmaţia este valabilă şi pentru occidentali. Cu prima ocazie când ai să vezi un botez, intră după alai în Votivkirche şi ai să dai cu ochii de fată cu întâiul lui născut de parte bărbătească. Parcă Charles Darwin a spus că acesta este unul din motivele pentru care specia umană continuă să se perpetueze. Probabil că dinozaurii nu-şi băteau prea mult capul să aibă un fiu care să le ducă numele mai departe.

Sigmund chicoti.

La douăzeci şi patru de ore după naşterea fiului său, în cabinet apăru un pacient cu o nevroză – primul de când se întorsese de la Nancy. Până la sfârşitul săptămânii mai veniră trei cazuri fascinante.

Iarna se năpusti cu furie asupra lor. Sulurile Marthei, aşezate între geamuri, absorbeau o parte din frig, dar ca să scape de suflul îngheţat al vântului trebuiau să tragă draperiile grele de catifea, transformând încăperea într-o cavernă întunecoasă, şi să îndese tot timpul lemne şi cărbuni în soba de faianţă. Nimic nu putea atenua vijelia ploii amestecate cu zăpadă care smulgea ţiglele de pe acoperiş şi le arunca pe trotuarul din faţă. Aceleaşi vânturi puternice răsturnau şi trăsuri, aşa că aveai de ales între a fi lapidat cu ţiglele de pe acoperiş sau strivit de pietrele de pe stradă.

În după-amiaza următoare, după o rupere de nori, apăru pe neaşteptate soarele şi, o dată cu el, un curcubeu mare şi frumos care-şi aruncă panglica subţire multicoloră pe deasupra oraşului.

— Asta e Viena, spunea Sigmund. Mai întâi te îngheaţă, apoi te udă leoarcă şi în final te pescuieşte din Dunăre, te înfăşoară în curcubeu şi îţi murmură: „Iartă-mă, copile, iartă-mă că te-am adus aproape în pragul nebuniei cu excesele mele nevinovate! Eu tot te iubesc. Hai să ascultăm muzică în parc, hai să valsăm, hai să hoinărim prin Naschmarkt şi să mâncăm sângerete de la Cracovia şi Königskuchen."

Fräulein Mathilde Hebbel, în vârstă de nouăsprezece ani, venise la Sigmund cu o zi înainte de Crăciun. Era foarte deprimată şi irascibilă. Degeaba i-a sugerat Sigmund de nenumărate ori ce trebuie să facă atunci când se va trezi; era răsplătit numai cu hohote de plâns. Apoi, în timpul uneia dintre şedinţe, tânăra deveni mai vorbăreaţă. Cauza melancoliei sale o constituia ruperea logodnei cu iubitul ei, survenită cu unsprezece luni în urmă. După logodnă, şi ea şi mama ei descoperiseră la tânăr o serie de defecte, însă nu voiau să rupă logodna pentru că tânărul era înstărit şi bine situat. În cele din urmă, mama fetei luase decizia. Fata petrecuse nopţi întregi întrebându-se dacă procedase bine sau nu. În acel moment se declanşase nevroza.

Sigmund era încredinţat că o poate ajuta prin sugestie, întărindu-i convingerea că mariajul cu băiatul acela ar fi fost o greşeală. Însă nu reuşi s-o facă pe Mathilde Hebbel să scoată nici un cuvânt în plus despre această problemă. Apoi nu mai veni deloc. O săptămână mai târziu, unul dintre confraţii lui de la Institutul Kassowitz îi spuse:

— Felicitări, Sig, ai obţinut un rezultat excelent cu Fräulein Hebbel. Am fost la ei aseară. Fata se simte foarte bine şi se înţelege din nou cu mama ei.

Sigmund înghiţi de câteva ori în sec, se hotărî să nu mărturisească faptul că nu ştia cum o ajutase pe Mathilde, dar trecu pe la familia Hebbel. Îi spuse fetei:

— Mă bucur să te văd sănătoasă şi fericită. Dar n-ai vrea să-mi spui ce s-a întâmplat?

