Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

210

urma, o să rîdeţi cu hohote, domnilor, ca v-a putut tr minte cumva o asemenea bănuială!... ^

- Linişteşte-te, Dmitri Fiodorovici, interveni jude

ca şi cînd ar fi căutat să-i transmită calmul sau, potnr *"' efervescenţa. înainte de a continua interogatoriul as ' dacă bineînţeles accepţi să răspunzi, sa confirmi fapt 1 ³' dumneata - după cum reiese chiar din spusele dumital pînă acum - nu prea îl priveai cu ochi buni pe râpo_sat Fiodor Pavlovici şi că erai tot timpul în ceartă cu dînsul r i puţin acum un sfert de oră, dacă nu mă înşel, ai declarat în gura mare că aveai intenţia să-l ucizi. „Nu l-am omorît ai strigat dumneata, dar am vrut să-l omor!"

- Am strigat eu aşa? De, ştiu eu, tot ce se poate, dom nilor! Da, aşa e, din păcate am vrut să-l omor, de multe on mi-a trecut prin gînd... din păcate, da, e adevărat!...

- Prin urmare, ai vrut s-o faci. Bun. N-ai putea acum sa ne explici ce anume a determinat ura asta înverşunau împotriva tatălui dumitale?

Mitea se întunecă deodată la faţă.

- Ce să vă mai explic, domnilor! dădu el din umeri. coborînd privirile în pămînt. Nu mi-am ascuns niciodată sen timentele, tot oraşul le cunoaşte, sau cel puţin aceia care vin mai des la circiumă. Chiar acum cîteva zile mi le-am martu risit în chilia stareţului Zosima... Şi în aceeaşi seara l-an¹ bătut pe tata atît de crunt, că puţin a lipsit să nu moara 0 ^ dar sentimentele, domnilor, sentimentele sînt cu altceva! (Mitea se întunecă şi mai tare.) Mi se pare domnilor, că nu aveţi nici un drept să-mi scormoniţi mentele. îmi dau perfect de bine seama că sînteţi înve^s

■ cf P^L

o anumita autoritate, dar sentimentele mele ma pfl^v

to» totuşi

211

xclusiv, sînt lucruri prea intime şi, deci, strict perso-^jU"^t După ^{cum şt}& ^{însa nu} l^e~^{am a}scuns niciodată... am t în g^{ura maie} ^^esP^{Te e}^^e *^a tractir, mărturisindu-le ^V°^f ■ voia să-mi dea ascultare şi... nici acum n-am să fac din °° ui secret. Văd că în cazul de faţă există dovezi zdro-' are împotriva mea: am spus la toată lumea c-am să-l ucid ■ te câ omul â fost într-adevăr asasinat! Cine poate să fie oaşul dacă nu eu! Ha-ha! Vă iert, domnilor, vă iert din ata inima! Sînt şi eu uluit peste măsură, simt că se încreţeşte pielea pe mine, căci dacă nu l-am omorît eu, atunci cine a sâvîrşit crima? Nu-i aşa? Dacă nu sînt eu asasinul, atunci cine să fie? Domnilor, întrebă el brusc, vreau să ştiu, vâ rog stăruitor să-mi spuneţi: unde a fost ucis? Cum? Cu ce şicum? Vă rog să-mi spuneţi şi mie!

Vorbise precipitat, uitîndu-se cînd la procuror, cînd la judecătorul de instrucţie.

- L-am găsit la dînsul în birou, pe jos, întins pe spate, cu capul spart, răspunse procurorul.

- E îngrozitor, domnilor! Mitea se cutremură înfiorat şi, punînd cotul pe masă, îşi acoperi ochii cu mîna.

- Mai departe... zise Nikolai Parfionovici. Vreau să ştiu, ^adar, motivul care a determinat ura dumitale. Pare-mi-se c-ai declarat în public c-ar fi o gelozie la mijloc.

~ Da, şi gelozie, dar nu numai atît. -Răfuieli băneşti? ~ Da, băneşti.

- Dacă nu mă înşel, ai pomenit despre o sumă de trei mii mole, ce-ţi revenea din moştenirea rămasă de pe urma

P°satei dumitale mame şi pe care bătrînul nu ţi-a achitat-o, y."" ^{are tf}ei mii?! Era o sumă mult mai mare! protestă flii'i n °P^rit mai mult de şase mii, poate chiar peste zece ras * ^ ^a^^{a e}' ^{am S}P^US ^^{a toata mmea}> ^am urlat la toate ft_es. • '-^)ar pînâ la urmă m-aş fi mulţumit şi cu trei mii. ~~ ducâ-se dracului! Aveam nevoie urgentă de trei mii de aceea consideram că pachetul cu trei mii de

I

ⁿⁱ'^a
;

ruble, pe care-l ţinea sub pernă pentru Gruşenka, mi nea mie de fapt, era averea mea, domnilor, de ca prădat.

Procurorul şi judecătorul schimbară o privire senin'f tivă; procurorul îşi permise chiar să-i facă un semn din ^ colegului său.

- O să revenim mai tîrziu asupra acestui punct judecătorul. Ne dai voie, nu-i aşa, să luăm notă şi _{sa c} semnăm în procesul-verbal faptul că dumneata conside cele trei mii de ruble din plic drept proprietatea dumitale?

