Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
Yüklə 2,51 Mb.
|
^ vat decît atunci - a dat un ţipăt şi a dispărut imediat h geam, parca-l vad şi acum. Am străbătut în goana grădina, am ajuns lîngă zăplaz şi... acolo m-a prins Gri ^ tocmai încălecasem gardul cînd m-a înhăţat... Abia atunci ridică ochii spre ascultători. Amîndoi co nuau să se uite la el, atenţi şi impasibili. Inima îi zvîcni înf rată de indignare. - Vă bateţi joc de mine! exclamă el. - De unde deduci asta? îl întrebă Nikolai Parfionovici. - Nu credeţi nici un cuvînt din tot ce v-am spus, iată de unde! îmi dau seama doar că atinsesem punctul culminant: bătrînul zace acolo cu capul spart, iar eu, după ce v-am descris atît de dramatic cum am simţit deodată imboldul sa-l omor şi chiar cum am scos pisălogul din buzunar, să spun c-am fugit aşa, tam-nisam, de la fereastră... Un adevărat poem! Un poem în versuri! Şi chiar mă credeţi pe cuvînt?! Haida-de! Tare sînteţi mucaliţi, domnilor! Mitea se răsuci atît de brusc, încît scaunul trosni din încheieturi. - N-ai observat cumva, începu procurorul fără să ia cîtuşi de puţin în consideraţie indignarea lui, în momentul cînd ai plecat de la fereastră, dacă uşa dinspre grădină, din spatele casei, era deschisă sau nu? - Nu, nu era deschisă. - Nu era? - Dimpotrivă, era încuiată, ferecată, cine putea s deschidă? Adică staţi! Uşa! exclamă el tresărind, ca şic s-ar fi dumerit, în fine. Aţi găsit-o cumva descuiată? -Da.
- Pai cine putea s-o deschidă dacă n-aţi descuiat-o neavoastră? întrebă Mitea, peste măsură de mirat. - Uşa era dată de perete. Ucigaşul tatălui dumitale' j îndoiala, a intrat în casă pe acolo şi tot pe acolo a iesl KARAMAZOV 229
t, apăsînd pe fiece cuvînt, procurorul. E limpede s -na zilei. Asasinatul a fost sâvîrşit în odaie şi nu prin C «trâ. Asta s-a stabilit precis la anchetă după poziţia în se afla corpul şi după multe alte indicii. în privinţa asta, nu încape nici o îndoială, tditea părea consternat. - Dar nu se poate, domnilor! strigă el, pierzîndu-şi capul. ca eu n-am intrat în casă... categoric vă spun. Tot timpul cit am zăbovit în grădină şi pînă în momentul cînd am plecat, uşa a fost încuiată. Am stat aşa la pîndă sub fereastră şi m-am uitat la tata pe geam, atîta tot... Ţin minte foarte bine tot ce s-a întimplat pînâ în ultima clipă. Şi chiar dacă n-aş fi ţinut minte, stat sigur c-a fost aşa, de vreme ce nimeni altul în afară de mine, de Smerdiakov şi de răposatul, nu cunoştea semnalul şi, fără semnal, pentru nimic în lume n-ar fi deschis cuiva! - Semnalul? Care semnal? întrebă avid procurorul cu o curiozitate aproape morbidă pierzîndu-şi dintr-o dată toată gravitatea. Ai fi zis că încearcă să se strecoare şerpeşte, să-l învăluie pe furiş. Simţea că se ascunde aici un lucru de o importanţă capitală pe care nu ajunsese încă să-l cunoască şi se gîndea cu inima strînsă că Mitea refuza poate să-l dea în vileag. Mitea clipi viclean din ochi, zîmbind ironic, maliţios. - Vasâzicâ, nu ştiai nimic! Şi dacă nu vreau să-ţi spun? ra un semnal pe care nu-l cunoştea decît răposatul, eu şi merdiakov, atîta tot, şi bunul Dumnezeu, fireşte, dar n-aş c-o să puteţi afla de la el secretul. Şi e un lucru extrem m eresant, pe baza lui s-ar putea eşafoda o construcţie v a^â' na-ha! Fiţi pe pace, domnilor, temerile dumnea-^astrâ sînt neîntemeiate, fiindcă am să vă spun tot! Nu ştiţi cu cine aveţi de-a face! Inculpatul se denunţă singur, e împotriva lui însuşi! Da fiindcă eu sînt un om de onoare