— O, da, desigur, zise fata veselă. În dimineaţa în care se împlinea un an de la ruperea logodnei m-am trezit şi mi-am spus: „Foarte bine, a trecut un an. Ajunge cu prostia asta!".

Începuse să plouă. Sigmund găsi un Fiaker în faţa Bisericii Capucine, porni spre casă şi se afundă adânc în colţul capitonat cu piele al trăsurii, spunându-şi: „Mathilde nu s-a trezit în dimineaţa când se împlinise un an de la ruperea logodnei şi nu şi-a spus pe nepusă masă că această «prostie» durase destul. Undeva, în subconştientul ei, hotărâse să mai păstreze ceea ce rămăsese din dragostea ei încă un an de la ruperea logodnei... era un fel de doliu. Nu am ajutat-o pentru că nu avea nevoie de mine. Însă Mathilde mi-a demonstrat că subconştientul îşi are ritmul lui bine stabilit, asemenea unui străvechi calendar de piatră."

Dacă lumea exagerase cu laudele pentru că o vindecase pe tânăra domnişoară de melancolia provocată de ruperea logodnei, următorul caz aproape că trecu neobservat. Chiar înainte de Revelionul anului 1890, preluă cazul unui tânăr cu picioarele paralizate. Toate simptomele indicau un caz de isterie. Sigmund începu tratamentul sub hipnoză, ca să îndepărteze o serie de manifestări evidente: anorezia, incontinenţa urinară, teama de a coborî pantele. Unul după altul, înlătură toate aceste simptome pentru ca în final să descopere că are de-a face cu un caz de scleroză în plăci. Simptomele psihice fuseseră atât de puternice şi de numeroase încât ascunseseră o maladie somatică.

Avea mult mai multe cazuri de isterie feminină decât masculină, dar presupunea că acest lucru se datora faptului că bărbaţii erau preocupaţi de câştigarea existenţei şi nu veneau la el decât atunci când ajungeau la tulburări emoţionale cu repercusiuni nefavorabile asupra capacităţii lor de a-şi asigura mijloacele de trai. Unul din cazurile ceva mai simple fu acela al unui bărbat inteligent care se aflase în spital în timp ce fratelui său i se făcea extensie pentru deblocarea articulaţiei anchilozate a şoldului. În momentul în care articulaţia cedă, se produse un zgomot atât de puternic, încât fratele simţise imediat o durere violentă în propria articulaţie, care îl chinuia şi acum, deşi trecuse un an de la incidentul cu pricina. Articulaţia omului nu prezenta nici un fel de probleme. Sigmund îşi dădu seama că, în subconştient, omul se convinsese că boala era congenitală.

Ceva mai dificil se dovedi cazul unui funcţionar care făcuse o criză de furie după ce fusese maltratat de patronul său. Sub hipnoză, Sigmund îl puse pe om să repete atacul în timpul căruia patronul îl lovise cu un baston. Sigmund încercă să-i domolească emoţia, însă câteva zile mai târziu, pacientul fu cuprins de aceeaşi criză de furie. De astă dată, în timpul şedinţei de hipnoză Sigmund află că funcţionarul îl dăduse în judecată pe patronul lui pentru maltratare, însă pierduse procesul. Senzaţia violentă de frustrare resimţită din cauza acestei înfrângeri îi provoca un acces de furie incontrolabilă, urmată de leşin. Sigmund nu putu să-l vindece: omul era prea în vârstă şi sentimentul nedreptăţii i se înrădăcinase prea puternic. În final, se mulţumi doar să-i atenueze intensitatea crizelor.