- Putefi scrie, domnilor, îmi dau seama că este o dovada în plus împotriva mea, dar să ştiţi că nu mă tem de dovezi ba, mai mult chiar, eu însumi mă acuz. Aţi auzit, mă acuz eu însumi! Am impresia, domnilor, că v-aţi făcut o părere greşită despre mine, mă credeţi altfel de cum sînt, onorabil să nu uitaţi asta. Un om care a făcut multe ticăloşii, dar care în sufletul lui a fost şi a rămas cinstit... în sfîrşit, nu ştiu cum să vă explic... toată viaţa n-am dorit decît să fiu un om cinstit onorabil, cum s-ar zice; am pătimit pentru onoarea mea, am căutat-o cu felinarul, ca Diogene, şi totuşi, o viaţă întreaga m-am purtat ca un ticălos, ca toată lumea, de altfel, dom­nilor... adică nu, nu! Nu ca toată lumea! De ce să vorbesc cu păcat, numai eu, eu singur am fost în stare să mă port aşa, nu se poate să fie toată lumea ca mine! Mitea se strîmba de durere. Simt că-mi plesneşte capul, domnilor, dar nu-i nuni¹ să continuăm: nu puteam sâ-l sufăr, e adevărat, nu puteam sâ-l văd în ochi, avea ceva necinstit în el, i se citea asta p faţă, detestam fanfaronada lui, plăcerea lui de a călca n¹ picioare tot ce este sfînt, zeflemelile lui, lipsa lui de credmP-totul, totul la el mi se părea odios! Dar acum, după ce a m nu mai gîndesc aşa.

-Nu?

- Nu c-aş gîndi altfel, propriu-zis, dar îmi pare rau c

l-am

KARAMAZOV

213

Nu nu poate fi vorba de căinţă....Asta nu mai trebuie să • Nici eu nu sînt o comoară de om, domnilor, dacâ-i " h de bunătate, şi nici prea chipeş nu sînt, aşa că n-aveam ■ _un drept să mă uit cu scîrbă la el, nu-i aşa? Asta puteţi

s-o scrieţi!

O melancolie ciudată punea treptat stăpînire pe el. Şi, pe

âsurâ ce răspundea la întrebările anchetatorului, devenea din ce în ce mai posac. Tocmai atunci însă se petrecu o scenă cu totul neaşteptată. Deşi adineauri fusese scoasă cu forţa din odaie, Gruşenka se afla destul de aproape, n-o despărţeau decît două încăperi de camera în care avea loc interogatoriul, într-o odăiţă cu o singură fereastră, dincolo de salonul unde noaptea avusese loc petrecerea şi se dansase. Acolo stătea ea. Nu mai era nimeni cu dînsa în afară de Maksimov care, înlemnit de spaimă, se agăţase de ea ca de unica lui salvare. Uşa era păzită de un gealat cu insignă în piept. Gruşenka plîngea. La un moment dat, simţind că nu mai poate pune stavilă durerii, sări în sus frîngîndu-şi mîinile şi ieşi valvîrtej afară, la Mitea al ei, ţipînd sfîşietor: „Păcatele mele, păcatele mele!" Atît de năprasnic se petrecu totul, încît gealatul de la uşă nu mai avu răgaz să-i taie drumul. Auzind răcnetul său, Mitea începu să tremure ca varga, zvîcni de pe scaun şi se repezi înaintea ei, urlînd şi el disperat. Nu-i lăsară totuşi să se apropie unul de altul, atît doar că apucară să se mai vadă o atâ. Mitea se simţi înşfăcat de o mînă care-l opri locului şi ^cePu să se zbată din răsputeri încercînd să scape din ^msoare; abia dacă putură să-l stâpîneascâ trei-patru _} ni- Gruşenka avu şi ea aceeaşi soartă; Mitea o văzu ^2înd mîinile spre el şi ţipînd în timp ce o scoteau afară, sra., ^mc^^entul ^se termină în sfîrşit, se pomeni din nou pe ⁿ> la masă, faţâ-n faţă cu judecătorul, strigînd iarăşi şi " ^fâră încetare:

■tocă-

^e aveţi cu ea? De ce o chinuiţi aşa? E nevinovată, va

i nevinovată!...

214

toata Pina

Procurorul şi judecătorul de instrucţie îşi dădea silinţa sa-l potolească. Trecură aşa vreo zece minute cînd Mihail Makarovici, care ieşise o dată cu Gruşeni^ întoarse grăbit în odaie şi-i comunică, vădit irnpres' ^ procurorului:

- Am dus-o jos, tocmai la celălalt capăt, dar daca-mi a voie, domnilor, aş vrea să-i spun un cuvînt nenorocitul ăstuia. In prezenţa domniilor voastre, bineînţeles!

- Vai de mine, mai încape vorbă, Mihail Makarovici încuviinţă judecătorul de instrucţie. Nu avem ninuc împotrivă!