împotriva lui însuşi! Da, fiindcă eu sînt un om de a$a cum nu sînteţi dumneavoastră! Procurorul înghiţi fără sa clipească, rînd pe rînri ofensele, tremurînd tot de nerăbdare să afle faptul' ^ inedit. Mitea le descrise precis şi detaliat semnalele n a Fiodor Pavlovici le inventase pentru Smerdiakov, explic^ ^ semnificaţia fiecărei bătăi în geam, le făcu şi o demonstr -^ ciocănind în masă, ca să-şi poată da mai bine seama s' întrebarea lui Nikolai Parfionovici dacă semnalul folosit d atunci cînd ciocănise la fereastră era cel prin care bătrînul tr buia să ia cunoştinţă că „a venit Gruşenka", răspunse că d-într-adevăr, îi anunţase venirea Gruşenkăi. - Acum nu mai rămîne decît să ridicaţi schelăria! spuse el în încheiere pe un ton agresiv, întorcînd dispreţuitor capul. - Şi semnalele astea zici că nu le cunoştea decît răposatul dumitale tată, Smerdiakov şi dumneata? încolo nimeni nu mai ştia de ele? insistă Nikolai Parfionovici. - Numai noi trei, tata şi feciorul din casă, Smerdiakov, şi cu mine, şi poate bunul Dumnezeu. Notaţi: bunul Dumnezeu -nu strică! Şi dumneavoastră o să aveţi odată nevoie de el! Toate astea fură, bineînţeles, consemnate în procesul-ver-bal. în timp ce grefierul aşternea mărturia lui pe hîrtie, procurorul se trezi deodată spunînd, ca şi cînd i-ar fi venit în minte o idee la care nu se gîndise pînă atunci: - în cazul acesta, dacă Smerdiakov cunoştea şi el semnalul, iar dumneata respingi atît de energic învinuirea de a-ti fi ucis tatăl, nu cumva feciorul o fi fost acela care a bătut in geam aşa cum conveniseră, fâcîndu-l pe bătrîn să-i descrii j uşa, ca pe urmă... pe urmă să-l asasineze? Mitea se uită la el cu o ironie acerbă şi în acelaşi timp privirea încărcată de ură. Se uită lung de tot la el, iar ^ spună un cuvînt, atît de lung, încît procurorul începu s pească. - Ai prins vulpea! rosti el într-un tîrziu. Ai înhaţă coadă, pîrdalnica! He-he! îţi citesc lămurit gîndurile, nule procuror! Credeai c-o să sar în sus, c-o să mă agai
231
vorbă: Smerf aruncată în vînt, răcnind în gura mare: „Sigur câ da, diakov trebuie sa fie criminalul!" Recunoaşte, cinstit câ, într-adevăr, aşa ţi-ai închipuit! Nu? , i sa ştii câ nu mai scoţi nimic de la mine! procurorul însă nu voi să mărturisească. Tâcea, aşteptînd. __ Ei, uite, ai greşit, n-am de gînd să arunc vina pe Smerdiakov! _ Şi chiar nu-l bănuieşti deloc? _ Dar ce, dumneavoastră îl bănuiţi cumva? - L-am bănuit şi pe el la un moment dat. Mitea îşi pironi privirea, tâcut, în podea. - Să lăsăm gluma deoparte, rosti el posac, după un timp. Din capul locului, adică din momentul cînd am ieşit de după perdea, trebuie să vă spun că m-a fulgerat un gînd: „Smerdiakov!" Stăm aici la masă, strigînd din fundul rărunchilor că n-am vărsat eu sîngele tatii şi nu sînt vinovat şi, între timp, îmi suna mereu la ureche: „Smerdiakov!" Numele ăsta nu-mi ieşea din cap şi pace. Adineauri chiar mi-a trecut din nou prin minte: „Smerdiakov!" Dar numai o clipă, atîta tot, fiindcă mi-am zis imediat: „Nu, n-a fost el!" Nu, domnilor, nu el este făptaşul! - Atunci poate că bănuieşti pe altcineva. O altă persoană, se interesă cu menajamente Nikolai Parfionovici. - Nu ştiu cine sau ce persoană anume putea să facă asta, acâ e mîna lui Dumnezeu aici sau a satanei, în orice caz... nu P°ate fi vorba de Smerdiakov! i-o reteză scurt Mitea. ~ De ce afirmi atît de categoric, de ce îl aperi cu atîta msistenţă? i convingere. Fiindcă asta-i părerea mea. Smerdiakov