Micul grup de prieteni doctori alcătuiau între timp un club de taroc care se întrunea sâmbăta seara: Sigmund, Josef Paneth, Oskar Rie, Leopold Königstein, Obsersteiner, uneori şi Josef Breuer sau Fleischl. Jucau până pe la unu noaptea, mai ales când se întâlneau acasă la Paneth, pentru că lui Josef îi făcea mare plăcere compania prietenilor. Fleischl nu se simţea destul de bine ca să iasă prea des din casă, însă îşi invita prietenii ori de câte ori îi venea rândul. În apartamentul lui Sigmund, bărbaţii jucau la masa din sufragerie, în camera cu mobilă masivă tapiţată cu piele şi plafonul acoperit de un nor gros de fum de ţigară. La miezul nopţii, Martha şi celelalte soţii aduceau cârnaţi fierbinţi, frankfurter, serviţi cu muştar sau hrean, şi chifle vieneze. Era o oră de destindere pe parcursul căreia discutau despre ultimele noutăţi din oraş, despre cărţi, piese de teatru, muzică şi povesteau anecdote. Într-o noapte de mai, când plecară de la Paneth, Martha întrebă:

— Sig, e înţelept din partea lui Josef să stea atât de târziu noaptea?

— Da, atâta timp cât este aşa de vesel cum l-ai văzut în seara asta. Doctorul spune că are două pete urâte, dar se pare că nu s-au mărit.

Veni o iarnă cu un frig pătrunzător. Sigmund îl îndemnă pe prietenul său să se ducă într-o ţară mai caldă pentru două sau trei luni. Josef îi răspunse pe un ton blând:

— Sig, nu pot suporta gândul să-l părăsesc pe Exner şi laboratorul de fiziologie. Cum să mă duc undeva fără să fac nimic? Nu este şi aceasta o formă de a muri?

— Nu, este o formă de hibernare. După ce îţi vom vedea plămânii uscaţi, n-ai decât să lucrezi şi treisprezece luni pe an.

Apoi Josef fu prins într-o furtună de zăpadă, răci zdravăn şi, în după-amiaza următoare, cu cinci prieteni doctori care stăteau neputincioşi în jurul lui, muri de dublă pneumonie. Poate pentru delicateţea şi generozitatea lui, Josef fusese preferatul grupului. Sigmund resimţea pierderea acestui om drag. Josef Paneth fusese prietenul lui tot timpul cât studiase la Şcoala de Medicină. Fără „Fundaţia Freud" a lui Josef şi a Sophiei, nu şi-ar fi putut permite să primească bursa de studii a universităţii.

Când îl înmormântară pe Josef în Cimitirul Central, era o zi urâtă, cenuşie, cu ploaie şi zăpadă. Prietenii se adunaseră cu toţii în jurul mormântului. Profesorul Brücke, el însuşi bolnav, veni la cimitir însoţit de Exner şi de Fleischl, care suferea cumplit. Apoi se duseră acasă la Paneth ca să petreacă shivah cu văduva, vorbind cu dragoste despre Josef în timp ce servitoarea le servea Kaffeekuchen. Sigmund şi Martha parcurseră în tăcere drumul spre casă prin întunericul rece, strângându-se unul în altul.

Noua sa pacientă era o tânără femeie căsătorită care, în copilărie, fusese adesea găsită dimineaţa în stare de inconştienţă, cu membrele rigide, cu gura deschisă şi cu limba scoasă. În ultima vreme, aceste crize reapăruseră. Întrucât tânăra nu reacţiona la hipnoză, Sigmund îi sugeră să-i povestească tot ce-şi amintea din copilărie. Fata îi vorbi despre camera ei, despre bunica cu care locuiau împreună şi despre una din guvernante pe care o iubea. Sigmund nu reuşea să găsească nici un fir. Un medic mai în vârstă care îngrijise familia în perioada respectivă îi veni în ajutor. Medicul remarcase un ataşa­ment exagerat al guvernantei faţă de fetiţă şi îi atrăsese atenţia mamei asupra acestui lucru. Mama fetiţei îi spusese că guvernanta avea obiceiul să se ducă în patul fiicei sale după ce adormea toată lumea şi petrecea noaptea cu ea. După toate probabilităţile, o corupsese pe fetiţă. Guvernanta fusese imediat dată afară. Când Sigmund îi mulţumi doctorului pentru indiciu, acesta îl întrebă nedumerit:

— Ce aveţi de gând să faceţi?