- Dmitri Fiodorovici, ascultă-mă, băiatule... începu bâtrînul. Pe chipul lui tulburat se citea o neţărmurita compătimire, o duioşie aproape părintească pentru bietul om. Am coborît cu Agrafena Aleksandrovna a dumitale şi am [ăsat-o cu fetele jupînului, le-am spus să aibă grijă de ea. E şi bâtrînelul acela acolo, Maksimov, nu se dezlipeşte de dînsa. Am înduplecat-o să fie cuminte, auzi? Am căutat s-o liniştesc şi cred c-am reuşit s-o conving, i-am spus că dumneata eşti obligat să te dezvinovăţeşti şi de aceea trebuie să te lase în pace şi să nu te necăjească, altfel s-ar putea să te încurci şi sa dai vreun răspuns greşit, care ţi-ar îngreuna şi mai mult situaţia, pricepi? într-un cuvînt, aşa cum i-am vorbit m-a înfeles. E femeie deşteaptă, frate dragă, şi tare de treabă, nu zici c-a vrut să mă sărute pe mine, om bătrîn?! Cît s-a mai rugat pentru dumneata! M-a trimis să-ţi spun că poţi fi li^mŞtI în privinţa ei, aşa că, drăguţule, acum, cînd mă întorc dînsa, trebuie să-i spun că ţi-ai venit în fire şi că nu-i p^orP grijă. Hai, potoleşte-te, fii om de înţeles! Dinspre p^ mea, domnilor, vă mărturisesc ca mă simt cu păcat faţa ^d este un suflet de creştin, o fiinţa blîndă ca un mieluşel si cred în stare să facă vreun rau. Aşadar, pot sâ-i spun, Fiodorovici, c-o să stai liniştit, da?

_KARAMAZOV_

215

repezi

_nă bună, bătrînul adăugase multe de la el, dar durerea nkăi, atît de adînc omenească, reuşise sâ-i zguduie tul blajin, încît acum era cu lacrimile în ochi. Mitea se

,i la el.

Iertaţi-mă, domnilor, nu vă supăraţi, daţi-mi voie, vă numai o clipă! strigă el. Sînteţi un înger, da, un înger, vfhail Makă^rovi^ci' nu ştiu cum să vă mulţumesc pentru tot .aţi făcut pentru dînsa. Am să stau liniştit, da, da, am să fiu

hiar bine dispus. Şi fiindcă aveţi un suflet atît de bun, de o nemărginită bunătate, vă rog să-i spuneţi că sînt vesel, da, vesel şi cu risul pe buze de bucurie, ştiind că dumneavoastră sînteţi lîngă ea, ca un înger păzitor. C-o să isprăvesc repede şi, cum o să scap, am să vin s-o văd, să aibă răbdare! Apoi, întorcîndu-se către anchetatori: Domnilor! Am să-mi deschid inima în faţa domniilor voastre, am să vă spun tot ca să ter­minăm mai curînd. Ce veselie o să fie pe noi şi cum o să mai rîdem împreună după aceea, cînd o să isprăvim, nu-i aşa? Femeia aceasta, domnilor, este regina sufletului meu! O, lâsaţi-mă să vă vorbesc despre ea, îngăduiţi-mi să vă împărtăşesc taina mea scumpă... Văd că am de-a face cu nişte oameni de omenie: este lumina ochilor mei, e ca o sfîntă pen­tru mine! O, dac-aţi şti! Aţi auzit-o cum a strigat: „Cu tine ^merg şi la moarte!" Şi ce-a avut de Ia mine, un coate-goale, ^m roilog? De ce mă iubeşte? Merit eu, un neisprăvit, un netrebnic ca mine cu mutra asta păcătoasă, să mă iubească ^mţr-atît, încît să meargă cu mine la ocnă? Pentru mine s-a ^{1 a}dineauri la picioarele domniilor voastre, ea, care-i atît

^e mîndrâ şi al cărei suflet e atît de curat! Cum să n-o admir,

să nu-mi mărturisesc dragostea în gura mare, cum să n-o

^a°resc cu

^d°mnil6r, iiniştit!

Câzu

toată fiinţa mea, aşa cum o doresc în clipa asta? O, iertaţi-mă! Dar acum, acum mă simt în sfîrşit

^scaun şi, cu faţa îngropată în palme, izbucni în astă dată însă erau lacrimi de fericire. îşi reveni
însă numaidecît. Batrînul ,

juriştii de altfel: simţeau că interogatoriul intrase p_{e u} *" ^Sl făgaş. După ce-l petrecu pe ispravnic pîna la uşa M;_t ^U întoarse aproape voios.

- Ei, şi acum, domnilor, sînt cu totul la dispoziţia dom ilor voastre! Şi... dacă n-ar fi fost toate aceste amănunte c să ne încurce, poate ne-am fi înţeles din capul locului. Uite iar am pomenit despre ele... Sînt la dispoziţia dumneavoastr dar pentru asta jur că avem nevoie de încredere reciproca eu de încrederea domniilor voastre, iar dumneavoastră de încrederea mea, altfel n-o s-o scoatem la capăt niciodată. 0 spun chiar în interesul anchetei. La treabă, domnilor, la treabă... şi mai ales nu-mi mai scormoniţi sufletul, nu mă mai chinuiţi cu tot felul de mărunţişuri, întrebăţi-mă numai ce este strict necesar, cercetaţi numai faptele, faptele precise, si sînt gata să vă dezvălui tot. Lăsaţi dracului amănuntele!

Mitea spuse astfel tot ce avea de spus. Interogatoriul se desfăşură mai departe.