lui un netrebnic şi un laş. Un laş, întruchiparea ui un netrebnic şi un laş. Un laş, întruchiparea r laşităţilor din lume într-un singur om, laşitatea în Ş
picioare, plîngea şi-mi săruta cizmele, simplu să nu-l sperii. Auziţi: „să nu-l sperii"! Ce W§ asta?! Cînd eu îi dădeam mereu bani! Smerdiakov P , a"J pui de găină bolnav de epilepsie şi cam nătărău; şi Un de opt ani ar putea să-l culce la pămînt. Ca să vedeţi h om! Nu, domnilor, nu e Smerdiakov criminalul. De altf nici nu era aşa ahtiat după bani. De cîte ori voiam să-l ' stesc, se codea să primească... Pentru ce l-ar fi omorît bătrîn? Şi pe urmă, se pare c-ar fi copilul lui din flori! - Am auzit şi noi legenda asta. Dar şi dumneata eşti fini tatălui dumitale şi, totuşi, parcă ziceai c-ai vrut să-l omori - încă o piatră în grădina mea! Afurisită piatră, şi tare dureroasă! Dar nu mi-e frică. O, domnilor, nu credeţi oare câ-i abject să-mi aruncaţi în faţă lucrul ăsta? E cu atît mai abject, cu cît eu însumi v-am vorbit despre el! Adevărat, aşa e, am vrut să-l omor, ba mai mult chiar, mi-a stat în putere sa-l ucid! Am declarat eu însumi asta de bunăvoie, singur m-am acuzat, am mărturisit chiar c-am fost la un pas de crimă! Şi totuşi, nu l-am ucis, m-a apărat îngerul meu păzitor, n-aţi înţeles nici pîn-acum treaba asta... Tocmai de aceea e urîtdin partea dumneavoastră, urît şi abject să-mi vorbiţi aşa! Nu l-am ucis eu, nu! Auzi, domnule procuror? Nu l-am ucis eu! Se opri, sugrumat de indignare. De cînd începuse interogatoriul nu fusese atît de agitat. - Ce a declarat Smerdiakov? se interesă el, după o tăcere de cîteva clipe. Am dreptul să întreb? - Ai dreptul să ne pui orice întrebare, răspunse procurorul cu acelaşi aer sever şi distant. Orice întrebare legătură cu faptele, iar noi - ţi-o spun încă o dată - sînte datori să-ţi răspundem. L-am găsit pe Smerdiakov zaci" fără cunoştinţă în patul lui, în toiul unei crize de epilepsie' criză de o violenţă neobişnuită, pare-se a zecea din J Doctorul, care ne însoţea, l-a examinat şi ne-a declarat ca putea să nu mai apuce ziua de mîine. KARAMAZOV 233 Atunci numai dracul mai putea sa-l omoare pe tata! fără sâ vrea Mitea, dîndu-se astfel de gol ca, pînă în entul acela, încă se mai întrebase: „Sâ fie, oare, Jmerdiakov?" _ O sâ mai revenim asupra acestui punct, căută să încheie liticos discuţia Nikolai Parfionovici. Acum, dacă eşti atît ie bun, continuă, te rog. Mitea ceru să i se lase un pic de răgaz, pe care anchetatorii M acordară cu multă bunăvoinţă. După ce se odihni puţin, Mitea îşi depănă mai departe spovedania. Se vedea însă clar că trebuia să facă un efort ca să vorbească. Se simţea sleit de puteri, umilit, răscolit pînă în adîncul sufletului. Pe deasupra, parcă dinadins, procurorul îl sîcîia punîndu-i o mulţime de întrebări în legătură cu tot felul de „amănunte". De