— Cred că singura soluţie e să-i spun adevărul. Acest episod din care, după cum se vede, nu a înţeles nimic în anii copilăriei este îngropat adânc în subconştientul ei. Nu va reuşi niciodată să-l scoată la lumină printr-un efort spontan. Crizele ar putea continua ani la rând. Dacă îi explic că amintirile de felul acesta continuă să-şi trimită otrava mai târziu, în viaţă, cred că va înţelege cum stau lucrurile, în cazul în care va mai suferi un astfel de atac, cel puţin va şti despre ce e vorba şi va avea posibilitatea să se lupte cu el.

Tânăra primi informaţia fără să dea semne de tulburare. Doctorul familiei îi povesti ceva mai târziu că fata se simţea bine. Acest caz îi întări lui Sigmund convingerea că anumite evenimente petrecute în copilărie, deşi depăşesc puterea de înţelegere la vârsta respectivă, lasă totuşi urme în subconştient. Cicatricea rămâne şi poate supura oricând în anii următori, doborând o persoană altfel sănătoasă. Consi­dera că medicul trebuia neapărat să afle acest lucru. Îşi puse, de ase­menea, întrebarea de ce crizele reîncepuseră în acel moment anumit.

Un succes de-a dreptul miraculos obţinu cu un bărbat de vreo treizeci şi ceva de ani pe care nu reuşi să-l trateze ambulatoriu şi, ca urmare, îl trimise la un sanatoriu. Spre uimirea lui Sigmund, după o săptămână petrecută la sanatoriu, omul începu să-şi revină, ticurile faciale şi bâlbâiala îi dispărură, mânca şi dormea bine, era capabil să se concentreze asupra unui anumit subiect, ceea ce nu reuşise mai înainte, motiv pentru care îşi pierduse slujba de răspundere la una din băncile vieneze. Sigmund îl vizită o dată pe săptămână şi după trei luni îi propuse să se ducă acasă. Pacientul refuză categoric acest lucru, devenind aproape violent la auzul recomandării. Întrucât familia nu ducea lipsă de bani, omul rămase. Şase luni mai târziu, îşi făcu apariţia în cabinetul lui Sigmund. Văzându-l, acesta exclamă:

— Sunteţi cea mai măreaţă mărturie a realizărilor unui doctor care a existat vreodată în oraşul acesta. Ce aţi făcut pentru a ajunge la o vindecare atât de miraculoasă?

Bărbatul făcu şiret cu ochiul:

— Tratamentul era chiar alături: o pacientă foarte atrăgătoare. La sfârşitul primei săptămâni m-am culcat cu ea şi de atunci am făcut dragoste în fiecare noapte. A fost cea mai glorioasă perioadă

din viaţa mea. A părăsit sanatoriul acum două zile. Tot timpul mi-am spus că femeia trebuie să fi fost o pacientă de-a dumneavoastră şi că ne-aţi aşezat alături intenţionat.

Fiecare caz de nevroză era stimulativ şi complet diferit de celelalte. Succesele alternau cu eşecurile, pe care le înregistra îndeosebi cu tinerii bărbaţi, cu o constituţie mai delicată. Aceştia sufereau de toate afecţiunile nervoase pe care le constatase şi la femei, plus multe altele de care nu ştiuse până atunci nici din auzite, nici din literatura de specialitate. Invariabil însă, nu reuşea să ajungă la motivul de bază care provocase tulburarea, nici măcar la cei pe care îi suspecta de homosexualitate. Subconştientul lor îi apăra ca un caier încâlcit, neinteligibil. Când încerca, resemnat, să aplice metoda Liébeault-Bernheim, atacând simptomul fără să mai facă efortul de a descoperi cauza, majoritatea pacienţilor fie că refuzau să accepte sugestiile lui terapeutice, fie că se dovedeau incapabili să le execute. Toate aceste eşecuri îl aduseseră la exasperare. Suferinţa îşi avea originea într-un domeniu încuiat al sub­conştientului, pentru care nu reuşise să găsească cheia.