IV AL DOILEA CALVAR *

- Nici nu-ţi dai seama cît de mult ne reconfortează bunăvoinţa pe care o dovedeşti, arătîndu-te gata să răspunzi la întrebări, Dmitri Fiodorovici... îl lăudă Nikolai Parfîonovia înseninat. Un sentiment de vădită satisfacţie făcea sa-i mceasca ochii mari, cenuşii, uşor bulbucaţi a căror miopie ieşea şi mai mult în vileag acum, ca-şi scosese ochelarii Ai spus un lucru foarte înţelept în ce priveşte încrederea reci­proca; ai dreptate, fara încredere nu se poate limpezi o ^ Wema atit de importantă, daca într-adevar persoana asup*> căreia planează bănuiala doreşte, spera şi e în stare sa *

KARAMAZOV

217

■ vaţească. £>j_nSp_re partea noastră, vom face tot ce ne "^ ' putere.-- cred ca ţi-ai putut da seama după comportarea _a (j_e pîna acum... Eşti de acord, Ippolit Kirillovici? i se "iesâ el procurorului.

_ Bineînţeles, încuviinţă acesta, deşi ceva mai rece decît

Trebuie să vă spun că Nikolai Parfionovici, proaspăt venit la noi în oraş, simţise de la început, de cînd îşi luase slujba în primire, o adîncă stimă pentru Ippolit Kirillovici de care se ataşase sufleteşte. Era poate singurul om care credea orbeşte în excepţionala pătrundere psihologică şi în darul oratoric al sărmanului nostru procuror „nedreptăţit", con-siderîndu-l cu adevărat o victimă a indolenţei celor mari. II cunoştea din auzite încă de la Petersburg. La rîndul său, tînărul judecător de instrucţie era unicul om din lume la care procurorul „persecutat" părea să ţină cu toată sinceritatea. In drum spre Mokroe, avuseseră destul răgaz să discute şi să cadă de acord în privinţa afacerii pe care trebuiau s-o ancheteze şi acum Nikolai Parfionovici, cu mintea lui ageră, prindea din zbor sensul celei mai uşoare aluzii, descifra pe loc orice schimbare de fizionomie a colegului său mai vîrst-^nic> îl înţelegea dintr-un cuvînt spus pe jumătate, dintr-o Pnvire, ba chiar numai dintr-o simplă clipire a ochilor.

~ Domnilor, lăsaţi-mâ să vă istorisesc tot ce s-a întîmplat, * ^{vă r}og insistent să nu mă întrerupeţi cu întrebări inutile, ^{m s}â vă spun tot, îi preveni Mitea înfrigurat.

Perfect. îţi mulţumim. Dar înainte de a asculta Suirile dumitale, aş vrea, dacă-mi dai voie, să mai pre-n lucru care ne interesează în mod deosebit şi anume: . ^a ^^{e ce}^^{e zece TU}^^e P^{e care} l^e~^ai împrumutat ieri, în

ks~ °^{rei C}"^1Ci' ^{de la} Prietenul dumitale Piotr Ilici Perhotin, ^m amanet pistoalele.

S

218

- Aşa e, domnilor, le-am amanetat pentru zece şi? Asta-i tot, ce pot să vă spun mai mult? Le-am ⁶'' ^ cînd m-am întors de la ţară. ^arietai

rARAMAZOV

219

- Te-ai întors de la ţară? Dar ce, ai fost plecat din

- Da, domnilor, am fost la patruzeci de verste de ai ^?

ştiut?

■au

Procurorul şi Nikolai Parfionovici se uitară unul la

- în general, cred că ar fi mai bine să începi prin descrie punct cu punct ziua de ieri, de pildă, ce-ai făcut ieri

- Păi eu ce zic, tocmai de aici trebuia să porniţi, rise Mitea. Şi dacă vreţi să ştiţi, ar fi mai bine să reiau firul întîmplărilor nu de ieri, ci de alaltăieri dimineaţa. Numai aşa o să înţelegeţi de ce, unde şi cu ce scop am plecat. Aşadar, domnilor, alaltăieri am fost la un negustor din oraş, Samsonov, să-i cer împrumut trei mii de ruble contra unei garanţii foarte serioase. Era ceva foarte, foarte urgent...

- Dacă-mi dai voie, îl întrerupse politicos procurorul Cum se explică nevoia asta urgentă de bani? Şi de ce îţi tre­buia neapărat suma asta, trei mii de ruble în cap?

- Ei, domnilor, iarăşi o întrebare de prisos, ne pierdem în amănunte: de ce, pentru ce, de ce atîta şi nu atîta şi aşa mai departe... Dac-o sa continuăm aşa, n-o să ne ajungă nici trei volume pentru toată povestea asta, ar trebui chiar şi un epilog

Mitea vorbea cu o blajină familiaritate, deşi oarecum impacientat, ca un om însufleţit de cele mai bune intenţii $1 care nu doreşte altceva decît să mărturisească cinsti' adevărul.

- Domnilor, urmă el, fâcînd la rindul său o paranteza, n-^a vrea să-mi luaţi în nume de rău încăpâţînarea asta a m^e Puteţi fi siguri că vă port tot respectul şi ca sînt p^erI

de situaţie. Sa nu credeţi cumva ca sînt turmentat.

beţie. Şi chiar dac-aş fi beat, n-ar fi nimic.

Treaz de-oi fi, sînt dobitoc, Cînd mâ-mbăt sînt isteţ foc.