pildă, începuse tocmai să povestească cum, stînd călare pe gard, îl lovise în cap pe Grigori care-l apucase de picior şi cum sărise, apoi, jos să vadă ce i se întîmplase, cînd procurorul îi tăie vorba, rugîndu-l să-i descrie cît mai amănunţit poziţia în care stătea în vîrful gardului. Mitea făcu ochii mari. -Am stat uite-aşa, călare... cu un picior de partea asta şi cu celălalt dincolo, peste ulucă... - Şi pisălogul? -Pisălogul îl aveam în mînâ. ~ Nu era în buzunar? Ţii bine minte? A trebuit să ridici "•îna ca să loveşti? ~ Cred că da, dar ce rost au toate astea? ~ N-ai vrea să te aşezi pe scaun în poziţia în care te aflai fiard ca sâ ne arăţi exact cum ai ridicat mîna şi în ce parte ^dat lovitura? ~ vâ bateţi joc de mine? întrebă Mitea, măsurîndu-l cu disnret ri e h uar procurorul nici nu clipi măcar. Mitea se răsuci pe scaun, aşezîndu-se călare, şi ridică braţul. lte-aşa l-am miruit! Aşa l-am răpus! Mai vreţi ceva? ce
__________________________________H25IOIEV5 - Mulţumesc. Dacă eşti bun acum să ne explici pe ai mai coborît după aceea? în ce scop? Ce te gîndeai sa f - Ei, fir-ar să fie... m-am dat jos pentru ca l-am cazînd... Mai ştiu eu pentru ce oi fi coborît?! - în halul în care erai? Şi tocmai cînd te preMf»
- Da, în halul în care eram şi tocmai cînd ma pregăte să fug. - Ai fi vrut sâ-i dai ajutor? - Ce ajutor... De, ştiu eu, poate c-am vrut să-i vin într-ajutor... nu-mi amintesc. - Cum adică, nu mai ştiai ce se întîmplă cu dumneata' Erai inconştient, vasăzică? - Ba nu! Cîtuşi de puţin! Mi-aduc aminte precis de tot ce s-a întîmplat. Tot, pînă în cele mai mici amănunte. Am coborît să mă uit ce-a păţit şi l-am şters pe faţă cu batista. - Ştim, am văzut şi noi batista. Sperai cumva c-o să-l faci să-şi vină în simţiri? - Nu ştiu dacă m-am gîndit la asta. Am vrut sa ma conving dacă mai trăieşte. - Aşa, vasăzică, ai vrut să te convingi. Şi? - Nu sînt medic, aşa că n-am putut să-mi dau seama. Am fugit, încredinţat că-l omorîsem, dar iată că şi-a revenit. - Perfect, încheie procurorul. Mulţumesc. Atîta am vrut să ştiu. Continua, te rog. Din păcate, Mitea nici nu se gîndi măcar să spunâ - "e5] îşi aducea foarte bine aminte - că sărise jos de pe gard num de mila bătrînului şi că, aplecîndu-se asupra bietului om P care îl culcase la pâmînt, rostise chiar cîteva cuvinte p care-şi mărturisea părerea de rău: „Cine te-a pus, moşn c să-mi ieşi în cale, acuma ce să-ţi fac?!" De aceea procur trase concluzia că Mitea coborise de pe uluca ,>in moment ca ăsta şi în halul în care era" numai ca r""~\irlţeze dacă unicul martor al crimei pe care o savîrşise ^ ■ ra încă în viaţă sau murise! Ce tare de înger trebuie sa mul ăsta, ce prezenţa de sprit şi ce sînge rece trebuie să rit de calculat va fi fost dacă, pînă şi într-o ta a putut şad P ; de at va fi fost dacă, pînă şi într-o împrejU- ^Da ?