Subconştientul deveni pasiunea şi steaua călăuzitoare a vieţii lui. Printre însemnările amănunţite referitoare la fiecare caz se aflau reflecţiile şi observaţiile lui, legăturile cauzale, explorările şi tatonările. Se simţea aşa cum îşi închipuia că trebuia să se fi simţit Anton van Leeuwenhock când se uitase pentru prima dată prin microscopul lui perfecţionat, devenind astfel primul om din lume care văzuse protozoare şi bacterii mişunând sub lamelă. Îşi spuse:

„Subconştientul va deveni câmpul meu de refracţie. Mă va conduce la descoperirea şi descrierea riguroasă a cauzelor şi a mijloacelor terapeutice menite se corecteze conduita umană. Am să devin moaşă. Nu, sunt atât de umflat de emoţie şi plin de viaţă, încât în mod sigur am să devin mamă". Ridică mâinile, prefăcându-se speriat: „Sper numai ca bebeluşul să nu aibă două capete!"

2
Se răspândi zvonul că dr. Sigmund Freud putea fi consultat cu încredere pentru toate afecţiunile denumite eufemistic prin termenul „tulburări femeieşti". Femei în jur de treizeci de ani îşi făcură apariţia în cabinetul lui, încercând să descrie şovăitoare o serie de indispoziţii fluctuante, pe care medicii lor de familie nu fuseseră în stare să le diagnosticheze. O examina pe fiecare în parte foarte temeinic din punct de vedere clinic. Le trimitea la câte un specialist atunci când considera că nu este suficient de pregătit într-un anumit domeniu ca să se bazeze numai pe propria judecată. În cele mai multe cazuri, nu era vorba de nimic organic. După ce punea mai multe întrebări liniştitoare, devenea clar că necazurile lor derivau din ceea ce Josef Breuer descrisese drept „secrete ale patului con­jugal". Nu reuşea decât rareori să descopere un indiciu vizibil sau să presupună ce se întâmplase, căci aceste femei, crescute într-un climat restrictiv mergând până la interzicerea relaţiilor sexuale, nu erau capabile să vorbească despre asemenea probleme nici măcar cu doctorul lor. Câteodată, însă, însoţit de bâlbâieli, stânjeneală, roşeaţă, adevărul ieşea la iveală: soţul era grosolan, grăbit, nedelicat, nu îşi regla ritmul în aşa fel încât şi soţia lui excitată să poată participa la actul sexual, „se bâţâia de câteva ori şi se rostogolea alături ca un animal".

Însă nici după ce afla motivul acestor tulburări nervoase, Sigmund nu putea face mare lucru pentru a remedia situaţia. Orice vienez s-ar fi simţit extrem de jignit dacă medicul de familie l-ar fi informat că soţia lui este bolnavă pentru că el nu îndeplinea corect actul sexual. Era un subiect pe care studenţii, soldaţii, bulevardiştii, oamenii de afaceri îl discutau la Stammtisch până la cele mai intime detalii fiziologice. Dar se interziceau categoric asemenea conversaţii în sânul familiei, ele fiind considerate imorale şi degradante. Nefericirea provocată de această dihotomie devenea din ce în ce mai evidentă pe măsură ce dosarele cazurilor se strângeau teancuri, teancuri. Însă nici el, nici alţi neurologi nu descoperiseră cum puteau să le ajute pe aceste paciente ca să nu-şi mai frângă mâinile şi să-şi deşire batistele. O parte din „pacientele-soţii" aveau sa rămână bolnave toată viaţa.