Ha-ha! îmi dau seama, domnilor, că pînă se vor lămuri , nu mi-e permis să fac asemenea spirite, înseamnă

di i i

fiu ireverenţios, dar vă rog să-mi daţi voie să-mi păstrez , ^tatea mea omenească. înţeleg prea bine că în momentul de faţă există o diferenţă între noi: în ochii dumneavoastră trec totuşi drept un criminal şi, deci, în nici un caz nu putem discuta de la egal la egal. Şi pe urmă, dumneavoastră aveţi obligaţia să mă urmăriţi, doar nu mă pot aştepta să mă felicitaţi pentru pocinogul pe care l-am făcut cu Grigori. Nu se poate să loveşti aşa un biet om bătrân şi să-i spargi capul firă să tragi consecinţele. Probabil că pentru treaba asta o sa-rni faceţi proces şi o să stau la răcoare vreo şase luni de zile, dacă nu chiar un an, nu ştiu ce pedeapsă prevede codul penal în asemenea cazuri. Dar fără pierderea drepturilor civile... fără pierderea drepturilor, nu-i aşa, domnule procuror? Cum vă spuneam, domnilor, îmi dau perfect de bine seama de diferenţa ce există între noi... Totuşi, trebuie să recunoaşteţi că întrebările de felul acesta - unde ai călcat, cum ai călcat, cînd ai călcat şi în ce ai călcat - sînt în stare ^sâ-l încurce şi pe Dumnezeu. Dacă s-o întîmpla să mă zăpăcesc şi o să consemnaţi mai ştiu eu ce trăsnaie în proce­sul-verbal, negru pe alb, unde o sa ajungem? Nicăieri! Şi P°i, dac-am început vorbăria asta, lăsaţi-mă s-o duc pînă la ^aPăt, iar dumneavoastră, ca oameni de omenie şi cu studii ^ite, o să fiţi indulgenţi. în concluzie, deci, vă rog din tot etul să renunţaţi la tipicul obişnuit al unui interogatoriu! ^a gîndiţi dinainte: să începem chestionarul cu mărun-

ţişuri, ^sPuna

^cu tot felul de fleacuri, cerîndu-i, bunăoară, să ne ^cum s-a sculat, ce a mîncat, cum a scuipat şi după ce
220

vom „adormi atenţia criminalului" să-l pocnim î

capului cu o întrebare care să-l turtească:,,Pe cine ai cine ai prădat?" Ha-ha! Asta-i procedura regulam "'^Pt chiţibuşurile pe care se bizuie toata strategia dumneavo ^a Dar, domnilor, cu asemenea chiţibuşuri îi puteţi adorm' ^a mujici, Ia mine însă nu se prind! Ştiu eu cum merge tr h ca doar am făcut şi eu armata, ha-ha-ha! Nu vă speriaţi

cu o blîndeţe neaşteptată, aproape curioasă. Se cade

sa fiţi

ceva mai indulgenţi cu Mitea Karamazov, sînt lucruri care poate, nu i se iartă unui om deştept, dar lui Mitea, da! Ha.ha¹ Nikolai Parfionovici ridea ascultîndu-l. Procurorul, in schimb, nici nu zîmbea măcar, mulţumindu-se să se uite la el atent, cu o privire pătrunzătoare, ca şi cum ar fi căutat să nu scape nici o vorbă, nici o mişcare, nici o tresărire a celei mai mici cutişoare de pe obrazul lui.

- Dar noi am procedat aşa din capul locului, observa Nikolai Parfionovici, continuînd să rîdă. Am stabilit să nu te derutăm cu întrebări inutile, nu te-am pus să ne spui nici cum te-ai sculat, nici ce ai mîncat, am început cu esenţialul.

- înţeleg, înţeleg şi apreciez! Sînt mişcat de bunătatea pe care mi-o arătaţi, bunătate, într-adevăr, a unor suflete nobile Sîntem aici trei persoane onorabile - nu-i aşa? - prin urmare, discuţia noastră trebuie să se bizuie pe încrederea reciproca, pe care e firesc s-o nutrească unii faţă de alţii oamenii civi­lizaţi, oamenii de lume, legaţi între ei prin onoarea şi rang lor social. în orice caz, daţi-mi voie ca, într-un moment grea cumpănă cum e cel de faţa, cînd onoarea mea este tifl ^ în noroi, să va consider drept cei mai buni prieteni ai t» Sper sa nu luaţi acest lucru ca pe o ofensă, nu-i aşa, ^a nilor?

- Cîtuşi de puţin, dimpotrivă, ţi-ai exprimat min^u timentele, Dmitri Fiodorovici! aproba solemn Parfionovici.

Tar cît priveşte amănuntele, domnilor, jos cu toate ■ -huşurile avocăţeşti! striga Mitea exuberant. Altfel, cine

^C e dracu' mai iese pînă la urma! Am dreptate?

⁵ _ Am să-ţi urmez întocmai sfaturile judicioase, îi lua ba din gura procurorul. Totuşi, nu pot să renunţ la între-

barea pe

care ţi-am pus-o. Este foarte important să ştim pen-

ce ai avut nevoie de această sumă, adică exact de trei mii

de ruble.

_ Pentru ce? Pentru una, pentru alta... în sfîrşit... ca sa plătesc o datorie de onoare.

-Cui?