* ca asta, a putut... ş.a.m.d. Procurorul avea deci pentru ce ge mulţumit: „Am reuşit să-l scot din ţîţîni cu «amănun-]e» astea şi, nervos cum e, l-a luat gura pe dinainte". Mitea făcu un efort ca să vorbească mai departe. Dar şi de data asta Nikolai Parfionovici îl întrerupse după primele cuvinte: - Cum ai putut să dai buzna în camera slujnicei, Fedosia Markova, aşa, plin de sînge pe mîini şi pe faţă, după cum s-a constatat după aceea? - Habar n-aveam că eram plin de sînge, nici n-am băgat de seamă! răspunse Mitea. - E perfect plauzibil, se întîmplă de multe ori asta, încuviinţă procurorul, schimbînd o privire semnificativă cu Nikolai Parfionovici. - Ai dreptate, domnule procuror, chiar aşa şi este, n-am observat, repetă Mitea şi-şi continuă spovedania. Venise, în sfîrşit, momentul să le împărtăşească hotărîrea lui subită de a se da „la o parte", lăsînd „calea deschisă celor sortiţi fericirii". Acum însă nu se mai simţea în stare să-şi eschidă inima, aşa cum făcuse mai adineauri, vorbindu-le m nou despre „regina sufletului său". îi era lehamite de °amenii aceştia insensibili, care căutau „să i se înfigă în carne Ca n*şte căpuşe". De aceea, la întrebările lor stăruitoare, se multumi să răspundă scurt şi răspicat: ~ Eram decis să-mi iau viaţa. îmi dădeam seama ca nu . aveam nici un rost pe lume. Se înapoiase omul pe care-l cindva şi care, fireşte, avea toate drepturile asupra ei.
' Pâ cinci ani, să-i ofere din nou dragostea lui şi sa 236_____________________________________ repare greşeala pe care o savîrşise faţă de ea ' P*lfttr-n căsătorie legală. Am înţeles atunci că pentru mine totul pierdut... Lăsasem în urmă cinstea pătată şi sîngele a sîngele lui Grigori... La ce bun sa mai trăiesc? M-am du răscumpăr pistoalele depuse chezăşie şi le-am încărcat gîndul ca în zorii zilei să-mi zbor creierii... - Iar peste noapte, mare zaiafet!... - Ei, da, aşa e, peste noapte mare zaiafet! Dar terminat' odată, domnilor, ce dracu'?! Am vrut să mă împuşc, asta-i sigur. Chiar aici, la marginea satului, în zori, la orele cinci mi-aş fi ridicat singur viaţa. Pregătisem chiar şi o scrisoare am scris-o acasă la Perhotin, atunci cînd am încărcat arma. Poftim, citiţi! Să ştiţi însă că astea nu le spun pentru dumneavoastră! se grăbi el să adauge cu un nemăsurat dispreţ. Scoase biletul din buzunar şi-l aruncă pe masă; anchetatorii îl citiră cu toată atenţia şi, potrivit uzanţelor, îl adăugară hîrtiilor de la dosar. - Şi nici atunci cînd te-ai dus la domnul Perhotin nu ţi-a dat prin gînd să te speli pe mîini? Nu ţi-era teamă c-o să te suspecteze? - Să mă suspecteze? N-avea decît, pentru mine totuna era. Aş fi venit încoace şi, dimineaţa, la cinci mi-aş fi zburat creierii, înainte de a fi apucat să faceţi vreun pas. Dacă nu se întîmpla toată dandanaua asta cu taică-meu, n-aţi fi Sau nimic şi n-afi mai fi bătut atîta drum. Am spus eu că aici trebuie să-şi fi băgat dracul coada! El l-a răpus şi tot el a avut grijă să vă dea numaidecît de ştire! în doi timpi şi trei nu?c aţi şi ajuns aici! Fantastic, într-adevăr! - Domnul Perhotin a declarat că, în momentul cin intrat în casă la el, ţineai în mînă... aşa cum erai, plin sînge... nişte bani... o mulţime de bani... un teanc întreg bancnote de o sută! Le-a văzut şi băiatul de serviciu. - Da, domnilor, mi se pare că aşa a şi fost. KARAMAZOV 237 Atunci, se pune o mica problema, începu nespus de • oS Nikolai Parfionovici, ai putea să ne spui de unde ai suma asta de bani, din moment ce, după calculele noastre ■ ,jm felul cum au decurs evenimentele, rezultă clar că n-ai mai apucat să treci pe acasă? Procurorul se încruntă uşor la auzul acestei întrebări cam mea directe, dar