Din fiecare nevroză învăţa câte ceva despre mecanismul ingenios al subconştientului. Fräulein Ilsa, o tânără veselă şi talentată de douăzeci şi trei de ani, fusese adusă de tatăl ei, un medic mai în vârstă, care insistase să fie de faţă la consultaţie. De optsprezece luni, Ilsa începuse să sufere de dureri atât de puternice în picioare, încât abia putea să meargă: Un prim doctor diagnosticase o scleroză în plăci, însă un tânăr asistent de la Departamentul de boli nervoase crezuse că recunoaşte simptomele de isterie şi recomandă ca fata să fie examinată de dr. Freud. Timp de cinci luni, Ilsa veni de trei ori pe săptămână. Sigmund îi făcu masaj intensiv şi o supuse la şocuri electrice cu voltaj crescut. Sub hipnoză, o sugestiona în fel şi chip pentru a-i alina durerea. Nimic n-o ajuta, deşi Ilsa era un subiect docil şi plin de bunăvoinţă. Într-o zi intră şchiopătând la el în cabinet, sprijinindu-se de tatăl ei şi de umbrela pe care o folosea ca baston de promenadă. Sigmund îşi pierdu răbdarea cu fata. Când aceasta era sub hipnoză, îi strigă:

— Gata! A durat prea mult toată chestia asta! Mâine dimineaţă, umbrela asta o să ţi se rupă în mână şi ai să fii nevoită să mergi fără ea.

O trezi pe Ilsa, supărat pe sine însuşi pentru că îşi ieşise din fire.

În dimineaţa următoare, tatăl fetei veni la cabinet fără să fi avut oră reţinută.

— Ce credeţi că a făcut Ilsa ieri? Ne plimbam pe Ringstrasse când a început dintr-o dată să cînte Ein freies Leben führen wir, corul din Hoţii de Schiller. A lovit de câteva ori cu umbrela în pavaj şi a rupt-o! Pentru prima dată după atâtea luni poate să meargă fără să se mai sprijine de nimic.

Sigmund răsuflă uşurat.

— Fiica dumneavoastră a transformat o vorbă spusă la mânie într-o sugestie strălucită.

Ştia că Bernheim şi Liébeault ar fi fost mulţumiţi cu această vindecare. Ezită o clipă, apoi continuă:

— Dar ruperea umbrelei nu mi se pare suficientă pentru a o considera pe Ilsa complet vindecată. Trebuie să aflăm cum de-a ajuns să se autosugestioneze că nu poate să meargă.

Ziua următoare o adormi pe Ilsa şi-i ceru să-i spună ce o întristase chiar înainte să înceapă durerile de picioare. Ilsa răspunse liniştită că era vorba de moartea unui tânăr atrăgător, cu care se considera logodită. Sigmund o încurajă să-şi exprime sentimentele pe care i le inspirase omul respectiv, precum şi tristeţea provocată de moartea acestuia. Răspunsurile Ilsei erau atât de limpezi şi con­crete, încât Sigmund începu să se îndoiască de faptul că se află pe calea cea bună. Două zile mai târziu, Ilsa veni în biroul lui sprijinindu-se de altă umbrelă. Sigmund o adormi, apoi spuse cu asprime:

— Ilsa, nu cred că moartea verişorului tău are vreo legătură cu boala ta. Cred că ţi s-a întâmplat altceva, un lucru de mare însemnătate pentru viaţa ta sentimentală şi fizică. Până nu-mi spui despre ce e vorba, nu te pot ajuta.