- De astă dată refuz categoric să răspund, domnilor! Nu pentru că n-aş putea sau ar trebui să-mi calc pe inimă, ori m-aş teme s-o fac, Doamne fereşte! Este un fleac, o nimica toată, dar nu vreau să răspund din principiu: este vorba de viaţa mea particulară şi nu permit nimănui să se atingă de ea! E un principiu la care ţin. întrebarea dumitale, domnule procuror, nu are nici o legătură cu împrejurarea de faţă, şi tot ce nu are legătură cu ea face parte din viaţa mea intimă! Trebuia să restitui o datorie, o datorie de onoare. Cui? Nu vreau să vă spun!

- Ne dai voie să consemnăm acest lucru? întrebă procurorul.

- Cu cea mai mare plăcere. Luaţi notă că refuz să spun şi "ici n-am să spun vreodată. Ar fi nedemn din punctul meu de vedere. Dacă vreţi, puteţi adăuga şi asta. Cum văd eu, aveţi '""P de pierdut ca să notaţi atîtea năzbîtii!

~ Dă-mi voie, stimate domn, să te previn şi să-ţi atrag

ⁿtia asupra unui lucru pe care dumneata poate nu-l

°Şti, rosti autoritar procurorul cu un aer deosebit de grav.

'"neata ai tot dreptul să nu răspunzi la întrebările pe care ţi

Punem, iar noi la rîndul nostru nu avem nici un drept să te

_r ^b °e limba, daca dintr-un motiv sau altul refuzi să

punzi la întrebările noastre. Asta ramîne la alegerea dumi-

totuşi, sîntem datori sa-ţi deschidem ochii şi sa-ţi

222

arătam ca-ţi periclitezi singur situaţia refuzînd sa dai explicaţii. Şi acum, continua, te rog...

- Domnilor, nu ma supăr... eu... îngăima Mitea ru$i admonestarea procurorului. Cum vă spuneam, Sam ăsta, la care m-am dus atunci... ^Ov

N-are rost, cred, să redau peripeţiile pe care cititor cunoaşte din cele arătate mai înainte. Vrînd sa termine ^? repede, Mitea se străduia să prezinte cît mai amănunt întîmplârile, fără să piardă totuşi prea mult timp. Dar cum măsură ce vorbea, declaraţiile lui erau consemnate, trebuia se întrerupă în tot momentul. Enervat, blestema mereu în sinea lui procedeul, deşi deocamdată nu-şi pierduse încă răbdarea. Din cînd în cînd doar răbufnea: „Domnilor, dar asta l-ar scoate din fire şi pe Dumnezeu!" sau: „Domnilor, de ce mă fierbeţi aşa de pomană? Continua să fie totuşi la fel de prietenos şi de expansiv ca şi pînă atunci. Le povesti, de pildă, cum fusese tras pe sfoară de Samsonov (acum nu mai avea nici o îndoială că bătrînul îi jucase un renghi) şi cum îşi vînduse ceasul pentru şase ruble, ca să aibă bani de drum Spre nemăsurata lui indignare, amănuntul acesta inedit şi pentru procuror, ca şi pentru judecătorul de instrucţie, se bucură de o atenţie deosebită din partea anchetatorilor care găsiră de cuviinţă să-l consemneze în procesul-verbal, întrucîi era o nouă confirmare a faptului că nu avusese nici o leţcaie în buzunar cu două zile înainte. Cu cît trecea vremea însă, Mitea devenea tot mai posac. Le povesti călătoria pe care o făcuse în căutarea lui Copoiu, noaptea petrecută în cocioaba unde fusese cît pe ce să moara asfixiat de emanaţiile din soba etc, şi, ajungînd la întoarcerea lui în oraş, se apuca să desene în amănunţime, fără să fie rugat, chinurile prin care tre^cu din pricina geloziei. Oamenii legii îl ascultau în tăcere, luare-aminte; reţinură mai ales faptul câ, pentru a o ur¹¹¹ mai uşor pe Gruşenka, el avea mai de mult instalat un p°^s observaţie în grădina Măriei Kondratievna, de unde pu^te ^ supravegheze spatele casei lui Fiodor Pavlovici 5 Smerdiakov îl ţinea la curent cu tot ce se petrecea; toate