se feri totuşi să-l întrerupă. _ Nu, n-am mai apucat să trec pe acasă, recunoscu Mitea, în aparenţă cît se poate de liniştit, dar ţinînd ochii în pămînt. - Daţi-mi voie atunci să repet întrebarea, continuă insinuant Nikolai Parfionovici. De unde ai făcut rost de atîţia bani cînd singur ai declarat că la ora cinci... - Aveam mare nevoie de zece ruble şi mi-am amanetat pistoalele la Perhotin, pe urmă m-am dus la Hohlakova să-i cer împrumut trei mii de ruble pe care a refuzat să mi le dea etc, etc. şi toate celelalte, i-o reteză scurt Mitea. Da, domnilor, aveam mare nevoie de bani, ca deodată să-mi pice aşa, din senin, cîteva mii de ruble; ce ziceţi de asta? Ei, acum că v-am pus pe jăratic, ştiu cel puţin că staţi amîndoi cu inima pierită de teamă că n-am să vă spun de unde am făcut rost de bani! Şi chiar aşa o să fie, de astă dată aţi ghicit bine: n-am de gînd să vă spun nimic, n-o să scoateţi nimic de la mine, dom-"ilor! rosti el răspicat şi ferm hotărît. Anchetatorii tăcură cîteva clipe. ~ Trebuie să înţelegeţi, domnule Karamazov, că-i absolut D esar să ştim lucrul acesta, rosti domol şi smerit Nikolai fi înţeleg foarte bine şi, totuşi, n-am să vă spun nimic. °curorul interveni, reamintindu-i că, fireşte, persoana tot dreptul să nu răspundă la unele întrebări, în
238
de o chestiune atît de importantă, îşi agravează situaţia... - Şi aşa mai departe! Destul, domnilor, am mai toate astea! îl întrerupse ritos Mitea. îmi dau perfect d k " seama ce importanţă prezintă această întrebare şi şHU c e este nodul problemei, dar totuşi nu vreau să vă spun nim' - Treaba dumitale, în fond asta nu ne priveşte pe noi pe dumneata, s-ar putea să-ţi tai singur craca de sub picioa îi atrase atenţia, cam nervos, Nikolai Parfionovici. - Uitaţi-vă ce este, domnilor, să lăsăm gluma deoparte Mitea ridică privirea din pămînt şi se uită dîrz în ochii lor Din capul locului am presimţit că aici o să avem de întîmpinat un obstacol. Cînd mi-am început însă mărturisirile, nu-mi dădeam încă seama prea bine de situaţie, totul plutea ca într-o ceaţă; am fost chiar atît de naiv, încît v-am propus să stabilim o „încredere reciprocă". De-abia acum vâd că această încredere n-a existat nici un moment între noi, altminteri n-am fi ajuns să ne ciocnim de acest obstacol! Şi uite că totuşi ne-am ciocnit! Nu pot să vă spun nimic şi basta! Nu vă fac nici un reproş, dimpotrivă, înţeleg prea bine cum stau lucrurile - fireşte că nu mă puteţi crede pe cuvînt! Şi se închise în el posomorit. - N-ai putea, totuşi, fără să-ţi calci în picioare hotărîreaşi trecînd sub tăcere esenţialul, să ne spui măcar pe departe, sa ne sugerezi cel puţin motivele grave care te obliga sâ păstrezi cea mai deplină discreţie într-un moment atît de critic pentru dumneata? Mitea zîmbi trist, parcă furat de gînduri. - Sînt mult mai bun decît credeţi dumneavoastră, do"1 nilor. Uite, am sâ vă spun de ce trebuie sa tac, am sâ va suc ^ rez, deşi nu meritaţi. Sînt redus la tăcere, domnilor, perl aici se ascunde un lucru care mă dezonorează. Raspun întrebarea de unde am luat banii este atît de degradant p KARAMAZOV 239 îndt nici chiar asasinarea şi jefuirea propriului meu ' dacă, să zicem l-aş fi ucis ca sâ-i pot fura paralele -l3 fi fost o infamie mai cumplită. lata