Ilsa rămase tăcută câteva secunde, apoi murmură o propoziţie lungă, din care Sigmund înţelese numai cuvinte disparate: „parc... străin... viol... avort." Tatăl ei începu să plângă amarnic. Sigmund o trezi pe fată. Tatăl şi fiica se sprijiniră unul de altul şi părăsiră încăperea. Sigmund nu mai revăzu niciodată pacienta şi nici nu primi de la ea vreo explicaţie. Dacă afecţiunea nu era înlăturată, în curând avea să fie imobilizată la pat. Va fi în siguranţă, căci se va rupe de lumea reală. Era convins că dacă Ilsa ar mai fi venit la câteva şedinţe, poate singură, ar fi reuşit să-i arate legătura dintre paralizia care continua să avanseze şi nefericirea de mai înainte şi ar fi determinat-o să se împace cu gândul că poate să-şi urmeze drumul în viaţă în pofida tragediei care o lovise.
Cunoaşterea este un fluviu cu o curgere lentă, care o ia uneori înapoi, încărcat de resturi, iar alteori seacă. Acum, pentru Sigmund ea se transformase într-un adevărat torent. Următoarea descoperire care încerca să străpungă cochilia groasă a necunoaşterii şi să treacă de pragul conştiinţei era faptul că, într-o altă fază a practicii lui medicale, fusese nu numai un tâmpit, dar şi un impostor. Recoman­dările lui Wilhelm Erb din Manualul de electroterapie s-au dovedit o uriaşă păcăleală!

Nu că profesorul Erb ar fi avut vreo vină: pusese la punct un sistem de ohmi, curenţi, electrozi de cupru, plăci de nichel, acope­riţi cu pânză, flanel şi burete şi elaborase „esenţa electroterapiei" într-o serie de formule matematice complicate pe care, spre exasperarea sa, Sigmund le memorase şi le folosise de parcă ar fi fost Sfânta Scriptură. I se strânse inima când se gândi cât de mulţi pacienţi păcălise pentru că avusese încredere în cartea lui Erb. „Nu cred că exagerez cu nimic dacă afirm că efectul curativ îl uimeşte adesea şi pe medicul cel mai experimentat prin rapiditatea şi complexitatea sa."

— Nu este nici o exagerare! Sigmund trânti una din rarele lui înjurături. Electrozii ăştia au acelaşi efect ca o bucăţică de zahăr. Mă cutremur când mă gândesc la onorariile pe care le-am încasat pentru câteva ore de relaxare care nu au rezolvat absolut nici una din suferinţele pacientului. Din fericire, onorariile mele sunt modeste şi curentul electric ieftin. Dar toţi neurologii din Europa, Anglia şi America, până şi marele Hughlings Jackson, folosesc de ani de zile faradizarea preconizată de Erb. Cum am putut să ne lăsăm păcăliţi atâta vreme? Erb s-a ales cu faima internaţională, iar pacienţii cu o pseudoştiinţă de talia frenologiei.

Josef Breuer se amuza de vehemenţa lui Sigmund, care venise să arunce o privire prin biblioteca prietenului său.

— Stai puţin, Sigmund, acum chiar că exagerezi. Faradizarea este cel puţin la fel de folositoare ca băile calde şi reci, curele de odihnă ale lui Jackson sau bromurile.

— Ceea ce înseamnă... absolut nimic! Bineînţeles că odihna, călătoriile pe mare, mâncarea bună creează o stare de confort. Dar ştii prea bine au tot atâta putere de a pătrunde în jungla subconştientului şi de a alunga demonii ascunşi acolo ca o cană cu apă folosită la stingerea unui incendiu.

Josef îşi mângâie barba cu palma, gest pe care îl făcea automat ori de câte ori era profund mâhnit.

— Şi atunci ce ne mai rămâne, Sig, dacă recunoaştem public că nu mai avem nici un fel de instrumente de lucru?

Ochii lui Sigmund sclipiră.

— Vom recurge la o nouă abordare a problemei, Josef, cea pe care ai aplicat-o tu pentru prima oară cu Bertha Pappenheim şi pe care am continuat-o cu. Acesta este un instrument terapeutic eficient.