^

_a consemnate minuţios în procesul-verbal. Le vorbi & pasiune şi pe îndelete despre gelozia lui, cu toate ca-i ^aP° _nj(,ii _Sâ-şi dea în vileag nişte sentimente atît de intime, ^e i _expună aşa, la lumina zilei, „de rîsul lumii"; de dragul ® arului căuta să-şi calce pe inima, trecînd peste orice reti-^a tâ Pî¹¹^ ^^{a urma msa}> ^yăzînd privirile severe şi impasibile orocurorului şi judecătorului de instrucţie aţintite asupra în timp ce le făcea aceste destăinuiri, se simţi nespus de ntimidat: „Frumos îmi sade, se mustra el, 'cuprins de amărăciune, merită oare mucosul ăsta, Nikolai Parfionovici, cu care zilele trecute flecăream vrute şi nevrute despre femei, si procurorul ăsta ofticos sa-mi deschid sufletul în faţa lor, ce ruşine!" Ca să-şi spună apoi în gînd, drept consolare, un vers: „Taci, inimă, şi rabdă; smereşte-te şi taci!" îşi înfrînă însă nerăbdarea şi reluă firul povestirii. Ajungînd la incidentul cu doamna Hohlakova, se simţi din nou bine dispus; ba chiar avu chef să le istorisească o anecdotă care circula pe socoteala acestei cuconiţe şi care nu avea nici o legătură cu ancheta, dar judecătorul îi tăie numaidecît vorba, rugîndu-l politicos să se rezume la lucrurile „esenţiale". Cînd le descrise apoi disperarea ce-l cuprinsese în momentul în care ieşise din casa Hohlakovei, mărturisindu-le c-ar fi fost în stare atunci „să înjunghie pe cineva, numai să facă rost de cele trei mii de ruble", anchetatorii îl opriră din nou, ca să consemneze în procesul-verbal că „intenţionase să înjunghie Pe cineva". Mitea nu obiectă nimic. în sfîrşit, le povesti cum Pnnsese de veste că Gruşenka îl trăsese pe sfoară, luîndu-şi ^unediat tălpăşiţa de la Samsonov, deşi lui îi spusese c-o să eacu bătrînul pînâ la miezul nopţii. „A fost spre norocul ^e| că n-aveam nici un moment de pierdut, altminteri, (j. ^or' ^cred c-aş fi ucis-o acolo, pe loc!" îl luă gura pe ainte. Şi (j_{e astă data}^ _cuvmtej_e j_uj f_{ura notate} cu sfinţenie.

^cînd P^ta posomorit pîna ce grefierul isprăvi de scris, dar sufl ^pre§^atea să urmeze, povestindu-le cum alergase într-un ^casă la taica-sau şi intrase în grădina, procurorul îl
Putui <

opri şi, deschizînd o servietă mare, pe care o ,„,^_u canapea, scoase dinăuntru pisălogul de aramă şi j.] ^e^^r

- Cunoşti obiectul ăsta? îl întrebă el. ^a' Mitea zîmbi întunecat.

- Ah, da! Cum să nu-l cunosc?! Vrei sâ mi-I dai mă uit la el... Ba nu, dracu' să-l ia, ce-mi trebuie!

- Ai uitat sâ pomeneşti de el, observa judecato instrucţie. ^e

- Ei, drăcie! Doar nu vă închipuiţi că l-aş fi tăinuit

la urmă trebuia să vorbesc şi de el! Am uitat, atîta tot! ' ³

- Eşti atît de bun să ne spui cît mai amănunţit cum ti i procurat?

- Poftim, cu cea mai mare plăcere, domnilor.

Mitea le relată cum înşfâcase pisălogul şi fugise din casă

- Dar în ce scop te-ai înarmat cu acest instrument?

- în ce scop? Ştiu eu, aşa, fără nici un scop! L-am luat şi am fugit afară!

- Dar de ce l-ai luat, dacă nu voiai să faci nimic cu el? Mitea fierbea de necaz. Se uită ţintă la „mucosul acela"

cu un zîmbet strîmb, înciudat. Se simţea din ce în ce mai prost cînd se gîndea că-şi deschisese sufletul faţă de „aseme­nea indivizi", vorbindu-le atît de sincer şi cu atîta spontanei­tate despre gelozia lui.

- Dar mai dâ-l dracului de pisălog! izbucni el fără sa vrea.

-Totuşi...

- L-am luat ca să mă apăr de cîini. Era întuneric... L-am luat aşa, să am ceva asupra mea pentru orice eventualitate.

- Mai înainte tot aşa aveai obiceiul să ieşi înarmat din casă, noaptea, dacă zici că ţi-e frică să umbli pe întuneric?

- Ei, drăcia dracului! Cu dumneavoastră nu se poate dis­cuta, domnilor! strigă scos din fire. Şi, roşu la faţa de mina­se întoarse către grefier şi-i dictă în pripă, cu un tremur is^(en în glas: Scrie imediat... zi aşa... „am luat pisălogul şi ^ffl' dus glonţ la tatăl meu... Fiodor Pavlovici... sa-i dau cu <

225

_Sâ-l o^orl

Sînteţi mulţumiţi, domnilor? V-aţi liniştit? îi

fâ el p^e oamenii legii, privindu-i sfidător. ^°^S \( dai seama, cred, că nu putem lua în serios o tie făcută într-un moment de enervare, iritat de ^bârile noastre pe care ţii cu tot dinadinsul să le "" Hzezi, deşi sînt de o mare, de o extremă importanţă! îi îSa* procurorul glacial.

îmi P^{aie rău>} domnilor! Dar ce vreţi sâ vă spun? Am

pisălogul... ei şi? Pentru ce se întîmplă să iei ceva în

-na în asemenea cazuri? Habar n-am! L-am luat pur şi sim-

lu şi am fugit. Asta-i tot! Mai mare ruşinea, zău, domnilor,

passons¹... Altfel, jur că nici nu mai deschid gura!

îşi luă capul în palme, sprijinindu-şi coatele pe masă. Şedea întors pe jumătate către ei, din profil, şi privea stăruitor peretele din faţă silindu-se să înăbuşe un sentiment duşmănos ce stătea să-l copleşească. Era gata să se ridice brusc de pe scaun, declarîndu-le ritos că nu mai scoate un cuvînt „chiar dacă i-ar tăia capul".