de ce refuz să " besc Nu pot, pentru că mi-e ruşine. Dar ce faceţi? Vreţi - consemnaţi şi asta în procesul-verbal? - Da, şi asta, se bîlbîi Nikolai Parfionovici. _- N-ar trebuie să fie pomenit acolo cuvîntul „infamie". V-am făcut această mărturisire din prea multă bunăvoinţă, cînd puteam foarte frumos să tac din gură. M-am gîndit, totuşi, să vă dau informaţia cerută, pe care dumneavoastră aţi căutat imediat s-o folosiţi împotriva mea. Bine, faceţi cum vreţi! încheie Mitea dispreţuitor şi scîrbit. Nu mi-e frică de dumneavoastră... sînt prea mîndru ca să mă tem. - N-ai vrea să ne spui de ce natură este sentimentul acesta de ruşine care te împiedică să vorbeşti? încercă din nou să-l iscodească Nikolai Parfionovici. Procurorul făcu din nou o grimasa. - Nu-nu! Cest fini, nu vă mai osteniţi. Nu face să mă murdăresc. Destul m-am înjosit cît m-am întins la vorbă pînă acum. Nu meritaţi nici dumneavoastră, nici altcineva, să-mi deschid sufletul, oricine ar fi acela... Destul, domnilor, eu am terminat! Vorbise cît se poate de categoric. Nikolai Parfionovici nu mai insistă, dar, uitîndu-se la Ippolit Kirillovici, înţelese din Pnvirea lui că acesta nu-şi pierduse încă toate speranţele. ~ N-ai putea să ne spui cel puţin cît de mare era suma pe c*& o aveai la dumneata cînd ai intrat la domnul Perhotin? 'îi bani ţineai în mînă în momentul acela? ~ Nu, nu vă pot spune nimic. rare-mi-se că i-ai pomenit domnului Perhotin de trei ruble, pe care ziceai câ ţi le-ar fi împrumutat doamna H(*lakova. Ii 240
- Tot ce se poate. Ajunge, domnilor, nu vreau sa cîţi bani aveam asupra mea. - Atunci ai putea cel puţin să ne povesteşti cum aici şi ce ai făcut de cînd ai sosit. - Of, Doamne, n-aveţi decît să întrebaţi oamenii de ai i Dar dacă ţineţi neapărat, vă pot pune şi eu la curent. Se apucă deci să le relateze cum se desfaşurase seara petrecută lă Mokroe, dar cred că n-are rost să mai repetam ceea ce am arătat mai înainte. Se mulţumi cu o expunere seacă, trecînd peste amănunte. Nu suflă un cuvînt despre apoteoza miraculoasă a dragostei sale, mulţumindu-se sa menţioneze că, avînd în vedere „unele împrejurări neprevăzute", renunţase la sinucidere. Fără să dea nici o explicaţie, nici o justificare, nici un detaliu. Şi nici anchetatorii nu insistară: evident, erau lucruri care nu prezentau nici un interes pentru ei. - Toate acestea vor fi verificate mai tîrziu. Vom avea prilejul să revenim asupra lor cînd vom lua declaraţii martorilor, formalitate care, bineînţeles, va avea loc în prezenţa dumitale, încheie Nikolai Parfionovici. Acum, te rog să pui pe masă tot ce ai prin buzunare şi, în primul rînd, banii pe care-i ai asupra dumitale. - Banii, domnilor? La dispoziţie. îmi dau seama că-i necesar. Mă miră chiar că nu mi-aţi cerut-o pînă acum. adevărat că nici nu puteau să facă picioare, de vreme ce fost tot timpul sub ochii dumneavoastră. Poftim, uite-i ai luaţi-i, număraţi-i, mi se pare că asta-i tot. Scoase din buzunar pînă la ultimul ban, mărunţişul, două monede de cîte douăzeci de copeici, p le avea în buzunarul jiletcii. Se apucară să-i numere: sute treizeci şi şase de ruble şi patruzeci de copeici. - Asta-i tot? întrebă judecătorul de instrucţie. -Da. Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|