- Vedeţi, domnilor, urmă el în silă, am impresia, cum stau aşa şi vă ascult, că visez cu ochii deschişi... Ştiţi, mi s-a întîmplat de cîteva ori să visez acelaşi lucru... e un vis ciudat, ce revine din cînd în cînd... parcă mă urmăreşte cineva noaptea, cineva de care mi-e teribil de frică bîjbîie aşa pe întuneric, căutîndu-mă, şi eu atunci mă ascund după uşă sau după dulap... Şi mi-e ruşine că mă ascund, cu atît mai mult cu ^c'"t îmi dau seama că el ştie foarte bine unde mi-e ascun­zătoarea, dar înadins se face că nu mă vede, ca sâ mă chinuie ^{mai tare} Şi să poată savura pe îndelete spaima mea... Aşa cum ^aceti şi dumneavoastră acum! Exact aşa! ~ De multe ori se întîmplă să ai asemenea visuri? se "â procurorul.

^a--- Mitea se strîmbâ. Nu cumva vrei să consemnezi şi ¹ Procesul-verbal?

^Sâ trecem peste asta (fr.).
;

- Nu, nu vreau, în orice caz însă visele dumiti

destul de curioase. ^Sl"t

- Numai că de astă dată nu mai e un vis! E realitat nilor, realitatea vieţii! Eu sînt lupul, iar dumneav ^ vînătorii. Ce mai aşteptaţi? De ce nu hăituiţi fiara? ^{S ra}

- Comparaţia dumitale e cu totul deplasată... îi repr un ton blajin Nikolai Parfionovici. Nu mai apucă să urm căci Mitea luă iarăşi foc, deşi explozia năprasnică de m* ■ de mai înainte îi răcorise inima şi-l făcuse să se m • îmbuneze.

- Nu, domnilor, nu! exclamă el. Puteţi să nu acordaţi nici un credit unui criminal ori unui infractor pe care-l torturaţi cu întrebările dumneavoastră, dar unui om cinstit, domnilor unui om însufleţit de cele mai lăudabile sentimente (o spun cu tot curajul!), nu, nu se poate să nu-i daţi crezare!... Nu aveţi nici un drept să nu-l credeţi... Dar...

Taci, inimă şi rabdă; smereşte-te şi taci!

Apoi, domolindu-se, posomorit: Să vă povestesc mai departe, domnilor?

- Sigur că da, chiar te rugăm, îl îmbie Nikolai Parfionovici.

AL TREILEA CALVAR

Mitea îşi continuă mărturisirile ceva mai temperat

des' vreun

se vedea clar că îşi dă toată silinţa să nu omită cumva amănunt. Povesti cum sărise peste gard în grădina tatălui cum se apropiase tiptil de casă şi tot ce se întîmplase apoi fereastră. Clar şi răspicat, ca şi cînd ar fi căutat să cize fiecare cuvînt în parte, zugrăvi sentimentele pe care Ie

KARAMAZOV

227

""'-n clip^el^e acelea cînd ardea de nerăbdare să afle dacă

^Ci nka ^{era sau nu mauntru}- I ^se P^aru curios că atît

rul, _cît şi judecătorul de instrucţie îl ascultau de astă

P . _ur) aer cît se poate de rezervat, uitîndu-se la el cu nişte

ri îngheţate şi învrednicindu-se rareori să-i pună cîte o

■ bare. Mitea nu izbutea să descifreze nimic pe figurile lor.

S-au supărat, se simt jigniţi, dracu' să-i pieptene!" îşi spuse "l Cînd le destăinui cum îi trecuse prin gînd, în cele din

ffflj să recurgă la semnalul prin care bătrînul urma să fie anunţat în cazul cînd ar fi venit Gruşenka, nici procurorul, nici judecătorul nu acordară vreo atenţie cuvîntului semnal, _Ca şi cum nici nu l-ar fi auzit. Lipsa lor de curiozitate avu darul să-l intrige pe Mitea. Ajunse, în sfîrşit, la momentul cînd îl văzuse pe taică-său aplecîndu-se pe fereastră şi cînd, învolburat de o ură năprasnică, smucise pisălogul din buzu­nar. Mitea parcă anume făcu o pauză şi, cum şedea aşa, privind peretele din faţa lui, îşi dădea seama că-n vremea asta cei doi anchetatori îl sorbeau din ochi.

- Şi atunci, zise judecătorul, ai scos arma şi... şi pe urmă ces-amaiîntîmplat?

- Pe urmă? Pe urmă l-am ucis... i-am dat una cu pisălogul in tîmplă $i i-am spart capul... asta ar fi versiunea dumnea­voastră! izbucni el, scăpărînd fulgere de indignare din ochi. Mînia ce se stinsese o clipă în sufletul lui se dezlănţui de astă dată cu o forţă nestăvilită.

~ Asta ar fi versiunea noastră, repetă Nikolai Parfionovici, ^dar versiunea dumitale care e?

Mitea îşi lasă privirile în pămînt şi tăcu o bucată de ^vreme.

~ Versiunea mea, domnilor? rosti el, în sfîrşit, încet de ■ v iu eu, poate că lacrimile cuiva sau poate că maică-mea Po * -^m^^at '^u* dumnezeu pentru mine, ori sflntul duh va fi w clipa aceea în sufletul meu — nu ştiu, în orice caz ttvolul a fost biruit. M-am tras înapoi de la fereastră şi

228_________________________________

am rupt-o la fuga spre gard... tata s-a speriat - nu ]

a